Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

               Acesta este web site-ul electronic al ziarului Lumea Românească (The Romanian World  PRESS-U.S.A.)

                                   Unele dintre paginile web-ului noastru au fond muzical Please turn on your speakers ! 

 

Am ales nemarginirea
Cornel Fugaru
0:00/4:58

Căutări de persoane!  


În vederea îndeplinirii cu succes a obiectivelor propuse: a reunificării unor familii, reîntâlnirii unor prieteni, persoane, rugăm publicul cititor să acceseze rubrica resapectivă!

 

 

      În acest moment sunt căutate de către prieteni, cunoştinţe, etc., următoarele persoane:

 

- Rodica Ojoc - Bucureşti

 

- Clement Constantin - Bucureşti

 

 

                                                                              

                    În cazul în care vreunul dintre numele de mai sus pare cunoscut, pentru a oine mai multe informii în privia persoanei nominalizate (utate),

 

accesaţi printr-un simplu clik,pe numele respectiv !

Ziua Universală a Iei, sărbătorită la Ploiești

”Moda este un lucru complicat, complex și complet, o artă chiar, care făcută cu pasiune, seamănă cu un fulg legănat în vânt sau ca atunci când scrii o scrisoare de dragoste” (Iraida Florea)

 

Ioan POPESCU

 

In organizarea Centrului Județean de Cultură Prahova,  a avut loc, în Sala Coloanelor din Palatul Culturii Ploiești, vernisajul expoziției dedicate Zilei Universale a Iei - Proiectul ,,Valori de patrimoniu” din cadrul programului ,,Un patrimoniu pentru viitor”.

 

Ziua Universală a Iei, sărbătorită începând cu anul 2013, celebrează piesa principală a costumului popular românesc, în reprezentarea sa feminină, întrucât termenul „ie" este atribuit, exclusiv, cămășii populare purtate de femei.

Acest costum tradițional românesc este confecționat și cusut de mână de către femei, fiecare piesă expusă fiind unică prin simbolistica cusută sau țesută.

 

În cadrul acestui acestui eveniment - onorat cu prezența dnei Ludmila Sfîrloagă- vicepreședinte al CJ Prahova -  numerosul public ploieștean a urmărit, cu interes, un concept expozițional inedit, realizat  de Centrul Județean de Cultură Prahova (manager Anișoara Ștefănucă), împreună cu Iraida Florea, artist liber profesionist din Câmpina, a cărei îndelungată carieră in lumea modei internaționale a susținut efortul său continuu de a-și urma visul și a crea astfel ”darururi estetice”.

 

De menționat faptul că Iraida este de profesie economist, absolventă a Facultății REI-Universitatea Româno-Americană, cu ulterioare studii în jurnalism, modă, terapie prin artă și couching.

 

Proiectul său de suflet – căruia și-a dedicat o mare parte din timp – se numeste ”Hyberborean Folklore”, creat in anul 2016, la reîntoarcerea pe meleagurile sale natale și din pasiune pentru frumos, autentic și identitate ancestrală.

 

 

Calitățile sale artistice au fost remarcate inclusiv la nivel internațional, domnia sa bucurându-se de apreciere artistică internațională, domnia sa obținând, în anul 2015, Premiul pentru cel mai bun Spectacol Teatral de Modă la SFW – Săptămâna Modei Shanghai 2015 -  nominalizare repetată la Săptămâna Modei Couture Shanghai 2015.

 

Actuala expozitie de la Ploiești urmăreste valorificarea și promovarea portului popular românesc autentic, punând totodată în scenă și o conceptualizare personalizată a costumului tradițional, printr-un proces creativ complex, în cadrul căruia sunt „dăltuite” ținute vestimentare unice, în stilul specific HYPERBOREAN FOLKLORE.

 

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (21) – Voltaire

„Munca te izbăvește de cele trei mari rele: plictiseală, viciu și nevoia de a vorbi.” – Voltaire

François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut sub pseudonimul Voltaire, a fost un ilustru filozof francez iluminist, dramaturg, istoric, poet, romancier, eseist și pamfletist; un spirit enciclopedic, cu o uimitoare mobilitate intelectuală.

   Se presupune că pseudonimul a fost adoptat în 1718, în urma încarcerării lui la Bastilia, vrând intenționat să transmită conotațiile de viteză și îndrăzneală prin asociații de cuvinte, „Arouet” nepotrivindu-se cu reputația sa în creștere. Într-o scrisoare adresată lui Jean-Baptiste Rousseau, în martie 1719, Voltaire, la finalul scrisorii îl întreba dacă ar vrea să-i trimită o scrisoare ca răspuns, în care să i se adreseze cu „domnul Voltaire”, explicând în post-scriptum: „J'ai été si malheureux sous le nom d'Arouet que j'en ai pris un autre surtout pour n'être plus confondu avec le Roi Poète”, (am fost atât de nefericit, sub numele de Arouet încât am luat alt nume, în primul rând pentru a nu fi confundat cu poetul Roi). Se bănuiește că se referea la Adenet le Roi, un francez minstrel – trouvère (poet și muzician ambulant din Franța Evului Mediu, din secolul al XIII-lea, favoritul lui Henric al III-lea, ducele de Brabant.

   Pe de altă parte, Voltaire – fiu al unui notar înstărit – a avut o relație tensionată cu tatăl său, acesta descurajându-i aspirațiile literare și încercând să îl forțeze să urmeze o carieră în domeniul juridic. Este posibil, se mai presupune, să-și fi schimbat numele pentru a arăta respingerea valorilor tatălui său, renunțând la numele de familie, adoptând pseudonimul și aceasta după terminarea primei piese de teatru în anul 1718.

   Oricum, de la o vârstă fragedă și-a dat seama că este lipsit de avantajele unei genealogii aristocratice care să-i poată veni în ajutorul ridicării pe o treaptă superioară, și că, numai printr-o activitate intensă se va putea ridica. A mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Acolo și-a descoperit spiritul critic. De la vârsta de zece până la șaptesprezece ani, Voltaire a primit instruire clasică în limba latină, retorică și teologie. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor, deism fiind doctrina filozofic-religioasă, răspândită în secolele XVII-XVIII. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început totuși Dreptul, pe care nu l-a terminat, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris.

   Spiritul sarcastic al lui Voltaire a deranjat autoritățile pentru prima dată în luna mai 1716, când a fost exilat pentru scurt timp din Paris, deoarece nu ezita să se exprime în batjocură la adresa potentaților vremii. Mai târziu, publicând opiniile satirice la adresa prințului regent, a cărui viață sexuală incestuoasă scandaliza opinia publică, s-a ales cu o condamnare de 11 luni între zidurile Bastiliei. N-a ieșit de acolo „reeducat”, ci înrăit. Înrăit împotriva curtezanilor și a preoților care, după părerea lui, le țineau partea. Deranjați de ironiile lui, slujitorii Bisericii au simțit nevoia și momentul să ceară ajutorul autorităților împotriva acestui, așa numit „păgân”. În închisoare aflase mai mult din tainele deismului – concept filozofic al Credinței în existența lui Dumnezeu, însă fără recunoașterea revelațiilor, ci numai ca o cauză primară, în baza căreia există natura care se menține într-o perfectă armonie. Se nega orice valoare a ritului, cultelor, a textelor sacre, Bisericii și mai ales a slujitorilor ei. Voltaire li se alăturase. Deiștii constituiseră o adevărată școală în secolele XVII-XVIII reprezentată cu mare succes de Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Jean-Jacques Rousseau și mulți alții. Scrierile lor i-au inflamat spiritul satiric.

   Voltaire se dovedea însă a fi un mare talent scriind poezie, teatru și literatură. După eliberarea din închisoarea Bastilia în 1718, a avut loc premiera operei sale „Oedip”, la Paris, care s-a bucurat de un succes senzațional. Fiind amenințat apoi cu o nouă arestare în Franța, în urma unei provocări la duel după o ceartă cu un tânăr care a insultat schimbarea numelui său, a plecat forțat în Anglia, unde se simțea suflul democrației reprezentat prin monarhia constituțională, dar și prin entuziasmul literaților, sub a căror influență a scris neîncetat și unde a stat din 1726 până în 1729.  

   În Anglia, Voltaire a fost influențat de empirismul lui John Locke (1632-1704), filozof și om politic englez preocupat mai ales de societate și epistemologie, figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne care a urmat. De asemenea a fost preocupat din nou de deism. A avut o perioadă fecundă, dar și admirată, devenind, în scurt timp, o personalitate notorie. Chiar și oficialii francezi i-au acordat permisiunea de a reveni la Paris.

   În anul 1729, Voltaire a format o echipă de matematicieni, cu scopul de a exploata o portiță de scăpare profitabilă din loteria națională franceză. Guvernul punea în joc premii uriașe în fiecare lună, dar o eroare de calcul însemna că plătitorii erau mai mulți decât valoarea tuturor biletelor puse în circulație. Cu această idee, Voltaire și echipa respectivă au putut să păcălească piața și să încaseze câștiguri imense. Această schemă i-a adus un chilipir de aproape jumătate de milion de franci, cu ei asigurându-și un trai decent pentru toată viața, permițându-i să se dedice în întregime carierei literare.

   În toamna anului 1732, când următoarea etapă din cariera sa a început să se deruleze, Voltaire locuia la curtea regală de la Versailles, semn că reabilitarea sa în societatea franceză fusese completă. Însă, după ce a scris „Scrisori privind națiunea engleză” care a fost lansată în anul 1734, s-a declanșat un scandal uriaș, întregul tiraj a fost confiscat și ars, iar Voltaire amenințat din nou cu Bastilia. Nu mai putea rămâne la Paris și s-a refugiat pentru o lungă perioadă în Champagne, în partea de nord-est a Franței. „Scrisorile” reflectau impresiile sale despre Anglia, țară a liberalismului și toleranței (religioase, politice, științifice, filozofice, literare, comerciale), pe lângă care Franța lui Ludovic al XV-lea părea o țară despotică și plină de prejudecăți.

După editarea cărții „Istoria lui Carol al XII-lea”, foarte incomodă pentru monarhie, autoritățile au ordonat confiscarea întregului tiraj, dar cărțile au continuat să circule clandestin. Acest volum a precedat „Istoria sub Petru cel Mare”, scrisă la rugămintea țarinei Rusiei Ecaterina cea Mare, subiectul fiind domnia și războaiele purtate de ambițiosul rege al Suediei. Voltaire făcea primele referiri la apariția Rusiei pe harta Europei, la „rolul ei în stabilirea configurației politice din Nord-Estul continentului și, mai ales schița primele elemente ale portretului marelui țar rus, Petru I, cel mai temut adversar al regelui Carol I”, scrie Irina Vlăsceanu în „Rusia lui Voltaire”. Accentul era pus pe lupta victorioasă a țarului de la Poltava (oraș în Ucraina).

   Viața lui personală a implicat o serie de amante, concubine și iubite pe termen lung. A avut o aventură faimoasă de 16 ani (din 1734 până în 1748) cu geniala și „foarte căsătorita” autoare și cercetătoare, Émilie du Châtelet, la Castelul Cirey în Champagne. Tatăl cercetătoarei Du Châtelet, baronul de Breteuil, era un aristocrat; cuplul a putut să formeze un parteneriat de durată care să nu interfereze cu căsătoria Emiliei Du Châtelet. Acest aranjament s-a dovedit deosebit de benefic pentru Voltaire, până când scandalul l-a obligat să fugă din Paris și să se stabilească permanent la moșia familiei Du Châtelet de la Cirey. Din 1734, când a început acest aranjament, până în 1749, când Du Châtelet a murit în timpul nașterii, Cirey a fost locul unei colaborări intelectuale intense. În această perioadă, atât Voltaire, cât și Du Châtelet au devenit importante figuri filozofice. Și mai târziu, s-a dedicat, în secret, unei relații cu nepoata acesteia, Marie-Louise Mignot. Cei doi au trăit ca un cuplu căsătorit de la începutul anilor 1750 până la moartea sa și chiar au adoptat un copil în anul 1760, când au ajutat o tânără femeie nevoiașă. De fapt, Voltaire nu a fost niciodată căsătorit și copii nu a zămislit.

   La Castel, și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză.

   În cariera sa literară care s-a întins pe o perioadă de peste 60 de ani a scris peste 50 de piese de teatru, 12 tratate despre știință, politică și filozofie și câteva cărți de istorie. De-a lungul drumului, Voltaire a reușit să realizeze foarte multe poeme, eseuri, cărți și o corespondență stufoasă care cumulează aproape 20.000 de scrisori către prieteni și contemporani. Spiritul său meticulos și ideile provocatoare despre religie, libertate și etică i-au adus faimă și dispreț la curțile Europei și, mai târziu, l-au ajutat să-și consolideze reputația ca una dintre figurile fundamentale ale Iluminismului. Se spune că Voltaire și-a păstrat obiceiul din tinerețe, acela de a-și petrece până la 18 ore pe zi scriind sau dictând secretarelor, în timp ce era, adesea, în pat. Se prea poate să fi ingerat cantități imense de cofeină – conform unor surse, ajungând să bea până la 40 de căni de cafea pe zi.

   Principalele titluri ale publicațiilor sale: „Odipe” (1718); „Henriade” (1722); „Lettres philosophiques” (1731); „Zaïre” (1732); „Eriphile” (1732); „Traité sur la tolerance” (1763) ; „Irène”, „Socrates”, „Mahomet”, „Merope Nadine”, „La princesse de Navarre” (1745); „Vision de Babouc” (1748); „Memnon” (1749); „Zadig”; „Le siècle de Louis XIV” (1751); „Micromégas” (1752); „L'Orphelin de la Chine” (1755) ; „Poème sur le désastre de Lisbonne” (1756); „Essai sur les mœurs” (1756); „Candide” (1759); „Histoire de l'Empire de Russie sous Pierre le Grand” (1763); „Traité sur la tolerance (1763)”; „Dictionnaire philosophique” (1764).   

   Până în 1768 Voltaire a fost un dramaturg foarte popular, dar faima a diminuat odată cu introducerea pieselor lui William Shakespeare în Franța.

   Din moment ce scrierile sale denigrau orice, începând cu religia și până la sistemul juridic, Voltaire se lovea frecvent de cenzură din partea guvernului francez. O bună parte din opera sa a fost suprimată și autoritățile au ordonat ca anumite cărți să fie arse de executorul statului. Pentru a evita lupta cu cenzorii, Voltaire și-a tipărit majoritatea lucrărilor în străinătate, și a publicat sub diferite nume false și pseudonime. Faimoasa sa nuvelă „Candide”, a fost inițial atribuită lui „Dr. Ralph” și a încercat activ să se distanțeze de aceasta timp de mai mulți ani, întrucât guvernul, cât și biserica o dezaprobau. În ciuda eforturilor sale de a rămâne anonim, Voltaire a trăit neîncetat cu frica de închisoare. Acest celebru roman e o critică deschisă a optimismului providențial. Aventurile și experiențele protagonistului său vor să dovedească că nu e totul cel mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile, dar că oamenii au încă speranța de a corecta ceea ce merge prost. Soluția – să nu se stea cu mâinile încrucișate, ci „să ne cultivăm fiecare propria grădină”.

   A fost purtat de o mare curiozitate caracteristică omului de știință și, având un temperament vulcanic, a jucat un rol cheie în răspândirea ideilor fizicianului și matematicianului englez Sir Isaac Newton, deși cei doi nu s-au cunoscut vreodată. A oferit una dintre primele expuneri despre cum un savant cunoscut și-a dezvoltat teoriile despre gravitație. După ce a primit o copie a lucrării lui Newton „Principia Mathematica”, Voltaire a mărturisit că a îngenunchiat înaintea ei cu reverență „așa cum se cuvenea”. În „Eseu despre poem eroic”, Voltaire a scris că Newton „a avut primul gând despre sistemul de gravitație, după ce a văzut un măr căzând dintr-un copac”. Voltaire nu a fost sursă inițială pentru povestea momentului „Evrika!”, așa cum susținea adesea, dar prezentarea sa a fost importantă în a fi transformată într-o parte fabuloasă a biografiei lui Newton.

   A scris mult până în anul 1750, când și-a adus aminte de o mai veche invitație a regelui Prusiei, Frederic al II-lea, să viziteze Berlinul, invitație pe care o tot amânase, dar acum deodată a acceptat-o.
Voltaire întreținuse corespondența cu Frederic cel Mare la sfârșitul anilor 1730, a și făcut câteva călătorii pentru a-l întâlni pe monarhul prusac în persoană, fiul regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei care obișnuia să se relaxeze cu prietenii, pe când fiul său căuta alinare în muzică, istorie și filozofie. Pentru militărosul tată, fiul era: „ un băiat efeminat , care nu posedă nici o  înclinație bărbătească, nu călărește și nu vânează, ba mai mult, se poartă murdar, nu se tunde niciodată și își buclează părul ca un idiot”. Dar, fiul avea înclinații spre filosofie, lingvistică (știa perfect latina și franceza, care a fost pe timpul său limba Curții din Berlin), literatură franceză (a corespondat cu Voltaire și Diderot) și muzică (cânta foarte bine la flaut şi a compus 100 de sonate pentru acest instrument) și avea să domnească 46 de ani, între 1740-1786.   

   Înainte de una dintre aceste vizite din anul 1743, Voltaire a născocit un plan de a-și folosi noua poziție pentru reabilitarea reputației sale la curtea franceză. După ce a încheiat un pact prin care devenea informatorul guvernului, acesta a scris câteva scrisori către francezi dându-le informații din interior despre politica externă și financiară ale lui Frederick. Voltaire s-a dovedit a fi un spion incompetent, iar planul său s-a destrămat repede după ce Frederick a început să devină suspicios. Dar, la venirea sa, Regele l-a primit la reședința sa de vară Sanssouci, de la Potsdam, unde îi construise un apartament special pentru această vizită, în stil franțuzesc baroc, un apartament de un deosebit rafinament care există și astăzi, putând fi vizitat de public. Cei doi rămăseseră prieteni apropiați – unii chiar au susținut că au fost amanți, iar Voltaire s-a mutat, mai târziu, în Prusia în anul 1750 pentru a ocupa o poziție permanentă la curtea lui Frederick. În cele din urmă, relația celor doi s-a răcit în anul 1752, după ce Voltaire a făcut o serie de atacuri distrugătoare la adresa conducerii Academiei de Științe a Prusiei. Frederick a răspuns prin mustrarea dură a lui Voltaire și a ordonat arderea pamfletului satiric scris de acesta. Voltaire a părăsit ispititorul apartament de la castelul Sanssouci, în anul 1753, instalându-se, în 1755 lângă Geneva, la Freney, unde și-a petrecut, pe proprietatea sa din Ferney, ultimul deceniu ca „înțeleptul din Ferney”.

   La Potsdam luase cu el materiale unde își exprima credințele sale anticlericale, a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la „Encyclopédie” a lui Denis Diderot și a putut scrie primele articole pentru „Dictionnaire philosophique portatif”.

   În timp ce locuia în Ferney, Elveția, în anii 1770, Voltaire s-a alăturat unui grup de orologi elvețieni pentru a începe o afacere de fabricare de ceasuri pe proprietatea sa. Septuagenarul a devenit manager și contabil, iar tentativa acestora a devenit, în curând, o industrie la nivel de sat, ceasurile Ferney reușind să rivalizeze cu unele dintre cele mai bune din Europa. „Ceasurile noastre sunt foarte bine făcute”, a scris Voltaire odată ambasadorului francez la Vatican, „foarte arătoase, foarte bune și ieftine”. Scriitorul a văzut întreprinderea ca o modalitate de a crește economia satului Ferney și și-a folosit vasta listă de contacte din înalta societate pentru a găsi potențiali cumpărători. Printre alții, a reușit să își comercializeze mărfurile celor precum Caterina cea Mare a Rusiei și regele Ludovic al XV-lea al Franței.

   Unul dintre cei mai controversați și citați gânditori ai secolului al XVIII-lea, Voltaire s-a stins din viață la 30 mai 1778. În luna februarie a aceluiași an, revenise pentru prima dată după 25 de ani la Paris, printre alte motive pentru a vedea deschiderea ultimei tragedii ale sale – „Irene”.

   În ultimele zile din viață, oficialii Bisericii Catolice i-au făcut vizite în mod repetat lui Voltaire – care a fost critic adesea la adresa religiei organizate – în speranța de a-l convinge să își retragă afirmațiile și pentru a se spovedi înainte de a-și da ultima suflare. Marele scriitor a fost neînduplecat, spun unii, și agitat fiind, le-ar fi spus preoților să îl lase să moară în pace, sfidător fiind până la ultima suflare. Refuzul său a însemnat că a respins înmormântarea creștină, dar prietenii și familia au reușit să organizeze o înhumare secretă în regiunea Champagne din Franța înainte ca ordinul să devină oficial.

   Povestirile despre moartea lui, însă, au fost numeroase și variate și nu a fost posibil să se stabilească detaliile exacte a ceea ce s-a întâmplat. Alții au povestit ca el s-a pocăit și a acceptat ultimele ritualuri făcute de un preot catolic.

   Voltaire a rămas celebru pentru ironia, sarcasmul, cinismul său. Încerca să ușureze pătrunderea ideilor sale printre oameni, dar fiecare din spusele și acțiunile sale au avut părți ale întunericului. Emil Cioran spunea despre ironie: „Este în ironie multă invidie față de oamenii naivi. Ironicul, neputându-și manifesta admirația lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu,  invidiază și înveninează,  disprețuiește și crispează”.

   Dacă-mi este permis un punct de vedere asupra omului batjocoritor, ironic, spun că deși este un joc al spiritului, nu iubesc oamenii ironici, nu-i consider nici prea înțelepți, nici prea blânzi, nici prea iubitori ai aproapelui. Simți criticismul în sângele tău? Ocupă-te de tine în primul rând! Și numai după ce ai terminat cu tine, poți să te ocupi de alții.

   Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte, a devenit cunoscut și pentru toleranța sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați”.

   Concepția sa politică se întemeia pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. Doctrina sa a constituit unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist.

   A respins filozofia pesimistă și a încercat să orienteze o cale de mijloc în care omul a fost capabil să găsească virtute morală prin rațiune. În disputa dintre antici și moderni, în Candide își exprimă opțiunea pentru moderni: „Să preluăm ce era frumos în limba și obiceiurile anticilor, dar a voi să le calci pe urme în toate cele ar însemna să greșești amarnic”. În mare, cred că ideea era purtătoare de adevăr, întrucât lumea evoluează și au dovedit-o trăitorii evului mediu care au dat foarte mult evoluției acestei lumi, dar, plin de sine spunea: „Eu semăn o sămânță din care într-o zi va putea ieși o recoltă bogată…”

   Cea mai mare lucrare filozofică a lui Voltaire a fost „Dictionnaire philosophique”. Criticile se îndreptau către instituțiile politice franceze, dușmanii personali fiind Biblia și Biserica Romano-Catolică.

   El este amintit și onorat în Franța ca polemist curajos care a luptat neobosit pentru drepturile civile (dreptul la un proces echitabil, libertatea de exprimare și libertatea religioasă) și care a denunțat nedreptățile. Susținea, pe motive intelectuale, monarhia constituțională în Franța, ceea ce sugera o înclinație spre liberalism.

   Voltaire este adesea gândit ca ateu, cu toate că, în fapt, el a luat parte la activități religioase, a construit chiar și o capelă, la moșia sa de la Ferney. Sursa acestei apostrofări a fost poezia sa „Cei 3 impostori”, în care spune: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi necesar să-L inventeze”. Mulți comentatori au argumentat că acesta este un mod ironic de a spune că nu contează dacă Dumnezeu există sau nu, deși alții susțin că rezultă clar din restul poemului că orice critică a fost concentrată mai mult față de acțiunile religiei organizate. El nu credea că credința absolută, bazată pe orice text religios particular sau singular sau tradiție a revelației, are nevoie de Dumnezeu: „Este perfect evident pentru mintea mea că există o ființă necesară, eternă, supremă și inteligentă. Aceasta nu este o chestiune de credință, ci aparține rațiunii”. Într-adevăr, concentrarea pe ideea unui univers bazat pe rațiune și respect pentru natură a reflectat panteismul, care a fost din ce în ce mai popular de-a lungul secolelor 17 și 18.

   Cunoscut și îndrăgit de o parte a publicului pentru discursul său acid, Voltaire a atacat instituția Bisericii Catolice, susținând libertatea cultelor, libertatea de expresie și laicizarea statului. A fost critic al catolicismului predominant, și, în special, el credea că Biblia era o referință legală și / sau morală depășită, că a fost în mare măsură metaforic întocmită și că a fost munca omului și nu un dar divin, toate acestea au dus la o reputație proastă a lui pentru Biserica catolică. Atitudinea față de Islam a variat de la „o sectă falsă și barbari” la „o religie înțeleaptă, severă, castă și umană”. El a arătat, de asemenea, la un moment dat o înclinație spre ideile hinduismului și lucrările preoților Brahman. Explicația ar putea fi aceea că, concretul l-a atras și l-a fermecat întotdeauna, fiind setos de tablouri noi ale vieții, mergând spre un „nicăieri” căruia încerca să-i dea o formă credibilă.  

   Voltaire este cunoscut pentru mai multe aforisme memorabile, cu toate că ele sunt adesea citate din context. „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi necesar să-L inventeze”, așa cum a fost menționat mai sus, este încă aprig dezbătută la semnificația și intențiile sale. O altă cugetare inspirată din înțelepciunea lui Socrate: „Acela ce nu respectă legile nu-și iubește nici patria”.

   Criticul italian, filozof idealist și politician Benedetto Croce (1866-1952) observa cum în sec. XVII-lea cuvintele gust și geniu erau în vogă însușirile pe care le desemnau, erau confundate uneori între ele și considerate ca având aceeași natură; iar alteori erau  concepte ca distincte, geniul fiind facultatea de a produce, iar gustul, facultatea de a judeca, existând gust steril și gust fecund. Ce gust i se poate atribui acum lui Voltaire? Desigur tot unul acid. Fecund a fost, steril poate deveni într-o mare proporție.

   Filozoful român Petre Țuțea care avea șarmul lui în vorbire, spunea: „Și când mă gândesc la inteligentul Voltaire care, criticându-l pe Descartes, a afirmat că acestuia natura i-a întors spatele, iar lui Newton i s-a oferit... Chiar dacă ar fi întrebat-o sau ar fi scormonit-o, nu ar fi aflat nimic. Pentru orice om de bun simț, este evident că natura se manifestă sub raport logic, ca și lucrurile dinăuntrul ei, fie în repaus, fie mișcându-se. Omul nu poate citi legile naturale prin observație. Când Newton a fost întrebat cum a descoperit legea gravitației universale, a răspuns: „Am fost inspirat!” Adică, a putut comunica spiritual cu Divinitatea.

  Tot Țuțea mai spunea că atunci când rațiunea autonomă devine izvor de rătăcire, când sacrul, care este adevărul, părăsește spiritul „rătăcește mulțimea turbată, rătăcesc indivizii degenerați, proștii, idioții, nebunii, vicioșii și „genialii”.

   Filozoful francez Joseph de Maistre (1753-1821) îl vede pe Voltaire la spânzurătoare, fiind indignat de atitudinea lui față de Acela care l-a înzestrat: „Nemisticul Voltaire credea că natura este sediul adevărului...”

   Vasile Goldiș, om politic și istoric român (1862-1934), în istoria filozofiei românești amintește cuvintele lui Voltaire: „Numai atunci aș putea crede în dreptul divin al nobilimii, când aș vedea țăranul născându-se cu șeaua în spate și nobilul cu pinteni la picioare”, aceasta cu privire la privilegiile feudale ale nobilimii.

   „Nu nevoia de societate l-a degradat pe om, ci, dimpotrivă, izolarea de societate îl degradează. Cel care ar trăi cu desăvârșire singur ar pierde facultatea de a gândi și de a se exprima, i s-ar face silă de sine, ar izbuti cel mult să se transforme în animal...” scrie Voltaire într-un volum de-al său și aici are dreptate. Și totuși, clipele de singurătate sunt uneori necesare vieții omului, pentru meditația spiritului, pentru liniștirea lui.

   Voltaire a trăit între preamărire și hulă; a avut adulatori dar și adversari, căci, înzestrat cu daruri ieșite din comun, viața-i a fost totuși plină de suișuri și coborâșuri, de răsturnări neașteptate. Poate peregrinările în alte țări mai avansate din punct de vedre social și politic, cum a fost Anglia, l-au făcut să dorească o altă lume, un climat de libertate. A îmbrățișat principiile luminismului și a incitat spiritele să gândească și să acționeze în virtutea acestor principii. Asemeni Renașterii, Iluminismul a reprezentat un moment cheie în istoria universală, marcând secolele XVII-XVIII, perioadă cunoscută și sub numele de „Epoca Luminilor”, apărută ca o reacție împotriva barocului, curent cultural și artistic caracterizat de utilizarea temelor religioase în domenii precum filosofie, pictură, literatură etc., dar și ca dorință a răspândirii culturii, luminării  în masă, noul curent de gândire venea  și cu noi metode de organizare a societății. Potrivit acestuia, societatea trebuia clădită pe principiile: libertate, fraternitate, guvern constituțional și separarea dintre stat si biserică. Dicționarul îl definește ca un curent ideologic și cultural antifeudal din sec. XVIII-XIX care preconiza înlăturarea nedreptăților sociale și perfecționarea morală prin răspândirea culturii, a „luminii” în popor.  

   Voltaire a fost o personalitate recunoscută, s-a bucurat de toată considerația în rândul intelectualilor europeni, iar entuziasmul său nu mai putea fi stăvilit prin saloanele mondene. Dar, uneori graba cu care se acționează poate înrăutăți situația. Poporul însă, se dovedește de multe ori nerăbdător, uneori neștiutor și alteori perfect simțitor.

