Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

POPOVICI VAVILA


Data nașterii: 24 ianuarie 1935.

Locul nașterii: localitatea Sulița, județul Hotin, Nordica Bucovină, România (actualmente Ucraina).

Văduvă, doi copii.

Școala primară – Alba-Iulia și Tg. Jiu. Gimnaziul și primii doi ani de liceu – Liceul teoretic „Ecaterina Teodoroiu” din Tg. Jiu; ultimii ani de liceu – Liceul teoretic „Unirea” din Tg. Mureș.

Paralel cu liceul, a urmat cursurile Conservatorul Maghiar, secțiile Pian și Balet.

Studii superioare: - Institutul Politehnic

                             - Universitatea populară  – curs limba engleză (trei ani).


Actualmente pensionară

 

FUNCŢII - în ordine cronologică:  

  1957-1960  - profesor suplinitor, matematică și fizică, comuna Livezile, jud. Bacău.

  1960-1968  - șef laborator, Secția Clorură de var – Combinatul Chimic Borzești;

                     - șef documentare tehnică, Serviciul Tehnic –- Combinatul Chimic Borzești;

                     - inginer tehnolog, secția Piloți, Serviciu Cercetări – Combinatul Chimic Borzești;

  1968–1972 - inginer principal, Serviciul tehnic – Combinatul Petrochimic Pitești;

                     - șef birou Serviciul Tehnic - Export – Combinatul  Petrochimic Pitești.

  1972 - pensionată pe caz de boală.

  1972 – 1987 – munca la domiciliu –Cooperativa „Prestarea”, traduceri tehnice din limbi străine.

 

DEBUT POETIC: Revista „Chimistul”, Onești, 1965; Revista „Ramuri” 1982;

DEBUT EDITORIAL:

1) „Cântece în coloană”, volum colectiv, Bacău, 1966;

2) „13 Poeți", volum colectiv, Editura Eminescu, București 1988, editat în urma premierii celor treisprezece poeți dintre sutele de volume propuse pentru publicare.

 

 

CĂRȚI TIPĂRITE

 - Noapte de iarnă – versuri, Ed. Zodia Fecioarei, Pitești, 1993.                                                                                             

 - Nopți albe – versuri, Ed. Zodia Fecioarei, Pitești, 1995.                                    

 - Binele și Răul – proză, Ed. Zodia Fecioarei, Pitești, 1998.                                

 - Dragostea mea cea mare – versuri, Ed. Zodia fecioarei, Pitești, 1998.              

 - Albumul cu fotografii – proză, Ed. Caligraf Activ, Pitești, 1999.                      

 - Dincolo de noapte – versuri, Ed. Crater, București, 2000,

                                         postfață de Ion Papuc.                                                 

 - Piticul din ceașca de cafea – versuri, Ed. Elion, București, 2000.                        

 - Mai sunt bărbați buni – proză, Ed. Crater, București, 2001.                                                                                      

 - File de jurnal – proză, Ed. Aritmos, București 2002.                                          

 - Insomniile unei veri – versuri, Ed. Elion, București, 2002.                                  

 - Ultima piruetă – proză, Ed. Carminis, Pitești, 2003.                                           

 - Îngerul scrie poemul – versuri, Ed. Carminis, Pitești, 2003,                                

                                  prefață de prof. dr. Simion Bărbulescu.                                                      

 - Între spaimă şi vis – versuri, vol bilingv rom. - englez,                                       

                      Ed. Carminis, Pitești, 2004, prefață de S. Bărbulescu.    

 - Jurnalul unei veri – proză, Ed. Elion, București, 2005.                                       

 - Suspine strigate – versuri, vol. bilingv rom. - englez, Ed. Carminis, Pitești, 2005,

                                 prefață de Simion Bărbulescu.                                                                                 

 - Cartea mamei – proză, Ed. Carminis, Pitești, 2006,

                                 prefață de prof. dr. Simion Bărbulescu.                                                                                                        

- Jurnal American – proză, Ed. Carminis, Pitești, 2007.                                     

- Singurătatea clipelor târzii – versuri, Ed. Pim, Iași 2008.                                     

- Gânduri – proză, Ed. Pim, Iași, 2009.                                                                    

- Scrisori de departe – versuri, SUA, 2010.                                                             

- Articole, Eseuri – vol. I – publicistică, SUA 2010.                                                        

- Preaplinul tăcerilor – proză, SUA, 2010.                                                               

- Poemele iubirii – versuri, SUA, 2011.                                                                 

- Articole, Eseuri – vol. II – publicistică, SUA, 2012.                                                             

- Fulgurații – proză, SUA,  2012.                                                                          

- Tremurul gândului – versuri, SUA, 2012.                                                            

- Articole, eseuri, vol. III – publicistică, SUA 2013.                                                      

- Love Story – versuri, SUA 2013,                                                                       

              prefață - Eugen Evu; Doru Popovici.

- Dialoguri îndrăgite – proză, SUA 2013.                                                             

- EL și iubirea – versuri, Argeș-Press 2013,                                                         

              prefață – Eugen Evu.

- Popasurile vieții – proză, SUA 2014.                                                                 

- Articole, eseuri, vol. IV – publicistică, SUA 2014.                                                     

- Înțeles târziu – versuri, SUA 2015.                                                                    

- De vorbă cu Îngerul, vol. Bilingv – versuri, SUA, 2015.                                  

- Articole, eseuri, vol. V – publicistică, SUA, 2015.                                                     

- O mie și una de… poeme – versuri, SUA, 2016.                                              

- Articole, eseuri, vol.VI – publicistică, SUA, 2016.

- Cugetări, vol. Bilingv – proză, SUA, 2016.

- Antologie selectivă a referințelor – proză, 2017).

               prefață Eugen Evu.

- Articole, eseuri, vol. VII – publicistică, 2017).

- Cugetări / Reflections 2017 – proză, 2017).

               prefață Eugen Evu.

- Note de jurnal american, vol.1 – proză, SUA,2017).

- Articole, eseuri, vol.VIII – publicistică, 2018).

- Note de jurnal american, vol.2 – proză, 2018).

- Cugetări / Reflections 2018 – proză, 2018).                                                  

- Întrebări și răspunsuri (proză, 2018).

COLABORĂRI LA VOLUME COLECTIVE :

- Cântece în coloană - culegere de versuri a membrilor Cenaclului literar „Al. Sahia" din Onești, 1966;

- 13 Poeți - Editura Eminescu, București, 1988;

- Templul amintirilor - Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2000;

- Lumină pe cerul cuvântului - Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2004;

- Cenaclul Liviu Rebreanu la 55 de ani - Ed. Zodia Fecioarei, Pitești, 2004;

- Dialoguri privilegiate – Maria Diana Popescu, Pitești, 2009;

- Azi… pentru mâine –Dialoguri , Ed. Eikon, București, 2017;

- Interviuri cu scriitori români contemporani, Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2018;

- Un sentiment numit România – 100 de ani – 100 de poeme – ed. Singur, Târgoviște, 2018

                                                                                                       

 

A PUBLICAT ÎN ROMÂNIA în diferite reviste și ziare.

A PUBLICAT ÎN STRĂINĂTATE în reviste și ziare din tarile: SUA, Belgia, Canada, Spania, Germania, Danemarca, Irlanda, Anglia, Israel, Republica Moldova.

 

 

COLABORĂRI LA REVISTE :

Membră a Colegiului de redacție (șef subredacție Pitești) revista „Coloana Infinitului” - Timișoara, România din anul 2000 până în anul 2004;

Membră a Colectivului redacțional revista „ Dor de Dor” - Călărași, România din anul 2006 până în 2009;

Corespondent extern al ziarului „Argeșul”- Pitești, România, din anul 2008 și în prezent;

Colaborator al ziarului „Gândacul de Colorado” - SUA, din anul 2009 și în prezent;

Colaborator la Revista „Armonia” - SUA din 2011 și în prezent;

Colaborator principal la Revista „Confluențe Românești” din 2011 și în prezent;

Colaborator la revista internațională „STARPRESS” – Rm. Vâlcea, România, din 2011 și în prezent;

Colaborator la revista „Melidodium” - Roman, România din 2012 și în prezent;

Colaborator onorific la revista „Clipa” - California, SUA, din anul 2012 și până 2015;

Membră a AMJRP (Asociația Mass-media și Jurnaliștilor Români de pretutindeni) din 2012 și în prezent;

Colaborator permanent la ziarul „Actualitatea Irl”- Dublin, Irlanda din 2016;

Colaborator la revista „Lumea românească” - Michigam, SUA din 2013 și în prezent;

Corespondent SUA la ziarul „Jurnalul Bucureștiului” din ian. 2014 și în prezent;

Redactor la revista „Nomen Artis” (Dincolo de tăcere) din febr. 2015 până în 2016;

Senior editor al ziarului „Miorița”, California, SUA, din 2015 și în prezent;

Senior editor al ziarului Occidentul românesc, Madrid, Spania, din 2015 și în prezent;

Membru de Onoare – Radio Pro Diaspora, din 19 iulie 2017.

 

PREMII LITERARE, DISTINCTII :

Premiul Editurii Eminescu, „13 Poeți", București, ROMÂNIA, 1987;

Premiul pentru literatură al revistei Argeș, Pitești, mai 2004;

Premiul I „Femeia în cultură” Concurs „Femina 2008” ediția X-a, jubiliară (județ Argeș);

Titlul de Fiică a Argeșului, sept 2011;

Premiul Internațional al Academiei „Il Convivio”, (Prima Classificata), ITALIA, Premiul I pentru volumul de versuri „Love Story”, 2014;

Premiul Presei românești nord-americane (NARPA), secțiunea Cultură – Premiul I , SUA, 2014;                                                                                               Premiul de excelență al ziarului Argeșul, pentru întreaga activitate desfășurată pe meridianele lumii, 24 ian. 2015;

Premiul de Excelență „Mihai Eminescu” acordat pentru întreaga activitate de voluntariat și colaborare de excepție  cu revista „Occidentul Românesc” – SPANIA – 2016 ;

Premiu de Excelență pentru întreaga activitate literară, acordat de Asociația ProDiaspora și Revista Prolitera – GERMANIA;

 

 

INCLUSĂ ÎN DICŢIONARE BIO-BIBLIOGRAFICE :

Dicționar „Bacăul literar” - Eugen Budău, 2004, pag. 443 – 444;

Antologie lirică, proză, plastică Dor de Dor, - Marin Toma, 2007, pag. 359 – 374;

Dicționar bibliografic „Scriitori, publiciști și folcloriști ai Argeșului”- Marian Stoica, ed. Argeș-Press,  

                                                                                                                 Pitești, 2010, pag.216;

Dicționarul scriitorilor români de azi – Boris Crăciun și Daniela Crăciun-Costin, ed. Porțile                                                                                                      

                                                                                              Orientului din Iași, 2011, pag.429;

Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume (L’anthologie des écrivains roumains de 

                              tout le monde) – Ligya Diaconescu, ed. Star Press, Rm. Vâlcea, 2012, pag. 156-160;

Antologie de proză scurtă românească – George Stroia, Eposs Meridiane 2013, pag. 488-496;

Antologie a poeziei românești contemporane – ed. Meridiane lirice (Aripi de vis) 2013, pag. 547-552.

 

Adresă poștală:

Vavila Popovici

4308 Omni Place, Raleigh NC 27613-1583, USA

Adresă e-mail: vavila.popovici@outlook.com

 

Website: vavilapopovici.com

FILOZOFIA, religia și știința (5)

   STOICISMUL ROMAN


Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar și pentru moravurile noastre. ” – Seneca

 

   În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o școală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt.

   Filozofia stoică ne vorbește despre libertate, fericire și virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând libertatea interioară, sufletească – scut împotriva nedreptății și tiraniei. Ei considerau că „Virtutea este singurul bine” pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare – cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea – nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți.

   Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândește că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său și orice om dorește să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire și acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte și nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc și care poate nici nu vor exista în realitate vreodată.

   În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul.

   Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna o înțelepciune practică, aplicabilă, curajul, onoarea, dreptatea și cumpătarea, stoicismul oferă – am mai spus – avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Când auzim cuvântul „stoic” ne gândim la o persoană care rămâne calmă, chiar în situații foarte grele, deci care are un autocontrol, ne gândim la o persoană virtuoasă, tolerantă.

   Gândirea stoică s-a răspândit în secolele următoare, fiind adoptată de importanți oameni de stat din Roma. Acest nou stoicism din timpul imperiului roman, a fost reprezentat în primele două secole după Hristos, prin Seneca, Musonius Rufus, Epictet și împăratul Marc Aureliu; la Roma a dăinuit chiar până în secolul VI, perioadă în care s-au stabilit unele contacte sporadice ale noului stoicism, în noua religie – creștinismul.

   Seneca și Epictet au subliniat că „virtutea este suficientă pentru fericire”, un om  înțelept fiind rezistent emoțional la nenorociri. Această credință este similară cu semnificația expresiei „calmul stoic”. Spre deosebire de alte curente filozofice care încearcă să-și imagineze o lume ideală, stoicismul încearcă să se descurce cu lumea așa cum este ea și să ne ofere un ghid pentru viață.

   Cel mai însemnat reprezentant al stoicismului la Roma este Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. - 65 d.Hr.), spaniol de origine. El a intrat în viața politică, strălucind prin talentul său. A fost preceptor al împăratului Nero. În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, a fost alungat din Roma, ca măsură de prigonire a stoicilor. Reacția lui Seneca a fost decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, la Alexandria, unde a rămas, până în anul 31d.Hr. A fost exilat de către Claudius în Corsica, unde a stat opt ani, după care a fost rechemat de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i încredința educația fiului său. În anul 62 fiind implicat într-o conjurație care dorea înlăturarea lui Nero, a fost condamnat să-și ridice viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire, sinuciderea sa oferind un model de stoicism în acțiune.

   S-a opus lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea lui Seneca consta în cultivarea voinței omului de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui constă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, de asemeni locul pe care l-a acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filozofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini.

   Presimțirea unui început de lume care se năștea și tonul creștin al recomandărilor sale morale, împreună cu stilul său plin de strălucire au asigurat filozofului o îndelungată supraviețuire și o puternică înrâurire atât asupra scriitorilor creștini cât și asupra Franței în secolele 16 și 17.

   Scrisorile trimise de către Seneca către Lucilius, procurator (magistrat roman) al Siciliei în acea vreme (domnia lui Nero) obsedat de dorința de a urca mai mult în rândurile administrației publice și de a găsi/defini fericirea, constituie o colecție superbă de sfaturi despre prietenie, plăcere, înfrânare și viață bine trăită. Este opera ultimilor ani ai lui Seneca, în care se dovedește a fi nu atât filozof, cât un mare moralist.

   Transcriu câteva idei din aceste scrisori:

- Câteodată și să trăiești necesită curaj.

- Nu avem la îndemână puțin timp, ci pierdem foarte mult timp!

- Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta.

- Viața seamănă cu o poveste. Ceea ce contează nu e lungimea ei, ci valoarea ei.

- Nimic grandios nu se-mplinește dintr-o dată, nici boaba de strugure, nici smochina. Și dacă spui că vrei smochine, te voi sfătui să ai răbdare ca să-nflorească, să rodească, să se pârguiască.

- Bogăția este sclava omului înțelept, stăpâna celui prost.

- Ceea ce-ți rămâne nu este copilăria, ci, ceea ce este mai trist, nesocotința copilăriei.

- Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară.

- Cine și-a disprețuit propria-i viață devine dușmanul vieții tale.

- De când ne-am născut mergem spre moarte.

   Filosoful grec asociat gânditorilor creștini Epictetus (55 d. Hr. - 135 d.Hr.) a fost sclav la Roma pe vremea lui Nero. În timp ce era încă sclav, Epictet a studiat cu profesorul stoic Musonius Rufus. Maltratat de stăpânul său din sclavie cu lovituri repetate peste picior, până la urmă rămâne șchiop pentru tot restul vieții sale. Izgonit din Roma și din Italia, pe vremea când Împăratul Domițian a alungat toți filozofii de la Roma, s-a stabilit la Nicopolis în Epir, unde a întemeiat o școală celebră și a continuat să-și expună filozofia, numeroșilor admiratori care-l căutau.

   Epictet a cărui școală de stoicism a înflorit în secolul al II-lea, spunea: „Unele lucruri sunt sub controlul nostru și unele lucruri nu sunt sub controlul nostru”. Și dacă ceva nu este sub controlul nostru, considera că nu merită să cheltuim energia. Propovăduiește prețuirea esențialului interior, nu înșelătoarea aparență; stăpânirea de sine care duce la adevărata forță și fericire, nu cedarea în fața poftei, a instinctului; conducerea vieții conform rațiunii, și nu după instincte animalice, adică a acționa fără a reflecta inițial asupra acțiunii.

   Numele său original nu este cunoscut, Epictētos fiind cuvântul grecesc care înseamnă „dobândit”.

   Din câte se știe, Epictet nu a scris nimic. Învățăturile sale au fost transmise de elevul său, în două lucrări: „Disertațiile” și „Encheiridion” sau „Manualul lui Epictet”, o versiune condensată a principalelor doctrine. Dacă Stoicismul se ocupă de trei domenii majore; logică, filozofie naturală (fizică) și etică, Epictet a fost cel care și-a concentrat învățătura pregnant asupra eticii.

   Lucrarea principală a lui „Disertațiile” a fost publicată de elevul său, și din opt cărți s-au păstrat doar patru, concentrate pe viața stoică, însă, învățăturile sale despre logică, filozofie naturală și etică nu diferă mult de ideile originale prezentate cu aproape 400 ani mai devreme, de Zeno de Citium și Chrysippus, fondatorii școlii stoice, dar, meritul lui Epictet este acela că a dezvoltat un nou sistem de predare practică a stoicismului. „Eudaimonia” („fericirea” sau „o viață înfloritoare”), pentru Stoici însemna o viață motivată de virtute.

   O caracterizare succintă și edificatoare a personalității și filozofiei lui Epictet o găsim în prefața unei traduceri recente: „La Epictet totul este linie dreaptă. O singură mântuire: filozofia; o singură putere: voința; o singură noblețe: rațiunea; o singură atitudine: demnitatea; o singură direcție: idealul; o singură metodă: lupta; o singură poziție: conștiința; o singură strategie: retragerea în tine însuți; un singur model în toate: natura; un singur rău: viciul; o singură siguranță: datoria; o singură armură a personalității: caracterul; o singură frumusețe: gândul bun în fiecare clipă; o singură dorință supremă: perfecțiunea și apropierea de Dumnezeu, de care ne leagă pururea esența noastră rațională” .

   Câteva idei din „Manualul lui Epictet”:

- Ce este al nostru și ce nu este, în care recomandă munca încordată, efectuată în sfera putinței, luând în considerație și renunțarea sau amânarea.

- Nu în lucruri ci în păreri stă răul: „În orice piedică, durere sau nenorocire, nu da vina pe altul decât pe tine, adică părerea ta. Căci prostul la toate dă vina  pe alții; cel ce începe a se lumina dă vina pe sine; iar înțeleptul nici pe altul, nici pe sine.

- La orice ademenire exterioară răspunde cu o virtute interioară.

- Pune frâu dorințelor tale: „Acela este domn peste toți și peste toate, care, și când vrea și când nu vrea ceva, găsește în voința lui și energia de realizare și frâna de renunțare.

- Fii pururea cu gândul la ce este al tău, ca să fii de folos și altora și Patriei.

- Gândește-te bine înainte de a te hotărî, și apoi rămâi la ce ai ales.

- Fixează-ți un model de purtare: „... la petrecere cu oameni străini și neciopliți nu te pune.

- Fă bine și să nu-ți pese de nimeni.

Ca o paranteză, aceasta îmi amintește de aforismul Fericitului Augustin: „Iubește și fă ce vrei”, care ar trebui să-l înțelegem în modul următor: Dacă-L iubești pe Dumnezeu te vei ruga Lui, și dacă te vei ruga, El îți va arăta calea, vei putea discerne binele de rău și vei dobândi libertatea de a face ce vrei în numele Binelui. Acest cuvânt „Binele” ar putea servi drept deviză și adulților, dar și adolescenților care trebuie să separe binele de rău din dragoste pentru Dumnezeu, pentru a păși în viață pe calea creștină.

- Fă din rațiune și filozofie cârma și lumina vieții tale; dar acum, căci mâine va fi prea târziu.

- În filozofie practica e decisivă, nu teoria.

   Și câteva fragmente care mi-au plăcut, adăugate la „Manual”, având titlurile:

- Fericirea ta este darul voinței tale.

- Nu te ridica în contra mersului lumii: (…) ceea ce este o nebunie și nu poate duce decât la zbucium deșert, urmat de durere și amărăciune.

- Linia despărțitoare între sfera noastră și sfera lumii exterioare: „Din lucrurile lumii, Dumnezeu a pus o parte în puterea noastră, iar alta nu. El a dat tot ce a avut mai înalt și mai sublim, ca un etern fericit ce este, ideea. Și unde este ea locul întâi, acolo este libertatea, fericirea, seninătatea și stabilitatea, urmate apoi de dreptate, legalitate, cumpătare și toate virtuțile. Restul nu mai este în puterea noastră.”

   Frumoase sunt cuvintele dintr-o scrisoare: „...Să facem, rogu-te, Lucilius, așa ca viața noastră, ca și metalele de preț, să atârne în greutate, nu să aibă volum mare. S-o măsurăm după fapte, nu după durată. (...) Să-l lăudăm deci și să-l socotim printre oamenii fericiți pe acela care și-a drămuit bine timpul, oricât de puțin a avut, căci el a văzut adevărata lumină. N-a fost unul dintre cei mulți, ci a trăit și a fost plin de viață. Uneori a avut parte de zile senine, alteori, cum se întâmplă, strălucirea puternicului astru i-a apărut printre nori. Ce întrebi cât a trăit? A trăit prelungindu-și viața în urmași și stăruind mereu în amintirea lor.”

   Despre Marcus Aurelius, împărat al Imperiului Roman din anii 161-180, am vorbit într-un eseu anterior. Amintesc cuvintele lui: „Spuneți-vă la începutul zilei, mă voi întâlni cu oameni amestecați, nerecunoscători, violenți, trădători, invidioși și nesportivi.” Deși această observație nu pare a fi foarte utilă, în măsura în care se concentrează atenția asupra tuturor acestor posibilități negative și a greutăților, este totuși un punct important stoic. Epictet oferă un răspuns  care ne poate ajuta să anticipăm posibilitățile și să ne pregătim pentru ceea ce poate veni. El spune în „Enchiridion”: „Când sunteți pe punctul de a întreprinde o acțiune, amintiți-vă ce fel de acțiune este. Dacă ieșiți (în lume) pentru baie, puneți-vă în minte ceea ce se întâmplă la băi – există oameni care se strecoară, oameni care se zbat, oameni care insultă, oameni care fură...” Dacă Epictet ne spune să fim pregătiți să facem față situațiilor cu o atitudine realistă față de lucrurile care sunt cu adevărat asemănătoare, Marcus Aurelius oferă orientări mai specifice privind modul de reacție: „Eu, deci, nu pot fi niciodată rănit de acești oameni, nici nu mă înfuriez pe cineva care este apropiat de mine, nici nu-l pot urî, pentru că am venit să lucrăm împreună, ca picioarele, mâinile, pleoapele sau cele două rânduri de dinți în maxilarul nostru superior și inferior. Pentru a lucra unul împotriva celuilalt este, prin urmare, contrară naturii și să se mânie cu o altă persoană și să se întoarcă de la el este cu siguranță să lucreze împotriva lui.”

   Toate aceste gânduri spuse sau scrise de către filozofi ne sunt transmise pentru a înțelege că trebuie să trăim în acord cu natura, să recunoaștem că și cel mai dificil dintre cei pe care l-am putea întâlni în cursul unei zile ar putea fi cineva ca noi – cineva care se poate lupta cu cei care nu înțeleg rostul omului pe acest pământ de a face tot ce poate pentru a trăi fericit. Recunoscând acest lucru, este mai ușor să iertăm și să fim iertați de cei cu care nu suntem de acord. Dar mai mult decât atât, poate că este mai ușor să ne mai iertăm pe noi înșine. Ne ajută să recunoaștem o parte a suferinței și de a fi umani.

   Cât privește Suferința și soluția sa, ideea este reluată atunci când Epictet explică sursa suferinței umane:

„Ce tulbură oamenii nu sunt lucrurile în sine, ci judecățile lor despre lucruri.” Remediul, potrivit lui Epictet, este într-adevăr o schimbare a atitudinii față de lucrurile care se întâmplă. Cât privește oamenii demenți, dezechilibrați mintal, nemernici care produc grave suferințe, Epictet spune: „Nebunii sunt incorijibili și cum spune proverbul, mai degrabă ucizi un nebun decât să-l schimbi”.

   Am luat cunoștință de o recenzie a cărții lui Runar M. Thorsteinsson, profesor la facultatea de Studii de Teologie și Religie a Universității din Islanda, editată în 2010: Creștinismul roman și stoicismul roman. Comparația este făcută în Roma, în primele două secole d.Hr., se compară Noul Testament cu filosofia morală elenistă. De altfel stoicismul și creștinismul au fost considerate de mulți ca având mari asemănări, în special în ceea ce privește etica. 

   Învățăturile etice ale celor două sisteme le consideră deosebit de asemănătoare: observă că ambele subliniază că închinarea este modul corect al vieții umane, atât gândul logic cât și virtutea practică, că ambele sisteme își bazează etica pe imitație (a lui Hristos și, respectiv, a înțeleptului stoic) și că ambele subliniază dragostea și non-represaliile. Cu toate acestea, într-un capitol evidențiază diferența dintre cele două sisteme: în timp ce stoicismul învață iubirea universală (bazată pe viziunea sa asupra omenirii universale), creștinismul circumscrie iubirea în interiorul comunității creștine, îndemnând la alte poziții virtuoase față de exterior (respect, răbdare etc.)

   Scotocind trecutul putem descoperi perspectiva cu ajutorul științei, studiind relațiile lucrurilor în spațiul respectiv, sau adresându-ne istoriei se pot investiga relațiile dintre evenimente de-a lungul timpului. Nietzsche spunea că orice filozofie a cedat în fata istoriei. Nu cred că este vorba de cedare, ci de colaborare în scopul definirii adevărului pentru a ajuta la progresul omenirii și a împrăștia ceața de pe alocuri. Or, istoria, ascensiunea Romei, de la un simplu oraș așezat la răscruce de drumuri care se ridica până la un imperiu universal, cele două secole de prosperitate și de pace pe care a știut să le gestioneze făcând să triumfe un spațiu atât de larg, expansiunea civilizației clasice pe care a răspândit-o în lumea mediteraneană și în apusul Europei, lupta sa pentru păstrarea unui imperiu înzestrat cu instituții stabile, contra valului barbar ce îl înconjura, precum și lunga și lenta ei decadență până la catastrofala prăbușire finală reprezintă cea mai mare dintre toate dramele ce s-au petrecut vreodată, dacă nu cumva acest statut, observă profesorul, îi revine celei care a început atunci când, la pretoriul lui Pilat, Cezar și Iisus au stat față în față, drama ce a continuat până când, în timp și cu răbdare, o mână de primi indivizi creștinați a trecut amarnica probă a terorii și a persecuțiilor, pentru a deveni mai întâi aliații, apoi stăpânii și, în cele din urmă moștenitorii celui mai vast imperiu din istorie, arătând omenirii „Calea, Adevărul și Viața” ce trebuie urmată.

   Roma închidea cercul fatidic, cunoscut de noi și deopotrivă de Platon: monarhie, aristocrație, exploatare oligarhică, democrație, haos revoluționar, dictatură. Istoria cunoștea legănarea ei continuă.

 

Vavila Popovici

Filozofia, Știința, Religia și Politica (4)

   Stoicismul grec – Zenon

Fericirea constă în curgerea frumoasă a vieții” – Zenon

 

   Filozofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, începând cu secolul al VII-lea î. Hr., cu gânditorii presocratici și are legături cu alte culturi ale antichității, precum cea egipteană, mesopotamică, persană și ebraică.

   După victoriile grecilor împotriva perșilor, și menționăm bătălia decisivă de la Maraton (490 î.Hr.), orașul Athena a devenit centrul politic și cultural al Greciei. Legenda relatează că un mesager atenian alergase distanța de 42 kilometri de la câmpul de luptă de la Maraton până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor; în momentul în care ajuns a strigat: „Am învins!”, după care a căzut mort. În amintirea lui, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de „Maraton” – alergarea pe o distanță de 42,195 km – , distanța exactă dintre Maraton și Acropola din Atena.

   Pe atunci au început dezbaterile filozofice cu privire la probleme esențiale ale existenței, asupra ordinii cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în societate. Filozofia ateniană, simbolizată prin bufnița zeiței Pallas Athena, fremăta în acel centrul de întâlnire al sofiștilor care fusese și orașul lui Socrate a cărui filozofie a dăinuit prin intermediul operelor lui Platon de-a lungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon crease la Athena o școală filozofică în cadrul „Academiei”, iar Aristotel dezvoltase sistemul său filozofic, politic și moral.  Divinitatea o numea „Mișcător al lumii”, fiind ordonatoarea lumii. Astfel Aristotel s-a ridicat deasupra opoziției dintre teism și panteism, caracteristica teistă fiind aceea că Dumnezeu, ca activitate pură, se deosebește cu totul de lume, prin aceea că El este înaintea și în afara acesteia. Vom vedea în ce mod această idee a avut continuitate.

   În mijlocul vieții politice și sociale frământate și nesigure, apăruse, pentru oamenii de la sfârșitul veacului al IV-lea î.Hr., o mare nevoie de liniște sufletească. S-au perindat mai multe curente filozofice, cele mai importante fiind: epicurismul, stoicismul și scepticismul, filozofii care s-au raportat și mai mult la Divinitate. Epicur – spunea că trebuie căpătată o independență totală față de lume, că trebuie eliminată și frica de zei, și eliminate de asemenea amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase. Doctrina epicureică, cu atacul ei contra zeilor și cu egoismul unei satisfacții strict individuale, a fost însă condamnată de creștinism. Stoicii au susținut existența unei rațiuni divine care ar crea materia sau ar prelucra o materie coeternă; scopul lor era Fericirea, identificată cu moralitatea. Scepticii au concluzionat că nici o cunoștință, fie sensibilă, fie rațională, nu prezintă certitudine, un adevăr cert. Ei s-au îndoit de existența unui principiu al lumii, fie el corporal, fie incorporal.  

   În plan filozofic, disperarea, indiferența și nepăsarea au preocupat pe toți gânditorii, epicureici sau sceptici. Stoicii însă au căutat un remediu în efortul eroic al voinței raționale, libere.    Stoicismul a apărut într-una din perioadele cele mai agitate din istoria Greciei antice. Ideea de universal era părăsită, individul și fericirea lui fiind singurul lucru real și necesar. De ce era necesar? Deoarece nesiguranța și instabilitatea socială – ivite în societăți de-a lungul istoriei – au generat întotdeauna sentimentul renunțării la luptă, au slăbit sentimentul demnității naționale, al trăiniciei virtuților civice.

   La Roma, împăratul și filosoful Marc Aureliu, precum și Seneca, au fost influențați profund de stoicism. Propagarea creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și a făcut trecerea către epoca medievală.

  

   Stoicismul a fost a treia mare școală ce a reprezentat mișcarea ideilor din perioada elenistică, care a avut o viață foarte lungă, ca de altfel cea epicureică și cea sceptică. A fost fondată în Atena de Zenon din Citium, în jurul anului 300 î.Hr. Numele ei – Stoia – derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (portic zugrăvit), decorat de pictorul grec Polygnotos, cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele și bătălia de la Maraton. Acolo își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi, iar Stoicismul devenise ideologia statului universal, cosmopolit, visat de Alexandru Macedon, elevul lui Aristotel.

   Stoia a fost cel mai influent curent în filozofie din timpul imperiului roman, înainte ca învățătura creștină să devină religie de stat. Învățătura centrală a stoicismului era morala derivată din însăși legile naturii, adică promovarea rațională, existența virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei atitudini compensa durerea și nefericirea, împăca binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură consta în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

   Filosofia stoică a influențat și pe unii din părinții bisericii creștine, ca Toma de Aquino și Sfântul Augustin. Mai târziu, în timpul Renașterii târzii Stoia a influențat scriitorii și filozofi importanți ca René Descartes și Emmanuel Kant.

   Stoia a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe secole, în trei perioade: Stoia veche (300-200 î. Hr.) cu reprezentantul de seamă Zenon; Stoia mijlocie (200-50 î.Hr.) în care este încadrat învățătorul lui Cicero și chiar Cicero; Stoia târzie sau „romană” reprezentați de Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Această împărțire în perioade nu neglijează unitatea fundamentală a doctrinei stoice, în care diferențele doctrinare de la un autor la altul sunt insesizabile. Este aceeași și concepția despre legea eternă, riguroasă a naturii și principiul etic de conformitate cu natura rațională a omului, ca singur criteriu al acțiunii noastre morale.

   Stoicismul se baza pe o amplă viziune asupra universului și dădea importanță sufletului însetat de adevăr, folosind logica, fizica și etica. Etica ocupa locul preponderent, în slujba căreia se afla logica și fizica (cu sensul general de știință a naturii). Stoicii defineau înțelepciunea ca o știință a lucrurilor divine și umane, iar filozofia ca un efort spre virtute.