   Nici măcar dizgrația clerului nu mai putea lovi în prestigiul său de mare gânditor. Adevărata lui reputație i-a acordat posteritatea, în memoria căreia Voltaire a rămas un mare gânditor, capabil să grupeze în jurul său o pleiadă de iluminiști care au creat germenii Revoluției Franceze, capabilă să răstoarne ordinea medievală a Europei și să netezească drumul spre epoca modernă.

   În 11 iulie 1791, a fost depus în racla din Pantheon, după Adunarea Națională a Franței, care l-a considerat pe el premergătorul Revoluției Franceze, a avut rămășitele aduse înapoi în Paris. Se estimează că un milion de oameni au participat la procesiune, care a cuprins tot Parisul.

   Și-a sfârșit zilele la 84 de ani, în casa de pe malul Senei, unde o plăcuță comemorativă amintește că acolo a locuit gânditorul controversat cu numele de Voltaire.

   Voltaire, abil dar excesiv, a înțeles multe și a acționat destul de mult scriind, în primul rând, dar nu a înțeles că spiritualitatea și religia pot proteja indivizii de anxietate, rătăcire, depresie, fie ei chiar „geniali” în multe zone ale gândirii.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Eveniment editorial:

”SĂRBĂTORI, TRADIȚII ÎN ROMÂNIA.

 ÎNSEMNĂRI DE REPORTER”


Ioan POPESCU

 

La Biblioteca ”Nicolae Iorga” din Ploiesti a avut lansarea cărții ”Sărbători. Tradiții în România. Însemnări de reporter”, realizată sub egida Editurii Uniunii Ziaristilor Români 2020, autor Elena Trifan, profesor de limbă română, poet, cronicar, reporter, fotoreporter, membru al Filialei Prahova a UZP din România, membru al cenaclurilor ”Atitudini” Ploiesti și ”Cetatea lui Bucur” Bucuresti.

 

Cu acest prilej, autoarea a prezentat, in rotonda Bibliotrecii, expozitia sa de fotografii ”Costume populare românesti”, designer Nicoleta Berendei.

 

Până in prezent, Elena Trifan a mai publicat și alte cărți:  Formarea cuvintelor în publicistica actuală. Derivarea. Perioada 1990-2001; Nori în soare, volum de poezii; Cosemnări (carte de cronici); Însemnări de călătorie; Volum în colecția ”Poeți cu Atitudini” și, Împreună cu fiul, ei Ioan-Adrian Trifan, a redactat ”Dicționarul de neologisme și abrevieri recente”

De mentionat si faptul că ea este prezentă în peste 40 de antologii și volume omagiale și ale unor simpozioane.  

 

Cartea ”Sărbători, tradiții în România. Însemnări de reporter” este un volum consistent, care conține 47 de reportaje despre sărbători religioase și populare din țară, desfășurate în perioada 2007-2019.

 

Reportajele oferă cititorilor de vârste și profesii diferite o informație complexă, redactată într-un stil accesibil, despre sărbători religioase și populare, festivaluri, târguri, desfășurate în diferite zone/localități din țară: Bucovina, Maramureș, Mureș, Covasna, Brașov, Buzău, Vrancea, Prahova, București, Argeș, Vâlcea, Mehedinți.

Menționăm numai câteva titluri: ”Ritualul pascal ortodox”, ”Ritualul  pascal catolic”, ”Festivalul Național al Păstrăvului”, ”Festivalul de Tradiții și Obiceiuri de pe Valea Gurghiului”, ”Nedeia Mocănească”, ”Ziua Limbii române”, ”Prahova cinstește Basarabia”, Festivalul Covrigilor cu ou”, ”Sărbătoarea Liliacului Sălbatic”, ”Sărbătoarea Vinului”, ”Târgul de Sfântul Dumitru”, ”Târgul iconarilor și al  meșterilor cruceri” etc. 

 

In carte se mai pot citi: descrieri de localități, de costume populare, prezentări de obiceiuri, meșteșuguri, rețete culinare, tehnici de lucru, lansări de carte, cântece, poezii specifice anumitor localități sau în prag de a fi lansate, relații de înfrățire între românii de pretutindeni sau între români și etniile conlocuitoare, ateliere, destăinuiri ale meșteșugarilor și artiștilor etc.

 

Iată și câteva aprecieri:

Claudius Dociu ”Îmi face o deosebită plăcere să vă transmit câteva gânduri din partea Filialei Prahova a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România la această lansare online a volumului ”Sărbători, tradiții în România. Însemnări de reporter”, având-o drept autoare pe colega noastră, doamna Elena Trifan. Cu o activitate didactică remarcabilă, implicată în nenumărate proiecte dedicate cultivării gustului pentru lectură în rândul tinerilor și cu o pasiune demnă de toată lauda pentru tot ceea ce ține de limbajul jurnalistic, autoarea ne oferă un volum pe cât de consistent, pe atât de concludent în privința sărbătorilor și tradițiilor care ne definesc ca națiune. Cu ochi de reporter și suflet de român, Elena Trifan reușește să surprindă unele dintre cele mai frumoase obiceiuri care colorează sărbătorile românilor, iar uneori să ne surprindă cu informații despre alte obiceiuri la fel de spectaculoase, despre care n-am fi aflat, poate, niciodată, dacă nu ar fi existat acest demers de conservare și promovare a tradițiilor din diferite zone ale țării. Completat cu numeroase imagini, volumul Elenei Trifan ar putea fi la fel de bine un excelent ghid de călătorie, atât pentru turiștii autohtoni, care vor vedea cu alți ochi locurile pe care le vizitează, dar și pentru străinii aflați în căutarea spiritului autentic românesc. Este o performanță pentru care o felicităm pe colega noastră, mulțumindu-i, totodată, Bibliotecii Nicolae Iorga, reprezentată de doamna director Mihaela Radu, pentru deschiderea de care dă dovadă de fiecare dată inițiativelor Uniunii Ziariștilor Profesioniști și pentru implicarea constantă în susținerea unor astfel de demersuri menite să valorifice pentru generațiile viitoare tradițiile autentice românești.”     

Niculina Bercea”Prin condeiul vigilent, prob al Elenei Trifan, autoare a unor cărți absolut necesare, incitante, bine scrise, suntem conectați dintr-o dată la interfețele sărbătorilor de peste an, marcate de evenimente etnografice, instituții și oameni de mare valoare ce merită atenția autoarei și a cititorilor ei. Elena Trifan face mai mult decât reportaj al evenimentului cultural, asistând la sărbători religioase și laice. Autoarea face un act impresionant de recuperare și conservare a unor cutume al căror sens este slab conturat, dacă nu chiar pierdut de generații hedoniste, prea grăbite să asculte doar de spiritul mercantil al vremii.”

Al.Florin Țene - ”Reportajele Elenei Trifan au un fir epic fluent și cu o rară dicțiune limpede, textele sale curg precum lentoarea de fluviu gigant a lui Sadoveanu. Sunt tablouri în tușă impecabilă stârnind o memorie activă, epos romanesc în unele situații, având perpetuă mișcare in largo, care redă amploarea tradițiilor despre care scrie. Autoarea a închipuit un stil insolit, bizuit pe o voce omniscientă. Nu sunt scrise în afara trăirilor autoarei, Elena Trifan este implicit în mijlocul celor relatate, eul acesteia vibrează alături de evenimente religioase la care a participat”.

Ana-Maria Banu – ”Elena Trifan are puterea de a întâmpina lumea fără derivatele ei apocaliptice, cu o variată curiozitate științifică și abilitatea de a descoase sursa umană în legătură cu evenimentul descris, în articole bune și pentru televiziunile locale și naționale, cu pagini cuminți, așezate în matca respectării adevărului istoric.”

 

 

FILOZOFIA, RELIGIA, STIINTA si POLITICA (19) – David Hume

„Întristarea și dezamăgirea răsar din mânie, mânia din invidie, invidia din ranchiună și, pentru ca cercul să fie închis, ranchiuna din întristare și dezamăgire.”

 – David Hume

 

    David Hume este unul dintre marile nume ale istoriei filosofiei britanice, fiind considerat încă din timpul vieții o figură de prim rang a Iluminismului. A elaborat teorii profund originale despre percepție, identitatea de sine, cauzalitate, moralitate, politică și religie. Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclava pasiunilor”.

   Putem spune că el ca și alți filozofi au analizat profund și cu sinceritate lupta dintre acea parte a ființei care înclină către fiorul religios al existenței și cealaltă parte care înclină spre rațiune și care permite să se înțeleagă mai ușor și mai clar, dar superficial, întâmplările vieții. Modul de viață umanist pare unora că ar fi cel necesar de a cuprinde viața fiecărui om, prin îmbrățișarea rațiunii și științei. Religia însă și persoanele religioase spun că nu poți să fii fericit crezând că nu există nimic după această viață, că nu există un scop sau plan divin pentru viața fiecăruia dintre noi. Unii au ajuns, mai de curând, la concluzia că „umanismul este un principiu de viață democratic și etic care afirmă că oamenii au dreptul și responsabilitatea de a da sens și formă propriilor vieți”. Și aceasta deoarece umanismul este iubirea de oameni, este atitudinea cuviincioasă față de valorile general umane.

   Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă, căreia Hume i-a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiective corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea faptul că oamenii au o concepție reală despre sine, susținând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

   David Hume s-a născut în 1711 la Edinburgh, Regatul Marii Britanii și a murit în 1775. Moartea sa este deseori amintită, exemplificată. Ne este cunoscut că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar sfârșitul lui Hume a fost venerat deoarece a fost unul deosebit, și anume: Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces și cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale: „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit, fericit, dar și foarte lucid, deoarece i-ar fi spus medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Sau, poate spusele făceau parte din scepticismul sufletului său?

   În 1723 s-a înscris la secția greacă a Universității din orașul în care s-a născut, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani s-a înscris la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului și încercarea de intrare în viața de afaceri, și-a dat seama că negoțul nu este pentru el. A plecat în Franța și-a reluat studiul și a redactat prima lucrare „Tratat despre natura umană” între anii 1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. După această lucrare au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Eseuri morale și politice” (1741), „Cercetare asupra intelectului omenesc” (1748), „Cercetare asupra principiilor morale” (1751), „Istoria Angliei” (1754-1761), „Istoria naturală a religiei” (1757),  a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului”; „Dialoguri asupra religiei naturale” (1779), apărută postum.

   Hume a fost un critic al dogmatismului metafizic și religios, devenind celebru pentru modul în care a abordat, de pe poziții sceptice, o serie de subiecte filozofice, cum ar fi cauzalitatea, probabilitatea, identitatea personală sau originea virtuții.

   Contemporanul său, filozoful german Immanuel Kant, l-a apreciat pe Hume, afirmând că prin contestarea valabilității obiective a ideii relației cauzale l-a trezit din „somnul dogmatic”.

   Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut. Dovada convingătoare a acestui principiu este faptul că persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

   După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

   L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este, deci, cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

   Filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) îl considera unul dintre cugetătorii însemnați în problema cauzalității, fiind de acord cu acest caracter al cauzalității care nu se poate înțelege decât prin experiență, că singură experiența poate da posibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre două evenimente.

   Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) admitea ideea lui Hume despre cauzalitate ca fiind o obișnuință produsă de succesiunea  aparentă a întâmplărilor (succesiunea lor), dar cauzele reale le considera mistere, cele ca timpul, spațiul, întregurile, lucrurile, experiența și semnele nerelevante; mirarea rămânând un fapt psihic inexplicabil, ca și întrebările și reflecțiile care o însoțesc.

   De-a lungul timpului, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Cu câțiva ani în urmă au fost întrebați mulți filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că „filozofii sunt foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel”, a făcut o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a și îndrăgostit de el.

   Iată cum scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filozofice ale lumii, și aceasta pentru că a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune.

   „Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filozofia noastră, Hume este religia noastră” – afirma filozoful idealist scoțian James Hutchison Stirling în secolul al XIX-lea, afirmație care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filozofului scoțian David Hume.

   Hume a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugera că ar trebui să fie respinse religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator: „guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie”.

  Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

   Definind moralitatea drept sumă a calităților care sunt aprobate de oricine și de cele mai multe ori și practicate de către toată lumea, s-a preocupat în continuare de descoperirea celor mai largi motive ale aprobărilor. Le-a găsit pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”, deciziile morale fiind bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru faptul că sunt plăcute celor din jur. Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar, respectul față de ceilalți reprezintă cea mai importantă parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretindea că le-a găsit în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. A considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. „Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analiza diferite teorii morale, Hume susținea că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce ar însemna consimțământul moral? - Un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase. Virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

   În 1752, Hume a devenit deținător al Bibliotecii Avocaților la Edinburgh. Având la dispoziție 30.000 de volume, a putut să se dedice unei dorințe de câțiva ani pentru a se întoarce la scrierea istorică. „Istoria  Angliei”, care se extinde de la invazia lui Caesar până în 1688, a apărut în șase volume. Scrierile sale din acea perioada începuseră să-l facă foarte cunoscut.

   În contemporanitate, un profesor universitar din Arizona a pus sub semnul întrebării sentimentalitatea lui Hume, spunând că motivul pentru care sentimentaliștii sunt excesiv de satisfăcuți, este pur și simplu acela că nu și-au supus convingerile unei reflecții suficiente asupra sentimentelor. Un biograf însă, James Boswell,  Johnson, l-a numit pe Hume „cel mai mare scriitor din Marea Britanie”, iar Biserica Romano-Catolică, în 1761, i-a recunoscut contribuțiile filozofice și literare.

   A fost onorat ca eminent în cuprinderea învățăturii, în agilitatea gândirii și în eleganța stilului, și a fost simpatizat pentru simplitatea, bunătatea și veselia sa. Saloanele i-au deschis ușile și el a fost primit cu căldură de toți.

   În 1769, oarecum obosit de viața publică din Anglia, și-a stabilit din nou reședința în iubitul său Edinburgh, profund bucurându-se de compania – intelectuală și convivă –, de prieteni vechi și noi (nu s-a căsătorit niciodată), precum și faptul că și-a putut revizui textul scrierilor sale.

   Filozoful român Petre P. Negulescu (1872-1951) susținea că existența nu poate fi explicată decât în procesul cunoașterii, „fără absolutizarea actului cognitiv, așa cum au procedat prekantienii Locke, Berkeley, Hume”.  El aprecia: „Nu putem zice astăzi că avem o filozofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumim să constatăm că avem atâtea filozofii diferite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii și ale vieții, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”. În concepția sa, perioada modernă se sfârșește cu scepticismul lui Hume, iar perioada contemporană a istoriei filozofiei începe cu Kant.

   Dintre concepția savanților români cu privire la materie, Victor Babeș (1854-1926), autorul primului tratat de bacteriologie din lume prin care a pus bazele moderne ale acestei științe, a respins interpretarea subiectivă a cauzalității lui Hume, susținând că cauzalitatea nu poate fi rezultatul obișnuințelor  determinate de succesiunea repetată a unor fenomene, căci „după zi urmează noapte, și totuși nu considerăm ziua drept cauză a ei.”

   Hume a avut încă din timpul vieții admiratori și apărători de-un mare prestigiu intelectual. Immanuel Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale. În „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filozofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă sentimentalismului, acesta nu poate niciodată să critice cu succes instituțiile sau practicile existente, întrucât poate fi prea mulțumit sau conservator.

   El, Kant, spun, nu a avut la dispoziție datele ultimelor descoperiri ale Fizicei cuantice care a reușit să ne explice că inima omenească are un rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în trup. Dacă până nu demult, oamenii de știință au crezut că doar prin gândurile noastre emitem energie către exterior și că, cel mai puternic emițător energetic din trupul nostru ar fi creierul, cu impulsurile sale electromagnetice, acum se știe că inima generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului, că ea este înzestrată cu inteligență – „inteligența inimii” – , că inima interacționează atât cu trupul cât și cu mediul exterior prin câmpurile electromagnetice pe care le generează, transmițând informații la distanțe mari, prin emoțiile pe care le produce. Iar sentimentele umane izvorăsc din inimă și influențează puternic realitatea în care trăim. Sentimente ca: iubirea, iertarea, compasiunea, ura, dezbinarea, etc., produc modificări atât în trupul nostru, cât și la cei din afara noastră.

   Filozoful francez Michel de Montaigne, susținea încă din secolul 16: „Simțurile au toate această putere de a porunci rațiunii și sufletului nostru”. Un secol mai târziu, Blaise Pascal spunea că în sinele lui află tot ce vede la Montagne, că „toată rațiunea noastră cedează în fața sentimentelor, deoarece Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”.

   Și totuși am credința că lumea trebuie să găsească o zonă a echilibrului între rațiune și sentiment, că filozofia, știința și religia pot să meargă la braț pentru realizarea echilibrului, iar politica să aibă înțelepciunea de a respecta echilibrul  pentru a-i face pe oameni mulțumiți și cât mai fericiți.

   Prostia însă, indiferența, acceptarea unor idei sau atitudini prin îngenunchiere, nu va duce niciodată la progres și fericire. Moralitatea include, pe lângă sentimentul moral, și pe cel al demnității.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Ziua Universală a Iei, sărbătorită la Ploiești


”Moda este un lucru complicat, complex și complet, o artă chiar, care făcută cu pasiune, seamănă cu un fulg legănat în vânt sau ca atunci când scrii o scrisoare de dragoste” (Iraida Florea)

 

Ioan POPESCU

 

In organizarea Centrului Județean de Cultură Prahova,  a avut loc, în Sala Coloanelor din Palatul Culturii Ploiești, vernisajul expoziției dedicate Zilei Universale a Iei - Proiectul ,,Valori de patrimoniu” din cadrul programului ,,Un patrimoniu pentru viitor”.

 

Ziua Universală a Iei, sărbătorită începând cu anul 2013, celebrează piesa principală a costumului popular românesc, în reprezentarea sa feminină, întrucât termenul „ie" este atribuit, exclusiv, cămășii populare purtate de femei.

Acest costum tradițional românesc este confecționat și cusut de mână de către femei, fiecare piesă expusă fiind unică prin simbolistica cusută sau țesută.

 

În cadrul acestui acestui eveniment - onorat cu prezența dnei Ludmila Sfîrloagă- vicepreședinte al CJ Prahova -  numerosul public ploieștean a urmărit, cu interes, un concept expozițional inedit, realizat  de Centrul Județean de Cultură Prahova (manager Anișoara Ștefănucă), împreună cu Iraida Florea, artist liber profesionist din Câmpina, a cărei îndelungată carieră in lumea modei internaționale a susținut efortul său continuu de a-și urma visul și a crea astfel ”darururi estetice”.

 

De menționat faptul că Iraida este de profesie economist, absolventă a Facultății REI-Universitatea Româno-Americană, cu ulterioare studii în jurnalism, modă, terapie prin artă și couching.

 

Proiectul său de suflet – căruia și-a dedicat o mare parte din timp – se numeste ”Hyberborean Folklore”, creat in anul 2016, la reîntoarcerea pe meleagurile sale natale și din pasiune pentru frumos, autentic și identitate ancestrală.

 

 

Calitățile sale artistice au fost remarcate inclusiv la nivel internațional, domnia sa bucurându-se de apreciere artistică internațională, domnia sa obținând, în anul 2015, Premiul pentru cel mai bun Spectacol Teatral de Modă la SFW – Săptămâna Modei Shanghai 2015 -  nominalizare repetată la Săptămâna Modei Couture Shanghai 2015.

 

Actuala expozitie de la Ploiești urmăreste valorificarea și promovarea portului popular românesc autentic, punând totodată în scenă și o conceptualizare personalizată a costumului tradițional, printr-un proces creativ complex, în cadrul căruia sunt „dăltuite” ținute vestimentare unice, în stilul specific HYPERBOREAN FOLKLORE.

DESPRE CUMPĂTARE

„Cumpătarea omului este starea între nerăbdare și amânare.

Este bobul de zăbavă între grabă și încetineală.”

 

   Cumpătarea este definită în dicționare drept atitudine pozitivă, de stăpânire de sine, măsură, moderație, sobrietate. Ea permite fiecărei persoane să fie stăpână pe sine însăși, cultivă ordinea în sensibilitate şi afectivitate, în gusturi și plăceri, în tendințele cele mai intime ale eului: pe scurt, ne oferă echilibrul vieții.   

   În conformitate cu Biblia, cumpătarea ar putea fi aşezată chiar la rădăcina unei vieţii sensibile şi spirituale. Nu este de mirare, ni se atrage atenția, dacă citim „Fericirile” să observăm că într-un mod sau altul, aproape toate sunt în relație cu această virtute.

   Rolul cumpătării este cel de a proteja şi a ghida ordinea internă a persoanelor. Suntem sfătuiți să ne obișnuim să spunem „nu!” atunci când suntem nevoiți a lupta cu răul, „pentru a obţine pacea pentru inimile noastre, pacea pe care o ducem în casele noastre – fiecare, şi pacea pe care o transmitem societăţii şi lumii întregi” . Deci, a spune „nu”, în multe cazuri duce la o victorie internă care este o sursă de pace interioară. Este o negare a ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, a ambiţiilor de sine, a pasiunilor dezordonate; este modalitatea esenţială pentru a ne afirma propria libertatea; este o modalitate de a ne poziţiona în lume şi în vârful acestei lumi. Dar și a spune „da!” atunci când ni se cere a fi uniți într-o acțiune de bine, de salvare de vieți.

   Întâlnim persoane, incapabile de a spune ferm „nu” sau „da”  la impulsurile și la dorinţele celor din jurul lor. Aceştia sunt oamenii lipsiți de caracter sau chiar ipocriți, sunt oameni care refuză să-și ajute semenii. Întâlnim însă și oameni care spun „da” sau „nu” într-un glas, în situații grave, pentru salvarea ființelor.

   Expresia des folosită pentru ceva sau cineva – „este cumpătat”, produce un sentiment de soliditate, de plenitudine. Cumpătarea este atinsă și atunci când cineva este conştient de faptul că nu tot ceea ce experimentăm în corpul şi sufletul nostru trebuie să fie rezolvat cu orice preţ; nu tot ce se poate face trebuie să se și facă. Este mai uşor să spui da fără a avea convingerea că ceva este în neregulă cu răspunsul tău, dar în cele din urmă vei ajunge să fii trist și să regrețe că nu ai avut curajul să te opui răului, unei informații false, de exemplu.

   Cel care nu este cumpătat, nu-și poate găsi pacea, fuge dintr-o parte în alta, şi în cele din urmă se angajează într-o căutare fără sfârşit, care devine o autentică fugă de sine însuşi. Este o persoană veşnic nemulţumită, care trăieşte ca şi cum nu s-ar putea conforma cu propria situaţie, ca şi cum ar fi necesar să caute în permanenţă noi senzaţii. Dar nu are curajul de a scăpa din capcana în care singur a intrat.

   Cumpătarea are printre fructele sale liniştea așteptată și odihna, pacea necesară, în cele din urmă. Cumpătarea nu face să se stingă sau să se nege dorinţele şi pasiunile, dar îl face pe om cu adevărat stăpân pe sine. Pacea este „liniştea ordinii” și ea se găseşte doar într-o inimă încrezătoare în sine, şi dispusă să se dăruiască celorlalți. Și totul se face cu convingere și curaj.

   Cumpătarea imprimă individului un comportament sobru. El descoperă că, cumpătarea este un lucru pozitiv, nu este pur şi simplu un model de comportament pe care cineva îl „alege” şi care nu poate fi impus nimănui, ci este o virtute necesară pentru a pune o oarecare ordine în haosul ivit. Este vorba de a te educa în acelaşi timp în cumpătare şi libertate, ele fiind inseparabile, pentru că libertatea „traversează” întreaga fiinţă umană şi stă la baza educaţiei însăşi. Educaţia are scopul de a permite tuturor să fie liberi pentru a lua deciziile potrivite, care vor modela viaţa lor, în conformitate cu legile sau măsurile luate.

   Cea mai bună definiţie şi regulă a cumpătării este aceasta: să fii măsurat în cele absolut necesare. Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Este un ghid al unui drum spre liniştirea minţii şi a inimii. Ea îl împodobeşte pe cel ce o cultivă cu toate bunurile decenţei și ale modestiei. Petre Țuțea, în „Filosofia nuanțelor” vorbește despre curaj, lașitate, sinceritate, ipocrizie, puritate, răbdare, cumpătare...  Cât privește libertatea omului, de care am pomenit mai sus, Țuțea spune (tot în „Filosofia nuanțelor”): „Omul bine făcut face uz de libertate, iar cel neisprăvit face abuz și o pierde”.

   Sfântul Vasile cel Mare spune: „... Cumpătarea este o putere mare şi bogată care ne conduce spre nestricăciune. Cumpătarea este o caracteristică bună şi frumoasă a oricui, care lucrează pentru dobândirea virtuţilor. Ea este temelia tuturor virtuţilor şi este prima care pregăteşte sufletele spre lucrarea virtuţilor”.

   Aristotel (384-322 î.Hr.), ilustrul filozof grec care a pus bazele gândirii critice de astăzi, a scris „Etica nicomahică” – un tratat de morală, de filozofie practică, scriere relevantă zilelor noastre, una dintre cărţile de căpătâi ale culturii europene. Nu e vorba doar de cultură filozofică, ci de sensul cel mai larg (şi, în acelaşi timp, mai profund) al umanităţii din noi.

   Virtutea este, pentru Aristotel, un obicei al excelenţei și întrucât tracasarea cotidiană nu lasă loc  desfăşurării excelenţei, recomandările lui Aristotel se transformă într-o metodă de filozofie practică: „În căutarea stăruitoare şi lucidă a unei căi de mijloc, ea fiind  determinată de rațiune, așa cum ar stabili-o un om înțelept”.  Pe lângă rațiune mai există și sentimentele – de frică și încredere –, mijlocia fiind curajul.

   Este normal ca în fața unei primejdii omul să simtă teama, dar dacă ea este în exces, nu mai reprezintă ceva normal. Sau lipsa de încredere – de asemenea. În aceste cazuri avem de a face cu lașitatea. Buna măsură a înţelepciunii practice va fi cea care va uşura înţelegerea comportamentului potrivit pe care ar trebui să-l adoptăm.

   Aristotel vorbește despre patru virtuţi cardinale: curajul, cumpătarea, dreptatea şi prudenţa. Din definirea lor vor porni, spune el, firele ce vor ţese echilibrul sufletului în lume.

 Aristotel mai afirmă că în suflet există ceva în afară de rațiune, care se opune uneori acesteia și se războiește cu ea. Se dovedește astfel că noi oamenii avem și sentimente, iar viața are doar rațiunea ei. În mare, Aristotel împarte virtuțile în virtuți ale rațiunii și virtuți etice sau morale.

   Iată că virtutea morală de care trebuie să dăm dovadă acum în criza ivită, include măsura, adică cumpătarea. Ne aflăm într-o situație nemaiîntâlnită, gravă pentru omenire, dar nu trebuie să ne panicăm, ci trebuie să ne păstrăm cumpătul și să acționăm toți în același mod, fără discordie. Situația crizei prezente ne cere să fim mai raționali ca oricând, pentru a putea lupta pentru binele vieții.

   Va trece peste români și peste întreaga lume această criză căreia, este adevărat, încă nu putem să-i evaluăm consecințele, dar nu este momentul dezbinării, al răutăților, bătăliilor politice, ci al înțelegerii și cumpătării.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

FILOZOFIA, RELIGIA, STIINTA si POLITICA (13) – Galileo Galilei

„Când toate simțurile ne trădează, rațiunea trebuie să-și facă simțită prezența.”

 Galileo Galilei

 

   Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai lumii, fizician, matematician, astronom și filozof italian, care a jucat un rol important în Revoluția Științifică și care, prin descoperirile sale cu privire la spațiul cosmic, a schimbat percepția despre locul planetei Pământ în univers. A fost un veșnic mișcător, în dorința dobândirii de cunoștințe noi, pe care să împărtășească lumii, în spiritul dreptății și al binelui.

   Până în secolul al XVI-lea percepția universală era că Pământul este în centrul universului și că soarele se rotește în jurul său, la fel ca și celelalte planete descoperite până atunci. Această concepție făcea parte din doctrina oficială a Bisericii Catolice. Galileo Galilei a privit însă, cu alți ochi cerul. De fapt a fost nevoie de câțiva oameni de știință care și-au riscat libertatea și viața pentru a demonstra că Pământul nu este altceva decât una dintre planetele care se rotește în jurul soarelui.

   Cu ajutorul lunetei construite de el, Galilei a găsit dovezi care contraziceau învățăturile științifice larg răspândite la acea vreme. De exemplu, când a observat niște pete ce păreau să se miște pe suprafața Soarelui, el a înțeles că Soarele se rotește în jurul unei axe.

   Acum, cercetătorii NASA susțin că Soarele este o minge de gaz/plasmă, că el nu se rotește în mod rigid, cum se întâmplă în cazul planetelor și sateliților. Soarele este împărţit în mai multe zone şi straturi, fiecare dintre regiuni deplasându-se cu viteze diferite. În medie, astrul solar se roteşte în jurul propriei axe o dată la fiecare 27 de zile. Cu toate acestea, zona corespunzătoare Ecuatorului se învârte cel mai rapid: durata completă de rotaţie este de aproximativ 24 de zile. Pe de altă parte, durata de rotaţie a polilor poate depăşi 30 de zile. Straturile interioare ale Soarelui se învârt mai repede decât cele exterioare, mai spun astronomii americani.

   Astronomul polonez Nicolaus Copernic elaborase o teorie potrivit căreia Pământul se învârtea în jurul Soarelui. Galilei a studiat lucrările lui Copernic privind mișcările corpurilor cerești și a strâns dovezi ce veneau în sprijinul acestei teorii. La început, Galilei a ezitat să-și facă publice unele observații, de teama de a nu fi ridiculizat și disprețuit. Nereușind totuși să-și stăpânească entuziasmul pentru descoperirile făcute cu ajutorul lunetei, în cele din urmă le-a făcut publice. Deși aceste observații au contribuit mult la îmbogățirea cunoștințelor despre Univers, pe Galilei l-au adus în conflict direct cu Biserica Catolică, iar unii oameni de știință au considerat argumentele sale ofensatoare.

   Galileo Galilei (1564– 1642) s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician, și ai soției sale, Giulia Ammannati. La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, iar el a mai rămas doi ani la Pisa. Apoi, educația sa a continuat la o Mănăstire situată la 35 km de Florența. Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, la vârsta de 17 ani s-a înscris la Universitatea din Pisa pentru a studia medicina, la îndemnurile tatălui său. Nu-i place anatomia și părăsește medicina. Devine pasionat de matematică, de experiențele din domeniul fizicii. Din anul 1589 a devenit profesor la Florența, apoi, în 1592 la Padova unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610. Îl preocupă invențiile. În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (astronomie, cinematica mișcării) cât și în cele ale științei aplicate (rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.

   Galileo a avut trei copii nelegitimi, două fiice și un fiu. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate, singura lor alternativă demnă fiind viața religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstire, unde și-au petrecut toată viața. Fiul a fost recunoscut ca legitim și s-a însurat.

   Prin cercetările sale, Galileo a devenit primul om de știință modern. Cat despre invențiile sale, lângă locuința din Padova avea un spațiu, pe care l-a dotat singur cu instrumente științifice: rigla de calcul, compasul geometric sau celebra sa luneta (de fapt, un telescop primitiv).

   Deci, marele fizician și astronom italian din epoca Renașterii este unul dintre întemeietorii mecanicii ca știință. El a descoperit „legea inerției”, „legea căderii corpurilor”, „legea compunerii mișcării”. Ca astronom a descoperit, cu ajutorul lunetei sale, munții de pe Lună, natura stelară a Căii Laptelui, patru sateliți ai planetei Jupiter, petele din Soare și rotația acestuia în jurul axei sale, fazele planetei Venus. La bătrânețe a descoperit mișcarea Lunii în zig-zag.

   A construit luneta, însă a recunoscut că „un anume flămând a construit o lunetă, înaintea mea”. Era vorba de olandezul Hans Lippershey, producător de ochelari, care a creat prima lunetă în 1608. Dar, Galilei a perfecționat luneta, cu care a descoperit întâii munți de pe Lună. Luneta lui mărea obiectele de 30 de ori și era formată dintr-o lentilă convergentă (obiectivul) și una divergentă (ocularul), care sunt astfel dispuse încât focarul al doilea al obiectivului coincide cu primul focar al ocularului.

   Până în 1610, el a făcut numeroase descoperiri în matematică și fizică, inclusiv elemente care astăzi par banale precum parabola, dar și diverse ecuații, prin care a demonstrat că legile naturii sunt matematice.

   În anul 1612, Galileo Galilei observa un fenomen neobișnuit, și anume că, petele de pe suprafața Soarelui își modificau pozițiile de-a lungul timpului. Astfel, era demonstrat pentru prima dată faptul că astrul solar se rotește. Petele solare apar în momentul în care plasma din compoziția Soarelui interacționează cu câmpul magnetic al acestuia. În urma acestui proces pot rezulta explozii solare. Matematicianul, astronomul Johannes Kepler (1571-1630) observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecerea planetei Mercur. El a reinterpretat observarea unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese greșit atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, și anume că Soarele se rotește. Preluând ideea lui Copernic cum că soarele și nu pământul se află în centrul universului, Galilei a devenit primul om de știință cunoscut care a susținut public descoperirea lui Copernic.

   În 1616, cardinalul Bellarmine, teolog de seamă al vremii, l-a informat pe Galilei cu privire la un nou decret catolic emis împotriva teoriilor lui Copernic și i-a poruncit lui Galilei să se supună decretului. În consecință, în anii ce au urmat, Galilei nu a mai susținut în public faptul că Pământul se rotește în jurul Soarelui.

   În 1623, Urban al VIII-lea, prieten cu Galilei, a preluat autoritatea papală. Drept urmare, în 1624, Galilei l-a rugat pe papă să anuleze decretul emis în 1616. În schimb, Urban i-a cerut lui Galilei să explice teoriile contradictorii ale lui Copernic și ale lui Aristotel în așa fel încât să nu-l favorizeze pe niciunul. Galilei a scris apoi o carte intitulată „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, în care nu a ținut cont de cerințele Papei. Cartea pleda, de fapt, în favoarea tezelor lui Copernic. Acuzat de erezie și amenințat cu tortura, Galilei a fost silit să nege învățăturile lui Copernic. În 1633, Inchiziția (autoritatea Bisericii Catolice) a interzis cartea, iar Galileo Galilei a fost chemat la Roma, întemnițat și torturat. A fost trimis în fața tribunalului. După aflarea sentinței, Galileo ar fi murmurat: Eppur, si muove” (Și totuși, se mișcă!).

    Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, pentru a fi susținut opinia că Soarele stă în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, părere contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii. După multe umilințe a fost silit să-și retragă ideile despre sistemul solar, pentru a-și salva viața. Bătrân, bolnav, torturat, avea șansa de a sfârși precum toți ereticii pe care severa Inchiziție îi trimitea repede pe rug, pentru a fi arși de vii. Se spune chiar că Galilei era speriat de soarta lui Giordano Bruno, ars pe rug pentru erezie. Condamnarea sa a fost arest permanent la domiciliu, interzicerea scrierilor, pentru a nu face din el un martir. În 1642 după eliberare a orbit din cauza cataractei, și s-a stins din viață în casa sa de lângă Florența.

   Veacuri la rând, unele dintre lucrările lui Galilei s-au aflat pe lista cărților interzise. În 1979 însă, Biserica a reevaluat acțiunile întreprinse de Inchiziția Romano-catolică cu 300 de ani în urmă, iar, în 1992, papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că Biserica Catolică l-a condamnat pe Galilei pe nedrept. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne”.

   Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar pasajelor din Scriptură, adoptând poziția lui Augustin asupra Scripturii, cum că, nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Adică, cei care au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.

   Doar poeții își mai pot imagina acest curs al soarelui, precum poetul român Ion Minulescu (1881-1944) care a scris minunata Romanță a soarelui: „Răsar, / Mă-nalț, / Cobor / Și-apoi dispar, / Și-apusul meu e totuși răsărit... / Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -  / Portret unic și veșnic, expus în infinit.”

   Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se numără tratatul din 1586 intitulat „Mica balanță” care descrie o balanță precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în apă și, manualul tipărit în 1606 „Despre funcționarea unei busole militare și geometrice”.

   Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost: „Despre mișcare” publicată în 1590 la Pisa și „Mecanicile”) publicată la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu greutățile lor specifice. „Mesagerul înstelat” din 1610 a fost primul tratat științific publicat realizat pe baza unor observații efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri: lunile galileene; încrețirea suprafeței Lunii; existența unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru felul cum apare Calea Lactee; diferențele dintre aparența planetelor și cea a stelelor fixe—ultimele apar ca discuri mici, iar ultimele apar ca puncte de lumină nemărite.

   Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul „Scrisori despre petele solare” în care a sugerat că Soarele și cerurile sunt coruptibile. Aceste scrisori au relatat și observațiile sale telescopice din 1610 despre fazele lui Venus, și descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn și a și mai ciudatei lor dispariții. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat „Scrisoare Marii Ducese Christina” care nu a fost tipărit decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către Castelli, care a fost denunțată de Inchiziție pentru că susținea teoria lui Copernic  ca adevărată cu Scriptura. În 1616, după ordinul Inchiziției de a nu mai susține sau apăra poziția copernicană, Galileo a scris „Discurs despre fluxul și refluxul mării” pe baza unui model copernican al Pământului, sub forma unei scrisori personale adresate Cardinalului Orsini. În 1619, Mario Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un curs scris de Galileo sub titlul „Discurs despre comete”, în care contrazicea interpretarea iezuită a cometelor. În 1623, Galileo a publicat „Il Saggiatore”(Testament), în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel și a promovat experimentul și formularea matematică a ideilor științifice. Cartea a avut mare succes și a găsit suport la nivel înalt în rândurile Bisericii Catolice. În urma succesului acestei cărți, Galileo a publicat „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” în 1632. Deși a avut grijă să respecte instrucțiunile din 1616 ale Inchiziției, argumentele din carte în favoarea unei teorii copernicane și a unui model ne-geocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo și la interdicția publicării lucrărilor sale. În ciuda interdicției, Galileo și-a publicat „Discursurile și demonstrațiile matematice legate de două noi științe în 1638 în Olanda, în afara jurisdicției Inchiziției.

   Galileo a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării. Legenda spune că, în timpul unei slujbe religioase, Galilei se juca pendulând un felinar si astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, în iunie 1637.

   În volumul intitulat „Filozofie, Crestomație, Bibliografie editat de Academia română, în 1989, este dat un fragment dintr-o lucrare a lui Galilei: „Cu cât cineva țintește la țeluri mai înalte, cu atât se ridică mai sus; iar a privi în marea carte a naturii, care alcătuiește obiectul propriu zis al filozofiei, înseamnă tocmai a te ridica cu ochii și cu gândul. (...) Dintre tot ce poate fi cunoscut în mod natural constituția universului se cade a fi socotită, după părerea mea, ca ocupând primul loc, căci, depășind pe toate celelalte prin generalitatea conținutului, ca lege și sprijin a tot ce există, trebuie să le depășească și prin importanță.

   Filozoful Petre Țuțea scrie în „Tratatul de antropologie creștină” despre perioada secolului XV, exprimând părerea că nimic nu putea nimici fala Italiei. Nici măcar călugărul dominican, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice, Savonarola (1452-1498), care stârnise o veritabilă confuzie până și în mințile cele mai luminate.

   Thomas Mann scrie într-una din cărțile sale: „Sfiala mea, o sfială adâncă, mistică, impunându-mi tăcere, începe în fața măreției religioase a blestemățiilor, în fața geniului ca boală și a bolii ca geniu, în fața tipului de damnat și posedat, în care sfântul și criminalul se contopesc...”

   Iar Petre Țuțea continuă: „... Italia avea o conștiință, și mândră de civilizația sa își vedea de drumul său, cu patruzeci de ani de pace, cu liga formată de familia Medici între Neapoli, Florența și Milano, cu invenția tiparului, asimilarea lumii latine, apariția și studiul lumii grecești, apariția în depărtare a lumii orientale, zelul descoperirilor, strălucirea și noblețea curților,  prosperitatea, bunăstarea și veselia vieții, răspândirea largă a culturii și eleganța ei, iubirea artei...”

   Toate creaseră o mișcare energică a civilizației. Secole se leagă prin acest zel, prin multe descoperiri. Filozofia, religia, știința, arta, politica, tehnica, toate lucrau împreună. Haos și ordine, contradicții, mișcări accelerate, gândiri precipitate din care avea să se nască adevărul.

   În viziunea filozofului Noica, în viață nu contează mișcarea, viteza, ci (ca la Galiei) – accelerația. Și extrapolând asupra destinului, dacă l-am putea accelera... Dar, poate existența și-ar micșora „firul” și nu am putea gusta fericirea clipelor...

   Să reținem câteva gânduri filozofice ale lui Galilei:

„Toate adevărurile sunt simple de înțeles după ce le descoperi. Ideea este să le descoperi.”

„Nu-l poți învăța nimic pe om. Poți doar să-l ajuți să descopere singur.”

„Măsoară ceea ce este măsurabil și fă măsurabil ceea ce nu este.”

Oricât de mare este deosebirea dintre om și celelalte viețuitoare, totuși nu s-ar îndepărta prea mult de adevăr cel care ar afirma că și oamenii se deosebesc unul de altul nu în mai mică măsură.”

„Eu nu spun că nu trebuie să-l folosim pe Aristotel; dimpotrivă, eu îi aprob pe aceia care-l aprofundează și-l studiază cu atenție. Eu nu combat decât înclinarea de a te lăsa în puterea lui Aristotel într-o măsură atât de mare, încât să iscălești sub fiecare cuvânt al său și abandonând speranța de a găsi alte argumente, să consideri cuvintele lui drept lege absolută.”

„Nu poți să înveți un om nimic. Poți doar să îl ghidezi să descopere ce deja se află în el.”

„Am descoperit în ceruri multe lucruri care nu mai fuseseră văzute înainte de veacul nostru. Noutatea acestor lucruri și unele consecințe care au rezultat din acestea, aflate în contradicție cu noțiunile fizice susținute în comun de filozofii academici, au stârnit împotriva mea un număr considerabil de profesori (mulți dintre ei ecleziaști), ca și cum aș fi așezat lucrurile acestea pe cer cu propriile mele mâini, pentru a tulbura natura și pentru a răsturna științele. Aceștia par să fi uitat că sporirea adevărurilor cunoscute stimulează cercetarea, fundamentarea și dezvoltarea artelor.”

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord

ÎN CE LUME TRĂIM ?

„Ceva în lume s-a schimbat. / Cineva a trădat. / Privighetorile tac, / primăverile întârzie, / trupurile-şi pierd frăgezimea, / ploile-s meschine, / verile-s prea calde, / florile se ofilesc / prea repede, / gândurile-și pierd trăinicia. / Cineva a trădat, / Ceva în lume s-a schimbat.//

     Din vol. „Nopți albe” editat în 1995

 

 

   Trăim într-o lume bizară, agitată, obositoare, cu un sistem de valori răsturnat, și rămânem perplecși, încremeniți în fața unor întâmplări cu oameni care ne surprind cu comportamentul lor. De fapt, se disting trei categorii de oameni: Unii care sunt lucizi, își dau seama de această situație și încearcă să facă o schimbare, alții cărora li se potrivește expresia „gură cască”, care privesc și nu iau nici o atitudine fiindcă nu le pasă, și alții care se împotrivesc, se agită ca râmele și fac ce fac și destabilizează societatea. Inconștient sau conștient. Cei indiferenți ar trebui să știe că dacă vor o viață liniștită, trebuie să-i intereseze și politica. Viața fiecărui om este politică, fiindcă este o luptă în vederea atingerii unui scop, cel al binelui.

   Ceva s-a întâmplat și continuă să se întâmple în detrimentul stabilității, al armoniei, al binelui – în general. Se poate vorbi despre o dereglare de la normalitate. Ritmul rapid al progresului a schimbat și schimbă în continuare lumea, dar și modul în care ne trăim viața.  Schimbările care au intervenit în viața noastră datorate tehnologiei avansate, au adus cu ele schimbări în psihicul omului, și în loc să-l liniștească, l-au iuțit, omul a început să gândească precipitat, haotic, și să acționeze aidoma. Avantaj – dezavantaj? Ne întâlnim cu situații de care nu am mai auzit, evenimente dramatice au luat amploare și chiar dacă ele au existat cândva și au constituit anormalități, acum s-au transferat în sfera așa zisei normalități, pe care suntem nevoiți, de multe ori, s-o acceptăm, în speranța că va liniști cât de cât spiritul nostru. Or, nu este așa! Starea de agitație existentă în exterior, se repercutează înspre interiorul nostru sufletesc.  

   Mulți, în grabă, se lasă seduși de ideile unor oameni fără valoare, fără principii morale; se trece cu îngăduință peste greșelile care se fac și care tulbură viața întregii societăți. Cercul greșelilor crește, haosul se mărește și se propagă în spațiu ca undele sonore. Parcă am adormit cu toții și nu ne mai trezim, nu mai deschidem ochii să privim cu interes ce se petrece în jurul nostru; mai sunt și unii care parcă nu mai au vioiciune, se târăsc ca niște muribunzi printre cei cocoțați la conducere și care-i manipulează cum vor. Există o nepăsare pentru adevăr, dreptate, cinste. Oamenii care se încadrează în sfera celor cu principii morale nu sunt ajutați în acțiunile lor și rămân într-o stare de relativă pasivitate. Atunci cine să lupte pentru normalitate? Cine să le vină oamenilor în ajutor? Dumnezeu te ajută dacă te ajuți și tu. Și, în acest mod crește numărul celor indiferenți, a celor care nu iau nici o atitudine față de actele nemernice luate în detrimentul societății. Nu-i mai interesează traiul în armonie, acceptă toate disensiunile ivite, nu privesc în viitor, nu le pasă de viața generațiilor viitoare. Trăiesc clipa prezentă și urmăresc numai interesul material. Atitudinea este îmbrățișată de oamenii superficiali, egoiști, care refuză să gândească spre viitor, refuză să-i intereseze ce lasă în urma lor drept moștenire spirituală. Omul din această categorie nu mai este interesat de armonia din familie, armonia dintre cei cu care lucrează, armonia din propria țară. Ca și cum armonia care are la bază iubirea n-ar mai conta în lumea aceasta globalizată; caracterul omului nu contează, fiindcă el se pierde în „lumea mare”, nu se vede, poate fi ascuns. Poți trăda, poți fura, poți minți, poți ucide suflete, de ce nu și trupuri? În democrația pe care ne-am dorit-o s-a câștigat dreptul la libertate, pe care unii au furt-o pentru ei, au pervertit-o pentru a acapara toată puterea politică, a controla toată puterea statului, iar poporului i-au lăsat doar rolul de spectator. Nici măcar societății civile nu i-au lăsat dreptul, libertatea de a se exprima. Bunăstarea a fost clădită și realizată doar pentru un grup – „baronii” din partidul conducător – PSD (partidul social democrat). Acum, când poporul și-a dat votul pentru un alt partid, punându-și speranțele în acesta – PNL (partidul liberal, cea mai veche formațiune politică din țară), s-au mai trezit oamenii din „somn” și au început să spere că lucrurile se vor schimba în bine. Partidul Național Liberal este promotorul libertății individuale, sociale, economice și politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție. El este continuatorul gândirii liberale din România. În plan politic, Partidul Național Liberal este ferm atașat valorilor democrației, pluralismului și statului de drept. Pentru promovarea noii clase politice și a partidelor cu responsabilitate politică, Partidul Național Liberal promovează competiția deschisă în viața politică internă. Nu ar trebui ca celelalte partide să sprijine partidul care și-a asumat răspunderea pe un pachet de legi importante și să nu dușmănească acest partid, ci să dialogheze civilizat cu partidul votat, ca acesta să poată lua decizii înțelepte, având în vedere că acest popor a plătit în 1989 cu sânge dreptul la libertate, la democrație, dreptul de a se delimita de comunism.

   Nu au trecut decât câteva luni și meschinăriile, cinismul, ura, viclenia, obrăznicia acelorași personaje cândva la putere a renăscut (bazându-se pe slaba memorie a poporului, desigur!) și, în loc să ajute la unirea spirituală și stabilitatea țării, au început să se lupte în continuare folosind diferite metode și planuri meschine, pentru a-și redobândi puterea, cu promisiuni caragialești de clădire a viitorului, critici severe și răutăcioase la adresa noului guvern pe care nici nu l-a lăsat „să respire”, îmbrobodind totodată poporul cu discursuri aride și la fel de vulgar-caustice, amânând planurile de redresare a economiei pe care le dorește guvernul instalat. Guvern acum dărâmat, spre a fi din nou reinstalat...

   Personalitatea omului nu se schimbă, comportamentul nici el fiindcă nu a intervenit factorul educațional la acești indivizi; așa au fost de când au intrat în politică, și acum pot să cadă în genunchi să ceară iertare poporului pentru greșeli și comportament, poporul nu-i va ierta, fiindcă are memorie și mai cred că este momentul să li se spună: domnilor, până aici! Lăsați-ne să guvernăm liniștiți, fără ura care vă caracterizează, să respectăm intereselor poporului, și în primul rând cu oameni noi, valoroși, bine intenționați, în scopul aducerii țării pe făgașul merituos. Nu mai puneți piedici! Nu mai trageți de timp! Performanța este, cred, prima preocupare în selecția de valori și de îndată ce ea va fi atinsă, multe lucruri adiacente se vor schimba în bine. Emoțiile negative care domină mediile online se vor diminua și ele.

   Tocmai scrisesem în noua mea carte despre dialogul din cartea scriitorului polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz (1894-1980) – „Slavă și fală” – care a călătorit mult vizitând teritoriilor Poloniei și ale Ucrainei unde și-a făcut și studiile, teritoriile respective inspirându-i opera: „–Omenirea a alunecat pe o pantă funestă. – Nu înțeleg, când? – Să fie de vină oare Renașterea cu Leonardo al ei? Sau mai târziu, veacul al optsprezece-lea cu raționalismul lui? Sau poate vina este chiar a vremii de acum? Sigur este din clipa în care s-a dezintegrat atomul. Dacă aș fi un creștin practicant, aș spune că omul a pătruns tainele creației și astfel de lucruri se pedepsesc… Direcția eforturilor pe care le face gândirea umană alunecă pe o pantă funestă. – Ce înseamnă o pantă funestă? – O pantă vătămătoare omului. – Sub aspect moral? – Nu câtuși de puțin! Material, cât se poate de material. Pe o pantă vătămătoare omului pe pământ… Întregul efort al cugetului omenesc tinde spre sinucidere…” În desfășurarea evenimentelor, personajul mergând pe urmele vieții trăite cândva, găsește o lume schimbată, grăbită, oamenii fără să se uite unul la celălalt, mergând spre țeluri ce nu puteau fi precis definite și rostește în final: „Așa sunt ei toți ai noștri. Ceva ce seamănă a fală”. Era, totuși, ceea ce le dădea putere pentru lupta cu viața. Dar, „Quo vadis”?

   La români se vorbea cândva despre mândria de țară, mândria de a fi român. Mai corect spus – se simțea... Petre Țuțea când a fost întrebat în închisoare ce meserie are, a răspuns: „meseria de român”. Nu se mai poate gândi/ simți în acest mod?

... Cât despre afirmația că lumea a pornit pe o pantă funestă, este ca la schi, când începătorul pornește cu curaj pe o pantă necunoscută, în speranța că va avea o senzație fericită și va ieși glorios, neștiind unde va ajunge și crezând că se va opri undeva „în rai”, dar de fapt, drumul îi poate fi fatal... Aceasta poate fi o lecție, că nu mai avem timp de pierdut, de încercat, că nu avem nevoie de aventurieri, ci de oameni bine pregătiți, cu viziune clară, corectă. Avem nevoie, în primul rând, de caractere! Iuliu Maniu spunea: „...avem mai întâi nevoie de oameni de caracter, și onești, și numai pe urmă de oameni pricepuți în conducerea treburilor publice; între un hoț fără caracter, dar priceput și între un om cinstit dar mai puțin priceput, eu am preferat toată viața mea pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri...”

    Petre Țuțea întrebat de teologul Radu Preda, în cartea sa „Jurnal cu Petre Țuțea” cum îi apare imaginea lumii de astăzi, la 88 de ani, Țuțea răspunde: „Eh… Societatea noastră de astăzi este, evident, un turn al lui Babel.” Întrebat apoi dacă mai are vreo curiozitate politică, Țuțea răspunde: „Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot să-l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpânește. Vreau să văd ce se întâmplă cu haimanalele astea de comuniști și cu zevzecii ăștia de atei!”

   Dar, chiar, în ce lume trăim?

 

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord

Recital dedicat iubirii, la Filarmonica din Ploiești

Ioan POPESCU


Filarmonica „Paul Constantinescu” a oferit publicului ploiestean, in sala ”Ion Baciu”, un spectacol inedit dedicat iubirii.


Recitalul, intitulat “Până când nu te iubeam“, a fost susținut de Ioana Maria Lupașcu (pian) și Violeta Barac-Visarion (voce), soliste ale Filarmonicii “Paul Constantinescu”.


 Programul a cuprins unele dintre cele mai iubite cântece românești de dragoste – “Până când nu te iubeam”, “Of, inimioară”, “Hai să ne-ntâlnim sâmbătă seară” , “Balada“, de Ciprian Porumbescu (arr Ioan Dobrinescu), “Hora Staccato“, de Grigoraș Dinicu, precum și câteva lucrări celebre din repertoriul internațional, cum ar fi “Love Me Tender“,“Over The Rainbow“, “Crazy“.


                                                                                                                                                                                                           (În imagine: Ioana Lupascu)

Concert pentru tubă, la Filarmonica ploieșteană


Ioan POPESCU


Maestrul german Walter Hilgers a revenit la pupitrul dirijoral al orchestrei simfonice a Filarmonicii“Paul Constantinescu” pentru a oferi publicului ploiestean o nouă seară de poveste. Programul a cuprins  Concertul op. 144 pentru tubă și orchestră de António Victorino D’Almeida, Andante cantabile pentru tubă și orchestră din cvartetul de coarde nr. 1, op. 11 de Piotr Ilici Ceaikovski și Simfonia a IV-a, în mi minor, op. 98, de Johannes Brahms. Solist: Henrique dos Santos Costa (Portugalia).


Tubistul portughez Henrique dos Santos Costa a studiat cu Anne Jelle Visser la Universitatea de Arte din Zurich până în 2019, pentru ca, mai apoi, la doar 25 de ani, să devină asistent al clasei de tubă. Anterior și-a efectuat studiile muzicale la Academia Nacional Superior de Orquestra Lisabona cu Adélio Carneiro.


 A urmat masterclass-uri cu Roger Bobo, Ricardo Carvalhoso și Daniel Perantoni. Ca tubist concertist, a susținut numeroase recitaluri și a cântat de mai multe ori în calitate de solist cu orchestra.


A primit mai multe premii internaționale, inclusiv premiul al II-lea la Concursul Internațional de la Markneukirchen din Germania în 2016, premiul I la Pordenone „Città di Porcia” din Italia în 2016 și, recent, Premiul al IV-lea la Concursul Internațional „Tchaikovsky” – Ediția a XVI-a – din Moscova, la secțiunea Alamă.

A beneficiat de burse de la Fundația „Calouste Gulbenkian” și Fundația „Marguerite Meister”.

 Maestrul Walter Hilgers este reprezentant al mărcii de instrumente Buffet-Crampon.

*Tuba este un instrument de suflat, care produce cele mai joase sunete dintre instrumentele de alamă.

 


„Numai matematica permite spiritului uman să atingă certitudinea.” – Nicolaus Copernic

 

   Am afirmat în eseul anterior, în care am vorbit despre Renaștere, că Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei a reprezentat simbolul gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze. Încerc acum să redau sumarul vieții și activității acestor remarcabili filozofi și oameni de știință ai acelei perioade, începând cu Copernic.

   Ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o perioadă de apogeu, a cunoscut un declin care a fost favorizat de decăderea politică și economică a Italiei, începând în prima jumătate a secolului al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite ce au culminat cu jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul, fapt ce a slăbit puterea și prestigiul papalității și a contribuit la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. De asemenea, descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranțe a slăbit substanțial situația economică a Veneției și a Genovei. Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luter, Biserica Catolică a instituit Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. S-a alcătuit o listă a cărților interzise, considerate eretice, și filozofii, oamenii de știință au fost constrânși să renunțe la convingerile lor. Ideile Renașterii nu au putut fi însă înăbușite, ele fiind apărate, mai târziu, de oameni curajoși care își propuneau ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucurie pe care o dă cunoașterea, iar în secolul al XVIII-lea se va fi reluat spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.

   Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, dar preponderentă a rămas aceea că Renașterea a fost epoca de aur a acestui mileniu, ea determinând apariția omului liber, deschis tuturor experiențelor vieții. Inovațiile și evoluțiile din perioada Renașterii au constituit fundamentul pentru întreaga artă modernă, dar și pentru știința și politica care au cunoscut un progres remarcabil.

   După ce turcii au cucerit Constantinopolul, o migrație masivă a foștilor savanți bizantini au fugit în Italia și au reintrodus textele lor de origine greacă și romană în acel spațiu. Aceasta, împreună cu dezvoltarea tiparului de către Johannes Gutenberg, care a permis circulația ideilor și a informațiilor, au creat condițiile maturizării Renașterii. Filozofia dominantă a Renașterii a fost aceea a Umanismului greco-roman, umanism axat pe valoarea intrinsecă a omului și importanța sa în lume.

   Omul a fost cel care încă de la începuturile istoriei și-a ridicat privirea spre cer, bolta cerească reprezentând o sursă inepuizabilă de întrebări, mituri și legende, dorind să-și explice lumea pe care o observa și datorită interesului și mirării sale, omul a început să filozofeze, adică să-i lucreze gândul înainte de a trece la acțiune. Punerea în practică a gândirii sale a fost începutul științei.

   În această perioadă a Renașterii, italianul Pietro Pomponazzi (1462-1525) și-a terminat studiile la Padova, unde a devenit medic. Ulterior a fost ales profesor extraordinar de filosofie la Padova, s-a transferat ca profesor la Ferara, unde a ținut cursuri despre tratatul „De anima” și despre conceptul entelehia ale lui Aristotel. Invitat la Bologna, a rămas acolo până la moarte, elaborând cele mai importante lucrări ale sale. Principala lucrare „De immortalitate animae!” ( Despre nemurirea sufletului) a stârnit o controversă între două culte, tomiștii ortodocși din Biserica Catolică – averroiștii – și cei din așa-numita Școală Alexandrină. Tratatul a fost ars pe rug la Veneția, iar Pomponazzi s-a aflat în pericolul de a fi linșat de catolici. În următoarele două lucrări, Apologia și Defensorium, el și-a explicat poziția paradoxală de filozof catolic și materialist.