   Unii consideră Fizica stoică ca fiind o fizică materialistă, întrucât totul pentru stoici avea o natură materială, chiar Dumnezeu, sufletul, virtutea, activitățile noastre. Elemente ale tuturor doctrinelor fizice anterioare se reflectau în această doctrină. Teza esențială a fizicii stoice era evidențierea determinismului strict după care se produce totul în natură, totul fiind orânduit și necesar. Stoicii vorbeau de o soartă a lumii, de fatalitatea în devenirea lumii, de ordine rațională fiind; în ea se exprima providența divină, rațiunea care orânduiește totul și care pătrunde totul. Rațiunea lumii era identică cu Dumnezeu. Nimic din ceea ce este natural, de exemplu moartea, nu poate să afecteze pe cel care a înțeles această ordine a naturii. Afectele, naturale omului trebuie stăpânite, fiindcă ele nu sunt judecăți, ci numai dispoziții iraționale ale sufletului. Atitudinea stoică este considerată a fi dură întrucât nu se acceptă decât ceea ce este rațional, conform cu ordinea fatală a naturii care închide în ea rațiunea însăși a lumii. Natura omului – rațională în comparație cu cea a naturii – lipsită de rațiune. Rațiunea îl duce pe om pe calea virtuții. Etica stoică nu admitea compromisuri; nu există mai multă sau mai puțină virtute, ea există sau nu există deloc.

   Grija pentru comportament, pentru a face mai tolerabilă viața, era trăsătura dominantă a gândirii grecești în epoca elenistică. Stoicii urmăreau fericirea, pe care o identificau cu moralitatea, cu rațiunea dreaptă. Această exigență a umanității înlocuia, pentru lumea romană a imperiului, iubirea și mila creștină.

   Stoicii au vrut să înțeleagă Natura deoarece ea este preponderentă și noi oamenii facem parte din ea. De aceea au studiat lucrările științifice ale anatomiștilor, botanica, geologia, mai târziu astronomia, științele naturii.

   Zenon, fenician de origine, a fost o personalitate aparte. Bărbat înalt și uscățiv, cu o față măslinie și crispată, ducea o viață cumpătată, disprețuind mai întâi de toate îngâmfarea și luxul. Se spune ca dojenea scurt și îndepărta din jurul său pe tinerii care nu aveau alte preocupări decât goana după bogății și funcții. Era cumpătat în vorbe și în fapte, exigent cu cei din jur. Îi sunt atribuite multe cuvinte de spirit. Astfel, celui care vorbea prea mult obișnuia să-i spună: „Motivul este ca să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin”.

   Împins de soartă spre filozofie, a frecventat la început, la Atena, Școala cinicilor. Asculta prelegerile cinicului filosof Crates, dar pudoarea sa înnăscută, moralitatea lui, îl făceau să se revolte împotriva vieții vulgare pe care o duceau aceștia. Nemulțumit fiind de cinici, a trecut la alte școli în peregrinare, așa vreme de douăzeci de ani, după care și-a deschis propria școală filosofică. Influențele școlilor frecventate s-au resimțit în filosofia stoicilor. Fiind și o fire meditativă, s-a simțit atras de filosofii vechi și mai cu seamă de Heraclit, a cărui doctrină o integrat-o mai târziu în stoicism.

   După acea perioadă de studiu, a început să predea el însuși lecții sau prelegeri de filozofie, formulând o doctrină nouă, ce-i purta la început numele. Intenția lui Zenon era să formeze cetățeni sănătoși spiritual, virtuoși, magistrați integri, bărbați capabili de a lupta împotriva viciului și a despotismului, oțeliți printr-o conduită a vieții conform cu legile naturii. Timp de 40 de ani (după alții chiar mai mult), cât a condus școala stoică, a îndrumat tineretul la virtute și cumpătare prin vorba și prin propria sa conduită.

   Zenon obișnuia să spună că lucrul cel mai nepotrivit este îngâmfarea, mai ales la tineri. Mai spunea că nu trebuie să memoram cuvintele și expresiile, ci trebuie să ne exersăm mintea ca să apreciem folosul celor auzite, nu să le primim de-a gata, ca un fel de mâncare bine fiartă și gătită. Socotea că un tânăr trebuie să se poarte cuviincios, în mers, în ținută și în îmbrăcăminte. Numea frumusețea floarea cumpătării sau, după alții, cumpătarea floarea frumuseții. Fiind întrebat cum se simte când este bârfit, replica: „Ceea ce simte un trimis (al regelui), când pleacă fără răspuns”. Când Crates l-a apucat de haine pe Zenon și l-a tras de la Stilpon (filozof interesat în logică și dialectică, susținând că universul este fundamental separat de individ și de realitatea concretă), Zenon i-a spus: „Felul cel mai dibaci de a prinde pe un filosof este să-l atragi prin urechi; convinge-mă deci și du-mă așa, căci dacă folosești violența, numai trupul meu va fi cu tine, iar sufletul meu va rămâne cu Stilpon”. Dialecticianul Palemon, îngâmfat și el, dar și plin de invidie, i s-ar fi adresat lui Zenon astfel: „Te-ai strecurat, Zenon, pe poarta din dos, nu-mi scapi neobservat, îmi furi doctrinele și le dai înfățișare feniciană”.

   Se spune că Zenon evita contactul cu multă lume, se așeza de obicei la capătul unei bănci spre a fi scutit a intra în contact cu multe persoane și nici nu se plimba cu mai mult de două sau trei persoane. Mânca pâini mici cu miere și bea vin puțin, cu buchet fin – așa spunea Diogene Laërtius, biograful filozofilor greci – , hrana pe care o folosea nu era pregătită la foc, iar haina pe care o purta era subțire. Deși – sobru, își dădea frâu liber la petreceri, spunând: „Și bobul e amar, dar dacă-l înmoi în apă, devine dulce.[…]. Fericirea se realizează cu încetul și, totuși, nu-i puțin lucru în sine”.

   Când urma școala cinică, avea pe lângă el însoțitori murdari și zdrențăroși, fiindcă cei care frecventau această școală erau, de regulă, cerșetori și vagabonzi. Zenon însuși avea o fire posacă și acră și o față crispată. Sub pretextul economiei, avea o meschinărie de barbar. Dacă dojenea pe cineva, o făcea pe scurt, fără vorbe multe, ținându-se la distanță. Era scurt la vorbă.

   La începutul operei sale Republica declara că educația obișnuită nu este prielnică omului, chiar le dă celor lipsiți de virtute epitetele de inamici, dușmani, sclavi și străini unii de alții, părinții față de copii, frații între frați, prietenii între prieteni; numai omul înțelept poate fi cu adevărat cetățean, prieten, rudă sau om liber, încât, părinții și copiii, dacă nu-s înțelepți, sunt dușmani între ei.

   Zenon este cel dintâi care a introdus cuvântul îndatorire, care ar fi creat termenul de datorie și a scris un tratat despre acest subiect, modificând versurile poetului, țăranului grec Hesiod, astfel: „E de ispravă și-acela ce-ascultă de sfatul cuminte; iarăși tot bun e și omul ce singur la toate gândește”. Explica acest lucru spunând că omul în stare să asculte cum trebuie ceea ce i se spune și să tragă folos, întrece pe acela care descoperă ceva singur, căci unul are numai o bună înțelegere, pe când celălalt, dând ascultare sufletului bun, mai adaugă și fapta.

   Amuzant este că Zenon avea obiceiul să jure pe „capre”, întocmai cum Socrate jura pe „câine”.

S-a bucurat de o mare atenție din partea cetățenilor; poporul atenian îl cinstea foarte mult, încredințându-i cheile porților cetății și fiind onorat cu o cunună de aur și o statuie de bronz. Această din urmă cinstire i-au dat-o și cetățenii din orașul lui natal, care au socotit că statuia lui e o podoabă pentru cetatea lor.

   Faima lui Zenon s-a răspândit repede în toată lumea greacă și din toate colțurile ei s-au strâns mulți în juru-i ca discipoli, dornici să-l urmeze. Antigonus Gonatas, regele Macedoniei, l-a invitat la curtea lui să locuiască cu dânsul, ca să-i învețe supușii a practica bărbăția și probitatea (adică cinstea, integritatea și onestitatea).

   Se pare că nu prea avea darul vorbirii frumoase, de aceea a fost considerat de adversarii săi (căci cine nu are în viață și adversari?) ca un bădăran ce nu-și poate susține tezele sale, impunându-se mai mult cu exemplul vieții sale. Vorbea într-un limbaj impur, amestecat cu cuvinte străine. Cu toate acestea, a avut un succes enorm în acea vreme. A avut un caracter ferm, un mare simț al demnității, a dus o viață simplă și morală demnă de admirație. Din cauza acestui stil de viață s-a bucurat de foarte multă considerație. Se mai știe că regii Macedoniei și Egiptului rivalizau în a-i arata o deosebită stimă și prețuire. Nici un gânditor antic nu s-a bucurat de un așa mare prestigiu.

   A murit la nouăzeci și opt de ani, s-a bucurat de o sănătate bună și s-a sfârșit fără a fi suferit de vreo boală. Deși a fost slab din punct de vedere fizic, a avut o viață lungă tocmai pentru că a trăit cumpătat; din cei 98 de ani de viață, peste 50 de ani i-a consacrat studiului și profesării filozofiei.

   În afara carierei lui didactice Zenon a scris multe lucrări începând încă din perioada studiilor la școala cinică. Opera lui ar cuprinde, după unii, 19 titluri de lucrări. Din opera sa, azi se păstrează numai fragmente și numeroase titluri, ca Republica, Despre viață în conformitate cu natura omului, Despre pasiuni, Despre datorie, despre lege, Amintiri despre Crates, Despre rațiune, Despre existență, Despre stil, și altele.

   Câteva din importantele idei ale lui Zenon:

„Filozofia se împarte în logică, fizică și etică”; (Este introdus termenul de logică care lipsește la Aristotel.)

„Reprezentarea este o impresie în suflet”;

„Percepția constă în prinderea unui obiect prin simțiri”;

„Memoria este tezaurul reprezentărilor”;

„Opinia este o aprobare slabă și înșelătoare, în schimb Știința este înțelegerea sigură, pe care te poți bizui, neschimbătoare, și urmând o fundare rațională”;

Există două principii: unul activ și unul pasiv. Cel pasiv este substanța plină de calități, materia. Cel activ este rațiunea divină, veșnică și care formează în întreaga materie orice existență individuală”;

„Legea naturală este forța care mișcă materia, care rămâne mereu aceeași cu ea însăși și care poate fi numită Providență sau Natură”;

„Substanța este materia primă a tuturor lucrurilor care, în totalitatea ei este veșnică, și nu se mărește și nici nu se micșorează. Părțile ei nu rămân totdeauna aceleași, ci ele se separă și se împreună. Sunt pătrunse de rațiunea totului care este numită lege a naturii, așa ca semințele în creștere”;

„Întreaga lume se rezolvă, în anumite perioade de timp, în foc, ca apoi să se constituie din nou...”;

„Legea universală care constă în rațiunea dreaptă și care pătrunde totul este tot una cu Zeus, cârmuitorul ordinii lumii”;

„Binele suprem este o viață conformă cu natura, adică o viață virtuoasă...; Datoria este o activitate rezultând în mod necesar din viață...”;

„Natura este un foc creator, care progresează pe drumul creației”;

„Oamenii nedrepți sunt toți rivali și dușmani unii față de alții...Numai cei drepți sunt unul pentru altul concetățeni și prieteni, rude și liberi”;

„Afectul este o excitare a sufletului nerațional și opusă naturii, sau un instinct atotputernic;

Caracterul este izvorul vieții din care izvorăsc acțiunile individuale”;

„Nu devoțiunea trebuie să facă podoaba cetăților, ci virtutea locuitorilor lor”.

   Ca atare, Zenon împreună cu stoicii mai vechi identifică divinitatea cu focul creator, acesta cu Zeus, Rațiunea lumii, cu sufletul lumii, cu natura, cu destinul – Providența conștientă de un scop, dar, neintuind calitățile pe care trebuie să le aibă Dumnezeu. Modul în care divinitatea materială considerată de stoici se raportează la lume, este redată în mod sumar, naiv: „Divinitatea interpătrunde lumea la fel ca mierea fagurii”. Și totuși, în acest mod de a judeca, stoicii ajung de la concepția despre Divinitate la o concepție teleologică. Stoicii mai credeau în semne și prevestiri. Zenon a scris o carte despre ele.

   Stoicismul este, în fond, o filosofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea relațiilor, cu întreg universul. Potrivit acestei filozofii nu putem controla ceea ce ni se întâmplă în viață, însă putem controla percepția pe care o avem asupra lucrurilor. Pentru a reacționa corect în anumite situații din viață trebuie să fim conștienți și să ne controlăm emoțiile, nu să fim sau să rămânem sub controlul acestora, să le gestionăm într-un mod productiv, nu distructiv.

   Stoicii vedeau întotdeauna jumătatea plină a paharului, motiv pentru care lecțiile stoicilor au fost readuse în atenție în zilele noastre, cu scopul de a ne aminti că, gândirea pozitivă stă în puterea fiecăruia dintre noi:

1. Acordă-ți timp să gândești

Stoicii făceau o distincție clară între gânduri și comportament. O persoană care nu gândește înainte de a acționa va lua decizii proaste, pe care le va regreta. Data viitoare când te confrunți cu o problemă, ia o pauză și întreabă-te care ar fi cea mai bună manieră de a rezolva lucrurile.

2. O nouă zi, un nou început

O zi proastă nu trebuie să devină o săptămână proastă. În cazul în care te simți furios, nu lăsa acest lucru să se răsfrângă asupra zilei de mâine. Oprește efectul de domino înainte ca micile dezamăgiri să se transforme într-o criză majoră.

3. Stabilește un scop

Stoicii știau exact ce își doresc, aveau destinații și scopuri precis determinate. Fă în fiecare dimineață o listă cu obiectivele pe care le ai în ziua respectivă. Astfel, vei fi mult mai determinat să le duci la bun sfârșit.

4. Răbdarea e de aur

Oamenii ambițioși trăiesc înaintea vremurilor, iar răbdarea nu este cea mai bună calitate a lor, însă dacă vei încerca în permanență să găsești scurtături, te vei învârti în cerc. Calitatea este sacrificată, uneori, din dorința de dezvoltare rapidă, iar entuziasmul ne poate face să sărim peste etape importante.

5. Raportul succes-fericire

Cu toții credem că succesul și împlinirea aduc fericirea, dar poate funcționa și invers – și fericirea poate aduce succesul și împlinirea.

6. Autenticitate   

Stoicismul a evidențiat armonia dintre schimbare și acceptare. Practic, acest lucru înseamnă să îți accepți ciudățeniile și să te folosești de ceea ce te face unic. Află care îți sunt talentele şi explorează-le.

7. Fii împăcat cu moartea   

„Învață a muri!” spunea Seneca. Stoicii priveau moartea în față și o acceptau ca pe o parte naturală a vieții.

  

   Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna înțelepciune practică, aplicabilă, curaj, onoare, dreptate și cumpătare, stoicismul oferă avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Poate ar fi bine să nu se facă abstracție de unele avantaje ale acestui sistem filozofic și a se ține cont de ele în conturarea unei noi filozofii a secolului XXI, pentru binele și fericirea omului și spre mulțumirea Divinității.

  

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA

„Să construiți o patrie mai dreaptă și mai fraternă“ – Papa Francisc

 

   La două decenii distanță de vizita istorică a Papei Ioan Paul II, iată alte trei zile din viața noastră – vineri, sâmbătă și duminică, respectiv 31 mai, 1 și 2 iunie 2019 – în care poporul român a primit vizita  unui alt lider mondial care conduce peste un miliard de catolici din lume, răspândiți pe toate continentele  – Papa Francisc – un personaj carismatic datorită expresiei sale umane, modest, sincer până a fi considerat rebel de către unii, activ, avid de cunoștințe și stăpânit veșnic de grija acestei lumi, de problemele noi și grele cu care se confruntă planeta. Devotat Bisericii și lui Hristos, prin modul de manifestare dovedește a fi, cu prisosință, un misionar al păcii și al iubirii.

   Este primul papă de origine latino-americană, și datorită caracterului său, a adus la Vatican un suflu proaspăt, mai puțin rigid și formal, mai cald și mai apropiat de oamenii de rând.

   Am citit în prealabil despre activitatea bogată ce urma să desfășoare Papa Francisc în cele trei zile ale prezenței sale în România: trei Sfinte Liturghii, opt discursuri în fața autorităților politice și religioase, beatificarea a șapte episcopi greco-catolici martiri, și vizitarea a cel puțin 3 comunități etnice din România, în mijlocul credincioșilor catolici și a familiilor, în fața Palatului Culturii din Iași, o slujbă la sanctuarul Fecioarei Maria de la Şumuleu Ciuc și o prezență în mijlocul comunității rome din Blaj, toate sub genericul „Să mergem împreună!”. Papa Francisc va vedea o mare parte din România cu această ocazie. La slujbele sale se vor deplasa și politicieni din statele vecine, Ungaria, Polonia, Ucraina. Deci, București, Șumuleu Ciuc, Iași, Blaj, Sibiu.