   Pomponazzi s-a născut într-o perioadă de tranziție, când formalismul scolastic își reducea influența asupra oamenilor atât în cadrul Bisericii, cât și în afara ei. Până atunci, dogma Bisericii avea la bază scrierile lui Aristotel, așa cum fuseseră interpretate de Toma de Aquino. Această interpretare era atât de strânsă, încât orice atac la adresa lui Aristotel sau chiar simpla încercare de a redeschide vechile discuții cu privire la problemele aristotelice erau privite ca o erezie periculoasă. În „Despre nemurirea sufletului” Pomponazzi a susținut în mod deosebit că Toma de Aquino și Aristotel au avut opinii diferite cu privire la nemurirea sufletului. Deși Pomponazzi nu a acceptat opinia lui Aristotel în această chestiune, el a argumentat că Aristotel a pledat în mod clar în favoarea mortalității absolute a sufletului. Nu a fost primul care a făcut această afirmație. Din moment ce scripturile dezvăluie că Dumnezeu a făcut sufletul nemuritor, a argumentat Pomponazzi, putem accepta că nemurirea sufletului este adevărată și, astfel, putem depăși limitele rațiunii. (Această dezbatere l-a influențat pe succesorul său la catedra de filozofie naturală din Padova, Cesare Cremonini, care, acceptând ideile lui Aristotel, a ajuns la concluzia opusă a mortalității sufletului.)

   Pomponazzi și-a declarat adeziunea la credința catolică, iar primul său tratat filozofic nu a fost condamnat de Biserică, în ciuda controversei pe care a iscat-o. S-a evidențiat din nou principiul că religia și filosofia, credința și cunoașterea, pot fi diametral opuse și totuși pot coexista în teoriile aceluiași gânditor. Acest paradox curios este exemplificat în tratatul „De incantation”, în care Pomponazzi respinge existența demonilor și spiritelor pe baza teoriei aristotelice a cosmosului și, în calitate de credincios creștin, își afirmă credința în existența lor. În această lucrare el insistă emfatic asupra ordinii naturii, a cauzei și a efectului, a creșterii, maturizării și descreșterii. În mod similar religiile apar, se dezvoltă și apoi sucombă. Chiar și creștinismul, a adăugat el (cu mențiunea că vorbea în calitate de filozof), arăta semne de declin. Pomponazzi a murit la Bologna.

   Astrologia a constituit o parte interesantă din cunoașterea omului interesat de poziția și mișcările corpurilor cerești. În decursul timpului a evoluat în direcția explicării relației noastre cu cosmosul.

   Scriitorul, istoricul și filozoful american Will Durant (1885-1981) vorbind despre Renaștere în imensa sa lucrare, afirma că mania de a cunoaște a viitorului, a dus la proliferarea prezicătorilor de toate felurile – chiromanți, interpreți ai viselor, numeroși astrologi, în special în Italia; aproape orice guvern italian avea un astrolog oficial care stabilea perioadele astrale favorabile începerii unei acțiuni importante. Convingerea că stelele influențează caracterul și acțiunile oamenilor era atât de răspândită, încât profesori de la universități publicau în fiecare an predicții bazate pe astrologie. Și totuși astrologia manifesta o anumită tendință către o abordare științifică, fapt care i-a determinat pe unii oameni cu minți înzestrate, să fie preocupați de această latură, mai târziu considerată a științei. În acea perioadă superstițiile populare au întârziat mai mult dezvoltarea științei decât a făcut-o opoziția Bisericii, este părerea lui Will Durant. Curiozitatea și pasiunea oamenilor înzestrați au dus la progresul științei, a medicinei – partea chirurgicală, a igienei îmbunătățită, a spitalelor construite.

   Grecii au fost cei care au sintetizat numeroasele religii și mitologii, elaborând o legătură solidă între cele șapte planete vizibile și marii zei ai Olimpului. Filozofii și învățații greci, ca Pitagora, Platon și Ptolomeu (cel mai important astronom și astrolog al antichității) au simplificat cosmologiile babiloniene, caldeene, indiene și egiptene. Modelul lui Ptolomeu referitor la orbitele planetelor în jurul Pământului a fost valabil încă o sută de ani după Nicolaus Copernic. Ptolemeu care a trăit în al doilea secol al erei noastre, a catalogat mai mult de 1022 de stele și a menționat existența a 48 de constelații într-o lucrare a sa. Aceste 48 de constelații sunt numite „constelații antice” și o parte se folosesc chiar și în prezent.

   Până acum 500 de ani, lumea credea că Pământul este centrul universului, motivul fiind destul de evident: Luna orbita în jurul Pământului și nu exista nicio dovadă că Soarele nu făcea același lucru. Planetele puteau fi văzute rotindu-se în jurul Pământului, deși uneori păreau să se întoarcă în drumul lor pentru mai multe săptămâni, dacă nu chiar luni.

   Nicolaus Copernic (1473-1543) a fost cel care a propus modelul heliocentric, ce punea Soarele în centrul sistemului solar. A trebuit să treacă un secol pentru a fi demonstrate calculele matematice ale teoriei sale. Astronomul german Johannes Kepler (1571-1630) a dovedit în cele din urmă, pe baze științifice, teoria lui Copernic. Perfecţionarea telescopului de refracţie de către Galileo Galilei (1564-1642) şi elaborarea teoriilor de bază ale gravitaţiei şi mecanicii de către Isaac Newton (1642-1727) au accentuat şi mai mult această diferență.

   Nicolaus Copernic, în poloneză Mikołaj Kopernik, s-a născut în orașul Torun, în nordul Poloniei, și a decedat din cauza unui accident vascular cerebral, în orașul Frombork, tot din Polonia). A fost astronom și cosmolog, matematician și economist, fizician, filozof, medic, artist, preot și prelat catolic.

   Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez. Provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva cavalerilor teutoni. După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități din acea vreme.

   Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 – studii superioare la Universitatea din Cracovia, unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica, cultivându-și pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani a obținut titlul de doctor în aceste științe.

   La încheierea studiilor a plecat în Italia, unde a început să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a locuit în casa unui matematician, Domenico Maria de Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolomeu, și a început să se intereseze mai mult de astronomie și geografie. A citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos care, cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui și nu invers, așa că s-a convins de falsitatea geocentrismului lui Ptolomeu. Împreună cu matematicianul la care locuia observă în 1497 acoperirea stelei Aldebaran de către Lună.

   Mai târziu a plecat la Viena, unde a studiat astronomia. După terminarea studiilor, Copernic a ținut prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor a fost acceptat să studieze medicina la renumita Universitate din Padova. În anul 1503 i s-a acordat în Ferrara titlul de „Doctor în drept canonic”, după care s-a întors în Polonia, unde și-a desfășurat activitatea în orașele Frombork, Olsztyn și Lidzbark, efectuând și observații astronomice în turlele orașului. Astfel, între anii 1503 și1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp a redactat un scurt tratat de astronomie „De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus”, care a fost publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

   În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese „Comentariolus”, o descriere a modelului heliocentric al Sistemului Solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frambork (în nordul Poloniei), face parte din comitetul „Conciliului din Laterano” (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, lucrare retipărită la Nuremberg în 1543 și apoi la Amsterdam în 1617, lucrare care a marcat ruptura dintre concepțiile medievale și cele renascentiste referitoare la lume. A fost publicată cu puțin înainte de moarte, Copernic fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice. Teoriile lui Nicolaus Copernic, expuse în această lucrare au fost condamnate oficial de Papa Paul V, în anul 1616. Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică. Copernic se temuse și amânase publicarea ideilor lui timp de aproape trei decenii), deoarece ipoteza lui sosea într-un moment critic, imediat după ruptura produsă în biserica creștină apuseană de către Luther. Concurată fiind acum de protestantism, reacția naturală a Bisericii Catolice a fost copierea fundamentalismului adversarului, mișcare cunoscută de istorici sub numele de Contra-Reformă. Liderii Reformei precum Luther sau Calvin au fost primii care l-au acuzat pe Copernic de erezie, respingând teza heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică. Biserica Catolică, a cărei practică uzuală fusese până atunci adaptarea pozițiilor ei la noile cunoștințe (integrarea neo-aristotelismului în doctrina oficială a fost un astfel de exemplu), poate și de teamă că ar putea pierde adepți, a condamnat în 1616 toate scrierile care susțineau heliocentrismul. Pământul devenise o simplă planetă printre altele. Speculația științifică sau filozofică era pusă mai presus decât Biblia, or, nu cu mult timp în urmă teologia mai era încă cunoscută sub numele de „regina științelor” în timp ce știința însăși – „filozofia”, cum era ea numită în epocă – era considerată „sluga teologiei”, noile științe precum matematica și astronomia pretindeau acum că dobândeau și vehiculau adevăruri în lumina cărora trebuia citită și înțeleasă (interpretată) chiar și Biblia. Încă nu se înțelegea că teologia, știința, filozofia și politica trebuiau să lucreze împreună, fiecare în modul său, pentru binele acestei lumi, pentru adevăr, dreptate și progres.

   Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o teorie de compromis, conform căreia Pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se mișcă în jurul Soarelui, care, la rândul lui, înconjoară Pământul. După respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, acesta dându-i forma definitivă și explicația fizică, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

   Teoria cosmologică a lui Ptolomeu („Sistemul ptolemeic”) oficial acceptată, concepea existența Universului geocentric în care Pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale Sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele „stele fixe”. În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale Pământului: în jurul axei („rotație”), în jurul Soarelui („revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolomeică asupra Universului finit delimitat pe cer de stelele fixe, dar lărgindu-i substanțial dimensiunea în raport cu Universul ptolemeic, pentru a putea da anumite explicații.

   Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure considerente „practice”, mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism. Acest aspect mai mult sau mai puțin important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță copleșitoare, ținând cont că ordinea planetelor juca un rol crucial în realizarea prezicerilor astrologice, atât de uzuale la elita aristocratică a Europei.

   Copernic a devenit conștient de aceste neajunsuri ale astronomiei zilei în perioada studenției lui la Bologna, unde a aflat despre critica serioasă făcută cu o jumătate de secol înaintea publicării lucrării coperniciene de către umanistul italian Pico dela Mirandola ghicitului astrologic „Tratatul contra ghicitului astrologic” (1491), publicat doar după moartea autorului în 1496. În 1542 a scris „Trigonometria Copernici”.

   În epoca lui Copernic astronomia și astrologia nu erau încă nici discipline separate și nici nu se bucurau de o respectabilitate diferită. Principala motivație de a cunoaște și înțelege mecanica cerească era deci la finele Evului Mediu o mai bună prezicere astrologică, și chiar și la două generații după Copernic, un Kepler sau un Galileo „își mai câștigau încă pâinea furnizând preziceri astrologice aristocrației”.

   Sistemul ptolemeic geocentrist putea să determine direcția unei planete de interes la un moment dat, însă nu era capabil să măsoare distanța între Pământ și această planetă, fapt care avea repercusiuni astrologice, căci ordonarea planetelor nu putea să fie făcută obiectiv, ci doar conform nesigurei ipoteze a lui Ptolemeu: acesta a presupus că, cu cât mai mult timp îi ia unei planete să parcurgă circuitul pe boltă, cu atât aceasta e mai depărtată de Pământ. Ipoteza lui nu era valabilă în cazul lui Mercur și Venus, care ambele aveau un parcurs pe boltă de un an, caz care era complicat în plus și de „coincidența” că acest termen era și timpul parcursului solar pe ecliptică. Lui Venus și lui Mercur nu li se puteau așadar aloca distanțe diferite față de Pământ apelând la ipoteza ptolemeică, care formase totuși timp de mai bine de un mileniu gândirea celor interesați de „știința stelelor” în lumea greacă, latină și arabă. Un sistem heliocentric așa cum gânditori medievali care l-au precedat pe Copernic au luat și ei în considerare fără a-l și adopta, avea avantajul de a permite măsurarea distanței relative a oricărei planete față de noul centru care devenea Soarele, apelând la o triangulare trigonometrică în care distanța Soare-Pământ forma baza cunoscută a triunghiului.

   Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei revoluții științifice. A deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei. Astronomia are calea deschisă și în zilele noastre.

   Mormântul lui Copernic a fost descoperit abia în anul 2005. Arheologii polonezi au găsit rămășițele unui bărbat în vârstă de 70 de ani, presupus a fi Nicolaus Copernic, într-un mormânt din apropierea Altarului Sfintei Cruci din Catedrala gotică Frombrock. Analizele detaliate au evidențiat faptul că osemintele descoperite aparțin celui considerat părintele astronomiei moderne. S-au comparat mostrele de păr descoperite pe osemintele din Frombork cu două șuvițe de păr din volumul „Calendarium Romanum Magnum”, scris de Johannes Stoeffler în anul 1518, carte aflată pentru mult timp în proprietatea lui Nicolaus Copernic. Șuvițele de păr din carte prezentau o secvență genetică identică cu genomul extras din dintele și firele de păr aflate în mormântul din Frombork.

   O minunată statuie a lui Copernic se află în fața Universității din Cracovia.

 

 

          Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

Ioan POPESCU


Ziua Culturii Naționale, sărbătorită la Filarmonica "Paul Constantinescu" din Ploiesti, printr-un concert extraordinar.


Invitatul orchestrei simfonice, violonistul român Răzvan Stoica – socotit de către specialisti ca fiind cel mare mare violonist al generatiei sale - care trăieste in Olanda de peste 15 ani și a evoluat pe mai toate scenele lumii, cu excepția Australiei, a revenit la Ploiești în dublă calitate: solist și dirijor. Programul a cuprins Concertul pentru orchestră de coarde, de Paul Constantinescu, Preludiu la Unison din Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9 de George Enescu și Concertul nr. 1, op. 6, pentru vioară și orchestră, de Niccolo Paganini. De remarcat faptul că vioara sa, Stradivarius, are o vechime considerabilă, fiind făurită in anul 1729.


Violonistul Răzvan Stoica a studiat la Liceul de Muzică George Enescu din București cu prof. Olivia Papa, iar în particular cu maeștrii Ștefan Gheorghiu și Modest Iftinchi. După absolvire, Răzvan și-a continuat studiile la Conservatorul Regal din Amsterdam (Olanda), la clasa profesor Ilya Grubert, dar a participat și la cursuri de măiestrie cu violoniștii Leonidas Kavakos, Krysztof Wegrzyn, Vadim Repin, Itzhak Perlman, Ivry Gitlis și Pinchas Zuckerman.


Răzvan a câștigat peste 24 de premii naționale și internaționale la competiții prestigioase, incluzând, printre altele, Concursul Perosi (Tortona), competițiile olimpice pentru vioară din România și Concursul pentru duete de la Bolzano (Italia). În anul 2009, Răzvan a câștigat Premiul I în cadrul „Strad Prize” la Salzburg, în Austria. În calitate de câștigător al acestui prestigios concurs, lui Răzvan i-a fost oferită o vioară Antonius Stradivarius, manufacturată în anul 1729.


El a evoluat, atât ca solist invitat, cât și în recitaluri în cadrul „Duo-ului Stoica”, la Concertgebouw din Amsterdam, Teatrul Champs Élysées din Paris, Teatrul San Barnaba din Brescia, Teatrul Carlo Felice din Genova, la Palacio de Festivales din Santander, Gewandhaus din Leipzig, Musikverein din Viena și pe multe alte scene de concert importante din lume.


Muzica de cameră joacă un rol important în viața profesională a lui Răzvan Stoica. În anul 1996, a format, împreună cu sora sa, pianista Andreea Stoica, „Duo Stoica”. Discografia lui Răzvan Stoica include până acum imprimări cu „Cele 24 de Capricii” de Niccolo Paganini, „Simfonia spaniolă” pentru vioară și orchestră de Edouard Lalo (cu Orchestra Academiei Beethoven din Cracovia), albumul „Capriccioso”, lansat pe piață la casa de discuri olandeză Aliud în 2012, precum și un album realizat în formula „Duo Stoica”.


 Sponsorii oficiali ai concertului au fost: Alexandrion Group, BES România, Bergenbier, Apa Nova, BRD, Bristot, Conpet, Cora, Școala de Flori, The Fable, PECEF, Stenota, Delice, West Mall.

 

 


EMINESCU ȘI DRAGOSTEA

Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc” – N. Iorga

       

    Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

   Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

   Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

   Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.

   „Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

   În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

   Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia lui de dragoste.

   Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria, mândria dar și nenorocul de a fi român.

   Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

   La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

   Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”:

Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși

   Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, pare infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie. 

   Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțări. Întâlnim exprimate regretul, tristețea, cât și durerea pricinuită de dragoste. Codrul și-a scuturat  bogăția frunzișului verde, și-a pierdut lumina de odinioară, culorile și aerul pur. Viața stinge încet lumina acelor ani ai tinereții, culorile devin din ce în estompate… Poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i, noile-i simțiri, în poezia „Ce e amorul”:

Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă./ […] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene… 

   Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumusețea înghețată, ireală, precum în poezia „Te duci…”:

Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochii-mi triști,/ Înamorați de-a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști./ Și nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[…] Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci.[…] Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ți iscodesc/, Și te uram cu-nverșunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.[…] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit și trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor… 

Regretul iubirii care pleacă în afara voinței sale, este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”:

S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă!…

   Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditații asupra existenței, primul fiind: „Mortua est”:

Te văd ca o umbră de-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială: / De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?/ […] Și totuși, țarină frumoasă și moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ Și-apoi cine știe, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar știe oricine,/ Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Și multe dureri-s, puține plăceri./ A fi! Nebunie și tristă și goală/ Urechea te minte și ochiul te-nșeală;/ Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic… 

   În cel de al doilea poem „Venere și madonă”, poetul își privește femeia iubită și o vede când înger, când demon. Și totuși femeii „demon” îi acordă din sufletu-i generos „raza inocenței” și-i dăruie iubirea într-un mod unic:

Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

   Drama creatorului care fără iubire – izvorul de energie spirituală – și fără înțelegerea iubitei nu poate avea strălucirea în artă, neîmplinirea dragostei ducând la durere, pe când sufletul nu poate să renunțe la dragoste, și de aici zbuciumul sufletesc este dezvăluită în „Scrisoarea IV”:

O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacã-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…/ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă…

   Perioade de pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafãrul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este copleșit de drama renunțării, a izolării:

A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărătești,/ O prea frumoasă fată./ Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele./ Din umbra falnicelor bolți/ Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colț/ Luceafărul așteaptă. […] Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează! […] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preț,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Cãci tu izvor ești de vieți/ și dătător de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.[…] El tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri,/ Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul:/ – Ce-ți pasă ție chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua părți a vieții poetului:

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri, […] Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

   Ce bogăție de nuanțe ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! Bucurii și dureri ale iubirii – căci nu poate fi o fericire veșnică – , poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cărei frumuseți își hrănește ființa, iar atunci când se află în interiorul unei odăi, privește și înțelege mișcarea și glasul naturii:

Și dacă ramuri bat în geam / Și se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Și-ncet să te apropii…

   Eminescu a redat farmecul și durerea dragostei, căci iubire înseamnă a primi și a dărui, și uneori dăruiești prea mult, storci ființa ta ca pe o rufă, dai totul și simți că nu mai primești nimic din ceea ce ți-ai dori... Sau, se întâmplă să ți se ofere totul și tu să nu mai poți dărui ceea ce visai cândva să dăruiești…

   Până în ultima clipă a vieții lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit iubirea și natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică.” „Eminescu este imponderabil și muzică.” Eminescu chiar cânta frumos și înainte de moarte, plimbându-se pe aleile spitalului, își învăța frizerul, cântecul „Deșteaptă-te române!”

   Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.

   Îmi amintesc de vremea adolescenței mele, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare și apoi în gând, strofe întregi, până mă fura somnul… Și ceea ce memorezi

la acea vârstă, nu se uită niciodată. La treisprezece-paisprezece ani, fascinată de versurile lui, scriam într-un jurnal, poezia „Lui Eminescu”:

A-ți scrie măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ți spun ce simt cu-adevărat / Cuvinte – alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul și coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu totuși nu-ți pot scrie?/ Nu știam cum să-ți mărturisesc/ Că recitindu-ți cartea „mare”/ Simțeam inima-mi tare bătând/ Și-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duioșie rară/ Și copiilor noștri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit acea societate/ Fără de teamă, cu  dispreț și chiar blestem,/ Nu îți păsa de consecințe/ Erai un revoltat mândru și ferm./ O meritau mișeii, nedrepți și cruzi,/ Pe placul lor a scrie îți cereau/ Să-i preamărești, să-i lingușești / În schimb ce-ți dăruiau?/ În mizerie și sărăcie te cufundau./ „Va suferi și scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta voiau!/ Să-ți facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietu-ți sfânt/ Și-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăiești! Ești tot atât de viu/ Prin cartea-ți minunată!

                                                        

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

(Articolul a fost publicat, uneori mai succint, în ziare și reviste începând cu anul 2011) 

 





Pentru vizualizare daţi clik pe linkul de mai jos, după ce mai întâi puneţi pauză la melodia de fond, din chenarul de sus: Nicolae Labiş - Primele iubiri.


https://youtu.be/PoX8ty8sn7Q

Eveniment editorial, la Ploiești

MAREA CARTE A PLOIEȘTILOR, vol.III

 

 Recent, la Biblioteca Academiei Române din Bucuresti, s-a prezentat vol.III al Monografiei ”Marea Carte a Ploiestilor” , editata de Societatea culturala Ploiesti-Mileniul III (presedinte: Constantin Trestioreanu), carte care are 26 de autori!

 

Cele trei volume, au câte circa 1000 de pagini fiecare. Primul volum a fost lansat in anul 2011, vol.II – in 2016, iar acum, vol.al III-lea – incheietorul proiectului. Un proiect, se pare, unic in România.



Prezent la eveniment, acad.Ioan Aurel Pop - presedintele Academiei Române, a mentionat: ”Această nouă istorie stiintifică a Ploiestilor, realizată de către Societatea Culturală ”Ploiesti-MIleniul III”- apărută după mai bine de trei sferturi de veac de la lucrarea lui Mihail Sevastos, in 1937, este mai mult decat un eveniment editorial.


 Cu acest prilej, Domnia sa a ținut să remarce două mari personalităti care au pus Ploiestii pe harta Țării: domnitorul Mihai Viteazul - care si-a strâns oștile in tabăra de la Târgșor, de aici trecând in Transilvania prin pasul Buzăului, reusind astfel să deschidă portile spre Marea Unire a neamului românesc, și a dramaturgului IL Caragiale - fără de care nu se poate imagina literatura română. Eu, care sunt un apărător al limbii noastre si al limbii latine, imi aduc aminte că romanii ziceau ”Ridendo castigat mores”, adică ”Râsul biciueste moravurile”, Caragiale reusind, prin opera lui, să ne trezească la realitate si să ne invete că râsul e terapeutic.



Suntem in faţa unui monument istoriografic si cultural, construit cu migală si eruditie, timp de 18 ani, de către un colectiv de autori, coordonat de către presedintele Constantin Trestioreanu .



Istoria aceasta de peste 3000 de pagini se adaugă celorlalte 90 de lucrari realizate si publicate de Societatea culturală Ploiesti- MIleniul III.... Sincere felicitari!”



Despre Marea Carte au mai vorbit: Gh.Marinică, Dorin Stănescu, Victor Spinei - vicepresedinte al Academiei Române, care s-a aratat incantat de calitatea lucrarii, domnia sa intentionând să propună Marea Carte a Ploiestilor la Premiile Academiei Române.



Să mai mentionăm faptul că, in ”Cuvântul înainte” la vol III, acad. Eugen Simion a mentionat, printre altele: ”Marea Carte are proportiile Bibliei. Ea cuprinde totul, de la Cultele crestine - așa cum s-au manifestat ele pe teritoriul orasului - până la institutiile de invatamânt și, de aici, la formele si manifestările de artă și cultură, inclusiv la cultura populară.



Valoarea documentară, informativă a acestei enciclopedii este, pot confirma, solidă, vastă și, pe cît imi dau seama, documentată la sânge. Adică, intru totul remarcabilă:”



La remarcabilul eveniment editorial de la Biblioteca Academiei Române am remarcat prezența dlui Nicolae Noica – Membru de Onoare al Academiei Române, alături de o serie de personalitati ploiestene: Rodica Paraschiv, Adrian Gogulescu, Claudius Dociu, Martha Maria Mocanu, Liliana Iliescu, Gelu Nicolae Ionescu, Mihai Rachieru, Marilena Ghiorghiță, Adrian Tudor Moroianu, Marius Daniel,. ing Constantin Ilie, Ov.Paștina, Olga Petrescu-Moleculă, Olimpia Popescu, Mircea Grigore, Victor Adam ș.a.

 

Ioan POPESCU

 

Scrisoare deschisă, adresată domnului Prim Ministru al României.

de Mihai GHEORGHIU


Stimate domnule Ludovic Orban,


    Aflăm cu profundă indignare că, (citez): “Adunarea Generală a judecătorilor Tribunalului București s-a întrunit miercuri, 18 decembrie a.c. iar în urma discuțiilor s-a decis ca, în cazul în care proiectul de lege privind eliminarea pensiilor de serviciu ale magistraților va fi adoptat, va fi suspendată judecarea cauzelor, cu excepția celor urgente.”


Am înţeles că au urmat chiar şi o serie de demonstraţii în acest sens, protestatarii susţinând că ar fi vorba de un „drept câştigat.” Mai mult decât atât, CSM a dat şi un comunicat prin care a ameninţat că "nu va tolera sub nici o formă afectarea statutului magistraţilor şi încălcarea independenţei acestora". "Consiliul Superior al Magistraturii reiterează şi subliniază cu tărie şi fără echivoc că nu va tolera sub nicio formă afectarea statutului magistraţilor şi încălcarea independenţei acestora. Pensia de serviciu şi stabilitatea unei remuneraţii adecvate a judecătorilor şi procurorilor reprezintă garanţii pentru a căror protecţie Consiliul va efectua absolut toate demersurile care se impun", a precizat CSM.


   Citeşti şi rămâi per-plex! Păi de ce aşa?  În primul rând declaraţia mai sus menţionată are darul de a arunca totul în derizoriu, fiind de-o absurditate nemaiîntâlnită! Păi, cum oare, în ce fel, o eventuală tăiere a acestor pensii de serviciu ar putea însemna în vreun fel sau altul “încălcarea independenţei magistraţilor”? Adică să înţelegem că în cazul unor reglementări logice şi conforme cu legislaţia la care se supune orice cetăţean de rând din România, independenţa magistraţilor ar fi cumva lezată? Cum anume? Şi la ce „garanţii pentru a căror protecţie Consiliul va efectua absolut toate demersurile care se impun”, se referă comunicatul respectiv? Păi ce legărură are mărimea pensiei cu aplicarea corectă şi imparţială a procesului legal pe care îl îndeplinesc, fiind renumeraţi şi obligaţii să-l îndeplinească prin cadrul funcţiei ce o ocupă? Consider că declaraţia respectivă este ambiguă şi lipsită de orice fond. Să înţelegem cumva că în absenţa acestor pensii speciale magistraţii vor refuza în a-şi mai îndeplini obligaţiile de a aplica concret litera legii sau ce?  citeşte întreg materialul

JUMĂTATEA MEA, BĂRBATUL

Spectacol aniversar ”45 de ani de teatru”, la Ploiești, oferit de marea actriță Cezara Dafinescu.


*O adaptare realizată de Toma Enache, după piesa ”Actrița”  de George Arion.


Vineri, 13 decembrie 2019, nu a fost deloc o zi cu ghinion, dimpotrivă, ci una de mare admirație artistică.

La inițiativa dnei Martha Maria Mocanu (director al firmei BES România din Ploiești), circa 500 de spectatori, reuniți in sala ”Europa” a Consiluiui judetean Prahova, au asistat, timp de peste o oră, la un minirecital de exceptie, intitulat ”Jumătatea mea, bărbatul”, cu Cezara Dafinescu - o mare actriță, pensionată forțat, la 57 de ani (!?!?), de către Ion Caramitru - director al Teatrului Național Bucuresti.


A fost, de fapt, un spectacol aniversar: ”45 de ani de teatru”. Un dar oferit de Moș Crăciun pentru ploiesteni si nu numai...


Așezată comod pe un fotoliu in fața scenei, actrița și-a deschis larg sufletul, vorbind, uneori cu lacrimi in ochi, despre etapele vieții sale, a tragediilor prin care a trecut, mai ales momentul  pierderii soțului, Gelu Fronea.

”Atunci, nici nu mai știam pe ce lume sunt!”, a mărturisit actrița.


Mărturisirile sale au fost insoțite de imagini, proiectate pe un panou, ceea ce a sensibilizat si mai mult publicul. Cineva din sală spunea că, pentru Doamna Cezara, ajunsă acum la 71 de ani, pare că Timpul a stat pe loc!


Alăturat, vă prezint câteva imagini de la această intâlnire de suflet, ordinea lor fiind aleatorie.

De remarcat faptul că, la finalul spectacolului, actrița i-a invitat pe spectatori la o poză pe scenă.
A fost o inghesuială...


Felicitări organizatorilor, dnei Martha Maria Mocanu in special, cea care are o deviză admirativă față de Patrie,  folosită deseori: ROMÂNIA MEA FRUMOASĂ!


Ioan POPESCU

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA ȘI POLITICA  (10) – Renaşterea

„Cine nu respectă viața, nu merită să trăiască.” – Leonardo da Vinci

 

   Evul Mediu, sau perioada medievală, a constituit epoca istorică cuprinsă între Antichitatea târzie și Renaștere. Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Umanismul a fost un curent de gândire care s-a afirmat în secolele XIV-XVII în Europa și a reprezentat o etapă în laicizarea gândirii umane. Umanismul a constituit baza spirituală a Renașterii. Termenul de Renaștere a fost introdus mult mai târziu, de către istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Această perioadă a fost caracterizată prin trezirea interesului pentru cultura antică, prin mari invenții, prin înflorirea științelor și artelor. Toate au revoluționat viziunea asupra lumii, au marcat începutul unei lumi noi, bazată pe tehnologii și teorii științifice concrete. Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viața intelectuală europeană. Începând din secolul XIV în Italia și răspândindu-se în restul Europei, influența sa a fost resimțită în literatură, filozofie, artă, muzică știință, religie, politică, precum și în alte domenii.

   Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: „Dialogurile” lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydides, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățații din Bizanț care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și au predat în școli din Florența, Ferrara sau Milano au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii s-au orientat spre neoplatonism în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începea să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

   Gândul ne poate duce la Pasărea Phoenix, pasărea cea mai slăvită dintre toate creaturile simbolice născocite de misterele antice despre care savanții moderni afirmă că existența acestei păsări nu este decât un mit, totuși Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) vorbea despre capturarea unei asemenea păsări și despre expunerea sa în piața romană în timpul domniei împăratului Claudius. Pasărea reprezenta aspirația spre nemurire, renașterea prin propriile-i forțe, purificarea prin foc, ciclicitatea. Ca atare, nu putem să asemuim aspirațiile renascentiștilor cu simbolul Pasării Phoenix? Cred că – da!

   Renașterea a afectat profund viața intelectuală europeană, începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei. Renascentiști s-au axat pe realism și emoția umană. Umaniștii au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. S-a pus un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filozofie, matematică, scrise în greacă și arabă.

   Renașterea a început în Italia la finele secolului al XIV-lea, sfârșindu-se, consideră unii, în Anglia începutului de secol al XVII-lea. Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei. Aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de laici. Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental. În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri. În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice[, în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care controlau operațiile bancare ale papalității. Figurile predominante ale Renașterii au fost: pictorul, sculptorul, arhitectul și omul de știință Leonardo da Vinci; dramaturgul și poetul englez William Shakespeare; romancierul, poetul și dramaturgul spaniol Miguel Cervantes (autorul „Don Quijote e la Mancha”); poetul și umanistul italian Giovanni Boccaccio (autorul „Decameronului”); poetul, filozoful și omul politic italian Dante Alighieri (autorul „Divinei Comedii”.

   Zapcii (colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor. Banii din împrumuturi, investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile locale, fapt care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la finele secolului al XVII-lea, în timp ce s-a impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care, de fapt, erau niște oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene, gen Veneția, Florența, Genova și Milano se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru supremație, ele inaugurând, pentru prima oară în istoria politică a Europei, și instituția ambasadorului permanent.

   În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renașterii a fost orientarea sa anti-scolastică, dominanta fiind Umanismul greco-roman. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltarea, potrivit condițiilor specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii au apelat la stoicism pentru a crea o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”).

   Filosofii politici, ca Niccolo Machiavelli, au căutat să descrie viața politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O contribuție esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola care a scris, în 1486, „De hominis dignitate” (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze limbile vernaculare (limbă indigenă, proprie unei țări), iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.

   Renașterea presupunea și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut ca structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, altele se aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene preluând principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent.

   După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci și orice altă disciplină, însăși literatura în limba latină, a început lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că „un episcop nu trebuie să predea gramatică, pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter”, iar în secolul al VI-lea Grigore de Tours spunea că „orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară”. La doar câteva secole distanță, un episcop considera, în acord cu numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, căci ea în loc de înțelepciune aduce nebunia creștinului care crede în posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut fiind Scriptura. Or, manuscrisele așteptau de secole în mânăstiri și în bibliotecile private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie „descoperite”. Mai existau și factorii materiali, precum existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, precum și înființarea universităților cu aproape două secole înainte.

   În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Media nu mai este considerat drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor „scriptoria” din mănăstirile medievale se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, a lui Aristotel și Thucydide, Virgiliu. Scriptoria mânăstirilor nu erau însă, nicicum, singurele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a Evului Mediu. În ciuda obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți. Apoi, manuscrisele de literatură clasică latină, care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri, își au originea, în opinia unor istorici, mai degrabă în donații spre mânăstiri din partea unor persoane private, bibliotecile personale ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită muncii de copiere a operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria: Scriptoria mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului creștin, iar faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în limba latină spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de locuri puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri), sugerează că ele fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă au fost primite gratuit) pentru valoarea lor materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică.

   Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristotelice și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.

   În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest,  fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.

   Termenul de Renaștere Științifică desemnează prima perioadă a revoluției științifice, mai precis cea cuprinsă între anii 1450 și 1630. Revoluția Științifică a Renașterii, urmând-o pe cea culturală, a fost accelerată de căderea Constantinopolului din 1453, când mulți cărturari – și foarte multe texte științifice antice – au migrat către Occident. Apariția presei tipografice a contribuit apoi la răspândirea facilă și rapidă a noilor texte științifice, care puteau circula acum mai repede între centrele universitare europene, acolo unde activau în general savanții.

   Renașterea a fost o epocă a unui avans extraordinar în domeniul științelor. Geografia, astronomia, chimia, fizica, matematica, medicina – în toate aceste domenii s-au înregistrat progrese foarte mari. Cei mai importanți oameni de știință ai Renașterii: Danezul Tycho Brahe, Nicolas Copernic, Giordano Bruno, Leonardo Da Vinci, Galileo Galilei, Johannes Kepler, Wilhelm Leibnitz, Isaak Newton.

   În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei, apoi cunoștințele obținute în astronomie și evenimentul determinant l-a constituit punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.

   Danezul Tycho Brahe (1546-1601) a revoluționat astronomia. Contribuțiile lui Brahe în astronomie au fost de-a dreptul extraordinare. Brahe a observat și măsurat precis mișcarea planetelor, a observat și catalogat peste 800 de stele, a conceput și construit instrumente astronomice. Spre deosebire de predecesorii săi, Tycho Brahe a observat nu doar poziția planetelor, ci a analizat integral mișcările lor pe orbită, observații fără de care, spre exemplu, Kepler nu ar fi putut descoperi că planetele se învârt pe orbite eliptice. 

   Polonezul Nicolas Copernic (1473-1543), savant cu formație enciclopedică, matematician și astronom, medic, diplomat, economist și specialist în limbi clasice, este autorul teoriei heliocentrice. A formulat teoria potrivit căreia pământul se învârte în jurul Soarelui și nu invers. Astăzi este cunoscut mai degrabă pentru munca sa în domeniul astronomiei și pentru combaterea geocentrismului.

   Italianul Giordano Bruno a fost teolog și filosof umanist. Deși a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A fost condamnat de Inchiziție și ars pe rug la 17 februarie 1600 pentru concepția sa panteistă și pentru convingerile că lumea este infinită. Panteismul susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect.

   Italianul Leonardo Da Vinci (1452-1519), poate cel mai faimos savant al epocii renascentiste, unul dintre cei mai mari savanți din istorie, un adevărat om de geniu. Mulți istorici și savanți îl consideră pe Leonardo da Vinci drept cel mai bun exemplu al Omului Renascentist, un om cu o curiozitate extraordinară și o imaginație ieșită din comun. Cunoscut de publicul larg pentru picturile sale – dintre care „Gioconda” și „Cina cea de taină” sunt cele mai renumite, da Vinci a adus contribuții deosebite în domeniul științelor, dar și al ingineriei, prin numeroasele sale invenții. Fiind fascinat de ideea zborului uman a conceput parașuta ca o modalitate pentru oameni  de a pluti cu grație în aer; mitraliera, costumul de scafandru și altele.

   Italianul Galileo Galilei (1564-1642), astronom, inginer, filosof și matematician a descoperit sateliții lui Jupiter, a observat petele solare și a fost judecat de Inchiziție pentru erezie pentru apărarea teoriei heliocentrice. Galileo a adunat multe dovezi în sprijinul teoriei lui Copernic (teoria heliocentrică), contrazicând doctrina oficială a Bisericii – asta în pofida faptului că era un om credincios. Considera însă că teoria heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia, susținând că scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că știința pur și simplu oferă o perspectivă diferită, mai exactă.

   Germanul Johannes Kepler (1572-1630), matematician, astronom și astrolog, a formulat și confirmat cele trei legi ale mișcării planetelor. Profesor de matematică, apoi asistent al lui Tycho Brahe, Kepler a lucrat și în domeniul opticii, dezvoltând o versiune mai bună a telescopului cu refracție. A studiat, de asemenea, o supernova, acum cunoscută sub numele de Supernova lui Kepler, care a apărut în 1604. El a observat și a făcut note detaliate timp de un an.

   Germanul Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) prin cercetările sale a localizat sufletul într-un punct – acesta a fost un nou progres spre monadă (unitate perfectă, substanță simplă care e elementul a tot ce există) – și să dezvolte principiul rațiunii suficiente (nimic nu se întâmplă fără un motiv). Meditațiile sale asupra teoriei dificile a acestui punct au fost legate de problemele întâlnite în optică, spațiu și mișcare; ele au fost publicate, în ele afirmând că mișcarea depinde, ca și în teoria astronomului german Johannes Kepler, de acțiunea unui spirit (Dumnezeu).

   Englezul Isaac Newton (1643-1727), fizician, matematician și filozof englez, este considerat unul dintre cei mai importanți oameni din istoria științei. Newton a inventat o metoda analitică mult mai complexă decât cele realizate de predecesorii săi, iar metodele sale experimentale mai sunt practicate si in prezent. Contribuția adusă matematicii, fizicii și studiului fenomenelor naturale, dovedește valoarea inegalabilă a lui Isaac Newton. Volumele sale publicate conțin trei legi importante ale mișcării, numite și legile lui Newton.

   Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei reprezintă un simbol al gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze, cum ar fi că aceea că Pământul este rotund, că se învârte în jurul Soarelui, iar Universul este mai mare decât sistemul nostru solar şi conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente.

   Numele lui Bruno a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. La patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan Paul al II-lea, și-a exprimat „profunda durere” pentru eroarea comisă prin condamnarea sa la moarte. Așa se întâmplă, uneori adevărului îi trebuie timp pentru ca părțile să dovedească veridicitatea raționamentului.

   În această perioadă a Renașterii a început dezvoltarea unor state-orașe italiene și a continuat în Germania, Franța și Spania. Acest proces a fost favorizat de o diplomație modernă, care, evitând războaiele, a devenit un important instrument politic.

   Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii. Predicatorii, teologii sau prelații sunt ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții, la apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.

   Noile orizonturi spirituale și liberalizarea moralei au creat un anumit tip de „Om al Renașterii” („Homo universalis renascentista”), caracterizat prin înțelegere ascuțită, deschisă oricărei idei, simț deosebit al frumosului, dorință de afirmare și renume, individualism cu posibilități de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor și ideilor preconcepute. În aspirația sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale și plin de forță în acțiune. Este prieten și cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filozofia și literatura, înlocuiește legile morale cu cele estetice. „Omul Renașterii” este, în primul rând, un umanist cu larg spirit de toleranță. În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrare, nu un adversar de idei, ci un dușman personal ce trebuie anihilat.  

   În 1952, istoricul Will Durant, în Cartea întâi a Renașterii scria: „Mai păstrăm încă în sânge seva acestor secole efervescente, în timpul cărora s-a modelat Europa modernă; iar cunoașterea ideilor, a evenimentelor și a personalităților acelei epoci este esențială pentru înțelegerea propriilor noastre timpuri și mentalități. (...) Arta modernă, atât de înverșunată împotriva Renașterii, recurge, cu zel, la fel și fel de experimente, pentru a descoperi noi forme de frumusețe sau de expresie. Admirația noastră pentru Renaștere nu ar trebui să ne determine să respingem nici o tentativă sinceră și disciplinată de a-i imita nu produsele, ci originalitatea”.

   Cred în ciclicitate, cred că în lume se va ivi și va poposi, în curând, „Pasărea Phoenix” ce va întruchipa o nouă renaștere, purificare, aspirație certă spre nemurire. Dar pentru aceasta ni se cere să iubim și să respectăm viața.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord


Celebrarea Zilei Naționale a României și marcarea a 30 de ani de la Revoluția Română, la

Washington, D.C.

2 decembrie 2019


 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii a organizat luni, 2 decembrie 2019, recepția oficială dedicată celebrării Zilei Naționale a României, la care au participat peste 200 de persoane, oficiali ai administrației americane, reprezentanți ai mediului economic și ai corpului diplomatic. Evenimentul a fost onorat de o participare prestigioasă, de nivel înalt, din partea administrației americane, incluzându-i pe Andrei Iancu, subsecretar de stat la Departamentul Comerțului; Adrian Zuckerman, ambasadorul SUA la București și Matthew Boyse, adjunct al asistentului secretarului de stat pentru afaceri europene și eurasiatice. Au participat de asemenea reprezentanți ai Departamentului de Stat, Departamentului Apărării, Comerţului, Energiei, USAID, membri marcanți ai mediilor academic și de afaceri, diplomați acreditați la Washington.

În discursul său, ambasadorul României în SUA, George Cristian Maior, a subliniat faptul că ziua de 1 decembrie reprezintă un simbol al românilor care au arătat, în 1918, importanța extraordinară pe care o are unitatea unei țări. El a evocat spiritul unității naționale a românilor, subliniind curajul și sacrificiile care au fost făcute pentru ca România să devină un stat puternic și unitar. El a evocat de asemenea momentul Revoluției Române din decembrie 1989 când România s-a eliberat de regimul comunist. “Este și un prilej de a marca evoluția democratică a României din ultimii 30 de ani. Poate că 30 de ani nu pare o perioadă mare din punct de vedere istoric, însă România a îndeplinit o serie de realizări remarcabile: a devenit membră a NATO și a Uniunii Europene și este un partener de încredere al Statelor Unite. Este un parcurs fără precedent de modernizare şi europenizare pentru țara noastră”, a afirmat ambasadorul român.

George Cristian Maior a subliniat importanța pe care o are pentru România Parteneriatul Strategic cu SUA, un parteneriat care acoperă multe domenii, de la securitate și apărare la economie, cultură și inovație.

La rândul său, Andrei Iancu, subsecretar de stat pentru proprietate intelectuală în cadrul Departamentului Comerțului şi director al Oficiului pentru Brevete și Mărci, a arătat importanța pe care o are în dezvoltarea unei țări respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. El a menționat faptul că a vizitat România unde a fost plăcut impresionat de faptul că țara noastră acordă o atenție deosebită proprietății intelectuale. O țară nu poate să se dezvolte fără inovație și respectarea proprietății intelectuale, a spus Andrei Iancu, iar România acordă acestui domeniu importanța cuvenită. De asemenea, oficialul american a amintit faptul că s-a născut în România, familia sa plecând din România, din cauza regimului comunist, pe când el avea 12 ani.

Din cauza regimului comunist a părăsit România și familia noului ambasador SUA la București, Adrian Zuckerman. Acesta a dat curs invitației de a participa la evenimentul organizat de Ambasada României, ocazie cu care i-a cunoscut pe diplomații români de la Washington.

Nu în ultimul rând, Mathew Boyse, adjunct al asistentului secretarului de stat pentru afaceri europene și eurasiatice, a transmis mesajul secretarului de stat Michael Pompeo adresat României cu ocazia Zilei Naționale. Mathew Boyse a amintit și de sacrificiul făcut de românii care au ieșit în stradă în decembrie 1989 împotriva regimului comunist, sacrificiu în memoria căruia a fost ținut un moment de reculegere de către cei prezenți.

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                 Ambasada României în Statele Unite ale Americii


1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008

Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  washington@mae.ro

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us

MINUNATUL SPIRIT AL CRĂCIUNULUI  CU IL DIVO”


 Glorie lui Dumnezeu în înălțimile de sus și pe pământ pace printre oamenii bunăvoinței.”

– Luca 2:14.

 

   În această lună noiembrie a anului 2019 cvartetul Il Divo a poposit în orașe din Statele Unite, iată, în Durham, statul Carolina de Nord, la Centrul Artelor Performante (DPAC), vineri, 29 noiembrie 2019.

   De la deschiderea sa în 2008, DPAC (Durham Performing Arts Center) a devenit centrul de divertisment live din Carolina de Nord. Recunoscut pentru designul său modern, DPAC are 2.700 de locuri pentru spectatori.

   Ne-am deplasat din orașul Raleigh, în orașul apropiat – Durham, pentru a viziona spectacolul nou al formațiunii „Il Divo” care și-a anunțat prezena cu „A Holiday Song Celebration”.

  „Il Divo” (pronunția italiană: (il ˈdiːvo]) este un grup vocal cros-over clasic multinațional. Cvartetul masculin își are originea în Regatul Unit, din decembrie 2003, reunind cântăreții Urs Bühler (Elveția), Carlos Marín (Spania), David Miller (SUA) și Sébastien Izambard (Franța).

   Deși nu se știe cum a apărut numele grupului, „Il Divo” este tradus din italiană ca „interpret divin”.

   Descoperit și îndrumat de Simon Cowell în urmă cu mai bine de 15 ani, Il Divo a devenit grupul vocal puternic de tenori, cu patru turnee mondiale, milioane de albume vândute, 160 de albume de aur și platină în 33 de țări. Începând cu 2018, grupul a lansat zece albume: Il Divo (2004), Ancora (2005), Siempre (2006), The Promise (2008), WICK Game (2011), A Musical Affair (2013), Amor & Pasión ( 2015) și Timeless (2018); un album de compilație The Greatest Hits (2012); album special de cântece de Crăciun – The Christmas Collection (2005). Alte două albume – An Evening with Il Divo: Live in Barcelona (2009) și Live in Japan (2014) au prezentat înregistrări de concerte live. În plus, au colaborat cu alți artiști.

   „Il Divo” a debutat cu „Regresa a mí”, care a devenit un succes la nivel mondial în 2004. Cântând în principal în spaniolă, engleză, italiană și franceză. Tonul vocal și tessitura vocală a fiecărei componente ale lui „Il Divo” sunt diferite și sunt subordonate căilor independente din lumea operei, formării muzicale cros-over clasice, vocii formate și fiziologiei fiecăruia. Tessitura, în muzică, este definită raza în care o voce sau un instrument muzical sună cel mai bine. Este cea mai confortabilă gamă în care o voce își produce calitatea superioară, esențial fiind cântărețul să-ți găsească tessitura=textura astfel încât să poată cânta bine fără prea multă încordare.

   Pe lângă muzică, membrii „Il Divo” sunt cunoscuți și pentru aspectul lor perfect, rafinat și elegant, purtând costume aproape exclusiv de Giorgio Armani; Giorgio Armani, Emporio Armani și Armani Collezioni, și costumele și accesoriile: William Hunt , Versace, Dolce & Gabbana, Tom Ford și Gucci.

   Stilul formațiunii „Il Divo” este o nouă invenție a stilului muzical, numit Opera-Pop, o Pópera, clasificată în genul muzicii contemporane. Piesele sunt cântate în mai multe limbi: spaniolă, engleză, Italiană, franceză, latină și câteva în portugheză și japoneză. Unele melodii încorporează mai multe limbi în aceeași melodie, de exemplu: „Ave Maria” – italiană și latină, altele în engleză și franceză, altele în italiană și engleză sau în engleză și spaniolă.

   Majoritatea pieselor sunt reinterpretate din engleză și traduse în limba spaniolă, deoarece ei înșiși spun că „spaniola este limba romantismului”. Iar prin interpretare se dovedesc a fi romanticii secolului nostru.

   Din momentul apariției pe scena frumos ornată cu un fundal al brazilor de Crăciun am putut observa că „Il Divo” este o prezență puternică și fascinantă. Am fost impresionați de eleganța lor și de felul lor fascinant de a comunica emoții prin piesele alese și prin interpretarea lor acompaniați de instrumentiști, care ne-au produs primii fiori ai spiritului Crăciunului.

   „Il Divo” a interpretat cântece din Colecția de Crăciun. Publicul a putut asculta interpretări memorabile ale melodiilor de Crăciun familiare, pentru un început de emoție a inimii în sezonul festiv.

   David și Urs sunt tenori, și împreună cu baritonul Carlos au o carieră îndelungată în lumea operei, întrucât muzica clasică începe cu pregătirea vocală timpurie. În schimb, Sebastien nu a mai avut o pregătire muzicală profesională anterioară (a fost autodidact) și este o voce de tenor pe care grupul o clasează ca vox populi datorită tonului său pop.

   Știam că Muzica generează cele mai intense, cele mai diverse și cele mai mari emoții. Mai știam că stimulii muzicali se constituie într-un adevărat cod de reprezentare a emoțiilor – mult mai puternic decât codurile imagistice, verbale sau semantice, și care coincide cu organizarea sistemului nostru mintal. Știam că reprezintă cel mai eficient stimul evocator de reacții emoționale, că ne eterizează simțurile asemeni parfumului pulverizat în odaie, dar nu ne așteptam ca aceste emoții să se producă gradual, ci nu să izbucnească așa dintr-o dată cu putere, surprinzător, de la prima piesă – Oh, Holy Night, continuând cu Silent Night (interpretată cu o vibrație la limita posibilă a emoției), Mama, Hallelujan (din ebraică: Lăudați pe Domnul), Amazing Grace, White Christmas, Ave Maria, When a child is born, The Lord’s Prayer, Adeste Fideles, Over the Rainbow, Panis Angelicus și terminând cu fragmentul „Ode an die Freunde” (Odă bucuriei) din „Simfonia a IX-a”, în Re minor, opus 125, de Ludwig van Beethoven (1770-1827), compusă în 1824, fiind primul exemplu de întrebuințare a vocilor, de compozitor, într-o simfonie. Versurile sunt cântate în încheiere, de patru soliști vocali și de un cor, și au fost extrase din „Oda Bucuriei", un poem scris de Friedrich Schiller și cu adăugiri ale lui Beethoven. Astăzi, interpretată orchestral, fără text (versurile lui Friedrich Schiller), „Oda Bucuriei" a devenit imnul Uniunii Europene.

   Impresionată puternic și la această „Odă a bucuriei”, în urechi îmi suna superba melodie, în timp ce șopteam ca într-o rugăciune, versurile lui Friedrich Schiller (1759-1805), considerat unul dintre prinții poeziei germane, exprimând viziunea idealistă de înfrățire între toți oamenii, viziune împărtășită și de titanul Beethoven: „Slavă ție stea curată/ Voie bună pe pământ/ Astăzi te simțim aproape/ Sol din rai cu soare sfânt/ Vraja ta aduce iară/ Pe popor lângă popor./Toți pe lume frați noi suntem/ Când apari ușor în zbor./Cine a avut norocul/ De prieten bun să dea/ Cine știe ce-i iubirea/ Lângă noi cântând să stea/ Fericit un suflet drag/ Te poate face pe pământ/ Cine n-a simțit iubirea/ Plece dintre noi plângând./ Milioane strângeți rânduri/ Tot mai sus urcând spre cer, urcând spre cer.”//

   Sala plină, aplauze frenetice după fiecare piesă... M-au impresionat nuanțele de intensitate folosite de acești minunați interpreți și trecerea gradată, lină de la o nuanță la alta: de la intensități slabe (piano, pianissimo) la cele de intensitate medie sau chiar forte. Gândeam ce bine mânuiesc pedala de surdină din gâtlejurile lor! Măiestria talentului șoptește, glăsuiește, strigă...

   Învăluiți în spiritul Crăciunului, oamenii au părăsit acest concert mai bucuroși, mai plini de înțelegere unii față de alții, mai generoși și cu mai multă speranță în binele acestei lumi. Am simțit spiritul Crăciunului pătruns în sufletele noastre și plutind în jurul celor din preajma noastră.

   După mai mult de cele două ore de muzică, fiecare conducător de mașină s-a îndreptat spre lifturile care opreau la cele patru etaje ale garajului plin, din care s-au scurs sute de mașini...

   Am așteptat mașina noastră la marginea unui trotuar, privind din când în când cameliile roz din imensa jardinieră a trotuarului, frunzele lor cerate; am atins petalele reci și umede ale florilor, ne-am îndreptat apoi privirile spre frunzele mici, galben-rozii ce așterneau ordonat covorașe cochete în jurul copacilor plantați la mici intervale, dezgoliți, a căror ramuri puteau privi acum liber cerul, scăldându-se-n argintul rece al lunii...

   Am ajuns acasă și am căutat pe YouTube cântecele formațiunii „Il Divo”, reascultându-le până dincolo de miezul nopții.

„Am să onorez Crăciunul în inima mea și am să încerc să îl țin acolo tot anul”, spunea Charles Dickens într-una din cărțile sale. Să ne dorim și noi a păstra spiritul Crăciunului cât mai mult timp.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord  

ÎMPREUNĂ, SCRIEM ISTORIA CLIPEI!

Ioan POPESCU


Aceasta este deviza sub care își desfășoară activitatea cei peste 3000 de jurnaliști români, printre care și cei 15 prahoveni, reuniți la sediul firmei Dada Media Consalting, firmă care găzduieste și filiala Prahova a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România, condusă de cunoscutul om de presă ploiestean Claudius Dociu.

Aici a avut loc, recent, o reuniune a jurnalistilor prahoveni, membri ai UZPR,15 dintre ei răspunzând invitației de participare. Au lipsit reprezentantii ziarelor Prahova și Telegrama!?!?

Evenimentul a fost onorat, cu prezența sa, de către dlui Doru Dinu Glăvan - presedintele UZP din România.


După audierea Imnului jurnalistului român - compus de Mihai Napu, versuri: Miron Manega - a luat cuvântul gazda reuniunii, Claudius Dociu, care a urat un Bun Venit participantilor la intalnire.


El a mentionat, printre altele, principalele realizări ale filialei prahovene, precum proiectele Caragiale și Eminescu - inițiate și realizate de Nicolae Ioniță unul dintre cei mai reputați graficieni din Țară.

Invitat să ia cuvântul, oaspetele de onoare Doru Dinu Glăvan - presedintele UZP, a adresat multumirile sale față de activitatea filialei prahovene, implicată intr-o serie de parteneriate și proiecte deosebite.

Cu acest prilej, președintele a lansat ideea unor astfel de intalniri frecvente intre membrii/filialele UZPR, precum si promovarea ” Convorbirilor jurnalistice” si ale celorlalte activitati ale UZPR : site-ul, revistele, editura proprie, deplasările efectuate in țară pentru cunoasterea și impulsionarea activitatii lor, a intalnirii jurnalistilor cu elevi și studenti, a taberelor organizate pentru tineri, accesarea de fonduri, recompensarea activitatii jurnalistilor, prin acordarea Distictiei ”Credință și Loialitate”.

De asemenea, presedintele a mai mentionat necesitatea fortificării caracterului presei ca instituție de utilitate publică, înglobarea unui statut al jurnalistului online, crearea unui depozit online al presei românesti.

Alte subiecte abordate au fost: presa românească-presa occidentală; asumarea și responsabilitatea actului jurnalistic; întelepciunea atitudinii, Legea Presei etc.

Pe post de Moș Crăciun, presedintele Doru Dinu Glăvan a oferit gazdelor revistele ”Certitudini”, ”UZP și albumul ” ”Personalități ploiestene in grafica mondială” - initiat si condus de către Nicolae Ionită,

In sacul său de surprize, Moșul a mai găsit, pentru participantii la intâlnire si Biblioteca ”Nicolae Iorga” din Ploiesti : 10 seturi de cărti, care contin, fiecare, câte trei volume de poezii din lirica basarabeană a unor mari poeti: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija,
O recompensă din partea UZP, constand in Distinctia ”Credintă si Loialitate” au primit jurnalistii Claudius Dociu si Nicolae Ionita pentru intreaga lor activitate, iar filialei Prahova a UZP i s-a oferit Placheta și Medalia Centenară.

Cei 15 jurnalisti prezenti, dintre care îi mentionăm pe: prof.dr. Elena Trifan, Simona Uță, Maria Bogdan, Daniel Lazăr, Florin Frățilă, Serghie Bucur, Cristi Angelescu, Denisa Dumitru, subsemnatul ș.a.,s-au arătat deosebit de incantati de aceasta intalnire, dornici să se revadă si cu alte astfel de intalniri.

 

LUPTA CU PROSTIA

Nu este o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost.” – Marin Sorescu   

 

   A fost o săptămână a lunii noiembrie plină de evenimente. Președintele țării a avut, și mai are, de luptat pentru a da în vileag și a stăvili efectelor prostiei. Nu este o luptă ușoară, având în vedere faptul că prostul / proștii au un mare avantaj față de omul deștept: este / sunt întotdeauna mulțumit / mulțumiți de el / ei însuși / înșiși, fiind convins / convinși că are / au întotdeauna dreptate, beneficiind inconștient de afirmația subtilă a lui Napoleon Bonaparte, cum că prostia nu este un handicap în politică.

   Criticul erudit, pamfletarul de forță, ieșeanul Paul Zarifopol (1874-1934) a desfășurat o amplă activitate de publicist, moralist, eseist politic și istoric al civilizației românești, fiind un fin observator al omului, al fibrei care alcătuiește țesutul social profund; unul dintre cei care a luptat contra prostiei scriind eseuri valabile și în vremurile noastre. Coroziv și doct, eseistul înștiința cititorul de modul în care era concepută morala și politica  balcanică a României interbelice, caracterizată, de cele mai multe ori prin familiarități inefabile. De o extraordinară erudiție, Paul Zarifopol a asigurat un suport filozofic analizelor sale. Textele volumului „Din registrul ideilor gingașe” (1926) amintesc de stilul scriitorului francez, moralistului Michel de Montaigne (1533-1592) cunoscut prin eseurile sale, și de cel al ironicului, talentatului dramaturg român Ion Luca Caragiale, prin prezentarea tipurilor umane din epocile în care au trăi. În textele respective se vede și calitatea lui de comentator politic – atunci când analizează criza parlamentarismului, autoritarismul birocratic și apelul la dictatură, cărora le opune liberalismul occidental, modernizarea politică și calea industrială de dezvoltare. Un urmaș și totodată un exeget al său a fost eseistul, liberalul român Alexandru Paleologu.

   Și dacă inteligența are limitele ei, prostia nu are, este liberă și zboară pe la urechile multor oameni care, mai și cred în ea. În general prostul, imbecilul este foarte rigid în conduita sa, nu are reprezentarea propriei incompetențe, crede că are întotdeauna dreptate și că tot ceea ce face este bine. Poți să-l învinuiești? Prea puțin, pentru că nu-i poți schimba optica,  comportamentul. Prostul tot prost rămâne. El o ține tot așa, danga-langa... O să spuneți, păi cum, este profesor, a făcut o facultate etc. Ei da, sunt profesori și profesori, sunt licențiați printre licențiați... Dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia. Și este valabil pentru toate universitățile din  lume.