   Așa a și fost, cu mici modificări ale traseelor, mijloacelor de transport, intervenite din cauza vremii capricioase. Sute de creștini, înalți prelați, președintele României și soția sa l-au întâmpinat pe Suveranul Pontif pe Aeroportul Otopeni, în data de 31 mai, când Papa Francisc și-a început vizita istorică în România. În primele momente, Suveranul Pontif a făcut un gest încărcat de semnificație și smerenie: cu sufletul plin de bunătate, modestie, căldură și recunoștință, Papa a sărutat crucea ortodoxă cu iconița Maicii Domnului de la gâtul arhiepiscopului ortodox de Târgoviște. Suveranul Pontif a repetat gestul impresionant și la Palatul Patriarhiei, unde a sărutat medalionul purtat de Preafericitul Părinte Daniel.

   Experții spun că este un gest prin care Suveranul Pontif a vrut să-și arate recunoștința și prețuirea față de invitația care i-a fost adresată, așa cum în urmă cu 20 de ani, Papa Ioan Paul al II-lea sărutat pământul României. Odată sosit în București, capitala României, s-a orientat spre locuri importante ale istoriei și spiritualității românești.

   În prima zi, vineri, de la sosire, Papa a mers la Palatul Patriarhiei Bisericii ortodoxe române pentru o întâlnire privată cu Prea Fericitul Părinte Daniel, după care a urmat întâlnirea cu Sinodul permanent al Bisericii ortodoxe. Întâlnirea s-a încheiat cu vizita Papei și a Patriarhului Daniel la Catedrala Națională, pentru rugăciunea „Tatăl Nostru” și un cuvânt de salut pentru toți credincioșii. În Catedrala Mântuirii Neamului și-a exprimat mulțumirea și emoția pentru că se afla în acel templu sfânt care adună în unitate: „Isus i-a chemat pe frații Andrei și Petru să-și părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni (cf. Mc 1,16-17). Chemarea proprie nu este completă dacă lipsește chemarea fratelui. Astăzi, stând alături, dorim să înălțăm împreună, din inima țării, rugăciunea Tatăl Nostru. Ea sintetizează identitatea noastră de fii și, în special, de frați care se roagă unul lângă celălalt. Tatăl Nostru afirmă certitudinea promisiunii făcute de Isus ucenicilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18) și ne oferă încredere să primim și să acceptăm fratele ca pe un dar. De aceea aș dori să vă împărtășesc câteva cuvinte ca pregătire, înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate și pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înflorește împăcarea și comuniunea. (...) Tatăl nostru nu este o rugăciune liniștitoare, ci este strigătul care țâșnește când vezi lipsa de iubire din timpurile noastre, individualismul și indiferența care profanează numele Tău, Tată! (...) Să ne lăsăm trecutul în urmă și să îmbrățișam împreună prezentul.

   După relatarea înțelesului ascuns al Rugăciunii  „Tatăl nostru”, a urmat impresionanta ei rostire.   Apoi, Papa Francisc a oficiat Sfânta Liturghie în catedrala „Sf. Iosif” a arhidiecezei romano-catolice de București.

   A doua zi,  sâmbătă, Papa Francisc a celebrat Sfânta Liturghie la sanctuarul Fecioarei Maria de la Șumuleu-Ciuc, unul dintre principalele locuri de pelerinaj dedicate Maicii Domnului, din Estul Europei. Tot sâmbătă, Suveranul Pontif a vizitat Catedrala „Sfânta Maria Regină” din Iași, întâlnindu-se cu tineri și familii, în fața Palatului Culturii din Iași, frumosul oraș fiind pregătit „trupește” și sufletește pentru această primire.

   În cea de a treia zi, Duminică, Sfântul Părinte a ajuns la Blaj, unde a prezidat Sfânta Liturghie Publică Solemnă de Beatificare a celor șapte episcopi martiri greco-catolici, Beatificarea fiind o etapă în procesul de canonizare, care presupune recunoașterea sfințeniei. După Beatificare, Suveranul Pontif a avut o întâlnire la Blaj, cu comunitatea romă din oraș. După întrevederea cu romii, a ajuns la aeroportul din Sibiu, pentru ceremonia de bun rămas.

   În cele trei zile cât a poposit în țara noastră, Papa Francisc a răspândit din plin întreaga sa bogăție spirituală asupra românilor. Peste tot Suveranul Pontif le-a vorbit neobosit despre unitate, pace, libertate, milostivire și fraternitate între confesiuni.

   La Șumuleu Ciuc – loc de pelerinaj pentru catolici –, Papa Francisc a rostit: „Cu bucurie și recunoscător lui Dumnezeu mă aflu astăzi aici, împreună cu voi, dragi frați și surori, în acest îndrăgit sanctuar închinat Maicii Domnului, bogat în istorie și credință, unde, ca fii, venim s-o întâlnim pe Mama noastră și să ne recunoaștem ca frați. Sanctuarele, locuri aproape „sacramentale” ale unei Biserici, păstrează memoria poporului credincios care, în mijlocul necazurilor sale, nu obosește în a căuta izvorul de apă vie de unde să-și împrospăteze speranța. Sunt locuri de sărbătoare și de celebrare, de lacrimi și de implorare. Venim la picioarele Mamei, fără prea multe cuvinte, să ne lăsăm priviți de ea și pentru ca ea, cu privirea ei, să ne conducă la Acela care este « Calea, Adevărul și Viața ». Nu am venit aici la întâmplare: suntem pelerini. Aici, în fiecare an, în sâmbăta Rusaliilor, voi veniți în pelerinaj pentru a îndeplini legământul înaintașilor voștri și pentru a întări credința în Dumnezeu și devoțiunea față de Preacurata Fecioară Maria, reprezentată de monumentala statuie în lemn. Acest pelerinaj anual aparține moștenirii Transilvaniei, dar aduce cinstire tradițiilor românești și ungurești deopotrivă; participă la el și credincioși de alte confesiuni și este simbolul dialogului, al unității și al fraternității; un apel la a recupera mărturiile de credință devenită viață și de viață devenită speranță”. În continuare, Papa Francisc a explicat pe larg semnificația cuvântului « a peregrina », încheind cu cuvintele: A peregrina semnifică provocarea de a descoperi și de a transmite spiritul de a trăi împreună, de a nu ne fi teamă să ne amestecăm, de a ne întâlni și de a ne ajuta. A peregrina înseamnă a participa la acea maree puțin haotică ce se poate transforma într-o adevărată experiență de fraternitate, o caravană mereu solidară pentru a construi istoria. A peregrina este a privi nu atât la ceea ce ar fi putut fi, și nu a fost, dar mai degrabă la tot ceea ce ne așteaptă și nu mai putem amâna. Înseamnă a crede în Domnul care vine și care este în mijlocul nostru, promovând și încurajând solidaritatea, fraternitatea, dorința de bine, de adevăr și de dreptate. Este angajarea de a lupta pentru ca cei care ieri au rămas în urmă să devină protagoniștii de mâine, și protagoniștii de astăzi să nu fie lăsați în urmă mâine. Pentru a face aceasta este nevoie de o muncă artizanală de a țese împreună viitorul. Iată de ce suntem aici pentru a spune împreună: Mamă, învață-ne să trasăm împreună viitorul (…) Domnul nu-l dezamăgește pe cel care riscă. Să mergem, și să mergem împreună, lăsând ca Evanghelia să fie fermentul capabil să impregneze totul și să dea popoarelor noastre bucuria mântuirii”.

   Arătând semnificația acestor locuri și gradul mare de suferință al oamenilor, Papa Francisc i-a amintit pe cei șapte Episcopi greco-catolici pe care a avut bucuria să-i proclame în acea zi – Fericiți, fiindcă în această zi de 2 iunie a acestui an s-a ținut Sfânta Liturghie pentru beatificarea episcopilor martiri.

   Cred că nu trebuie să ne mire cuvintele auzite despre chinurile și sacrificiul acelor episcopi, deoarece și în zilele noastre lumea se confruntă cu situații care o amenință, iar înalții prelați nu pot rămâne în afara politicii, așa cum ne imaginam cândva unii dintre noi, că ar fi normal, întrucât cele întâmplate nu le putem da uitării, iar cele ce se întâmplă pe planetă, în diferite țări, afectează viețile a milioane de oameni. Trebuie să înțelegem că un Papă nu poate rămâne doar un om religios, ci el trebuie să fie și un om politic. Extrapolând, trebuie să înțelegem că Președintele țării nu poate să nu facă politică, așa cum ar dori membri unor partide, pentru a nu fi incomodați în nelegiuiri.

    Și Papa Francisc a continuat: „În fața persecuției aprige din partea regimului ei au dat dovadă de o credință și de o iubire exemplare pentru poporul lor. Cu mare curaj și tărie interioară, au acceptat să fie supuși la o dură detenție și la tot felul de cruzimi, decât să renege apartenența la iubita lor Biserică. Acești Păstori, martiri ai credinței, au recâștigat și au lăsat poporului român o prețioasă moștenire pe care o putem sintetiza în două cuvinte: libertate și milostivire.

Gândindu-mă la libertate, nu pot să nu remarc faptul că celebrăm această Dumnezeiască Liturghie pe „Câmpia libertății”. Acest loc semnificativ evocă unirea Poporului dumneavoastră care s-a realizat în diversitatea exprimărilor religioase: acest lucru constituie un patrimoniu spiritual care îmbogățește și caracterizează cultura și identitatea națională română. Noii Fericiți au suferit și și-au sacrificat viața, opunându-se unui sistem ideologic tiran și coercitiv în ceea ce privește drepturile fundamentale ale persoanei umane. În acea perioadă de tristă amintire, viața comunității catolice era pusă la grea încercare de regimul dictatorial și ateu: toți Episcopii și mulți credincioși ai Bisericii Greco-Catolice și ai Bisericii Catolice de Rit Latin au fost prigoniți și condamnați la închisoare.

Un alt aspect la moștenirii spirituale a noilor Fericiți este milostivirea. Tenacitatea în a profesa fidelitatea la Cristos era însoțită în ei de o dispoziție la martiriu fără cuvinte de ură pentru prigonitori, față de care au demonstrat o blândețe considerabilă. Este grăitor ceea ce a declarat în timpul închisorii Episcopul Iuliu Hossu: „Dumnezeu ne-a trimis în acest întuneric al suferinței pentru ca să dăruim iertarea și a ne ruga pentru convertirea tuturor”. Aceste cuvinte sunt simbolul și sinteza atitudinii cu care acești Fericiți în perioada de încercare au sprijinit poporul lor în a continua să mărturisească credința, fără să cedeze și fără să se răzbune. Această atitudine de milostivire față de torționari este un mesaj profetic, deoarece se prezintă astăzi ca o invitație făcută tuturor să învingem ranchiuna prin caritate și iertare, trăind în mod coerent și curajos credința creștină.

Dragi frați și surori, chiar și astăzi reapar noi ideologii care, într-un mod subtil, încearcă să se impună și să-i dezrădăcineze pe oameni din cele mai bogate tradiții ale lor culturale și religioase. Colonizările ideologice disprețuiesc valoarea persoanei, a vieții, a căsătoriei și a familiei și dăunează, prin propuneri distrugătoare, atee ca și cele din trecut, în mod deosebit tinerilor noștri și copiilor, lăsându-i fără rădăcini din care să poată crește. (….) Aș dori să vă încurajez să duceți lumina Evangheliei la contemporanii noștri și să continuați să luptați, ca acești Fericiți, împotriva acestor noi ideologii care apar. Să fiți mărturisitori ai libertății și ai milostivirii, făcând să prevaleze fraternitatea și dialogul asupra diviziunilor, incrementând fraternitatea de sânge, care își găsește originea în perioada de suferință în care creștinii, divizați în decursul istoriei, s-au descoperit a fi mai apropiați și mai solidari. Să vă însoțească pe drumul vostru ocrotirea maternă a Preacuratei Fecioare Maria și mijlocirea noilor Fericiți.”

   Și ploaia și furtuna au încetat în timpul discursului Sfântului Părinte, pentru ca oamenii să-i poată auzi cuvintele, despre trecutul, prezentul și viitorul pe care trebuie să-l construim cu credință. Cred că oamenii aveau nevoie de aceste clipe de liniște sfântă.

   Și după plecarea oamenilor, firele ierbii din Câmpia Libertății s-au ridicat mândre și curate, ca și cum de nimeni n-ar fi fost călcate; ca și cum speranța ar fi pătruns până și în lujerii firelor de iarbă...

   Putem spune de asemeni că vizita pontificală a constituit o onoare pentru România, ea săvârșindu-se la final de mandat al președenției rotative a Consiliului UE. Iar oamenii, în orice punct de pe harta țării în care a poposit Sfântul Părinte, de diferite credințe, de diferite opinii politice, s-au comportat blajin, înțelegător și meditativ, în ciuda urii și intoleranței cultivate de politicieni.

   Aflându-mă în America și în anul 2015, scriam la acea vreme despre vizita de cinci zile a Papei Francisc în Statele Unite și foloseam ca moto cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Credința face ceea ce omul și legea nu pot face.” Astăzi, impresionată profund de cuvintele Sfântului Părinte Francisc, cred cu aceeași putere în vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur.

   Să nu uităm să ne rugăm pentru Papa Francisc! Pentru cel care ne-a adus, în aceste trei zile – bucurie, credință și speranță.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA ȘI... POLITICA (2)

 „Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna. – Platon

 

   Dacă Pitagora – despre care am vorbit în eseul trecut – își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate (470 î. H.-399 î. H.) era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost astfel reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.

   Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Aceasta „lebădă” spunea mai târziu despre Socrate că „a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”. Deși avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește pe zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer.

   A fost un om profund religios, ceea ce îl deosebea de sofiști care erau impregnați de scepticism. Pentru Socrate Zeii statului atenian erau niște puteri vii, a căror importanță pentru viața poporului n-a pus-o la îndoială. El a crezut chiar și în preziceri și oracole, pe care le considera, ca de altfel și contemporanii săi, a fi indicații divine cărora le da ascultare cu inima plină de pioșenie. Cu toate acestea, Socrate era filozoful care căuta neîncetat temeiurile raționale și în problemele religioase. Avea credința că Divinul, Logosul se revelează în sufletul și conștiința morală a omului, vocea care-l oprește pe om să facă fapte care-i primejduiesc sufletul. Socrate vorbea și despre o singură Divinitate, ceea ce însemna că el depășise totuși politeismul antro­pomorf al concetățenilor săi, pe care nu-l mai accepta din motive morale. Totuși, filozoful nu s-a atins de formele înalte ale religiozității poporului. Se poate spune însă cu siguranță că la Socrate era vorba de convingerea că în lume domnește o Rațiune mai înaltă și că rațiunea omenească este o parte din această Rațiune universală, care este temelia ordinii morale a lumii și a existenței adevărate a omului. Concepția lui era că procesul lumii și al vieții omenești are în ultimă analiză un adânc sens moral. Ideile lui descoperă convingerea că tot ceea ce se întâmplă în lume este dirijat de o putere divină și această putere o identifica cu Binele, Adevărul și Frumosul. Este motivul pentru care unii dintre Părinții Bisericii îl numesc pe Socrate – creștin, iar zugravii bisericilor noastre îl zugrăvesc pe zidurile externe ale lăcașurilor sfinte, ca unul care „s-a ridicat cu gândirea lui până la marginile creștinismului”. Divinitatea este identică la Socrate cu „Providența” , o Providență care nu este independentă de voința omului, dar nici nu înlătură libertatea de voință a acestuia. Astfel lasă să se înțeleagă că omul trebuie să se hotărască în toate împrejurările vieții, ca un spirit liber, și cu credința că numai ceea ce este moral are valoare veșnică.

   Socrate avea și umor, în sensul în care unele erori ale vieții trebuie acceptate cu ușurință, mai ales dacă ele sunt lipsite de valențe negative. Drept exemplu, cu privire la căsătorie, sfătuia: „Orice ar fi, însoară-te! Dacă-ți iei o soție bună, vei fi fericit. Dacă-ți iei o soție rea, deveni filozof.” Socrate voia să se cunoască pe sine și să deprindă și pe alții să facă acest lucru, adică să filozofeze, căci pentru el, nu exista decât o singură viață trăită cu sens – viața în filozofie. Numai așa omul poate deveni bun și fericit. Sufletul își are ființa sa în virtutea ce se fundamentează pe cunoașterea de sine.