   Premierul, țățicile și baronii roșii i-au cerut președintelui țării o dezbatere între cei doi candidați la președinție. Adică cum? Adică ce?  Președintele a refuzat și bine a făcut. Un pic de bun simț dacă ar fi dovedit adversara în discursurile ținte în care nu scăpa referiri jignitoare și ipocrite la adresa președintelui, poate situația ar fi fost alta. Dar după efectele dezastruoase ale proastei guvernări și atacurile arogante, insolente, repetitive la adresa președintelui țării, nici un om cu pic de demnitate nu ar fi acceptat acest dialog. De fapt nu s-ar fi putut dialoga, având în vedere nivelul intelectual diferit, dar și viziunea politică diferită, complet rigidă a reprezentantei partidului social democrat. Nici nu este de mirare când ești comunist din copilărie, poate chiar din naștere!!! Și acolo unde nu s-a dobândit o cultură la o vârstă matură, s-a păstrat locul pentru aroganță, prostie și încăpățânare, iar unde e prostie plus politică, nu poate să lipsească invidia, vanitatea, ura. Vă amintiți povestea pentru copii în care un personaj repeta: „Ce-am să urlu, ce-am să țip, ce-am să te mănânc”? Ce-ar mai urla, ce-ar mai țipa, ce l-ar mai mânca pe oricare adversar, „femeia civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă care nu s-a dezis de inițiativele noastre!”

   Pe la mijlocul săptămânii președintele României a preferat să se expună întrebărilor, uneori incomode ale ziariștilor, într-o conferință de presă, dând în acest mod socoteală poporului, răspunzând la toate reproșurile, de multe ori îndreptățite (fiindcă nu este conducător care să nu săvârșească și greșeli, dar depinde de mărimea și frecvența lor, și nici nu poate mulțumi în totalitate oamenii, deși actualul președinte s-a străduit să facă ceea ce-i permitea funcția, punând de multe ori stavilă efectelor dezastruoase ale guvernării. Calm, cu judecată, cu umor subtil, comportându-se natural, președintele a avut o bună prestație în fața publicului care stătea în fața televizoarelor. În timpul conferinței liderii PSD au elaborat postări în masă care atenționau asupra faptului că președintele avea căști în urechi. O știre falsă care nu poate fi considerată ca o glumă, ci ca o altă minciună pe care pesediștii o au în sânge, în speranța că prinde la populație.   

   Mai amintesc de jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) care, într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie”, spunea că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi exprimat: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…

   Ca o replică, contra-candidata, șefa PSD a ținut și ea o conferință de presă, continuând cu neobrăzarea acuzelor la adresa președintelui în funcție și mințindu-i în continuare pe români prin răspunsurile date ziariștilor. Cu vădita-i ipocrizie l-a acuzat pe președinte de comportament dictatorial, fără să judece că nici dacă și-ar dori acest comportament, constituția nu i-ar permite și culmea, elementul de forță emblematic pentru dictatură l-a folosit chiar guvernul ei, în timpul evenimentelor de la 10 august 2018, în manieră abuzivă și ilegală. Iar la întrebarea cheie despre afirmația că la 10 august a fost o lovitură de stat, a glisat cu cuvintele, exprimând, de data aceasta, că a semănat (dacă nu mă înșel) cu o lovitură de stat... Oamenii au putut să vadă cum se comportă cei doi candidați, cum premierul își stăpânea cu greutate nervii, împroșcând venin asupra președintelui țării.

   Oamenii inteligenți sunt mai calmi, uneori mai ezitanți, fiind mereu preocupați de morală, de educație, de lege sau de alte repere, dar proștii sunt siguri pe ei și nu-și fac probleme în privința moralității, legalității sau utilității activității lor. Spunea cândva Andrei Pleșu: „...Prostul e serios. E solemn. Nu se joacă. E demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe el însuși. Pentru că e serios, prostul e și sfătos. Are soluții pentru orice problemă. E o suficiență intelectuală glorioasă, e o fudulie. Are idei fixe. Nu se îndoiește de el însuși și îi place de el”.

   Despre convingerile omului mai puțin dotat se știe că ele sunt de neclintit. El știe multe, dar nu înțelege nimic. Dar, există sfatul „să nu spui niciodată: Lasă-l că e prost! pentru că nu se știe ce e în stare să facă. Scapă de el, cât mai repede!”. Nu-i da răgaz, că se umflă în pene precum curcănașul.

   Nenorocirea este că spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est. Violența și minciunile – cele mai importante mijloace de control în politicile comuniste – se perpetuează. Și grav este că ele creează confuzie și Occidentului. 

   Obsedat să apară și să rămână în istorie, Nicolae Ceaușescu a folosit teroarea dar și  manualele drept un instrument de propagandă prin care a falsificat faptele și evenimentele. Partidul comunist și „cel mai iubit fiu al poporului“ erau cele mai importante subiecte, în timp ce perioada monarhiei era omisă aproape în întregime. De la apariția lucrării (în 1848) Manifestul Comunist, Marx și Engels avertizau: „Un spectru bântuie Europa – Spectrul Comunismului”. Mai apoi, spectrul, asemenea unei ființe vii, malefice, preocupată obsesiv de asigurarea propriei existențe și supremații, și capabilă de orice infamie, s-a extins ca un cancer distrugând mințile și sufletele oamenilor.

   Comunismul nu avea ca scop numai crearea unei utopii, așa cum se credea, ci scopurile sale adevărate erau distrugerea moralității și a religiei, și instigarea la luptă și ură. El, comunismul, nu a încercat niciodată să-și ascundă aceste intenții: „Comunismul distruge adevărurile veșnice, toate religiile și moralitatea”, ne înștiințau Marx și Engels în „Manifestul comunist”. În ciuda tuturor discuțiilor despre progres, secolul al XX-lea a fost cel mai violent din istoria omenirii, iar majoritatea covârșitoare a violențelor – care a dus la cel puțin 100 de milioane de decese nenaturale – a fost cauzată de comunism, un sistem de credințe care încă persistă în mințile multora.

   Cu timpul a devenit totuși din ce în ce mai clar pentru mulți că, spre deosebire de orice alt sistem din istorie, comunismul declară război umanității în sine, inclusiv valorilor şi demnității umane. De-a lungul unui secol, comunismul a stabilit sisteme dictatoriale masive în Uniunea Sovietică și China, a provocat milioane de decese nenaturale, a înrobit miliarde și a adus lumea în pragul războiului nuclear, adică în pragul distrugerii. Distrugerea deliberată și răspândită a familiei, instigarea la tulburări sociale și atacul asupra moralei, toate acestea sunt dezastruoase pentru fundamentele civilizației.

  „Să nu mai trăim în minciună!” a fost apelul lui Alexandr Soljenițîn către ceilalți scriitori. Drept urmare regimul l-a expulzat pe scriitorul rus, organizând o campanie de defăimare împotriva celui care descrisese amănunțit Gulagul. Denigrarea disidenților făcea parte din rețetarul manipulării, iar reușita era cu atât mai garantată cu cât reputația defăimătorilor era mai strălucită.

   Aleksandr Soljeniţîn comenta în demistificatorul și masivul său Arhipelag Gulag că „nu există sub soare faptă, intenție, acțiune ori non-acțiune care nu ar putea fi pedepsite de brațul greu al articolului Cincizeci și Opt”, prin interpretarea excesiv de largă a tuturor prevederilor sale. Și toate aceste crime au fost acoperite cu minciuni și descoperite cu greu și mult mai târziu.

   Exemplific masacrul din pădurea Katyn situată la 20 de kilometri distanță de orașul rusesc Smolensk. Acolo au fost împușcați 21.857 de polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de al doilea război mondial (în aprilie și mai 1940). Și sovieticii au atribuit vina  naziștilor care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941. Din documentele cercetate a reieșit că poliția politică NKVD a selecționat pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, aristocrați, preoți.    

   Dar masacrul de la Fântâna Albă din Bucovina de Nord care a avut loc la 1 aprilie 1941, și unde au fost uciși mii de români de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România? Toate au fost ascunse, acoperite cu minciuni și descoperite mult mai târziu prin analizarea amănunțită a evenimentelor și  cu mărturiile supraviețuitorilor.

   „Minciuna e sufletul nemuritor al comunismului”, constata Leszek Kolakowski, cunoscut critic al marxismului. Sigur că au fost și intelectuali care au simpatizat cu comunismul, cumpărați sau din proprie convingere și care au construit o față umană, chiar angelică comunismului, alții s-au trezit la realitate, în timpul vieții lor.  

   Dar groaza inoculată oamenilor de a putea fi arestați, torturați și uciși într-un mod absolut discreționar, chiar și atunci când totul se petrecea cu girul legilor în vigoare?

   Mă întreb: Se vrea să scăpăm odată de urmele nefaste ale comunismului?

   Și amintesc frumoasele cuvinte ale poetului ardelean Octavian Goga (1881-1938) spuse în acele vremuri tulburi: „Ce va fi de Țară în vâltoarea care vine, nu știu, dar cred în puterile sufletești ale neamului”.

   Să dăm și noi crezare puterilor sufletești ale poporului și să nu dăm dovadă de pasivitate neparticipând la vot. Vrem să scăpăm de urmele nefaste ale comunismului? Sau o să mergem așa înainte danga-langa până ni se termină viața?

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Filozofia, Religia, Stiinta si Politica (9) - Thoma de Aquino

„Sufletul se face cunoscut prin faptele sale” – Toma de Aquino

 

        THOMA de AQUINO a fost un teolog și filosof care a realizat o vastă sinteză între aristotelism și creștinism. Este, poate, cea mai mare figură a filozofiei scolastice în perioada ei de înflorire a secolului 13, scolastica fiind perioada filozofiei creștine care nu se mai mulțumește cu apologia dogmei – așa cum o făcea filozofia părinților bisericii – ci vrea să fondeze sistematic, rațional, doctrina bisericii. Speculația filozofică, capătă, față de dogma teologică, o independență mai mare, un conținut propriu. Scolastica este un ordin cavaleresc al spiritului care trebuie să cucerească țara sfântă a misterelor dumnezeiești având, ca scut, credința, și ca sabie, rațiunea speculativă. Numele de scolastică vine de la școlarii școlilor mănăstirești în care se predau pe lângă „artele liberale”, științele, dar în special filozofia și teologia. În ce privește teologia, universitățile din Paris, Köln, Oxford au jucat în secolul 13, un rol însemnat. Scolastica este caracterizată prin influența predominantă a aristotelismului, asupra filozofiei creștine. Aristotel fusese mai înainte condamnat de biserică, iar în sec 13 doctrina lui este aceea cu ajutorul căreia se formulează dogma bisericii. Aristotel era de acum bine cunoscut, în special prin intermediul filozofiei arabe, prin comentariile savante ale lui Avicenna și Averroes. Nimeni nu a făcut mai mult pentru fixarea doctrinei bisericii prin aristotelism decât Albert cel Mare și elevul său Toma.

   Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) nu este cunoscută cu exactitate, se presupune că este 25 ian. 1225, dar se știe că s-a născut într-un castel aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romană-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli, unde a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei. Și-a început educația în filozofie odată cu studiul „artelor” logicii și astronomiei, timp în care citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui Aristotel, de către un profesor numit Peter din Irlanda. În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei își manifestase supărarea, fapt care i-a determinat pe dominicani să decidă trimiterea lui la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drum a fost răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an într-un castel. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.

   La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Kӧln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

   A fost un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i „Bou Taciturn” însă erau plini de admirație pentru notițele lui. „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său”, spusese Albertus.

   În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr conform standardele vremii pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.

   În 1256 a căpătat titlul de Magistru și a preluat catedra de teologie, iar în 1259 a plecat pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: „Summa contra Gentiles”. Toma a fost luat în slujba papei, ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, Toma a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

   În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.

   În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire din apropiere, unde a murit la 7 martie 1274. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.

   Toma de Aquino a lăsat o operă imensă. Rezumând filozofia tomistă, putem spune că el a admis teza lui Augustin după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor, El fiind cauza tuturor cauzelor. Sufletul este o formă spirituală, se naște odată cu corpul, dar nu moare odată cu el. Admite supremația puterii spirituale, plecând de la definirea divinității ca ființă necesară. Observă că există lucruri contingente (care se produc printr-o întâmplare, se nasc și pier). Dacă ar presupune, prin absurd, că toate lucrurile sunt contingente, ar ajunge la concluzia că a fost un timp în care nu exista nimic. Or, cum din nimic nu poate proveni decât nimic, iar în prezent există lumea noastră, respinge presupoziția că toate sunt contingente și admite că există o ființă necesară. A admis o dublă cale spre adevăr, una a credinței și alta a rațiunii. Pentru ideea dublului adevăr și pentru o anumită îndreptățire a filozofiei la autonomie și demnitate, tomismul a fost condamnat și interzis (1277), apoi recunoscut, în formă renovată de neotomism, ca filozofie oficială a catolicismului.

   Toma este spiritul cel mai sistematic al întregii filozofii medievale. Cele 612 întrebări cu 3000 articole ale Summei teologice fixează prin „obiecțiuni” și răspunsuri la obiecțiuni, toate punctele de doctrină care pot intersecta poziția creștină. Toată doctrina este aristotelică. Termenii aristotelici, de materie – formă, putere – act, devin mijloace pentru a fixa, precis, rațional, doctrina bisericii.   

   Partea primă a Summei teologice se ocupă de atributele lui Dumnezeu, partea a doua tratează despre Dumnezeu ca scop și Cristos ca partener al omenirii pe traseul de întoarcere la Dumnezeu, iar partea a treia studiază contextul creștin al acestei reîntoarceri: iubirea divină, istoria și contingența; Dumnezeu este o ființă simplă, eternă, perfectă, infinită și pururea în act. El a creat lumea care are un început și nu are sfârșit.

   Prima întrebare care se pune pentru orice filozofie creștină, și care se punea în special pentru filozofia medievală, este cea a raporturilor dintre filozofie și dogma supranaturală a bisericii. Toma stabilește aici o graniță extrem de clară. Procedarea rațională a intelectului este o introducere în credință. Adevărurile științei, ale „luminii naturale” formează o treaptă anterioară credinței, tot așa cum natura este o treaptă anterioară a grației. Rațiunea naturală nu duce decât la pragul sfințeniei. Actul de credință este un act al voinței libere și tocmai prin aceasta mai meritoriu. Nu există însă un adevăr dublu; adevărul este unul și același. Tocmai de aceea rațiunea și dogma nu se pot contrazice. Una explică, prin „lumina naturală” ceea ce arată ca revelat. Sunt însă adevăruri pe care rațiunea nu le poate înțelege, de ex. misterul păcatului originar, crearea omului prin Logos etc. Nu toți oamenii pot ajunge la adevărurile intelectului filozofic, de aceea credința este necesară. Pe de altă parte însă, filozofia este necesară teologiei; ea apără adevărurile credinței contra oricărui atac pe cale rațională.

   Voi dezvolta câteva teme esențiale ale lui, cum ar fi Existența lui Dumnezeu care poate fi probată pe cale rațională. Demonstrația lui Toma este o demonstrație care urmează de aproape formulele aristotelice: Dumnezeu există fiindcă este „primul motor”; toate lucrurile din lume au o cauză (eficientă) – Dumnezeu; lumea cuprinde existențe contingente (care sunt, dar ar putea să nu fie) și existențe necesare; există o ierarhie a ființelor, de la cele mai imperfecte la cele mai perfecte, cea mai perfectă ființă fiind Dumnezeu; toate lucrurile par a urmări un scop suprem și acesta este Dumnezeu. Trebuie să existe în natură o ființă care să fie primul motor, cauza eficace, necesară prin ea însăși, cu totul perfectă și guvernând orice lucru prin inteligența sa. Toma demonstrează existența lui Dumnezeu prin cinci probe: Prima probă se deduce din mișcarea existentă în lume, a doua din necesitatea primei cauze și înlănțuirea cauzelor, deci trebuie admisă o primă cauză – Dumnezeu, a treia se deduce din contingență și din necesitate, și dacă toate lucrurile sunt contingente înseamnă că a fost un timp în care nu exista nimica pe lume și dacă ar fi fost așa, n-ar exista nimica astăzi, fiindcă din nimic nu se poate naște decât nimic, a patra se deduce din gradația ființelor, existând o ființă care este cauza oricărei existențe, a cincea se deduce din guvernarea lumii, existând o ființă  inteligentă care conduce și lucrurile lipsite de inteligență, pentru a ajunge și acestea la scopul lor final. Toma admite teza augustiniană după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor. Orice creatură corespunde ca idee, unei esențe divine. Teza augustiniană este de origine platonică. Pentru Toma ea nu va fi valabilă decât pentru Dumnezeu. Pentru oameni ideile nu sunt decât copii ale lucrurilor din experiență. Dumnezeu este cauza tuturor cauzelor. Răul este imperfecțiunea care aparține creaturii – o lipsă, întrucât creatura nu poate avea perfecțiunea lui Dumnezeu.

   Sufletulaltă temăeste „o formă spirituală”, dar cea mai joasă. El se naște odată cu corpul dar nu moare odată cu el. Nemurirea rezultă din caracterul său spiritual. Cunoașterea umană se face cu ajutorul simțurilor. Intelectul la început pasiv, primește impresiile din afară, acestea lăsând în urma lor – imagini. Intelectul este dotat cu putere de abstracție și căruia îi aparține gândirea noțională, superioară. Între intelectul uman și cel divin, există un intelect mai perfect decât al nostru, cel al îngerilor cu ierarhiile lor. Problema intelectului angelic este o problemă frumoasă – pentru gândirea medievală o inteligență contemplativă, mai perfectă ca cea a intelectului uman, mai pură.

   Actualizarea ființei în substanțele simple are loc gradual, astfel încât spiritele cu cea mai multă actualitate (ființă) sunt în proximitatea lui Dumnezeu iar spiritele cu cea mai multă potențialitate (având mai puțină ființă) sunt mai îndepărtate de Creator. Această gradare, ne spune Toma, se sfârșește cu sufletul uman, care deține ultimul loc în ierarhia substanțelor intelectuale.

   Omului îi este specifică prezența materiei. El aparține atât ființelor imateriale (prin suflet), cât și celor materiale (prin trup). Sufletul omului nu e o inteligență pură ci un intelect potențial care este asociat unui corp dar are acces la Inteligibil. Astfel, sufletul uman este o substanță (este individualizat) intelectuală, ființând în mod esențial ca formă a corpului. Îndatorat lui Averroes și, evident, lui Aristotel, Toma se situează împotriva doctrinelor dualiste (cum ar fi cea a lui Avicenna), astfel încât intelectul, în doctrina tomistă, este legat în particular de trupul material. Această unitate între suflet și corp reprezintă unul din elementele ingenioase ale filosofiei tomiste, prin care se reușește un răspuns limpede la problema raportului materie-spirit. Iată cum funcționează el: „Din cauza faptului că deține, între celelalte substanțe intelectuale, mai multă potențialitate, intelectul potențial al omului se situează atât de aproape de lucrurile materiale, încât un lucru material este atras să participe la ființa sa, până într-acolo că din suflet și din corp rezultă o singură ființă, într-un singur compus, deși această ființă, în măsura în care aparține sufletului, nu este dependentă de corp”.

   Această „atracție” a materialului de a participa la ființa sufletului se explică prin faptul că există și alte forme, situate mai departe de Dumnezeu decât sufletul, forme care prin statutul lor inferior, tind să participe la ființa sufletului. Ele sunt însă și mai apropiate de materie, astfel încât nu pot ființa în afara ei. Acestea sunt forme care nu pot acționa de la sine, ci numai în conformitate cu determinările prin care materia se pune la dispoziția lor. Spre deosebire de îngeri, care nu au nevoie de materie pentru a acționa și spre deosebire de sufletul uman care acționează asupra materiei pe de o parte și este multiplicat de materia desemnată, pe de altă parte, formele inferioare sunt doar multiplicate: ele sunt efecte ale determinărilor sensibile.

   Sufletul este universal, dar întrucât fiecare individ are materie (corp), configurația corpului fiind de fiecare dată unică și irepetabilă, ea funcționează ca un principiu al individuației; dacă sufletul este forma corpului, înseamnă că fiecare suflet este, în felul său, unic, diferit de celelalte: este forma sau actul corpului său. Și dacă diferențele dintre indivizi sunt date de constituția sau structura particulară a corpului care acționează ca principiu de individualizare sau de particularizare a formei, înseamnă că trebuie să existe tot atâtea suflete individuale câte corpuri există. Activitatea intelectuală a unui individ este diferită de cea a altui individ, datorită diferențelor existente între puterile perceptive, între imaginile și reprezentările fiecăruia. Ceea ce este sensibil sau particular este perceput, iar percepția este particulară, numai ceea ce este inteligibil fiind înțeles.

   Mult mai târziu, fondatorul psihologiei analitice, elvețianul Carl Gustav Jung (1875-1961) în cartea sa „Tipuri psihologice” vorbește despre „individuație”, atribuindu-i un loc important în psihologie, considerându-l a fi un proces de diferențiere, de dezvoltarea a personalității individuale, frânarea lui prejudiciind grav dezvoltarea vitală a individului și numai o societate  care își poate conserva coerența internă și valorile colective acordând totodată individului maxima libertate posibilă, are șanse de viață durabilă. Procesul de individuație nu duce la izolare, ci la o coeziune colectivă mai intensă și mai generală. „Înainte ca individuația să devină scop este necesar ca educația să-l fi atins pe al ei, respectiv adaptarea la un minimum de norme colective necesare existenței”, spune Jung și dă exemplul plantei care pentru a se dezvolta trebuie să poată crește în solul în care a fost sădită; „punctul de vedere individual nu este contrar normei colective, ci este doar altfel orientat”.    

   Fac o paranteză mai mare și amintesc două fraze spuse de către matematicianul Solomon Marcus într-un discurs ținut la Academie, în anul 2015: „Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec. Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice”. Cât de simplu, câtă concentrare în două fraze! Și de aici, necesitatea spiritului de toleranță!

   Reiau explicațiile lui Toma: Sufletul este capabil de cunoaștere, însă nu percepe inteligibilul în mod direct, ci numai prin lucruri și mai ales între anumite limite și într-un anumit fel, condiționat de corporalitatea sa. Cunoașterea apare prin contactul cu obiectele individuale și sensibile care imprimă în simțuri speciile lor imateriale. Acesta este, de altfel, unul din punctele cruciale prin care Toma se distinge de predecesorii săi , anume rolul trupului în percepția și intelecția umană. Ca rezultat imaterial al acțiunii obiectului asupra organului de simț capabil să-l perceapă, specia conține un element inteligibil care se revelează intelectului. Astfel, intelectul este capabil să primească inteligibilele pe care nu le conține în mod actual (fiind în acest sens un intelect pasiv sau posibil). Pe de altă parte, iluminat fiind de Dumnezeu, el are posibilitatea de a desprinde inteligibilele din imaginile sensibile ale lucrurilor provenite din senzație. Intervenția grației divine este necesară deoarece intelectul uman are nevoie de o întărire, de intervenția unei puteri supranaturale care să-l ridice dincolo de limitele sale naturale.

   Privitor la etica filozofiei sale, pe lângă morala creștină a realizat o morală rațională. Natura umană este caracterizată prin rațiune. A lucra după rațiune înseamnă a împlini liber legea morală, înseamnă a lucra după virtute. Or, legea morală face parte din creația lui Dumnezeu, există deci, în lume două ordine: ordinea naturii și ordinea morală.

   Aristotel vorbise în etica sa despre libertatea alegerii; omul are privilegiul de a alege între acțiunile sale, pe când o piatră care cade nu-și poate alege drumul. Tema Libertății voinței a găsit întâia sa dezvoltare puternică în filozofia creștină, unde omul trebuie să dea socoteală de actele sale în fața lui Dumnezeu. Momentele voinței: intenție, deliberare, sunt analizate în mod clar de Toma. Conștiința își spune hotărârea sa înainte și după ce acțiunea a fost săvârșită. Ceea ce domină în libertatea voinței  este rațiunea – primatul intelectului.

   Toma împarte virtuțile în virtuți naturale – curajul, modestia etc., și virtuți supranaturale – credința, speranța, iubirea. Toate acestea servesc și astăzi drept bază a unei concepții realiste a omului în raport cu Divinitatea.

   Interesantă este problema analizată de Toma și anume, cea a Scopului ultim. Sf. Augustin spunea că un om poate să așeze scopul ultim al voinței sale în mai multe lucruri, care nu sunt opuse între ele, deci nu se exclud. El este de părere că Omul nu poate avea mai multe scopuri ultime; este imposibil ca voința unui om să se îndrepte în același timp către obiecte diferite, concepute ca scopuri ultime ale sale. Deci, scopul ultim al tuturor oamenilor fiind în mod natural unul, trebuie ca voința fiecărui om în parte, să se îndrepte către un singur scop ultim.

   Rațiunea și voința sunt legate prin faptul că etica presupune exercițiul liber al voinței. Voința este o facultate a sufletului, anume partea dorinței instinctive a sufletului rațional. Orice natură are o înclinație numită apetit sau poftă. Unele lucruri naturale acționează fără a judeca, cum sunt lucrurile materiale (pietrele), având înclinații necesare orientate spre autoconservare. Plantele, de exemplu, au asemenea înclinație. Animalele, pe de altă parte, au apetit natural pe care însă și-l exercită fără judecată. Ele au o cogniție senzorială dedicată în întregime obținerii scopurilor conjuncturale, dependente de circumstanțele accidentale. Înclinația naturală și percepția senzorială îi permit animalului să caute ceea ce i se potrivește, să se îndepărteze de ceea ce îi dăunează și să se opună obstacolelor.

   Omul are în plus intelectul sau facultatea de judecare ce îi permite să acționeze independent de înclinația naturală sau instinct, orientându-se după rațiune. În acord cu rațiunea, situațiile particulare au un statut contingent. Dacă speciile inferioare (animalele) acționează în interiorul acestor situații contingente, în acord numai cu scopul imediat al conservării, omul poate înțelege caracterul contingent al conjuncturilor pe care le întâlnește și mai ales poate să le deosebească de scopul său final, obținerea fericirii (eudaimonia, la Aristotel, sau beatitudo, la Toma), adică vederea lui Dumnezeu.

   În raport cu acest scop final care este natural și necesar, orice situație concretă este contingentă și poate dobândi, cel mult, statutul de mijloc în vederea scopului final. Astfel omul este singura ființă care se folosește de evenimentele particulare pentru a le transforma în obiecte ale unei alegeri libere a mijloacelor destinate atingerii scopului final. Toți agenții umani au, în mod necesar, același scop; ei trăiesc însă o viață particulară, se îndeletnicesc cu practici diferite, mai mult sau mai puțin virtuoase, făcând adesea greșeli în ce privește alegerea potrivită.

   Voința sau apetitul intelectual este facultatea care alege întotdeauna lucrurile particulare care au fost înțelese de către intelectul teoretic. Din punct de vedere material, Binele este un act de voință, dar din punct de vedere formal el este un act rațional, deoarece rațiunea este cea care îndreaptă omul spre el. Rațiunea este deci cauza libertății de alegere, iar cea care alege este voința. Deși nu este un act al rațiunii, actul propriu-zis al alegerii este rațional deoarece are loc sub îndrumarea acesteia. Libertatea voinței stă deci în natura omului iar Dumnezeu, în calitate de cauză primă, nu anulează libertatea, ci dimpotrivă, o lasă să se manifeste deoarece cauza primă acționează asupra fiecărui lucru conform naturii sale. Natura omului este aceea de agent moral care alege liber să voiască ceea ce este rațional și puterea de alegere se limitează la mijloacele raționale ale atingerii scopului final – Fericirea.

   Când binele este obiectul apetitului intelectual (voința), înseamnă că virtuțile morale sunt acele sentimente care sunt guvernate de rațiune în așa fel încât urmăresc binele. Ele sunt înțelese ca habitus-uri ce constituie caracterul, acele dispoziții stabile care, dorind binele, determină ființa umană să folosească virtutea intelectuală.

   Istoria a arătat deviațiile și erorile în care nu de puține ori a căzut gândirea filozofică, mai ales cea modernă. Studiul asupra acestui aspect al istoriei filozofiei are ca rezultat direct faptul că cea mai acută criză existențială a umanității este prezentă în viața omului actual. Prin modul lui de a fi, omul societății de astăzi își desfășoară existența în cadrul exigențelor modernității și postmodernității. În structura celor două fenomene sociale prevalează în mod substanțial o eroare fundamentală, aceea a unei idei greșite despre Dumnezeu. Dumnezeu este conceput, în cazul în care se crede în existența lui, ca o realitate absolută care după ce a creat lumea s-a detașat de ea lăsând-o să se conducă singură în libertatea sa, de aici efectul imediat al pierderii simțului păcatului care se verifică astăzi. Orice criză existențială repune în discuție în mod esențial problema existenței lui Dumnezeu, a raportului omului cu Dumnezeu și a realității lumii. Explicația pe care omul o dă acestor probleme metafizice, decide în exclusivitate asupra sensului existenței sale. Când se ignoră dependența de Dumnezeu se produc drame care distrug căutarea rațională a armoniei și a sensului existenței umane.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

DESPRE VANITATE

„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”

 – George Eliot

 

   Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii", „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie", „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale", „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială", atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare" s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.

   Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.

   În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.

În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș, alte simboluri ale vanității fiind bijuteriile, banii.

   Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a se liniști: „Măria ta ești cea mai frumoasă...”.

   Trufia este unul dintre păcatele capitale, grele din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine".

   Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calități" dacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, dovedesc și mai multă vanitate.

   Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care a fost intrigat de cât de apreciată i-a fost înțelepciunea, alături de alți mulți deștepți și pregătiți în anumite domenii și a început să dialogheze cu ei, cântărindu-le cunoștințele și comparând. Astfel a ajuns la concluzia că într-adevăr este mai deștept ca ei, s-a liniștit, a folosit această „emblemă", dar, pe lângă admiratori au apărut și mulți dușmani.

   Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).

   La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt".

   Un excelent ghid în această direcție îl găsim în această carte biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, grație a înțelepciunii trecuse hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică.

   Voi reda câteva din sfaturile sale. Eclesiastul începe cu cuvintele: „Totul este vanitate! Ce folos are un om din toată munca lui aspră la care trudește din greu sub soare?“. Cuvântul ebraic pentru „vanitate“ înseamnă literal „suflare“. Acest sens transmite ideea de ceva lipsit de fermitate, de stabilitate și de permanență. „Extrema vanitate“ este o expresie ce caracterizează bine preocupările omenești.

   Apoi amintește ciclurile naturale în continuă repetare. Generații de oamenii după generații apar și dispar, soarele continuă să răsară și să apună, vânturile se rotesc la nesfârșit, iar râurile se varsă necontenit în mări, dar fără să poată să le umple vreodată. După o adâncă reflecție asupra acestor lucruri, înțeleptul rege face observația: „Toate lucrurile sunt obositoare; nici unul nu este în stare să vorbească despre aceasta. Ochiul nu se satură de văzut iar urechea nu se umple de auzit. Ce s-a întâmplat se va [mai] întâmpla și ce s-a făcut se va [mai] face, și astfel nu există nimic nou sub soare“.

   Examinarea atentă a tuturor acestor cicluri naturale i se părea „obositoare“ lui Solomon. Este fără îndoială adevărat că imensitatea și complexitatea acestor cicluri sunt de așa natură încât un om și-ar putea consuma prea bine întreaga viață, fără să le poată înțelege pe deplin și în totalitate. Mijloacele sale de exprimare n-ar fi niciodată în măsură să le descrie pe toate în amănunțime. Solomon se ocupă aici de inutilitatea sau zădărnicia cu care sunt confruntați oamenii imperfecți. Astfel putem să ne dăm și noi seama cât poate fi de obositor pentru un om să observe atent neînduplecata repetare a acestor cicluri care nu încetează niciodată, și să compare apoi lucrul acesta cu scurtimea propriei sale vieți. Celui lipsit de înțelepciune divină, caracterul temporar al existenței sale precum și incapacitatea de a-și permanentiza existența îi trezesc un sentiment de inutilitate și îl determină adeseori să caute în zadar ceva deosebit, ceva nou, dar numai pentru a constata, în ultimă analiză, că este  „aceeași veche poveste“. Faptul acesta este și el obositor. Însă, cunoașterea acestor lucruri ne poate ajuta să evităm risipirea de mult timp, eforturi și bani în încercarea de a ne găsi împlinirea și fericirea prin satisfacerea simțurilor. Dorința de lucruri și de trăiri noi ne poate aduce o măsură de bucurie, dar ea nu ne va mulțumi niciodată pe deplin. În cele din urmă totul pleacă unde „nu mai există nici lucrare, nici urzire (de planuri), nici cunoștință nici înțelepciune“, căci cei morți „nu mai sunt conștienți de nimic”.

   Regele Solomon într-o anumită măsură s-a bucurat de experiența unei existențe luxoase. El spune: „Nu mi-am oprit inima de la nici un fel de bucurie, căci inima mi se bucura de toată munca mea aspră și aceasta îmi era partea pentru toată munca mea aspră“.

   Cu privire la aflarea adevăratei împlinire și a fericirii autentice, el mărturisește: „Iar eu, da, chiar eu, m-am îndreptat spre toate lucrările mele pe care le făcuseră înseși mâinile mele și spre munca aspră pentru care am lucrat din greu ca s-o înfăptuiesc, și iată că totul era vanitate și alergare după vânt și că nu exista nimic de folos sub soare“.

   Despre oamenii care iubesc bogăția și celebritatea, Eclesiastului spune: „Cel care nu iubește [altceva] decât argintul nu se va sătura de argint și nici cel care iubește bogăția, nu se va sătura de venituri. Și aceasta este vanitate.

   Vorbește despre o împrejurare tragică ce intervine frecvent în cazul celor care sunt hotărâți să se îmbogățească: „Eu însumi m-am întors să văd vanitatea de sub ceruri: Există unul dar nu [și] un al doilea; astfel el nu are nici fiu, nici frate, și [totuși] munca lui din greu nu are capăt. De asemenea, ochii nu i se satură de bogății: Și pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune? Și aceasta este vanitate, și este o preocupare aducătoare de nenorocire“.

   În căutarea de bogății, mult prea adesea oamenii sacrifică relații umane atât dinăuntrul cât și dinafara familiei. Cât de vrednic de milă este nenorocitul care în goana lui după bunuri materiale se izolează, devenind singuratic! El își închipuie că e avantajos să nu ai familie sau prieteni, întrucât asemenea relații ar pretinde cheltuieli financiare. Cineva care înclină să gândească în felul acesta se poate să se întrebe: „Pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune?“ Indiferent cât sunt de întinse proprietățile unui bogat, „ochii nu i se satură de bogății.“ Conștient de lucrul acesta Solomon scrie: „Este mai bine doi decât unul, căci ei au o bună răsplată pentru munca lor grea. Căci dacă unul cade, celălalt îl poate ridica pe tovarășul său. Dar ce va fi cu cel care cade când nu există un altul să-l ridice? Iar dacă se culcă doi alături, e cert că ei se vor încălzi; dar cum se va încălzi unul singur? Iar dacă cineva îl poate birui pe cel care este numai singur, doi la un loc i-ar putea sta împotrivă. Și o frânghie [împletită] în trei nu poate fi ruptă repede [în două]“. Din aceste cuvinte se desprinde o importantă învățătură: Relațiile umane sînt de o mai mare valoare decât bunurile. A-i veni în ajutor unuia dintre semenii noștri este mult mai de preț decât aurul, decât argintul și decât orice alt obiect neînsuflețit.

   Cartea Eclesiastului recunoaște deschis că omenirea a suferit multă apăsare: „Și eu însumi m-am întors să văd actele de apăsare care se fac sub soare, și iată lacrimile celor apăsați, dar ei n-aveau nici un mângâietor; iar puterea se afla de partea apăsătorilor lor, așa că ei n-aveau nici un mângâietor“. Când cei apăsați caută să scape de cei ce se bucură de putere, adeseori biruie nedreptatea. Solomon face următoarea observație: „Și am văzut apoi sub soare locul dreptului acolo unde era răutate cât și locul justiției acolo unde era răutate“.

Și o declarație inspirată: „Ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat, iar ceea ce lipsește nu poate fi pus la număr“. Căci oricâte eforturi ar depune oamenii, ei nu vor putea îndrepta nenumăratele aspecte „strâmbe“ ale conduitei umane.

   „Cel care respectă porunca nu va cunoaște nici o nenorocire, și inima înțeleaptă va cunoaște și timpul și judecata. Căci există un timp și o judecată pentru toate lucrurile, căci nenorocirea oamenilor se află din belșug asupra lor. Căci nu există nimeni care să știe ce va fi, pentru că cine îi spune exact cum va fi?“.

   În timp ce există multă apăsare, nedreptate și multe alte aspecte rele ale vieții omenești de astăzi, cel înțelept nu permite ca acestea să–i diminueze bucuria pe care i-o dau lucrurile pe care le posedă, chiar dacă acestea pot fi neînsemnate.

   Și mult mai multe pot fi aflate în Cartea Ecleziastului...

   „Hainele scumpe duc la nașterea și creșterea vanității… Cu cât îți îngădui mai mult această dorință, cu atât ea va crește. Noi avem deja destulă vanitate în natura noastră, dar astfel îngăduind-o, ea va crește de sute de ori. Opriți-vă! Luați ca țintă să fiți plăcuți, doar lui Dumnezeu, și aceste ornamente vor dispărea.”, spunea teologul și predicatorul evanghelic englez John Wesley (1703-1791).

 

   Dar să vorbim și despre Vanitatea din zilele noastre. Astăzi, ca și în alte timpuri, femeile și bărbații și-au scos în evidență, prin machiaj sau îmbrăcăminte aspectul exterior. Persoanele narcisiste au fost și sunt preocupate doar de ele însele, capacitatea lor de relaționare fiind adesea scăzută sau exagerată în exterior, dar în interiorul sufletului toți acei oameni sunt goi, au parte de așa numitul – vid interior.

Vorbele și gesturile lor sunt țintite spre obținerea profitului personal. Spre deosebire de aceștia, sunt și oameni care fac gesturi dezinteresate”, pornite din inimă, pentru a ajuta pe celălalt. Ei au bunătatea sufletului care îi împinge, de multe ori,  la sacrificiu, pentru a alina dureri, a-i face pe cei din apropiere să nu sufere. Își sacrifică de multe ori visele, idealurile și dorințele pentru binele altcuiva.

   Ne este cunoscută și nevoia de admirație, acest sentiment de stimă, încântare și apreciere față de ceva sau cineva, sentiment în afara urii sau a disprețului, un sentiment normal, în afara vanității fiindcă are un suport material și spiritual, se bazează pe fapte sau atitudini. Admirația exagerată poate înfrâna elanul celui care a provocat admirația, așa că, totul în viață trebuie făcut cu măsură, pentru a ne menaja pe noi dar și pe ceilalți. Și totuși mulți oameni merită să fie admirați, merită a fi un exemplu pentru alții, în scopul mobilizării lor, a scoaterii din inerția instalată. Așa se produce schimbarea. Și schimbările se produc nu numai în cei care sunt admirați, crescându-le curajul și puterea de a merge mai departe, ci și în admiratori care dobândesc etaloane în viața lor. Admirația este și ea o problemă de educație.

   Astăzi avem exemple de politicieni care pun interesele personale (obținerea de funcții) deasupra intereselor țării și ne întrebăm: Nu o fac din vanitate? Tocmai oamenii cei mai vanitoși și cei mai îndărătnici sunt cei mai susceptibili de a contrazice și a-și schimba poziția, opțiunile, după anumite aranjamente care să ducă la satisfacerea vanității lor, în imediatul timp sau într-un timp mai îndelungat. Aceasta nu înseamnă a fi vizionar, ci înseamnă a fi potlogar! (scuzată a-mi fi expresia!).

   Lipsește logica gestului prin care partidele care au votat pentru demiterea guvernului în funcție, să nu procedeze în același mod la investirea noului guvern. Versatilul conducător al unui partidului speră să reconstruiască stânga în jurul lui, din vanitate și nicidecum în folosul țării. Apoi, poziția oscilantă a altor partide este și ea lipsită de logică și de suflu tineresc dornic de schimbare. Este merituos și în interes național de sprijini partid PNL care a avut cândva un rol excepțional în definirea intereselor țării, și care în momentul de față a strâns oameni merituoși și de încredere în componența sa, pentru a încerca să repare multele și gravele greșeli ale guvernului demis. Componența guvernului pare să fie foarte potrivită, iar miniștri propuși ar trebui încurajați și nu defăimați, înainte de a le vedea strădania și rezultatele.

   Și ajung la cuvintele lui J. J. Rousseau - „Dacă un om nu este smintit, poate fi vindecat de orice nebunie în afară de vanitate”, eu aș spune că, totuși, fiecare învăț poate avea și dezvăț!

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord.

Generaţia mea şi generaţia “eu”: Valori şi atitudini

de Tiberiu Dianu



          În anii de liceu îl descoperisem pe James Joyce și devenisem un admirator al literaturii sale. De fapt, eram atât de interesat de el încât mă hotărâsem să particip la o olimpiadă de limba engleză. Cu acea ocazie am câştigat un premiu pentru un eseu care analiza lucrările lui autobiografice. Păstrez şi acum diploma de participare, care se află în dosarul meu de documente şcolare.

În timpul acelor ani mi-am aprofundat cunoștințele privind proza lui Joyce, în special cu privire la lucrări precum “Oameni din Dublin”, “Portret al artistului la tinereţe”, “Ulise” şi “Veghea lui Finnegan”. Deși este considerat un autor apolitic, Joyce a fost, de fapt, simpatizant al mișcărilor politice radicale ale timpului său, în special anarhism, sindicalism (sindicalism revoluționar) și socialism, care, în acei ani, au influențat scriitorii de avangardă în drumul lor către modernismul literar.

În timpul anilor prezenţi, după ce Donald Trump a câștigat președinția americană în 2016, respectând toate regulile jocului democratic, Statele Unite au început să se confrunte cu o renaștere a mişcării de stânga, atât cea moderată, cât și cea radical-anarhistă, stânga fiind considerată ca marele perdant al sus-menţionatelor alegeri. https://en.wikipedia.org/wiki/Protests_against_Donald_Trump


Curând după anunţarea rezultatelor a izbucnit o insurgență a rebelilor anti-Trump în mai multe orașe americane, printre care Baltimore, Oakland, Philadelphia și Portland. Rebelii erau pasiv-agresivi, manifestându-şi frustrările de la plânsete la răcnete de mânie, de la atitudini de rezistenţă la comiterea de infracţiuni. Se pare că înfrângerea i-a făcut să uite rapid de regulile jocului democratic de putere. Acum, deși continuă să se afle în minoritate, perdanţii doresc să schimbe din mers regulile jocului.

Am văzut scene desprinse parcă din universul lui Joyce. După “Veghea din ziua alegerilor” s-a declanşat “Odiseea” distrugerilor în masă a “Oamenilor din Portland”, metamorfozaţi şi regăsiţi în “Portrete ale anarhiştilor la tinereţe”. Am început şi eu să mă întreb ca Seinfeld: “Oare cine sunt acești oameni?” Și cred că știu cine sunt.

Voi încerca să le pictez “portretele” în 15 tuşe de pensulă, fără o ordine prestabilită. Ei sunt cei din generația “eu”, adică cei care:

(1) sunt consideraţi mereu “speciali”;


(2) sunt consideraţi “câștigători” şi atunci când pierd;


(3) primesc premii şi când se clasează după locul 5;


(4) preferă să joace fără să păstreze scorul;


(5) îi consideră pe părinţi ca fiind “prieteni” şi li se adresează pe numele mic;


(6) îşi văd rareori taţii;


(7) sunt pacifici la război şi războinici în timp de pace;


(8) îşi textează reciproc unul altuia şi când stau la aceeași masă;


(9) stau cu nasurile în tablete şi când umblă, şi când nu umblă, iar când îi întrebi ceva, cuvintele le intră pe o ureche şi le ies pe cealaltă;


(10) îşi folosesc sistemul de reproducere pentru sex, dar nu îl acceptă pentru reproducere;


(11) vor să schimbe noţiunea de “familie” ignorându-i funcţia sa de bază, aceea de reproducere naturală;


(12) consideră marxismul ca o filozofie “interesantă”, dar “incorect aplicată”;


(13) consideră că proprietatea privată poate fi distrusă fără consecinţe, dar pretind pentru fiecare dintre ei o cotă “egală” de beneficii;


(14) recurg la “corectitudinea politică” atunci când nu mai au argumente de invocat;


(15) iubesc democrația atunci când câștigă și invocă secesiunea atunci când pierd.

În cele din urmă, există o speranţă şi pentru ei în următorii patru sau opt ani de administraţie Trump, dar îndeosebi pentru:

    (1) Alec Baldwin, care va ţine cu dinţii de rolul lui de imitator de duzină al lui Donald Trump;

    (2) Bruce Springsteen, supranumit şi “Şeful”, care va continua să-şi bolborosească cântecele de protest din tinereţe;

    (3) Beyoncé, care, ca idol al tinerelor de culoare, le va demonstra acestora calitatea de a fi “bootylicious” în societate, adică, mai pe româneşte, “fundulicioase”.

   (4) Cohortele de “scorpii” feministe americane (“bitch”, cum le place să se autodenumească), mai bâtrâne sau mai tinere, alde Madonna, Cher, Lady Gaga, Katy Perry, Miley Cyrus, Amy Schumer, alături de reprezentantele lor canadiene (alde Samantha Bee) şi britanice (precum Adele), costumate cu pantaloni gen Hillary Clinton sau cu căciuliţe sexuale roz (aşa-numitele “pussyhats”), care vor continua să ne peroreze despre “monologurile vaginului” și “puterea fetelor”;

(5) Spike Lee, care își va da seama că valorile familiale tradiţionale din seriale de tipul “Tatăl știe mai bine” (“Father Knows Best”) nu sunt încă “expirate”, aşa cum declarase el ritos în urmă cu o vreme.

Dimpotrivă, el, tatăl, se va reîntoarce la căminul abandonat. Și, împreună cu mama care şi-a crescut singură copiii, va încerca să își reînchege familia destructurată. Și apoi să își culeagă de pe stradă fiii şi fiicele care protestează şi să îi bage din nou la școală sau la locurile lor de muncă, unde ar trebui să se afle. Fii și fiice care acum sunt într-o stare de continuă revoltă. Și care distrug oraşe ca Baltimore, Oakland, Philadelphia sau Portland.

Aceasta este generația “eu” pe steroizi.

FILOZOFIA, religia și știința (5)

   STOICISMUL ROMAN

Vavila Popovici


Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar și pentru moravurile noastre. ” – Seneca

 

   În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o școală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt.

   Filozofia stoică ne vorbește despre libertate, fericire și virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând libertatea interioară, sufletească – scut împotriva nedreptății și tiraniei. Ei considerau că „Virtutea este singurul bine” pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare – cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea – nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți.

   Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândește că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său și orice om dorește să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire și acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte și nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc și care poate nici nu vor exista în realitate vreodată.

   În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul.

   Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna o înțelepciune practică, aplicabilă, curajul, onoarea, dreptatea și cumpătarea, stoicismul oferă – am mai spus – avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Când auzim cuvântul „stoic” ne gândim la o persoană care rămâne calmă, chiar în situații foarte grele, deci care are un autocontrol, ne gândim la o persoană virtuoasă, tolerantă.                   
                                                                                                                                                                                                                                               Citeşte întreg materialul

Eveniment cultural-istoric, la Ploiești

Ioan POPESCU


Lansarea cărții ”JURNALUL CAVALERULUI”, în prezența autorului: ing.Mircea Cosma, presedintele Societății cultural-istorice ”Mihai Viteazul” Ploiesti, fost presedinte al Consiliului judetean Prahova.


Acest prim volum din Jurnal (care in final va avea trei volume) reconstituie, pas cu pas, campania militară a unui pluton român de Vânători de Munte din Divizia 2, Batalionul 9 ”Vulcan”, desfășurată pe traseul Prut-Marea de Azov- Muntii Caucaz-Crimeea, in perioada 22 iunie 1941- 1 august 1943.


Comandantul plutonului, sublocotenent Ioan Alexandru Cosma, invățător din Transilvania, se dovedeste a fi nu numai un înzestrat militar, ci si un talentat si pasionat ”jurnalist de front”. In paginele caietelor sale el notează, aproape zilnic, vibratia apocaliptică a trăirilor de război.


Puse cap la cap, aceste însemnări au constituit arhitectura Jurnalului, împlinită de fiul său, ing. Mircea Cosma, născut la 1 Decembrie 1945 (ce zi fatidică pentru destinul său! - n.a.), cu sprijinul intregii familii.


 Să mai mentionăm faptul că ing.Mircea Cosma este membru al Academiei Europene de Relatii Economice și Culturale de la Roma și membru fondator al Fundatiei ”Constantin Stere” Bucov.


De asemenea, este colaborator  la Parlamentul României și presedinte de onoare al Agentiei Europene de Energii Regenerabile, Filiala Prahova.


De numele său si al societații cultural-istorice ”Mihai Viteazul” se leagă și realizarea a 206 statui închinate marilor personalitati ale istoriei și culturii poporului român, amplasate in peste 15 țări ale lumii.


Lansarea cărții a avut in sala Marii Uniri din Palatul Culturii Ploiesti, in prezenta unui numeros public, multi dintre cei care au cumpărat cartea obtinând autograful autorului.

In prezidiul manifestarii au luat loc, alături de autorul cărtii, lector univ.dr.Florian Bichir, col(r) Dumitru Codiță, Laura Mihaela Fulgeanu Moagher - deputat in Parlamentul României, Cristian Mihai Ganea - viceprimar al municipiului Ploiesti.

Cartea a apărut la Editura ”DORINȚA Ploiesti-Chișinău” 2019.

PACE SAU RĂZBOI?

Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea. Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea.”  – Eleanor Roosevelt

 

   Pacea se definește, atât în plan colectiv, cât și în plan individual, prin starea de liniște, o stare lipsită de conflicte între oameni, atât în familie, cât și în întreaga societate, pe întregul glob pământesc.

   În mitologia  greacă Eirene (Irina) era zeița care personifica pacea, având echivalentul Pax în romană. Simbolul porumbelului cu ramura de măslin era tot simbolul Păcii, deoarece porumbelul a ales casca zeului războiului, s-a cuibărit în ea, împiedicând astfel acțiunea zeului.

  Atât în viața individuală și familială, cât și în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu cele conflictuale. Am mai spus cândva că, în natura omului găsim trei cauze principale de conflict: concurența, neîncrederea, gloria. Prima este pentru câștig, a doua pentru siguranță și a treia pentru reputație și putere. Cât timp oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i țină în respect, ei se găsesc într-o stare de luptă, de război, fiecare om fiind inamicul fiecărui om. Strădania în această stare este aproape inutilă, deoarece rezultatul oricărei munci este nesigur și domnește o continuă frică și pericol de lovitură violentă. Viața omului este urâtă, brutală, și se scurtează din cauza ivirii stresului, a diferitelor alte boli. Ușile caselor sunt mai bine închise, dar și a spațiilor publice. Pe străzi poți fi lovit de o mașină, mașina sau casa ta pot fi incendiate. Astfel de viață a este în desfășurare și se prefigurează și pentru viitorul apropiat, viață bazată pe teamă și neîncredere. Oare asta ne dorim?

   Din frică izvorăsc apoi multe rele ale omenirii: frica de sine, frica de celălalt, de ceea ce gândesc alții despre noi, de vinovății greșit atribuite etc. A depăși frica înseamnă a ne umple ființa mentală și spirituală de ceea ce alungă frica, adică înțelegerea, acceptarea, iubirea. Frica, mânia sunt otrăvuri pentru tot organismul, resentimentul produce în organism secreții care împiedică buna funcționare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.). Fiecare atom este un univers și el acționează într-un sistem de energie ordonat din corp, dar poate crea energii de ruptură prin toxinele pe care le produce. Acestea trebuie eliminate din corp prin diverse sisteme (respirator, circulator, digestiv etc.). Purificarea fizică și spirituală amână procesul de îmbătrânire, ne prelungește viața. Biblia ne spune că „Putem dobândi pace interioară satisfăcându-ne necesitățile spirituale” (Matei 5:3).

   Din lupta unui om contra celuilalt rezultă că nimic nu este drept, că dreptatea și nedreptatea, justiția și injustiția nu-și găsesc locul, statornicia. Forța și frauda devin preocupările, obsesiile principale, făcute cu patimă de către unii indivizi, pe când pasiunile îi împing pe oameni spre pace, armonie, și acestea sunt: frica de moarte, dorința de lucruri necesare unei vieți comode, și speranța de a le obține prin strădanie.

   Războiul poate fi un conflict militar sau de altă natură, scurt sau de durată, între doi oameni, două familii, două sau mai multe grupuri, partide, categorii sociale sau state, conflicte care urmăresc realizarea unor interese de natură diferită.

   Când starea omului este cea de război – conflict declarat al omului contra altui om (a două familii, grupări, partide) – fiecare parte este condusă de rațiunea sa proprie și nu există nimic de care să nu se folosească, din ce le este de ajutor pentru conservarea poziției lor, a vieții lor contra inamicului ivit; urmează că într-o asemenea stare fiecare om are drept la orice spunere și va spune după înzestrarea sa intelectuală sau în lipsa ei. Atâta vreme cât acest drept natural al fiecărui om față de orice lucru ar dura, n-ar mai exista pentru nimeni nici o siguranță, oricât de deștept și puternic ar fi, decât scoțând pe om din starea în care Natura îl pune să trăiască, adică în ordine, și se creează haosul.

   Este deci o regulă generală a rațiunii că orice om trebuie să caute pacea atâta timp cât are speranța de a o obține. Și această speranță este bijuteria minții. „Pacea e capodopera rațiunii”, spunea Joseph Muller (1890-1967), genetician american, educator și laureat al Premiului Nobel, cel mai bine cunoscut pentru munca sa cu privire la efectele fiziologice și genetice ale radiațiilor (mutageneză), precum și pentru convingerile sale politice sincere, cel care a avertizat asupra pericolelor pe termen lung ale emanațiilor radioactive ale războiului nuclear și a testelor nucleare. Dar, există cazuri în care Pacea nu poate fi obținută și pentru ca haosul distrugător să nu planeze, omul va fi nevoit să caute să folosească toate avantajele războiului.

   Deci, important este să căutăm pacea și apoi să căutăm mijloacele prin care ne putem apăra pe noi înșine. Pentru aceste realizări trebuie să dăm dovadă de rațiune, tărie și intransigență.

   Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679), considerat a fi unul dintre fondatorii filozofiei politice moderne, a scris printre alte subiecte și despre filozofie politică, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto-interesată. A fost unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filozofiei lui Descartes. El spunea: „din legea fundamentală a naturii prin care oamenii sunt obligați de a căuta pacea, se scoate legea: „când un om dorește în același timp cu alții același lucru – Pacea – și gândește că îi este necesară pentru apărarea proprie, trebuie să-și fixeze acest drept față de toate lucrurile și să fie mulțumit cu tot atâta libertate față de alți oameni cât și el va permite să aibă față de el. Atâta vreme cât fiecare om are dreptul de a face ceea ce îi place, în tot acest timp, toți oamenii sunt în stare de război. Iar dacă alți oameni nu vor să renunțe la dreptul lor, tot așa ca și el, atunci nu e nici un motiv pentru nimeni ca să se lipsească pe el însuși de aceasta... Aceasta este legea Evangheliei: „Ceea ce dorești ca alții să-ți facă, fă-le și tu lor. Este legea tuturor oamenilor: „Quod tibi fieri non vis alteri ne feceris”.

   De multe ori pentru a dobândi pacea este necesar a trece printr-un război și aceasta în cazul când puterea de înțelegere lipsește la adversar, când ambiția, orgoliul este nemărginit și ai încercat toate metodele de a –l face să înțeleagă binele, să renunțe la încăpățânarea unor acțiuni care duc la înrăutățirea situației, a vieții oamenilor. Poate nu au puterea gândului, poate nu au experiența vieții dar ar trebui să țină cont de cuvintele scriitorului Hemingway: „Înainte să vorbești, ascultă. Înainte să reacționezi, gândește. Înainte să cheltuiești, câștigă. Înainte să critici, așteaptă. Înainte să te rogi, iartă. Înainte să te oprești, încearcă.”

  Benjamin Franklin (1706-1790), cunoscută personalitate din Statele Unite, om de știință, filozof, om politic, spunea: „Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea.” Dar mai vorbea și despre „ușile înțelepciunii” care nu se închid niciodată, cu alte cuvinte e necesar să apelăm întotdeauna la rațiune, la moralitate, pentru a ajunge la hotărâri avantajoase societății. Să înțelegem că pacea finală este rezultatul cel mai bun, cel mai liniștitor. Altfel în spre ce ne îndreptăm? Ne aruncăm cu toții într-un hău? Nu este mai bine a înțelege unele situații grele și a acorda ajutor celor care vor să pună umărul la greu? Nu trebuie să avem în vedere binele țării?

   Iar societatea să o definim așa cum o concepea un filozof italian – un sistem de sfere concentrice, în care sfera cea mai apropiată de centru, cu raza cea mai scurtă, este familia, de la care se trece la grupare, Națiune, la Omenire, la Univers sau la orice alte determinări speciale de societate pe care le putem imagina, sfere care comunică între ele, transmițând lumina – recte moralitatea, de la centru spre celelalte sfere.

  Astăzi când totul este goana după bani și putere prin orice mijloace, unde relațiile umane sunt pervertite, valorile răsturnate, e cu adevărat greu a vorbi de moralitate, de înțelepciune, de adevăr, dar nu imposibil a nutri toate aceste calități și sentimente, și a încerca a le pune la locul binemeritat în societate.

   Fostul guvern, reprezentanți ai partidului socialist democrat au dovedit unde au putut duce țara alegând căile obscure, degradante, pentru satisfacerea intereselor lor, totul făcut cu abuz de putere: „Fiindcă putem, facem orice vrem!” au zis, și pentru că au putut, țara pe loc au ținut, pe cei fără merite îmbogățindu-i și pe cei merituoși sărăcindu-i!

   Măcar acum, toate partidele (că multe mai sunt, Doamne!) să lase la o parte orgoliile și să dea dovadă de capacitate superioară de înțelegere și de judecare a situației, în interesul țării.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord 

ÎNGÂMFARE vs. MODESTIE

„Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea” - Esop

 

   ÎNGÂMFAREA este, conform dicționarului, o atitudine de încredere exagerată în propriile însușiri; trufie, orgoliu, fală; infatuare. Este o trăsătură a inimii care constituie o gravă ameninţare pentru noi toţi”. Omul îngâmfat beneficiază cu obrăznicie de anumite libertăți, fără să aibă dreptul de a face așa ceva. Deseori acest lucru duce la dezastru. Îngâmfarea a distrus regi, regate, conducători, țări și a fost cauza prăbușirii unor imperii.