   Platon(427-347 î.Hr.) a vrut pentru suflet le cele adevărate podoabe: cumpătarea și dreptatea, curajul, libertatea și adevărul. Alături de profesorul său – Socrate și de cel mai cunoscut student al său – Aristotel, a reprezentat culmea gândirii filosofice antice. Platon a pus bazele filozofiei Occidentale și ale științei. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filozofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Influența lui asupra gândirii creștine a constituit un act de adâncă meditație pentru Fericitul Augustin de Hipona, unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi din istoria Creștinătății.

   Platon a fost considerat cel mai mare gânditor idealist al acelei perioade. A trăit într-o perioadă de timp a istoriei Greciei foarte frământată când, după un regim democrat al lui Pericle (443-429 î. H.) toate valorile recunoscute anterior se modificaseră. Gândirea sa părea ca ruptă de realitate în acel moment, sistemul lui filozofic având la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie. Gândirea sa mitică i-a permis realizarea unei opere cu valențe literare. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate, la adevăr, la dragoste. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului – capodopere ale prozei clasice grecești – , Socrate fiind pretutindeni prezent, conducând discuția cu măiestrie. Și totuși iese în evidență ideea de bază a filozofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr.

   S-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoși iluștri. Numele său de naștere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu l-a părăsit niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav însă, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viața maestrului său.

   Este cel dintâi filozof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori. Dialogul creat de el este, de fapt, o specie literară în care problemele filozofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, dând posibilitatea ajungerii la adevăr, unul aducând niște argumente și celălalt având posibilitatea de a i le răsturna sau a le accepta. Dialogurile platonice sunt împărțite în: Dialoguri de tinerețe, Dialoguri din perioada de tranziție, Dialoguri de maturitate, Dialoguri din epoca bătrâneții .

   Primele dialoguri platonice tratează în special teme de morală, doctrina platonică nedeosebindu-se încă suficient de cea socratică; dialogurile de maturitate aduc însă doctrina proprie a lui Platon.

  Una dintre lucrările cele mai de seamă este „Republica”, în care se ocupă de organizarea statului-model, adică de organizarea cetății ideale, criticând prezentul și aspirând la viitor. Platon arată în ce sens trebuie înțeleasă această lume inteligibilă. „Mitul peșterii” este o imagine alegorică a lumii și a modului cum poate fi cunoscută: Prizonierii legați într-o peșteră, nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri unii disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate; memoria îi ajută să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Alegoria: Peștera este lumea sensibilă, lumea noastră obișnuită, prizonierii suntem noi; ni se pare că această lume este singura reală. Lipsiți de lumina soarelui, nu cunoaștem decât lucrurile ei fără a ne putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Noi nu vedem în mod obișnuit decât un aspect superficial al lucrurilor, cunoștințele noastre obișnuite servesc vieții. Dar această cunoaștere nu ne va da niciodată înțelegerea ultimă, metafizică, a lucrurilor. Sensul lucrurilor constă în ideile, în esența lor; degeaba vom privi corpurile frumoase sau acțiunile virtuoase, drepte. Nu vom înțelege sensul adânc până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine, sau la ideea de dreptate. Ne despărțim greu de lumea sensibilă pentru a ne ridica până la contemplarea ideilor. Prizonierul care este smuls din peșteră și adus cu forța către lumea ideilor are nevoie de o obișnuință progresivă, ochii îl dor, dar odată ce a văzut lumina și lucrurile adevărate, prizonierul nu mai vrea să se întoarcă în peșteră; el știe acum că realitatea adevărată nu este ce a umbrelor, a sensibilului, dar este cea care se descoperă inteligenții.

   Alegoria peșterii este aceea de a trezi conștiința asupra realităților sensibile, religioase, spirituale, morale, pe care lumea materială nu ne permite să le întrezărim atât timp cât suntem condamnați să trăim doar în întuneric și necredință. Contemplația realităților spirituale, viața adevărată promisă de Dumnezeu omului ne permit să scăpăm de lanțurile sclaviei noastre și să ne înălțăm, trup și suflet, spre bunurile cerești. Omul eliberat din aceste lanțuri este filozoful, iar filozoful este persoana capabilă să deslușească forma Binelui și deci bunătatea absolută și adevărul. Datoria lui este de a reintra în peșteră. Aceia care au văzut lumea ideală, reprezentată de Soarele care luminează lumea dinafara ei, au datoria să educe oamenii din lumea materială, sau să răspândească lumină acelora din întuneric. De vreme ce filozoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun, el este singurul potrivit să conducă o societate, după spusele lui Platon.

   Adaug umila mea părere cum că această judecată trebuie să fie urmată și în zilele noastre. Lumea are nevoie de conducători înțelepți, a căror cultură, moralitate și viziune să fie exemplară. Nu putem face rabat principiilor înalte la care s-a ajuns cu greu, după nenumărate experimente, de-a lungul secolelor. Doar felul în care trebuie condus fiecare popor, stabilirea legilor care trebuie să corespundă nivelului de civilizație, exigența respectării acestor legi, sunt probleme asupra cărora trebuie să gândim, deoarece fiecare etapă a istoriei aduce ceva nou cu ea și nu avem dreptul la decădere. Legislația trebuie să vină în ajutorul vieții, să aducă oamenilor liniștea și fericirea și nicidecum să ducă la un minus de moralitate.

   Dar să revin la „Republica” care se încheie cu „Mitul lui Er”, prilej pentru Platon de a prezenta ideile sale despre suflet și despre viața de după moartea trupului. Platon credea în nemurirea sufletului și în răsplata pe care zeii o pregătesc celor buni, și pedeapsa rezervată celor răi, corupți, care au impus sisteme politice în defavoarea poporului, gândindu-se doar la propriul interes și prestigiu. Pentru el Filosoful-Rege este guvernantul ideal format pentru a conduce sufletele subalternilor în împărăția zeilor, unde se trăiește adevărata viață pentru care au fost creați. Dezordinea într-un stat se produce când legile sunt rele sau ele nu sunt respectate.

   Ideile sunt ale sufletului care este simplu, nemuritor. Cunoașterea Ideilor este doar o reamintire a sufletului încarcerat în corpul fizic. Menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filozofia este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale.

   Platon a fost un spirit întreprinzător și activ, veșnic în căutare de noi cunoștințe, însetat de realizarea unor noi opere sau de ascultarea unor maeștri. A reușit să deschidă la Atena o școală filosofică, printre ucenici numărându-se și Aristotel, transformată mai târziu în Academie. Se spune că pe frontonul Academiei erau trecute cuvintele: „Cine nu e geometru nu poate intra aici”. Matematica (geometria) a jucat un rol deosebit atât în structurarea planurilor de studii în Academie, cât și în fundamentarea teoriei metafizice a lui Platon. Fiind preocupat nu doar de filozofie, ci și de studii politice, Academia înființată de el a devenit în timp o adevărată pepinieră de funcționari și oameni politici. Ea a funcționat aproape 1000 de ani. După înființarea Academiei, Platon s-a întors în Siracuza, sperând să poată înfăptui planul său de a face o legătură între filozofie și politică. Dionysos cel Tânăr care domnea la acea vreme în Siracuza l-a dezamăgit, acesta alegând rolul tiranului, excluzând treptat filozofia din viața sa, pentru care fusese instruit asemeni tuturor conducătorilor. Platon îl sfătuise să renunțe la expedițiile de jaf împotriva etruscilor, fiindcă erau imorale, nu ele fiind cele care puteau însănătoși finanțele țării, soluția fiind reducerea cheltuielilor la curte și încurajarea agriculturii. Cred că Platon nu luase în seamă că oamenii care nu mai vor să „crească” nu mai primesc sfaturi. Ei se cramponează de o limită a cunoașterii, a înțelepciunii.

   Platon a plecat din lumea aceasta la vârsta de aproape 80 de ani, îngândurat în privința viitorului politicii și filosofiei. S-a stins din viață, după cum spunea Cicero, „cu condeiul în mână”. Ne-a lăsat numeroase sfaturi privitoare la eficacitatea conducerii și modurile în care aceasta trebuie exercitată. În esență, acestea se reduc la trei principii fundamentale pe care orice lider trebuie să le respecte. Primul dintre acestea se referă la cunoașterea binelui. Fiecare conducător este dator ca, printr-o disciplină intelectuală și morală să ajungă la deosebirea binelui de rău și să urmeze calea cea bună. Cel de-al doilea se referă la necesitatea unei continue educații, instruiri. În opinia lui Platon, fiecare om care aspiră să devină liderul celorlalți este dator să aibă o cultură și o pregătire cu mult superioară maselor. Cel de-al treilea principiu cuprinde existența timpului liber. Cine nu își poate permite luxul de a gândi și nu are suficiente resurse materiale pentru a o face, nu va reuși să se desăvârșească suficient.

   Părerea lui Platon cu privire la Imperiul Atlantidei înghițit de potop, a fost că aceasta s-a întâmplat deoarece locuitorii lui s-au scufundat în corupție și materialism, corupția și orgoliul conducând la ruină. Astfel cataclismul a șters pentru totdeauna Atlantida de pe harta lumii.

   Foarte incitante sunt parabolele pe care le-a adus în discuție în scrierile sale. El spunea că este imposibil să devii o persoană dezvoltată intelectual dacă eviți să gândești. Oricât de mult am acționa sau citi, fără gândire și fără o practică susținută a principiilor adoptate nu putem crește spiritual.

   Platon susținea că divinitatea, ca și sufletul, nu este corporală; numai astfel este ea nepieritoare și nu este supusă schimbărilor. Ideile sunt cauzele și principiile prin care lumea obiectelor naturale este ceea ce este. A admis două principii ale tuturor lucrurilor: divinitatea și materia; divinitatea o numește rațiune și cauză; materia nu are nici o formă, nici limită și din ea se formează lucrurile compuse; la început ea se află în mișcare dezordonată, iar divinitatea socotind ordinea preferabilă dezordinii, a strâns-o într-un singur loc. Această substanță a fost transformată în patru elemente: focul, apa, aerul și pământul, din care s-a născut lumea și tot ce se află într-însa. Dintre aceste elemente numai pământul nu este supus schimbării, cauza fiind particularitatea figurilor geometrice care îl constituie.

   Pentru frumusețea și profunzimea dialogurilor, voi transcrie doar câteva dintre concluziile cuvântărilor, în prim plan fiind cele ale lui Socrate:

 „Universul este compus din foc, apa, aer și pământ; din foc, ca să fie vizibil, din pământ ca să fie solid; din apă și aer, ca să fie proporționat.”

„Timpul a fost creat ca o imagine a eternității. O dată cu crearea universului ia ființă și timpul.”

 „Materia primește ideile și astfel dă naștere substanțelor.”

„A fi înțelept, înțelepciune și cunoștința de sine înseamnă să știi ce știi și ce nu știi.”

   Și apropo de umorul lui Socrate: „Ce bine ar fi, Agaton, dacă înțelepciunea ar avea darul să se scurgă, ori de câte ori ne atingem unii de alții, de la cel ce are mai multă la cel cu mai puțină; să fie așa, ca apa care trece prin fitilul de lână, din vasul mai plin spre cel mai gol!”

 „Nu orice Eros este frumos și vrednic de laudă; ci numai acela care ne îmbie să iubim în chip frumos.”

„Ar trebui prin lege să se oprească iubirea celor prea tineri, pentru a nu se risipi atâta zel în vederea unui lucru nesigur; căci la copii este nesigur dacă împlinirea îi conduce spre viciu sau virtute, în ce privește spiritul sau trupul.”

„Cine iubește, chiar dacă ar călca jurământul, este iertat de zei...”

„Rău este iubitorul de rând, cel ce se îndrăgostește de trup mai mult decât de suflet. (...) Căci odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „zboară și dispare”, dând de rușine multele vorbe și făgăduieli ce-a făcut. În schimb cel care iubește însușirile sufletești, tocmai fiindcă are această înzestrare superioară, rămâne îndrăgostit întreaga viață, ca unul care se contopește cu ceea ce este permanent.”

„Pentru orice om cu minte, cei puțini dar inteligenți sunt mai de temut decât proștii mulți la număr.”

„Astfel creația este cauza ce stârnește orice lucru să treacă de la starea de neființă la aceea de ființă. În chipul acesta, creațiile ce se fac prin orice tehnică sunt poesis-uri, iar creatorii lor, oricare ar fi, s-ar numi „poeți”.

„Este o veche credință de care ne aducem aminte, potrivit căreia sufletele plecate de aici există dincolo; apoi, ele se întorc aici, născându-se din lumea celor morți. Dacă lucrul este așa, dacă cei vii renasc din sânul celor morți, atunci unde ar putea sta sufletele noastre decât acolo?...Putem recunoaște și acest lucru, că cei vii întru nimic mai puțin nu provin din cei morți, pe cât cei morți din cei vii. Acesta fiind faptul, ne este îndeajuns dovedit că sufletele celor morți neapărat există într-un loc de unde iarăși să se poată ivi…. Căci iată: dacă ar fi numai cădere în somn și n-ai încuviința că există și o trezire a ceea ce este adormit, toate ale naturii s-ar curma într-o zi…dacă-ar muri tot ce se bucură de viață și dacă, o dată murind, ar rămâne în această stare și n-ar mai reînvia, oare n-ar mai urma cu necesitate că, murind toate, le va stăpâni moartea, iar viața va dispărea cu desăvârșire? Căci dacă din cele moarte nu se nasc cele vii și dacă cele vii mor mereu, ce mijloc este de a nu se pomeni totul într-o zi cufundat în moarte?”

„La moartea fiecăruia dintre noi, se zice că un înger păzitor, hărăzit de soartă drept călăuză încă din timpul vieții, îl duce într-un loc unde trebuie să se adune toți morții, spre a fi judecați.”

„Trebuie să spui deci cu toată hotărârea că înmormântezi trupul meu. Și să-l îngropi cum îți va plăcea, sau după datina care ți se va părea mai bună.”

   Încheind aceste scurte cunoștințe despre cei doi filozofi de seamă ai Greciei antice – Socrate și Platon – , înțelegem că s-au preocupat de sufletele oamenilor, de spiritualitate, atrăgând în acest mod atenția  asupra faptului că lumea fizică nu e tot ceea ce există. Ființele umane nu sunt numai materiale, ci, de asemenea, posedă un suflet-duh. În jurul nostru există o lume spirituală, de care trebuie să fim conștienți și căreia trebuie să-i acordăm atenția cuvenită. Adevărata valoare a spiritualității este faptul că ne trimite înspre ceva și cineva care există dincolo de această lume fizică, cu care trebuie să intrăm în legătură.

   Spiritualitatea este Roada Duhului Sfânt pe care acesta îl produce în viața unui om: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor” (Galateni 5.22-23). Religia este îmbrăcămintea prețioasă a spiritualității, constituită dintr-un set de credințe și de ritualuri care duc o persoană într-o relație corectă cu Dumnezeu.

   În zilele noastre valorile morale au fost înlocuite cu cele materiale precum lăcomia, interesul omului fiind doar creșterea avuției materiale și nicidecum a celei spirituale care-i pare de prisos. Or, lipsa credinței, a moralei, pervertirea spiritului curat într-unul mizerabil, sunt cauzele tuturor relelor, a neajunsurilor, a dezechilibrului social. Este ceea ce spune autorul francez Jean-Claude Larchet în cartea sa „Terapeutica bolilor spirituale”, despre duhul neliniștit al acestui veac care „sporește fără încetare numărul celor mutilați sufletește”.

-

Vavila Popovici – Carolina de Nord

VICLENIEI ÎI PLAC ÎNTUNECIMILE VIETII

Lumea pe care am creat-o e un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea. – Albert Einstein

 

   Șmecheria este definită ca abilitatea omului șmecher, considerată de către unii a fi sinonimă cu escrocheria, șiretlicul, dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, viclenia, frauda, șarlatania, hoția. Este un mod de a ieși din încurcătură, de a face trucuri și viclenii, spre deosebire de inteligență care este străduință, calcul și adevăr – calități ale comportamentului. Șmecherului îi sunt străine bunul simț și modestia. El sfidează și încalcă legi, găsind totodată modalități de încălcare a lor, sau chiar de schimbare.    

   Specula, corupția, învârteala, ciupeala sunt păcatele tipice, recunoscute ale șmecheriei dâmbovițene, dar nu numai, și țin de esența vieții din zilele noastre. Șmecherul se orientează cu pricepere în orice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria din familie sau de la prieteni mai în vârstă și mai experimentați, el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din jur și dobândește rangul vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește pretutindeni. Omul de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată ca om bun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea.

   Scriitorul Nicolae Filimon scria la vremea sa că „aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”.

   Astăzi avem vulpile noastre, ciocoii noi, parveniții care au preluat frânele guvernării și pe care le țin bine în mâini, indivizi ipocriți, orgolioși, brutali până la barbarie, dând dovadă de lăcomie și ambiție fără limite. Tot Nicolae Filimon ne spunea că „nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților”.