   Biblia afirmă pe bună dreptate: „A venit îngâmfarea? Atunci va veni dezonoarea; dar înţelepciunea este cu cei modeşti“. Fiecare om are locul său în această lume, pe care trebuie să-l păstreze cu modestie și să-l dezvolte tot cu modestie, cu bun simț, respectând anumite limite, chiar și atunci când se urcă niște trepte ale realizării, ale succesului. O persoană îngâmfată nu ține seamă de ceilalți, crezând orbește că deține calități pe care nu le mai au ceilalți și în consecință adoptă o atitudine de superioritate.

   Îngâmfarea este o față a mândriei exagerate, nesănătoase. Omul se manifestă ca un oportunist viclean care încearcă să câștige încrederea celorlalți din jurul lui, făcându-le diferite promisiuni, sau cu ajutorul distribuirii „cu dărnicie a săruturilor”, săruturi care ascund falsitatea unui sentiment care ar trebui să se numească dragoste. Este un mod de a fura inimile oamenilor, gândul său fiind cu totul în altă direcție, acțiunea în scop pervers este viclean direcționată. 

  Trăim într-o lume lipsită de scrupule în care oamenii fac orice și oricum numai să obțină promovarea. De asemenea, lingușitorii ar putea face afirmații mincinoase în fața altora, sperând să le câștige încrederea și sprijinul. Una este să fii ambițios, insistent în a-ți promova scopul (un scop cinstit desigur), să încerci cu modestie să ceri ceea ce meriți, ceea ce ești în stare să faci, după capacitatea ta mintală, pregătirea ta profesională, și puterea fizică, și alta este să nu cunoști limita bunului simț, să devii trufaș, plin de sine. Conflictele se nasc întotdeauna din slava deșartă a unor indivizi. 

   „Sunt un om ca oricare altul, un om între oameni. M-am născut într-un oraș mic din România, într-o familie muncitoare. Astăzi sunt soție, sunt mamă, am o familie frumoasă, pe care o iubesc enorm și care mi-a stat mereu alături. Cred în familie. Cred în Dumnezeu. Cred în muncă și în cinste, cred în oameni și în poporul român", a recitat candidata la președenție, arătând de unde a plecat și unde a ajuns. Ca o paranteză amintesc că pe vremea mea, cea a comunismului, nu promovai dacă nu aveai această origine socială și nu spuneai acest crez în ședința de partid sau nu scriai în autobiografie. Acum, în acest caz – aidoma! Numai, că în loc de credința în Dumnezeu era credința în puterea unicului partid.

   Neputința și incapacitatea unor ființe, îi împinge la supraapreciere, ajungând la narcisism, depășind îngâmfarea. Narcisismul este o problemă psihologică și se exprimă prin inducerea ideii de perfecțiune a  propriului corp sau a imaginii persoanei. Narcisistul se observă de departe, omul se îmbracă impetuos, atrăgând atenția celorlalți: ziua și haina nouă!

   Acești oameni egoiști nu cunosc sinceritatea, dobândesc false prietenii, nu se împacă cu identitatea altora și pot să se despartă cu ușurință de cei apropiați, uneori chiar prin trădare. Persoanele cu tulburări de tip narcisist sunt în mod constant în căutarea perfecțiunii, pentru că ei sunt siguri că merită acest lucru, în timp ce părerea celorlalți este considerată imperfectă. „Sunt singurul candidat care își asumă guvernarea țării, care are curajul și voința de a mișca lucrurile printre români. Sunt mai puternică decât toți acești bărbați care nu fac altceva decât să țipe de pe margine. Eu nu fug și nu mă tem. O să continui să lupt în fiecare zi pentru ca fiecărui român să îi fie mai bine aici, în țara lui.(...) vom câștiga aceste alegeri pentru mai bine, pentru România de mâine, pentru fiecare român. Am clădit împeună o temelie solidă pentru această țară. Alții au venit și au dărâmat.(...) Știu că pot să fac acest lucru și știu că alături de voi o să fiu primul președinte al României”. Cu aceste cuvinte, frunoase de altfel (cine i le-o fi scris oare?) s-a încheiat recitarea, și a fost votat în unanimitate candidatul PSD la alegerile prezidenţiale la sfârșitul lunii august.

   Avea dreptate filozoful Baruch Spinoza când spunea că omul îngâmfat depreciază în chip nejust pe ceilalți, și de aceea trebuie să definim îngâmfarea drept bucurie care se naște din credința falsă prin care un om se socotește superior altora. Într-adevăr, au fost aplauze în sală.

   Natura urăște vidul, spunea cineva, și atunci când un cap nu are creier, se umple cu îngâmfare. Dar să atribui cuvinte grele, înjositoare Președintele țării, este îngâmfarea îngâmfării care trebuie socotită ca păcat.  Una este să critici și alta să jugnești! Acest comportament ascunde un adevărat cinism și răutate. A dovedit-o și în data de 18 septembrie, când a spus că nu o susține pe Laura Kovesi pentru funcția de procuror-șef european.

   Slava deșartă, îngâmfarea, denaturează întotdeauna ordinea lucrurilor. Unii oameni nu știu ce să mai creadă, politicienii sunt bulversați. Psihologii consideră îngamfarea a fi un cancer malign”.

   Și ca și cum nu ar fi de ajuns, omul îngâmfat este și răzbunător. „Răzbunarea este concubinajul dintre prostie şi îngâmfare”, este definiția aforistică a lui Gabriel P. Băețan.

   Dar, adevărații oameni puternici nu sunt cei îngâmfați, ci oamenii modești. 

   MODESTIA este tocmai lipsa de îngâmfare. Este sentimentul care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. Se manifestă prin simplitate, rezervă în modul de a se purta, de a cugeta și a vorbi de sine; înseamnă a fi om decent. Definiția dată de Confucius: Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor”.

   A fi modest înseamnă a ști când să fii respectuos și empatic, pentru a nu-i domina pe cei din jur.

Modestia este mai mult decât o calitate, este o valoare pe care ar trebui să o cultivăm cu toții și să o transmitem și altora. Educația religioasă adaugă această calitate comportamentului omenesc. Un om cu suflet bun, un om modest este cel care înfruntă problemele vieții cu înțelepciune și umilință.

   Nu este ușor să înțelegem modestia. Și numai ei, oamenii modești ajung să obțină succesul în viață. Unii consideră greșit că o atitudine umilă implică un neajuns al individului în cauză. Altfel spus, consideră că persoanele modeste îi pun întotdeauna pe ceilalți mai presus de ele însele. Mai sunt persoane care asociază modestia cu budismul, o mișcare spirituală bazată pe învățăturile lui Buddha care amintea cât de important este să avem o inimă bună și să ne detașăm de toate lucrurile materiale. Însă nu este necesar să căutăm explicații complexe pentru un lucru atât de simplu și fundamental. A fi modest nu înseamnă a fi sărac sau a aparține unei anumite religii, mișcări sau practici spirituale. Modestia înseamnă a nu crede că ești mai bun decât ceilalți din jurul tău. 

   În cadrul psihologiei pozitive, ale cărei baze au fost puse de psihologul american Martin Seligman, modestia este factorul indispensabil obținerii fericirii. Mult timp, psihologia a urmărit doar tratarea anumitor boli, adică vindecarea manifestărilor patologice, insă Martin Seligman a încurajat abordarea unei alte direcții a acestui domeniu, care se concentrează asupra dobândirii fericirii, bucuriei și optimismului. Pentru a avea o viață împlinită și echilibrată, și a nu bulversa atmosfera din jurul nostru, este important să adoptăm anumite comportamente bazate pe „practicarea” modestiei. Și pentru aceasta, în primul rând  trebuie să recunoaștem greșelile încercând sa le corijăm. Să învățăm să prețuim lucrurile importante din viață, cum ar fi: dragostea, prietenia, afecțiunea, simțul umorului, empatia și curiozitatea; să nu ne gândim că suntem mai buni decât ceilalți, să prețuim lucrurile simple, să-i  învățăm și pe alții să se comporte în acest mod. Modestia nu înseamnă slăbiciune, ci putere și curaj. Biserica ne învață să ne trăim viața în cumpătare, modestie și smerenie, pentru că suntem fiii lui Dumnezeu.

   Se află în viața noastră unii oameni modești, capabili, plini de curaj și care ajung, după o lupta pentru un scop, să îl atingă și astfel să obțină acea parte frumoasa a vieții pe care o numim fericire. Spre acei oameni trebuie să privim, să-i încurajăm, ei trebuie să constituie exemplu pentru drumul vieții noastre.

   Există, însă, printre noi și oameni care încearcă „să se descurce”, să acceadă la putere prin mijloace neonorante, necinstite. Cu judecata noastră trebuie să decelăm răul de bine și să nu urmăm calea necinstei. În caz contrar  simptomele  societății bolnave, ne pot duce la un sfârșit catastrofal. Nu putem fi părtași ai degradării societății! Rușinea care ne va acoperi mai târziu, ne va distruge psihicul. Trebuie să ajungem, fiecare dintre noi, la convingerea că nu am trăit degeaba dacă am luptat pentru cinste și modestie.

   Să încercăm să trăim ca ființe libere, dar interesați de binele celorlalți, manifestându-ne modest și cinstit în relațiile noastre. Să nu ne prefacem că suntem modești, ci chiar să fim. Îngâmfații mimează uneori modestia, dar până la urmă se dau de gol, își dau „arama pe față”.

   Criminalitatea este hrănită de necinste. Și în zilele noastre ea s-a umflat ca un balon care plutește deasupra noastră, văzut cu ochiul liber... Trecem cu  automobilul care-a costat o avere peste niște nefericiți pietoni, zdrobindu-i, ucidem noi născuții, violăm și distrugem viețile tinerelor fete și ale bieților părinți care i-au crescut cu atâta greutate, ucidem adversarii care ne pot incomoda, demasca etc. Da, se trece peste orice cu orice mijloace. Nu se mai ține cont de moralitate.

   Ca să nu mai pomenim de campania politică, în care personaje ridicole se infiltrează și aspiră să înlocuiască alte personaje, unele dintre ele la fel de corupte și la fel de lipsite de orice modestie și bun simț. Vorba filozofului – „o țară plină de președinți”, de miniștri buni la orice ministere. Ca pe vremea comunismului – mutarea de pe o creangă pe altă creangă a aceluiași pom, pentru a fi hrăniți de aceleași rădăcini...

   Modestia nu are a face nimic cu puterea, ci cu personalitatea, educatia etc. Există destui oameni puternici și modești, oameni care iau hotărâri importante pentru viețile altora și nu se laudă cu ele.

   Astăzi am auzit de înfrângerea trufiei, a persoanei plină de fumuri dar și de ambiție răutăcioasă bine mascată și care a simțit să aibă ultimul cuvânt la validarea Laurei Kovesi pentru funcția de procuror-șef european, spunând că imaginea României va fi cea care va avea de suferit dacă acuzațiile care i se aduc se vor dovedi a fi adevărate.

   Ambasadoarea României prezentă  la validare a primit ordine diferite de la președinte și premier în problema desemnării Laurei Kövesi în funcția de șefă a Parchetului European. Guvernul României nu a susținut-o. Cum să votezi contra propulsării unei românce în cel mai important post internațional deținut, de la Titulescu încoace, de un compatriot?

   A fost un moment important al desemnării unei persoane cinstite, curajoase, care își iubește țara și a muncit pentru adevăr și dreptate, o ființă educată, modestă, care a dovedit a avea un caracter frumos. De data aceasta MODESTIA a înfrânt Trufia!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

DECLARAȚII SUSȚINUTE DE PREȘEDINTELE ROMÂNIEI ȘI PREȘEDINTELE STATELOR UNITE ALE AMERICII, DOMNUL DONALD TRUMP, LA ÎNCEPUTUL ÎNTÂLNIRII DE LA CASA ALBĂ (BIROUL OVAL)

Marți, 20 august a.c., Președintele României, domnul Klaus Iohannis, și Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, au susținut la Washington, D.C., declarații la începutul întâlnirii de la Casa Albă:

 

Întrebare: Are you coming to Romania, Mr. President? / Veți veni în România, domnule Președinte?

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: I’d like to. / Mi-ar face plăcere.

 

Întrebare: When? When, Mr. President? / Când, domnule Președinte?

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: I don’t know. It’s something we’ll discuss. / Nu știu. Vom discuta despre asta.

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Well, thank you very much, everybody. It’s an honor to be with the President of Romania, who’s highly respected and done a great job. And I hear there’s a little political season going on in Romania, but I would imagine you’re going to do very well because you’re very talented, you love the people. And we’ve had a great relationship with Romania. The United States and Romania have gotten along better than ever before. So, I want to thank you for that. And we have a big trade business going on, to be honest with you. We have - we do a lot of trade with Romania, and they’re very talented people. We buy, they buy. And you have a lot of Romanian people in the United States, very importantly. And they’re tremendous people. They work very hard. Very, very successful. How many do you have in the United States? Do you know? Has anyone figured that out? / Vă mulțumesc tuturor. Este o onoare să mă aflu alături de Președintele României, care este foarte respectat și care a făcut o treabă foarte bună. Am auzit că în România urmează o serie de alegeri, dar cred că vă veți descurca foarte bine, pentru că sunteți foarte talentat și vă iubiți cetățenii. Noi avem o relație foarte bună cu România. Statele Unite și România au o relație mai bună decât oricând. Vreau să vă mulțumesc pentru acest lucru. Avem în desfășurare, de asemenea, relații comerciale semnificative, ca să fiu sincer. Avem multe legături comerciale cu România, românii sunt niște oameni foarte talentați. Noi cumpărăm, ei cumpără. Și, foarte important, aveți mulți români în SUA. Oameni extraordinari, care muncesc foarte mult și care au succes. Câți sunt în SUA? Știe cineva acest lucru?

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: We have quite a lot of Romanians in the States, yes./ Avem destul de mulți români în Statele Unite, da.

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: I think I know most of them, actually. Cred că îi cunosc pe majoritatea acestora.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Very good people. / Sunt oameni foarte buni.

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Yes, they are. They’re a great people. / Da, sunt oameni grozavi.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Maybe quarter of a million or so. / Un sfert de milion, aproximativ.

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Yeah. It’s a lot. It’s a very large population. But they - and they love Romania, too, I will tell you that. They never forgot Romania. They’re very much inclined that way, and that’s a good thing. Well, I want to thank you, Mr. President, for being here. It’s a great honor. Thank you very much. / Da, sunt mulți, o populație foarte numeroasă. Și iubesc România, vă pot spune acest lucru. Nu au uitat niciodată România. Este în natura lor, și acesta este un lucru pozitiv. Vreau să vă mulțumesc, domnule Președinte, pentru prezența dumneavoastră aici. Ne onorează! Vă mulțumim.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Thank you so much, Mr. President. Great pleasure to be here. / Vă mulțumesc, domnule Președinte. Îmi face o deosebită plăcere să fiu aici.

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Would you like to say something? / Doriți să luați cuvântul?

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Yes, I would, just on the line that it’s great to be back here with you, Mr. President. And now we have the opportunity to talk about our very good strategic partnership. And under your strong leadership, we progressed and we will continue doing so. This is very important for us, and I think we are on the right path, and I thank you for that. / Da, doresc să vă spun că îmi face plăcere să fiu din nou aici cu dumneavoastră, domnule Președinte. Și acum avem ocazia de a discuta despre parteneriatul nostru strategic foarte bun. Sub leardershipul dumneavoastră puternic, am progresat și vom continua să facem asta. Acest lucru este foarte important pentru noi și consider că mergem în direcția bună, fapt pentru care vă mulțumesc!

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: I think we are on the right path. A lot of interesting things happening also in your country, but we appreciate the trade. And we’re going to have a big meeting in a little while after this. We’re going to have a private meeting, and we’re going to have a meeting in the Cabinet Room with a lot of your officials. And we look forward to that. Any questions? / Cred că suntem pe drumul cel bun. Multe lucruri interesante au loc în România, iar noi apreciem comerțul. Vom avea o întâlnire importantă, la puțin timp după aceasta. Vom avea o întâlnire privată, dar și una în Cabinet Room, la care vor participa mulți demnitari. Le așteptăm cu interes. Aveți întrebări?

 

Întrebare: Mr. President, would you agree strengthening American military forces in Romania? / Domnule Președinte, ați fi de acord cu o consolidare a forțelor militare americane în România?

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Well, it’s one of the things we’ll be talking about today, I assume. You might be bringing that up. But it’s something we’ll talk about. / Presupun că este una dintre chestiunile despre care vom vorbi astăzi. Ați adus vorba despre asta, dar vom discuta despre asta.

 

Întrebare: Mr. President, two years ago, you said that including Romania in the Visa Waiver Program is a subject that should be discussed. In this meeting, will you discuss this issue? / Domnule Președinte, în urmă cu doi ani, ați declarat că includerea României în programul Visa Waiver reprezintă un subiect care ar trebui să fie discutat. Veți discuta despre această chestiune?

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: We’ve spent a lot of time on it. We’ve spent a lot of time discussing it already. Our countries have been discussing it, and we’re going to - we’re taking it up today in a very important meeting right after this one. Do you like the idea? It sounds like you like the idea, right? The waiver - do you like the idea? Okay. No, it’s something we’re thinking about. / Am acordat foarte multă atenție acestui subiect. Au existat multe discuții pe acest subiect deja. Au existat discuții între cele două părți și vom continua această discuție în întâlnirea foarte importantă care urmează acesteia. Vă place ideea? Pare că vă place ideea, nu este așa, ideea de renunțare la vize? În regulă. Este o chestiune la care ne gândim.

 

Întrebare: For Mr. President Iohannis, will you discuss the issue of the fight against corruption in Romania with President Trump? Will you discuss this issue? / O întrebare adresată domnului Președinte Iohannis – veți discuta despre lupta împotriva corupției din România cu Președintele Trump? Veți discuta această chestiune?

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Well, I hope so, because we have good results. And I want to share those with President Trump. / Să sperăm că da, fiindcă am înregistrat rezultate bune. Și îmi doresc să împărtășesc aceste rezultate cu Președintele Trump.

 

Întrebare: So I ask - I ask you, will you discuss this issue, the fight against corruption, with your Romanian counterpart? / Domnule Președinte Trump, veți discuta cu omologul dumneavoastră român despre lupta împotriva corupției?

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Sure, I will. Sure. / Cu siguranță o vom face.

 

Întrebare: Last time you praised President... / Data trecută l-ați felicitat pe Președintele Iohannis...

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: But I think that this is a man that can solve the corruption problem in Romania. And he’s made big strides, from what I hear. I haven’t been there recently. But he’s made very big strides. And I think he’s the man that can solve the corruption problem. There are a number of really terrific countries like Romania, but they have a tremendous corruption problem. And I’ve heard you’ve made tremendous progress. / Însă consider că acest om poate rezolva problema corupției în România și a făcut eforturi mari, din ce am auzit. Nu am fost recent acolo, însă a făcut eforturi mari. Și consider că el este omul care poate rezolva problema corupției. Sunt mai multe țări minunate, ca România, care, din păcate, au probleme mari cu corupția, însă am auzit că ați înregistrat progrese remarcabile.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: We did, sir. / Am avut rezultate bune, într-adevăr, domnule Președinte.

 

Întrebare: What about Huawei, Mr. President? Do you think partners, like Romania here, should look into the business of Huawei in order to make a good decision whether... / Dar despre Huawei ce părere aveți, domnule Președinte? Credeți că parteneri precum România, în cazul de față, ar trebui să se intereseze de afacerile Huawei, pentru a lua o decizie corectă dacă să...

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: They’re doing that. Romania is doing that. / Fac asta, România face asta.

 

Înregistrarea audio-video este disponibilă aici: https://www.presidency.ro/ro/media/declaratii-de-presa/declaratii-sustinute-de-presedintele-romaniei-domnul-klaus-iohannis-si-presedintele-statelor-unite-ale-americii-domnul-donald-trump-la-inceputul-intalnirii-de-la-casa-alba-washington-d-c-statele-unite-ale-americii

VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA

„Să construiți o patrie mai dreaptă și mai fraternă“ – Papa Francisc

 

   La două decenii distanță de vizita istorică a Papei Ioan Paul II, iată alte trei zile din viața noastră – vineri, sâmbătă și duminică, respectiv 31 mai, 1 și 2 iunie 2019 – în care poporul român a primit vizita  unui alt lider mondial care conduce peste un miliard de catolici din lume, răspândiți pe toate continentele  – Papa Francisc – un personaj carismatic datorită expresiei sale umane, modest, sincer până a fi considerat rebel de către unii, activ, avid de cunoștințe și stăpânit veșnic de grija acestei lumi, de problemele noi și grele cu care se confruntă planeta. Devotat Bisericii și lui Hristos, prin modul de manifestare dovedește a fi, cu prisosință, un misionar al păcii și al iubirii.

   Este primul papă de origine latino-americană, și datorită caracterului său, a adus la Vatican un suflu proaspăt, mai puțin rigid și formal, mai cald și mai apropiat de oamenii de rând.

   Am citit în prealabil despre activitatea bogată ce urma să desfășoare Papa Francisc în cele trei zile ale prezenței sale în România: trei Sfinte Liturghii, opt discursuri în fața autorităților politice și religioase, beatificarea a șapte episcopi greco-catolici martiri, și vizitarea a cel puțin 3 comunități etnice din România, în mijlocul credincioșilor catolici și a familiilor, în fața Palatului Culturii din Iași, o slujbă la sanctuarul Fecioarei Maria de la Şumuleu Ciuc și o prezență în mijlocul comunității rome din Blaj, toate sub genericul „Să mergem împreună!”. Papa Francisc va vedea o mare parte din România cu această ocazie. La slujbele sale se vor deplasa și politicieni din statele vecine, Ungaria, Polonia, Ucraina. Deci, București, Șumuleu Ciuc, Iași, Blaj, Sibiu.

   Așa a și fost, cu mici modificări ale traseelor, mijloacelor de transport, intervenite din cauza vremii capricioase. Sute de creștini, înalți prelați, președintele României și soția sa l-au întâmpinat pe Suveranul Pontif pe Aeroportul Otopeni, în data de 31 mai, când Papa Francisc și-a început vizita istorică în România. În primele momente, Suveranul Pontif a făcut un gest încărcat de semnificație și smerenie: cu sufletul plin de bunătate, modestie, căldură și recunoștință, Papa a sărutat crucea ortodoxă cu iconița Maicii Domnului de la gâtul arhiepiscopului ortodox de Târgoviște. Suveranul Pontif a repetat gestul impresionant și la Palatul Patriarhiei, unde a sărutat medalionul purtat de Preafericitul Părinte Daniel. Citeşte tot materialul.

3 iunie 2019

 

AGENDA MAE

 

Din Agenda de lucru a MAE de marți, 4 iunie 2019, vă semnalăm:


Participarea secretarului de stat pentru afaceri europene, Melania – Gabriela Ciot, la conferința „Towards a Europe free from violence against women and girls”, organizată de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, în colaborare cu Ministerul Justiției din Norvegia și Comisia pentru Cetățenie și Egalitate de Gen din Portugalia - București

Participarea secretarului de stat pentru afaceri europene, Melania – Gabriela Ciot, la întâlnirea organizată de Asociația Foștilor Deputați în Parlamentul European (AFM) - Senat, București

Participarea secretarului de stat pentru relații bilaterale și afaceri economice în spațiul global, Monica Gheorghiță, la ceremonia de absolvire a cursului de Diplomaţie și  Relații Internaționale de către elevii Complexului Educaţional Laude-Reut – sediul MAE

Participarea secretarului de stat Alexandru Victor Micula la reuniunea plenară a Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (International Holocaust Remembrance Alliance / IHRA) - Bad Mondorf, Luxemburg, 3-5 iunie

Participarea secretarului de stat Maria Magdalena Grigore în calitate de vicepreședinte la ședința Biroului ITC UNECE - Geneva

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

DISCURSUL PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI SUSȚINUT CU PRILEJUL PRIMIRII SANCTITĂȚII SALE PAPA FRANCISC

Vineri, 31 mai a.c., Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a susținut la Palatul Cotroceni, un discurs cu prilejul primirii Sanctității Sale Papa Francisc, în cadrul întâlnirii cu autoritățile statului, reprezentanții societății civile și corpul diplomatic:

 

Este o mare bucurie pentru mine ca în calitate de Președinte al României și în numele tuturor românilor, să vă primesc la București, la Palatul Cotroceni, și să vă urez «Bun venit în România!».

 

Vă veți afla pentru câteva zile pe tărâmul Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României, și sunt convins, Sfinte Părinte, că în București, la Iași, la Șumuleu Ciuc și la Blaj veți fi întâmpinat cu cea mai mare căldură.

 

Veți putea cunoaște țara pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea a denumit-o, atât de frumos, «grădina Maicii Domnului».

 

La rândul nostru, ne vom bucura să fim gazdele Episcopului Romei, locul rădăcinilor noastre de limbă și de credință.

 

Vizita Sanctității Voastre are loc într-o săptămână care, pentru credincioșii catolici, se află între Înălțare și Rusalii, iar pentru credincioșii ortodocși precedă Prăznuirea Înălțării Domnului.

 

La finalul vizitei sale în România, Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat, la 9 mai 1999, un puternic mesaj de încredere în viitorul țării noastre, în vocația sa europeană, în rolul civilizației noastre de punte între Occident și Orient. Astăzi, vă pot mărturisi că mesajul primit atunci a rodit, iar România și-a regăsit destinul în familia Europei unite. În urmă cu mai puțin de o săptămână, acest destin european a fost reconfirmat cu forță de românii din țară și de cei din străinătate.

 

Diplomația pontificală continuă să reprezinte un factor pacificator și de echilibru în abordarea problemelor de pe agenda globală. În faţa provocărilor contemporane, cetățenii României privesc vizita Sanctității Voastre ca pe o nouă încurajare de a se împlini prin înfăptuirea binelui comun, de a contribui la o societate a dreptății și la o lume a iubirii dintre oameni.

 

În această perioadă, România își exercită primul mandat la Președinția Consiliului Uniunii Europene. Așa cum ați subliniat în diferite ocazii, trebuie să avem grijă de casa noastră – Europa.

 

Am avut privilegiul de a-i găzdui pe liderii europeni la Sibiu, pe 9 mai, chiar de Ziua Europei, pentru un important moment de reflecție asupra viitorului Europei. Vă împărtășesc cu satisfacție că, prin Declarația politică adoptată la Summitul de la Sibiu, națiunile europene și liderii Europei și-au reafirmat cu claritate voința de a lucra împreună pentru o Europă reunită în pace și democrație, o singură Europă, condusă de valorile și libertățile sale.

 

Sanctitatea Voastră, cetățenii României au cunoscut direct tragica experiență a totalitarismului, lipsa libertății, înstrăinarea forțată de valorile creștine. Vizita Sanctității Voastre vine la un an de la Centenarul Marii Uniri și la împlinirea a trei decenii de când ne-am regăsit, prin jertfă, exercițiul drepturilor fundamentale, inclusiv al libertății de expresie și conștiință.

 

Astăzi, românii îl slăvesc pe Cel de Sus fără teamă și fără nicio piedică, în limba română ori în limbile tuturor minorităților naționale.

 

Beatificarea episcopilor martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, este și un înalt omagiu adus tuturor celor care s-au sacrificat în perioada comunistă pentru libertate și pentru credință.

 

Vizita Sanctității Voastre are și o semnificație majoră pentru relațiile României cu Sfântul Scaun, anticipând aniversarea, în anul 2020, a 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale. Relațiile politico-diplomatice dintre România și Sfântul Scaun sunt foarte bune, bazate pe o constantă comunicare. În ziua aniversării a 25 de ani de la reluarea relațiilor diplomatice bilaterale, respectiv la 15 mai 2015, ne-am întâlnit, Sfinte Părinte, și am avut atunci onoarea de a vă adresa invitația de a vizita țara noastră.

 

Sanctitatea Voastră, într-o lume marcată de fenomene complexe, Europa are nevoie astăzi, poate mai mult decât oricând, de modele de conviețuire pașnică, de modele de dialog între majoritate și minorități, de dialog între culturi, care să ofere repere pentru consolidarea toleranței și a respectului reciproc.

 

România este un exemplu de bună practică, prin modul în care a asigurat și asigură respectarea drepturilor persoanelor aparținând celor 20 de minorități naționale istorice de pe teritoriul său.

 

Pusă sub semnul generozității, al solidarității sociale şi al înțelegerii dintre civilizații, misiunea pe care o desfășurați în lume este bine-cunoscută și apreciată în țara noastră.

 

În bisericile catolice de rit latin și oriental, în bisericile ortodoxe, în cele ale altor culte creștine, ca de altfel și în locurile de rugăciune ale celorlalte culte recunoscute prin lege în România, sunt la loc de cinste valorile care își au izvorul în iubirea aproapelui, la care Sanctitatea Voastră face apel de fiecare dată. Împărtășirea acestui dar este temelia bunelor relații dintre culte în țara noastră.

 

În România, țară cu o populație majoritar ortodoxă, angajamentul statului pentru garantarea libertății religioase a condus la un dialog interconfesional marcat de un profund respect reciproc. Acest climat se oglindește binefăcător și în ospitalitatea pe care Biserica Catolică o oferă în Europa diasporei noastre, pentru care doresc să vă mulțumesc în mod deosebit!

 

Sanctitatea Voastră, mesajele Sanctității Voastre îndeamnă la empatie și acțiune în fața sărăciei, violenței, migrației, fragilizării comuniunii sufletești dintre oameni, agresării mediului sau consumerismului. Societatea românească rezonează la chemările de solidaritate și responsabilitate ale Sanctității Voastre. Pășim alături de Sanctitatea Voastră cu încredere pe această punte, pentru a clădi o lume a păcii și a împlinirii umane, o grădină a Maicii Domnului pentru toți, spre care trebuie «Să mergem împreună!»”.

 

Înregistrarea audio-video a alocuţiunii este disponibilă aici:

https://www.presidency.ro/ro/media/discursuri/discursul-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis-sustinut-cu-prilejul-primirii-sanctitatii-sale-papa-francisc

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------