   Viața politică și morală românească este vădit inspirată și din opera continuatorului, dramaturgului Ion Luca Caragiale. Putem spune că trăim o viață în spirit filimonian-caragialian. Atitudinile politicienilor și limbajul lor seamănă izbitor cu cele din „Momente” și din piesele de teatru, care reflectau de fapt, tot o perioadă de tranziție, cele din zilele noastre fiind însă cu mult mai vulgare. Prin obiectivitatea sa, prin radiografierea exactă a moravurilor, Caragiale ne-a lăsat o frescă perfectă a epocii sale. Personaje masculine precum Cațavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetățeanul turmentat etc, cele feminine precum Zița, Veta, Efimița, Zoe, Mița și Didina, schițe precum „Lanțul slăbiciunilor” maiestuos redate, le regăsim în zilele noastre, doar cu nume schimbate. Putem să-l considerăm pe Caragiale contemporanul nostru. Doar că, la citirea pieselor lui râdeam cu mare poftă, pe când acum, la scenetele pe care ni le oferă politicienii, ne vine a plânge, nu de prostia lor care este moștenită, ci de răutatea și viclenia dobândită. Caragiale a transpus în plan literar un adevăr simplu, acela că lumea, în datele ei fundamentale nu evoluează esențial: gesturile, atitudinile pot fi mereu aceleași, sau „îmbunătățite”. Câștigul de bani de exemplu, este prima dorință acerbă a indivizilor meschini, furtul și metodele viclene prin care reușesc să acționeze se repetă. Societatea se purifică greu, viciile au continuitatea lor, fără ca cineva să fi putut, sau să poată schimba gândurile oamenilor.

   Dacă ești într-o relație, într-un cerc sau într-un partid, în mijlocul poporului tău, de ce nu poate exista respectul unuia față de celălalt, fidelitatea, progresul în comportament față de epoca lui Caragiale? De ce se glorifică unii înșelăciunea celui din tabăra sa, ca și cum ar fi succesul lui, de ce profită și el de înșelăciune și nu critică, nu își manifestă dezacordul față de înșelăciune? Din lipsa judecății sau a spiritului de curaj, de dreptate și chiar de cinste. Din cauza acestor șmecheri, mulți oameni sunt păcăliți, înșelați, furați. Mai sunt și oameni care nu admit comportamentul vicios, abuziv, fraudulos pe care-l practică șmecherii care au studiat șmecheria pentru a o putea pune excelent în practică pentru a se alege cu un câștig mult mai ușor decât unul obținut prin muncă, dar ei sunt prea puțin vocali.

   Șmecheria depistată tardiv de către cel înșelat nu poate provoca decât dezgust, întrucât nu se poate să i se acorde iertare unui nemernic. El trebuie pedepsit, fiindcă a comis un act ilegal făcut printr-un lanț de acceptabilități ilegale. Șmecherul știe să iasă din încurcături, experimentele pe care le-a făcut l-au transformat într-un om versat și nu-l mai poate nimeni păcăli, el s-a „rafinat”, a căpătat grade înalte, a devenit „regele” șarlatanilor.

   Cunoscând viclenia diavolului, care l-a înșelat pe om chiar și în rai, Sfântul Apostol Pavel își arăta îngrijorarea pentru toți cei lipsiți de trezvie, care pot fi înșelați foarte ușor de diavol, zicând: „Mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe Eva, în viclenia lui, tot așa, să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea în Hristos”.

   Strategia diavolului se repetă în cazul fiecărui om. Când omul nu mai este atent la dreptate, răul îl acaparează, el are gânduri ciudate care-l vor duce la pierzanie. Dacă omul nu își dă seama ce se ascunde în spatele acelor gânduri, precum Eva odinioară, el va mușca din momeala aruncată de diavol.

   Aparent, celor vicleni le merge bine, ieșind mai tot timpul în câștig în dauna celor de lângă ei însă, în realitate, aceștia nu fac decât să-și pregătească o aspră judecată din partea oamenilor care se vor trezi la realitate, și a păzitorilor de legi. De aceea suntem îndemnați să nu acceptăm șmecheria, viclenia oamenilor și nici să urmăm pe cei ce fac fără de legi.

   Viclenia implică săvârșirea răului sub chipul binelui, ceea ce o face mai vrednică de pedeapsă decât săvârșirea răului. Omul nu se mai rușinează, locul rușinii l-a luat tupeul. Putem spune chiar că omenirea se confruntă la nivel global cu fenomenul „vinovaților fără vină” sau al „nerușinării”, adică cu o reprimare în masă a oricăror sentimente de vinovăție de frica speculațiilor cinice ale oamenilor fără conștiință. Dar, renunțând la rușine, omenirea a renunțat la o formulă de echilibru a umanității! Nerușinarea contemporană este o formă de viclenie cu care omul modern își maschează propriile eșecuri și slăbiciuni. Nimic nu este mai cutremurător decât strigătul omului tupeist și viclean care, ajuns la disperare din cauza ilegalităților făcute, vrea să se salveze. Sub masca falsei bunătăți, falsei omenii, cel viclean caută să-i îmbrobodească pe susținătorii lui cu diverse minciuni. Tupeistul – prost ori dement – consideră viclenia drept inteligență. El se crede cel mai deștept, el este totul și celălalt – nimic! Falsa bunătate este cea mai mare ipocrizie și semn al vicleniei. Folosește tactica apărării mobilizând oamenii din partidul său, arătându-și astfel puterea și faptul că are mulți susținători, pentru a intimida justiția și a impresiona străinătatea, iar prin discursurile sale triumfaliste să poată deturna atenția de la eșecurile guvernului patronat de omul viclean. Scopul său prim este de a-și îngropa dosarele penale, pentru care practică o întreagă jonglerie! Auto-compătimirea sa în public, folosirea geamătului sufletesc pervers de om încolțit, duc la satisfacția sa perversă – ruperea țării în două tabere.  

    Tupeistul viclean invocă amenințări, imaginează persoane, comploturi care vor să-l termine, organizează manifestații pentru susținerea lui și pentru a dovedi taberei celeilalte cât este iubit de popor, apelează la un discurs populist, impudic, anunțând căsătorii, nășii, în speranța câștigării compasiunii. Cere oamenilor din partidul lui să-l scoată, la o adică, din închisoare, revarsă complimente poporului adunat să-l preamărească, nu scapă să se autointituleze mare patriot. Deghizările vicleniei nu au limite. Strategiile omului viclean sunt la fel de perfide ca omul în sine.

   Și aceasta deoarece există, în exemplul omului viclean, o formă de lașitate care determină tendința exagerată de victimizare, dar și de autocompătimire, fără nici o legătură cu pocăința, ci sunt manifestările unei minți bolnave. Sunt oameni care cad în această plasă întinsă, confundând viclenia cu deșteptăciunea, boala cu istețimea, neținând seama de moralitatea și demnitatea pe care trebuie s-o aibă fiecare individ al societății, pentru ca societatea să aibă apelativul de societate demnă.

   Fățărnicia vicleanului este bine mascată. Uneori însă devine agresivă cu toată dorința lui de reținere și este demascată primitivitatea sufletului, lipsa de educație. Devine dintr-o dată modelul oamenilor cu care a crescut, s-a întreținut, și invers, oamenii cu care s-a întreținut devin modele ale celui în jurul căruia au roit.

   Este adevărat că fiecare dintre noi are dreptul moral de a-și alege modul în care vrea să trăiască, în baza unor percepte morale sau imorale. Este adevărat de asemenea că perseverența și ambiția poate duce la succes, dar și la eșec. Să perseverezi, da!, când alegerea ta duce la rezultate bune, dar să perseverezi, să te ambiționezi fără să ții cont de răul pe care-l faci celorlalți oameni, unui popor întreg, este inconștiență, prostie, răutate sau nebunie.    

   Vicleniei mamă îi este răutatea, perversitatea, tată îi este orgoliul, surori – invidia, prefăcătoria, răzbunarea, clevetirea, bârfa, obrăznicia, defăimarea, ura. Ca multor alte păcate, vicleniei îi priește întunericul vieții.

   Omul viclean este cea mai murdară făptură în fața lui Dumnezeu, spre care (spun Sfinții Părinți) – „Dumnezeu nici nu privește”, iar psalmistul David adaugă: „Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, ca să nu-și întindă drepții întru fărădelegi mâinile lor”.  

   Viclenia întunecă mintea, schimonosește inima, cultivă nedreptatea, ucide sufletele; anulează sentimentele de dragoste, bucurie, pace, răbdare, blândețe, bunătate, credință, speranță și mângâiere.

   Apogeul vicleniei se vede atunci când își culege roadele. Și roadele sunt divizarea oamenilor în două tabere, una a celor orbi sau slugarnici și alta a celor cu trăirile treze. Mihai Eminescu scria despre viclenie: Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Învingătorul momentan nu este totdeauna cel definitiv”. Oameni curajoși vor dori să-l pedepsească pe viclean, dar nici atunci acesta nu va avea tăria de a spune adevărul, a-și recunoaște vinovăția, a-și cere iertare. Vulpoiul, spunea cineva, se pricepe foarte bine să explice de ce are o găină în gură și ce bine tocmai se pregătea să îi facă. Și când are o cât de mică reușită, își dezvăluie de îndată cruzimea și spiritul său batjocoritor, vulgar. Cât timp, ne întrebăm, se va putea suporta limbajul agresiv, vulgaritatea, atitudinea de intimitate exagerată existentă printre conducătorii acestui partid, acest familiarism lipsit de decență? Cât timp se va mai putea suporta plăcerea diavolească a unui om cu ambiții de cucerire a unei vieți pe care nu o merită, dar la care râvnește ca un animal? Vulgaritatea pe care o cultivă în societate este barbarie, este apetitul lui pentru josnicie.  

   Am fost pedepsiți! Și pentru a ne asuma vina, închei cu spusele lui Platon: „Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi”.

   Măcar de acum înainte să nu facem aceeași greșeală.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

„…Ce s-a-ntâmplat cu noi? / Ce s-a-ntâmplat cu sufletele noastre ? / Ne-am abrutizat! / Instinctelor primare ne-am încredințat: / cinismului, brutalității, promiscuității. / Trăim fără iubire, vai nouă! / Uităm că zilele ne sunt atât de puține, / c-ar trebui în fiecare clipă / să iubim orice și pe oricine! ”

 ( Din volumul de versuri „Închin acest pahar iubirii”.)

 

   Compasiunea este sentimentul de înțelegere, de milă, compătimire față de suferința sau de nenorocirea cuiva. Înseamnă conectare, judecată, înțelegerea suferinței celuilalt. Cel lipsit de acest sentiment, este un om nemilos, lipsit de empatie, egoist. El refuză sau nu este în stare să intuiască realitatea, nu se identifică afectiv, este un om nepăsător; în golul sufletului său intră cu ușurință orgoliul, răutatea.

   Compasiunea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți ale omului. Cuvântul este similar cu „milă”, pomenit de nenumărate ori în Biblie. În momentele de deznădejde implorăm și strigăm în rugăciunile noastre: „Doamne, fie-Ți milă de mine!”, sau, „Doamne, fie-ți milă de noi!”. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie folositoare, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, ci cu fapta și cu adevărul”.

   Amintesc situația din România acestor zile, când s-au produs crime, violuri, tâlhării în lanț, în urma punerii în libertate a sute de persoane aflate după gratii, prin acordarea beneficiilor compensatorii prevăzute în legea 169/2017. Nepăsarea, lipsa de profesionalism a conducătorilor, cinismul, lipsa lor de umanitate, de compasiune față de concetățenii lor – victime – au ieșit la iveală prin judecata viciată, crudă, asupra faptele întâmplate, deoarece în loc de a lua măsuri urgente pentru stoparea efectelor aplicării legii, au pierdut timp căutând vinovații elaborării legii, pentru a se dezvinovăți, a arunca vina asupra lor.

   Li s-a dat posibilitatea hoților, violatorilor și criminalilor să recidiveze la puțin timp după eliberarea din închisori. Aceștia, năuciți, de îndată ce au ieșit din închisori, nu au știu ce să facă cu libertatea lor. Libertatea trebuie gestionată, dar nimeni nu-i îndrumă, nimeni nu-i ajută. „Flămânzi și goi, făr-adăpost” își folosesc ultimele puteri fizice în scopuri distructive: crime, furturi, violuri. Prima întrebare ar fi de ce se dedau oamenii la numeroase infracțiuni? O dată pedepsiți, ai zice că nu mai au gândurile de altădată, de a se îmbogățească cât mai repede cu putință, de a fura cât mai mult și de a munci cât mai puțin, de a avea salarii și averi cât mai mari sau, dacă-i posibil chiar să nu mai muncească dar să fie plătiți, obicei dobândit din comunism, când un prieten activist de partid te sfătuia: „Nu fii fraier, fă-te doar că muncești!” Și totuși tâlharii care au fost pedepsiți în ultimii ani, ies din închisori cu gustul amplificat al furtului, al crimei, al violului, fiindcă guvernanților – majoritatea hoți și ei – nu le-a păsat de soarta deținuților, de faptul că au condiții inumane, că nu se ocupă nimeni de sufletele lor, de curățirea păcatelor săvârșite; nu s-a gândit nimeni că ei sunt oameni care nu trebuie pierduți definitiv pentru societate, că este nevoie de a-i pregăti pentru a putea fi reintegrați la ieșirea din închisori. Și în acest mod toți cei eliberați s-au considerat nevinovați, niciunul nu și-a recunoscut vina, niciunul nu s-a căit, fiindcă „Dacă totuși păcatul a fost săvârșit, e nevoie de căință din partea celui căzut”, ne învață tot Biblia.

   S-au succedat o mulțime de modificări ale legilor în ultimii ani, dar nu s-a realizat nimic din cerințele CEDO care erau și sunt obligatorii, din câte am înțeles. Iar Recursul compensatoriu din Legea 169/2017 (lege care se aplică retroactiv, începând cu 24 iulie 2012) a fost fals prezentat publicului ca o măsură reparatorie impusă de CEDO.

   Cel eliberat se poate prezenta mai repede decât în mod normal în fața instanței de judecată, care poate dispune eliberarea condiționată. Deși codul penal prevede, în art. 99-100, că eliberarea condiționată poate fi dispusă doar dacă „instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate”, instanțele de judecată au acționat superficial, nu au examinat cu atenție și răbdare fiecare caz de eliberare condiționată. Astfel s-a ajuns la situația în care au fost eliberați și condamnații care nu s-au îndreptat și nu se puteau reintegra în societate în acel moment. Atât eliberarea la termen, mult prea grăbită în urma adoptării legii „recursului compensatoriu“, cât și eliberarea condiționată a unor condamnați care nu s-au îndreptat și nu se pot reintegra, excese stimulate și motivate de faptul că nu există suficiente spații de detenție, nu au făcut decât să încurajeze fenomenul infracțional. Aceste eliberări induc ideea că se poate scăpa mai ușor după comiterea de infracțiuni, oricât de grave ar fi ele. Astfel se poate ajunge la comiterea de noi infracțiuni, din ce în ce mai grave, la noi victime ale noilor infracțiuni și, în cele din urmă, la reîntoarcerea în penitenciare a celor care au fost eliberați cu prea mare ușurință, fără ca ei să se fi îndreptat și să se poată reintegra în societate. Este foarte posibil ca penitenciarele să se reaglomereze, ca efect al acestei goliri grăbite, puțin gândite. Ceea ce se și întâmplă în momentul de față. Faptul că închisorile sunt neîncăpătoare se putea soluționa prin construirea de noi închisori, și nu prin eliberarea deținuților, așa la grămadă, acțiune care s-a dovedit a fi creat pericole pentru siguranța, viața, sănătatea și integritatea bunurilor cetățenilor. Legea elaborată favorizează infractorii și defavorizează cetățenii. Astfel, populația plătește cu viața, sănătatea sau cu bunuri, pentru lipsa de judecată, nepăsarea și cel mai important, pentru lipsa de compasiune față de victimele acestor criminali ieșiți din închisori. Dreptul la viață, dreptul la protecția proprietății sunt și ele drepturi prevăzute și garantate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate renunța la aceste drepturi fundamentale, sub pretextul respectării altor drepturi. Întotdeauna trebuie păstrat un echilibru, având grijă pentru viața membrilor societății. Dacă s-a ales, din comoditate și lipsă de interes/nepăsare varianta eliberării unui număr mare din închisori pentru rezolvarea problemei supraaglomerării, eliberarea ar fi trebuit să fie bine controlată, să fie eliberate persoanele care prezentau un pericol mai mic pentru societate, și nicidecum a celor condamnați pentru infracțiuni comise cu violență. În scurt timp, iată, s-au produs delicte a celor eliberați precum: crime, tâlhări, violuri.

  Găsesc scris într-un ziar:Că actuala conducere a țării duce Romania în prăpastie economică, este o realitate. Dar să elibereze 13.000 de deținuți de drept comun, ajunși în închisoare pentru crime, violuri și care, la scurt timp de la eliberare, au comis aceleași gen de infracțiuni, depășește orice putere de înțelegere. Ministrul justiției, Tudorel Toader și actuala coaliție au provocat și provoacă traume îngrozitoare propriilor cetățeni, sunt autorii morali ai crimelor și violurilor din ultimele luni. Posibil că au provocat drame și celor care i-au votat, ceea ce îi vor face să se gândească de multe ori înainte de a pune votul în urnă”.

   Sociologul, tânărul băcăuan Valeriu Ștefănescu, în eseul său „Simțul moral românesc” afirmă că „societatea românească a fost îngenunchiată de către o continuă stare de criză: de la criza existențială până la cea spirituală”. Are dreptate! Din criză în criză, aș zice, în prezent – un melanj de crize...

   Legea ar trebui urgent abrogată și începută, tot urgent, construirea de noi locuri de detenție, pentru deținuți. De asemenea, guvernul va trebui să se ocupe de  educația celor eliberați, de a le oferi locuri de muncă. Dar, în loc să se ocupe de această problemă în prezent prost gestionată, pentru remedierea ei pe cât posibil, guvernul – revin cu aprecierea – , din cinism și auto-apărare, distorsionează calea, caută vinovații acestor crime, fără să compătimească victimele criminalilor. Este desigur o manipulare grosolană, insinuându-se o „vinovăție generalizată”, după cum nota scriitorul Petre Barbu, în ziarul „Adevărul”: „Campaniile derulate de adunătura de derbedei condusă de Liviu Dragnea au la bază manualul de manipulare și intoxicare al fostei Securități...”.  

   Miercuri, 16 ianuarie 2019, ministrul justiției a făcut o declarație despre recursul compensatoriu, precizând că legea a fost susținută și votată de PNL, USR, UDMR, iar Președintele Țării a promulgat legea fără să o atace la Curtea Constituțională. Da!, vina generalizată este o metodă clasică de a disipa responsabilitatea și a împrăștia tuturor sentimentul de complicitate. Cât despre propriul lui dezinteres, faptul că a neglijat lucruri importante, ministrul Tudorel Toader nu a spus nimic. Despre compasiune – nimic. Și cine nu are această simțire, nu merită nici o fărâmă de respect.

   Sindicaliștii din Administrația Penitenciarelor îl avertizează pe ministrul Justiției Tudorel Toader că infracțiunea de comunicare de informații false se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, acuzându-l pentru afirmația că autorul crimei de la Mediaș – uciderea tânărului de 25 de ani – , nu a beneficiat de Legea recursului compensatoriu.

   Președintele Klaus Iohannis a declarat în aceeași zi, referitor la Legea recursului compensatoriu, că siguranța cetățeanului nu este negociabilă, iar soluția nu este căutarea unui vinovat.

   În tot acest scenariu sumbru, reprezentanții partidului conducător și ai guvernului au acționat cu cinism și lipsă de compasiune, de umanitate. Or, scopul omului pe această planetă este umanitatea, adică binele, adevărul și iubirea. Ura, acționarea după bunul plac – opuse iubirii – reprezintă pericole pentru umanitate, iar omul care dispune de o putere mare, își permite să le folosească pentru a-i distruge pe ceilalți și pentru a-și atinge scopul egoist.

   De ce s-a permis schilodirea legilor justiției? Nu s-a putut opune nimeni puterii? De ce nu s-a acționat conform dreptății? Dar unde să găsești dreptatea, când dai de creiere spălate din tinerețe, ideologizate în sensul obedienței față de politicienii neo-comuniști ai țării, guvernanți care se perindă și care nu văd interesele țării, ci alunecă perfid pe căi periculoase și dezastruoase pentru țară?

   Când rigla le este strâmbă, cum să traseze ei, puternicii zilei, o linie dreaptă? 

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

SPERANȚA SE CONSTRUIEȘTE!

„Speranța este visul omului treaz.” – Aristotel

 

   Miturile grecești, acele povestiri despre zei, sunt adevărate învățăminte morale, deoarece ele conțin adevăruri umane fundamentale. Unul dintre ele este mitul Pandorei care a încercat să explice originea răului. Povestea spune că atunci când Prometeu l-a imitat pe Zeus creând oameni perfecți din lut și dându-le apoi viață, Zeus s-a simțit jignit și a dorit să se răzbune. Astfel, l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au pus toate relele din lume. Singura care s-a deosebit de ceilalți zei a fost Atena – zeița înțelepciunii – care a pus în cutie Speranța. Zeus i-a dăruit-o pe Pandora ca soție lui Prometeu, împreună cu acea cutie, de unde și numele de Cutia Pandorei. Prometeu a refuzat să primească darul, însă fratele său a deschis cutia eliberând toate relele și speriat, s-a grăbit să închidă capacul, fără să observe că pe fundul cutiei rămăsese Speranța. De aceea se spune că Speranța moare ultima.

   Când ne simțim slabi în luptă cu viața, speranța este cea care ne face puternici, fiindcă ea acționează ca o energie a sufletului. Poetul român Tudor Arghezi o definea foarte asemănător lui Aristotel, ca fiind „un vis cu ochii deschiși”. „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viața nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare”, spunea scriitorul american Langston Hughes.

   În secolul XIX, filozoful german Arthur Schopenhauer susținea că voința omului este elementul real și esențial de a trăi, că este singura expresie a existenței însăși a universului și că orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie, după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur. El susținea că voința stă la baza acțiunilor omului, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop, că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Mai susținea că voința este însoțită de inteligență și curaj, și că ele, aceste calități, se moștenesc, una de la mamă și altul de la tată. Deci, să înțelegem că voința ar fi o forță care imprimă o mișcare care poate fi haotică dacă nu solicită inteligența și curajul pentru a-i da un sens. Fiecare om are dorințe, își creează un ideal și speră să și-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Omul speră să fie fericit. Speră, și cine nu poate spera și nu poate lupta, nu are cum să ajungă la fericire.  

   Poți spera, poți realiza, poți câștiga, dar poți și pierde; dar nu contează, fiindcă mai poți încerca, mai poți din nou spera, mai poți pierde, dar poți câștiga. Dacă nu speri, în final ajungi să disperi.

   Creștinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranță: „ ... știm că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).

   Existențialiștii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în fața unei lumi închise, fără ieșire. Cel mai ilustru reprezentant al existențialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – deși are o filosofie originală, pur personală, marcată puternic de aspectele politice ale vremii – , în povestirea  Cu ușile închise, imaginează camera ca un fel de infern, un spațiu închis, lipsit de ferestre și pat, cu lumina permanent aprinsă și ușa încuiată pe dinafară; un spațiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieși... Nici o dorință de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană; nici acea jumătate de măsură în credință: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Întunericul este total, fiindcă Sartre este un existențialist care respinge existența lui Dumnezeu, considerând că omul își primește existența de la părinți, iar „apariția” existenței este un accident.

   Scriitorul Octavian Paler propune însă altceva: să reînvățăm speranța. Într-un dialog imaginar cu poetul Hölderlin, îi răspunde acestuia printr-un poem și vorbește despre poezie, deși nu se referă doar la cei care scriu versuri, ci la capacitatea omului de a-și depăși condiția de muritor prin valorificarea virtuților sale. Și speranța este una dintre virtuți, care se poate verifica mai ales în perioade de lipsuri, cum ar fi perioada de secetă. „Ați scris undeva un vers, – spune Paler – „La ce bun poetul, în vreme de secetă?”, și tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj este să vadă cerul pârjolit și să spere. Și înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranță și cântec”.

   Așadar, binele să fie mai întâi în cugetele noastre, acesta este crezul prin care Paler justifică poezia. Și cere poetului să fie un profet al speranței, care să amintească celorlalți că au datoria să spere: „Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar, un poet care nu e un profet al speranței, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței”.

   Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui poet, aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toți poeți ai anului ce vine – 2019! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este zadarnică! Să spunem astfel, că poetul – adică sufletul viu al fiecăruia – trebuie „să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc și ne dor, când soarele arde și mâinile miros a îndoială…”  Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui suflet de poet, aceea de „profet al ploilor în vreme de secetă”.

   Să fim atunci poeți anul acesta care vine și să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Sunt de acord că speranța este un „vis” necesar sufletului nostru, dar cred, în același timp, că ea necesită să fie însoțită de voință care să pună în mișcare visul, așa cum a afirmat cândva Paler, că speranța trebuie construită. Speranța poate fi imaginată ca un castel cu o arhitectură care să ne scoată din realitatea modestă sau chiar mizerabilă, și să ne ofere prosperitate. Iar prosperitatea nu poate fi realizată fără o activitate intensă, fără curaj, cinste, dreptate și dăruire.   

   În viață, individul se lovește de tot felul de obstacole, de greutăți. Existența este un șir de victorii și eșecuri, iar ființa umană nu poate rezista decât dacă găsește în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaștere este tocmai speranța. Renunțarea la lupta cu viața, incapacitatea de a depăși deznădejdea amenință evoluția ființei și chiar integritatea ei. Dacă lumina permite ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranța deschide ochii sufletului pentru a vedea că există o cale de a merge mai departe, folosind lumina întrezărită. Ivirea acestei lumini a sufletului acționează salvator. Cuprins de speranță, omul alungă teama răului din viața sa. El va înțelege că trebuie să lupte pentru normalitatea, liniștea vieții lui și că spiritul său va renaște datorită acestei lumini.

   Este clar că atunci când ai o dorință, speri sau disperi. Dar și speranța, și disperarea presupun o atitudine. Există și persoane care nu sunt capabile nici să spere, și nici să dispere. Se predau platitudinii. Trăiesc într-o lume absolvită de dorințe, de idealuri. O lume falsă.

   Speranța nu are unitate de măsură. Putem spera tot timpul, putem aștepta, putem răbda atingerea visului, a idealului... Răbdarea este cea care ne absolvă temporar de disperare și fără a avea motivația răbdării, omul începe să deznădăjduiască... „Cel ce deznădăjduiește își ucide singur sufletul”, spunea Sfântul Ioan Scărarul.

   O dorință realizată este un efect al unei cauze, fiindcă atunci când ne propunem a spera în ceva, acel ceva are o motivație în mintea noastră, în sufletul nostru. Asemeni unei semințe, speranța este cea care încolțește și așteaptă culegerea rodului. Cu ce ai ajutat dezvoltarea? Da, „speranța se construiește”, adică omul nu trebuie să viseze și să rămână pasiv, ci trebuie să și acționeze în dobândirea dorinței sale, a idealului său. După definirea idealului, speranța fiecăruia poate fi însumată speranței colective. Un ideal colectiv, întru binele societății în care trăim, poate fi realizat cu ajutorul însumării forțelor fiecăruia dintre noi.

   Să sperăm fiecare, să sperăm împreună și să nu deznădăjduim, fiindcă deznădejdea nu duce nicăieri, curmă drumul pavat cu flori al speranței.

   Închei această pagină cu poemul intitulat „Speranța”, din noul volum de versuri „Închin acest pahar iubirii”:

Inima zgomotos bate, / gândurile odihnă cer, / vorbele – au tăcut demult. / Ochii refuză realitatea obositoare / strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut. / Iertarea și uitarea sunt chemate / a ridica zidul înalt, / genele se unesc strângând și ascunzând / lacrimi cristaline căutătoare de libertate. / Pleoapele precum fluturii aripile-și strâng, / cuminți așteptând zâmbetul zorilor / când, / harfele copacilor se vor auzi cântând. / Îngerul dimineții va veni zâmbitor, / cu speranța pusă pe-o tavă de-argint, / oferită drept – ceașcă de cafea.//

 

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

ÎNCHIN ACEST PAHAR IUBIRII –Vavila Popovici








Vavila Popovici - I raise this cup to love / Închin acest pahar iubirii (volum biling, română-engleză, publicat independent): „Închin acest pahar iubirii” – se confesează scriitoarea Vavila Popovici în titlul acestei noi cărţi de poezie bilingve (română-engleză). Este, de fapt, o indirectă invitaţie lansată elegant către cititori, aceştia fiind părţi importante în rotundul iubirilor autoarei. Ea însăşi argumentându-şi această sublimă stare: „Dar am fost un biet poet / şi am vrut să amintesc oamenilor / că cel mai frumos dar lăsat / sunt gândurile celor ce în cuvinte / lumea o străbat”. Şi din poeziile cuprinse în această carte cititorul poate înţelege un lucru esenţial în definirea personalităţii unui creator. Nu doar apartenenţa prin naştere, ci şi cultura asimilată de-a lungul unei vieţi rodnice, dar mai ales comuniunea de gând şi de simţire – toate acestea întruchipând harul şi darul scriitorului, ofrandă generoasă către iubitorii de carte. (…) Pentru că nu vreau să fiu bănuit că urmăresc ducerea în ispită a cititorilor, lăudând această carte, care merită toate laudele, remarc doar faptul că poeziile dintre tartajele ei sunt suficientă ispită. Închei cu atenţionarea pe care o veţi putea găsi în una din aceste poezii: „Suferinţa se sprijină pe gardul iubirii / (...) n-o lăsa să treacă de gard, / să intre în ograda fiinţei tale”. Eu unul fac acest lucru de mai multă vreme. Şi, slavă Domnului!... (extrase din cronica semnată de scriitorul Vasile Filip)

 

 

Închin acest pahar iubirii!

 

Bucuriile iubirii – semne ale sănătății –

avute cândva,

nu le-am gravat „pe stânci”,

să dăinuie precum un trainic vers,

ci pe nisipuri aspre le-am desenat candid

și valuri de mare cu ușurință le-au șters.

 

Crengi dure, cu trecerea vremii

barbar chipurile au scrijilit,

gânduri negre trupurile au îmbolnăvit.

Bolnavă rămas-a lumea fără de iubire,

bolnav pământul, trist și abătut …

 

Un simțământ straniu ca de sfârșit de lume,

astăzi, sufletele-apasă …

Închin acest pahar iubirii și-o chem

să vină – „acasă”!

 

       I raise this glass to love!

 

       The joys of the heart – signs of the health

       of the soul – sometime had,

       I did not etch them "on the rocks",

       to endure such a secret verse,

       but I foolishly, candidly drew them on rough sand

       and the high waves easily erased them.

 

       Tough branches, with the passage of time,

       scratched cruelly faces,

       with dark thoughts sickened bodies.

       The world remained ill remained without love,

       The earth sick, sad and dejected ...

 

       A strange feeling that the end of the world,

       today, pressing on souls …

       I raise this glass to love and call it

       to come – "home”!

 

Unda de lumină

 

I-am spus florii din glastră:

Nu te mai mișca! Vântul nu bate!

Și… am închis fereastra.

Floarea m-a certat:

 

Lasă unda jucăușă de lumină

soarele în dar să-mi dea,

să mă pot hrăni și respira!

 

Rușinată,

am deschis din nou fereastra.

 

Tăcerea

 

Tăcerea curge nevăzută

murmurul ei lăsându-se auzit;

păsări călătoare cerul străbat,

cu aripi întinse văzduhul e sărutat.

Cât combustibilul adăpostit

în trupuri firave! – îmi zic.

Și-ncep a număra aiurea,

desigur greșit – aritmetică distractivă –

până când păsările

orizontul sărac al privirii l-au depășit.

Spre unde, păsări născute pentru zbor?

Voi, ce iubiți lumina albastrului infinit,

rotirea magică-a pământului

și-n noapte somnul așterneți pe ramuri …

Pe cerul minții cuvinte răsar,

prin ele pioasa tăcere curgând.

 

Speranța oferită…

 

Inima zgomotos bate,

gândurile odihnă cer,

vorbele – au tăcut demult.

Ochii refuză realitatea obositoare

strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut.

Iertarea și uitarea sunt chemate

a ridica zidul înalt,

genele se unesc strângând și ascunzând

lacrimi cristaline căutătoare de libertate.

Pleoapele precum fluturii aripile-și strâng,

cuminți așteptând zâmbetul zorilor

când,

harfele copacilor se vor auzi cântând.

Îngerul dimineții va veni zâmbitor,

cu speranța pusă pe-o tavă de-argint,

oferită drept – ceașcă de cafea.

 

Curios, nu?

 

Curios!

Încă mă mai pierd sub privirile tale, 

încă îmi tremură glasul

când vorbim de noi doi …

Încă mai tresar când mă atingi,

simțindu-te nepământean.

Semne că nu m-am maturizat,

că sufletul a rămas adolescentin,

ființa – cu fragilitatea ei de femeie …

Și tu-mi spui că este farmecul meu.

Curios, nu

 

Am iubit prea mult, Doamne?

 

Din preaplinul iubirii mereu se revărsau

lacrimi de fericire și durere.

Ele, treptat îmi furau

văzul, puterea, speranța …

 

Din eter, într-un dans nevăzut al tăcerii,

plăsmuiam chipuri, întâmplări fericite,

și din culorile verzi ale frunzelor,

primăvara renășteau puteri ale iubirii

metamorfozate-n poeme.

 

Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?

Am rătăcit prea mult printre străini

pierzând mereu iubiri,

de se termină totul atât de pripit,

atât de stupid?

Prea mult în jocurile vieții m-am risipit?

 

Poezia, lebăda albă a mea

 

Cu brațele încolăcite în jurul

gâtului subțire al lebedei,

palmele alunecă,

simt penele-i moi, catifelate,

scăldate-n fără de mirosul pur al unei ape

și plâng asprimea vieții.

În tăcerea din jur

pasărea mi-ascultă vaietul sacadat,

lacrimile-mi șterge

cu lumina luminosului penaj.

Ridic ochii spre cer, cerului-i cer

dreptul de-a mai trăi alături de ea,

ca ultima floare pe un vrej uscat,

ca ultima frunză rămasă pe-o creangă

după furtuna

ce flori și frunze a scuturat …

Încolăcesc din nou brațele

în jurul gâtului subțire, delicat,

cerului-i cer norocul

de-ai simți căldura trăind alături de ea,

lebăda albă a mea!

 

Previziune

 

Însămânțat-a Dumnezeu în suflete

cea mai puternică sămânță – Iubirea.

A încolțit, a prins rădăcini adânci;

a răsărit, a rodit,

copac puternic a devenit.

Au încercat unii să-i taie crengile,

copacul a început a plânge …

Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,

semn că iubirea din nou va răsări,

căci fără acest puternic copac,

viața,

viață nu se poate numi.

 

Volumul pe Amazon: I raise this cup to love / Închin acest pahar iubirii

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Vavila Popovici

Citește aici mai multe poezii: Vavila Popovici – Poezii de dragoste

Website: Vavila Popovici – Poezie, Proză, Însemnări

GUSTUL AMAR AL INGRATITUDINII

„Judecata unui slugarnic, a unui om vândut, fie că e trunchiată și îngustă, fie că e pătată de obrăznicie și de ingratitudine.” – Michel de Montaigne

 

 

   Ingratitudinea este purtarea omului ingrat, orgolios, de a nu fi recunoscător pentru ceea ce i s-a dat și a se comporta  depășind limitele atribuțiilor sale. Unii definesc ingratitudinea drept trădare a omenirii, sau miopie a  sufletului. Dacă se ivește o dispută, o luptă, individul în loc de a se purta omenește, demn, el se înjosește adoptând o atitudine ingrată. De multe ori starea de ingratitudine este determinată de slugărnicia față de o persoană, când orgoliul ce zace în adâncul sufletului acelui individ iese la suprafață și vrând să-și demonstreze puterea și capacitatea dotării sale adoptă o atitudine ingrată față de alt/alți indivizi, neagreați de stăpânul căruia îi slujește.

   Dostoievski spunea că „în fiecare om zace un călău...”, că omul din fire este un despot și de aceea se complace în a chinui pe alții, vrând să-și impună cu orice preț voința de putere. În romanul „Jucătorul”, trăirile pline de temeri și speranțe, acțiunile personajului care încearcă să învingă destinul la ruletă dar și escapada amoroasă a acestuia, fac din roman o poveste care dezvăluie cu meticulozitate profilul psihologic real al omului decăzut în mrejele viciilor. „Lepădăturile joacă chiar foarte murdar”, scrie un comentator al romanului.

   La jocul de poker, relevantă este cacialmaua, inducerea în eroare a adversarului, căruia îi lași impresia că ai cărți mai bune decât ale lui. Este de fapt o înșelătorie care reușește omului versat, adică, conform dicționarului – celui care posedă cunoștințe solide și experiență în domeniul respectiv.

   Este adevărat că trăim între oameni cu caractere și suflete diferite, între oameni demni și oameni ingrați, între oameni sensibili și insensibili, de mult timp și nu numai în zilele noastre, și oriunde, nu numai în țara noastră (cu înclinații diferite ale cântarului), dar acestor oameni ingrați nu ar trebui să li se ofere șansa de a conduce pe ceilalți. Biblia arată acest defect al unora, exemplificând ingratitudinea (nerecunoștința, nemulțumirea) vânzătorului Iuda Iscarioteanul care, s-a tocmit să vândă pe Hristos pentru 30 de arginți (cf. Matei 26, 15).

   În domeniul literaturii noastre să ne amintim de ingratitudinea de care a avut parte marele nostru Ion Luca Caragiale (1852-1912), considerat ca fiind cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. Un moment trist care a întunecat viața marelui dramaturg a fost cel în care a trebuit să-și apere reputația de creator original în procesul intentat lui Constantin Al. Ionescu-Caion, prim redactor la „Revista Literară”. Acesta gelos fiind pe reputația lui Caragiale, şi-a pus în cap să-l defăimeze printr-o acuzație de plagiat, spunând că drama „Năpasta” a fost plagiată după o dramă a unui autor ungur, intitulată „Nenorocul care ar fi fost tradusă în românește. Mai mult, susținea că doar titlul piesei este schimbat, restul fiind „pe de-a-ntregul furat”. Mai târziu când se demonstrează că totul a fost o minciună (la prima înfățișare a procesului), ingratul afirmă cu tupeu că ar fi fost copiată după o dramă a lui Leon Tolstoi, numită „Puterea întunecimii. Caragiale ofensat și enervat, văzând că nu se putea apăra singur de răutatea, invidia, ingratitudinea de care avea parte, s-a adresat justiției. I-a scris prietenului său Barbu Delavrancea, renumit avocat la acea vreme, şi i-a solicitat să-l apere în procesul de calomnie intentat lui Caion. 

   Până la urmă calomnia a fost dovedită, Caion a fost condamnat la pedeapsa cu închisoare corecțională și amendă. Inculpatul recunoscându-și întreaga ticăloșie, este achitat. De fapt dramaturgul nu dorea ca falsificatorul să fie pedepsit, ci pur doar să-i fie reparată onoarea şi să fie dovedit adevărul. Dar, pentru a dovedi toată mârșăvenia lui Caraion au fost multe documente cercetate, totul a necesitat multă muncă şi cheltuială din partea autorului. Aici se poate aminti proverbul: „Un om aruncă o piatră în baltă și zece se duc să o scoată”.  

   S-a făcut dreptate şi adevărul a ieşit la lumină pentru că, din fericire, la acea vreme justiția română încă mai avea un cod al onoarei. Caragiale ducând o viață plină de lipsuri și nedreptăți, piesele de teatru nefiindu-i primite merituos, acuzat fiind de imoralitate, toate acestea au contribuit la decizia pe care Caragiale a luat-o de a se autoexila la Berlin.

Fiind și un bun psiholog, în nuvela „În vreme de război” Caragiale face o analiză psihologică a personajului principal care suferă o prăbușire interioară rapidă, de la obsesie la nebunie, provocată de lăcomia de îmbogățire. Derulând evenimentele, el descrie zbuciumul interior al personajului principal, obsesia care îl chinuiește. Aviz amatorilor!

   În momentul actual, în țara noastră, iată că reprezentantul suprem al Justiției, „omnipotentul” Tudorel Toader, nu a dat dovadă de onoare, ci de vădită ingratitudine, și aceasta când a simțit că i se trage preșul de sub picioare, când „Stăpânul nu mai este mulțumit de cum dl. Toader îi servește interesele”, a conchis redactorul șef al ziarului Adevărul, într-un recent interviu.

   „Jucătorul” Tudorel Toader, utilizând dintr-un început o informație falsă, a încercat o cacealma – inducerea în eroare a adversarilor, a opiniei publice – , care nu i-a reușit. A amânat câteva zile prezentarea documentului, pentru a inocula oamenilor ideea că procurorul Augustin Lazăr l-a salvat pe dl. Iohannis, ca dumnealui să poată candida la președinție, iar dl. Iohanis drept recompensă l-a numit procuror general. O judecată viciată. Trec la spusele Sfântului Ioan Scărarul: „Ascultați-mă voi, toți controlorii cei răi ai altora: Cu ce judecați, cu aceea veți fi judecați... ” (Mt.7.2). Câtă răutate și înjosire a folosit ministrul declarând: „Eu personal dacă eram ministru, nu-l primeam în competiția pentru desemnarea ca procuror general”.

  Deocamdată ministrul de justiție mai este în funcție, deși normal ar fi trebuit, conform legii cred, dacă nu – al onoarei, să-și dea de îndată demisia din funcție. Mă întreb în ce scop a bulversat toată justiția din țara noastră? Fiindcă argumentele aduse nu stau în picioare. Efectul însă, al grupării din jurul președintelui partidului la putere și al ministrului justiției a fost: „Demonizare și distrugere”.

   Culmea, ministrul afirmă că nu a fost niciodată în eroare. Este dovada, dacă încă mai era nevoie, a orgoliului nemăsurat al individului. Judecător al propriei sale victime, gestul ingrat s-a vrut a fi o răzbunare împotriva Procurorului General, dar și într-un fel și asupra Președintelui țării, considerând că dumnealor i-au rănit orgoliul personal. Fie că a fost din neatenție făcută confuzia asupra celui care a întocmit actul și a semnat – ceea ce ar denota lipsă de profesionalism – , fie că a fost o cacialma premeditată și nereușită, tot eroare gravă se numește. Dar ministrul a dat ultimul său verdict: „Lazăr trebuie să plece!”

   Iată ce înseamnă să dai puteri discreționare unui om incapabil de a-și îndeplini corect funcția de ministru.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

DESPRE SLUGĂRNICIE

   O parte din raportul realizat de actualul ministru al justiției Tudorel Toader, în care sunt prezentate pe larg motivele de revocare ale lui Augustin Lazăr, a fost un raport „tendențios” după spusele Președintelui țării. Aș adăuga și calificativul – ranchiunos. Reproșurile aduse de ministrul justiției procurorului general au legătură cu modul în care cel din urmă a reacționat în anumite momente, cum ar fi acel al modificării Legilor Justiției sau a Codurilor Penale, în cazul unor decizii ale Curții Constituționale sau al protocoalelor SRI - Parchet, aici fiind menționat reproșul că „a ascuns adevărul”. Alte acuzații ale ministrului, susțin unii comentatori, par inspirate din raportul în baza căruia a cerut revocarea fostei șefe a DNA, Laura Codruța Kovesi. Procurorului general chiar i se reproșează că a îngreunat/împiedicat evaluarea fostului procuror șef DNA, asta pentru că Augustin Lazăr s-ar fi temut că urmează propria sa evaluare. Interpretarea este absurdă dacă nu schizofrenică. Concluzia raportului fiind: „Motivele care au determinat revocarea doamnei procuror-șef DNA îi sunt deopotrivă imputabile”.

   În replică, Președintele Klaus Iohannis refuză demiterea Procurorului General și apreciază activitatea lui, considerând că cererea ministrului Justiției este complet neadecvată și de natură să genereze neîncredere în sistem și îngrijorare în rândul partenerilor noștri europeni: „Modul în care ministrul a prezentat public raportul este unul tendențios și denotă intenția acestuia de a subordona politic procurorii”. Toader răspunde ironic, plin de sine: Nimic nou sub soare: Președintele ne spune mai întâi faptul că nu îl va revoca pe A. Lazăr apoi va citi raportul primit de la Ministerul Justiției!”. Președintele refuză demiterea procurorului general și cere din nou demisia ministrului justiției: „Domnul Tudorel Toader trebuie să plece de urgență din fruntea ministerului pe care îl conduce. Statul român are obligația de a proteja ordinea de drept, libertățile și drepturile cetățenilor săi, iar acest lucru nu poate fi înfăptuit fără un Minister Public independent și eficient”. Procurorul general Augustin Lazăr va fi audiat de Consiliul Superior al Magistraturii, pe 13 noiembrie.

   Ca o observație, multe propuneri legislative supervizate de Tudorel Toader, unele elaborate chiar de el au fost declarate neconstituționale. Ce arată acest fapt? Că acest profesor este incompetent, sau că este educat în comunism să apere egalitatea socialistă și să execute comenzile partidului, sau că este sluga lui Dragnea? Doar Dragnea a răspuns la întrebarea despre Tudorel Toader: „Eu îl rog și el ascultă!” Da, păcătosul a grăit adevărul! Dezgustător e omul slugarnic! 

  

   Dicționarul definește Slugărnicia drept atitudine de „lingușire în raporturile cu oamenii de la care se primesc sau de la care se așteaptă avantaje materiale; servilism, ploconeală”, sinonime fiind: „umil, servil, lingușitor, conformist etc.” 

   Slugărnicia este o problemă care poate fi încadrată în fenomenul corupției, deoarece slugarnicul execută un fapt ilegal. Cu cât este mai inițiat în domeniu, cu atât fapta îi este subtil acoperită de justificări false.

   Există mulți indivizi pentru care a se supune puterii, indiferent care este aceasta, este modul de viață acceptat de ei, obediența oarbă putându-le aduce beneficii materiale sau de altă natură, exemplu – înscăunarea într-o funcție sau menținerea în funcția dobândită. Slugărnicia este făcută în general cu intenția politicianistă a individului de a-și deschide un drum. Este un târg josnic care se face între putere și slujbaș. Poți să slujești fără să te slugărești! Să-ți execuți funcția în mod conștiincios și demn.

   Amintesc dialogul dintre Dinu Păturică – personajul din romanul lui Nicolae Filimon – și funcționarul scos de mult timp din slujbă, care venise la el pentru a obține altă slujbă: „Ce dai să te fac ispravnic?, l-a întrebat omul influent Dinu Păturică. - Ce-ai zis? Mai zi încă o dată, că n-am auzit. - Am zis că isprăvniciile se dau cu rușfet (mită), ai înțeles ori ba? - Dacă este așa, ține-ți isprăvnicia pentru altul, căci eu nu mă voi înjosi niciodată să cumpăr slujbă cu bani de la o leșinătură ca tine!” Era în secolul XIX. De atunci am „evoluat”, nu? Puțini oameni mai găsești să aibă curajul unui astfel de răspuns. Mă gândesc la baronii PSD-ului care au acceptat în taină toate propunerile dregătorului/conducătorului...

   Spiritul de supunere oarbă în fața autorității nu este demn de democrație. Este nevoie de un act de curaj să nu accepți slugărnicia. Poți să nu arăți supunere, dar, în același timp să păstrezi respect pentru cel care îți cere a face ceva cu care nu ești de acord. Aici intervine dialogul, explicitarea, ceea ce dovedește că amândoi sunt oameni respectabili, dar cu funcții diferite, unul poate cere, celălalt poate fi de acord sau nu. Politicienii de la putere atunci când greșesc, trebuie să renunțe la orgoliu și să recunoască greșeala, să bată în retragere. Greșelile ca și realizările aparțin oamenilor. Dialogul, buna cuviință și înțelepciunea, curajul și demnitatea au un rol important în ajungerea la un deznodământ. În cazul nostru – atât de important! Respectul în limitele jocului instituțiilor, ar transmite un mesaj de egalitate socială.

   România are oamenii de care are nevoie, suficienți oameni calificați și bine intenționați, oameni educați și demni. Pot fi înlocuiți cei slugarnici de până acum. Slugi ai unui individ care a bulversat țara, slugă și el, probabil, la un alt stăpân. Scriitorul Nicolae Filimon spunea că „Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frâiele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț!”

   În discursul din data de 23 octombrie, ținut în fața Parlamentului de la Strasbourg, președintele Klaus Iohannis  a exprimat în mod ferm și clar direcția României care se poziționează în continuare alături de nucleul Uniunii Europene, apără independența justiției și continuă lupta anticorupție, subliniind că nu va renunța sub nici un motiv la standardele legate de aceste principii. Pentru aceasta are nevoie, desigur, de un guvern și de partide care să ducă la îndeplinire idealurile țării, să nu meargă pe alt drum, nedorit de popor. Cât timp există tabăra slugoilor, a oamenilor împătimiți de ură, a celor care nu înțeleg importanța unirii în „cuget și simțire”, lupta este grea, dar nu imposibilă. Și mă întreb: Nu vibrează sufletele tuturor la versurile cântecului patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire,/ Unire-n cuget și simțiri/ Și sub măreața lui umbrire/ Vom înfrunta orice loviri…”, versurile fiind ale lui Andrei Bârseanu și muzica aparținând lui Ciprian Porumbescu? Nu vibrează sufletele tuturor la  cuvintele imnului României: „... Români din patru unghiuri,/ acum ori niciodată/ Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!...” versurile fiind ale poetului Andrei Mureșanu și muzica probabil tot a autorului versurilor?

   Poporul vede, poporul simte, judecă, își da seama cine dorește binele țării, că există această slugărnicie în societate, în rândul celor ce guvernează țara, a partidului conducător și că această supunere dezavantajoasă are scopuri și efecte negative asupra bunului mers al țării.

   Și închei articolul cu citatul autorului George Budoi: „Un slugarnic poate accede la funcții dintre cele mai înalte, dar tot "patruped" rămâne”.

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord