Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

               Acesta este web site-ul electronic al ziarului Lumea Românească (The Romanian World  PRESS-U.S.A.)

                                   Unele dintre paginile web-ului noastru au fond muzical Please turn on your speakers ! 

 

Am ales nemarginirea
Cornel Fugaru
0:00/4:58

Căutări de persoane!  


În vederea îndeplinirii cu succes a obiectivelor propuse: a reunificării unor familii, reîntâlnirii unor prieteni, persoane, rugăm publicul cititor să acceseze rubrica resapectivă!

 

 

      În acest moment sunt căutate de către prieteni, cunoştinţe, etc., următoarele persoane:

 

- Rodica Ojoc - Bucureşti

 

- Clement Constantin - Bucureşti

 

 

                                                                              

                    În cazul în care vreunul dintre numele de mai sus pare cunoscut, pentru a oine mai multe informii în privia persoanei nominalizate (utate),

 

accesaţi printr-un simplu clik,pe numele respectiv !

DESPRE CUMPĂTARE

„Cumpătarea omului este starea între nerăbdare și amânare.

Este bobul de zăbavă între grabă și încetineală.”

 

   Cumpătarea este definită în dicționare drept atitudine pozitivă, de stăpânire de sine, măsură, moderație, sobrietate. Ea permite fiecărei persoane să fie stăpână pe sine însăși, cultivă ordinea în sensibilitate şi afectivitate, în gusturi și plăceri, în tendințele cele mai intime ale eului: pe scurt, ne oferă echilibrul vieții.   

   În conformitate cu Biblia, cumpătarea ar putea fi aşezată chiar la rădăcina unei vieţii sensibile şi spirituale. Nu este de mirare, ni se atrage atenția, dacă citim „Fericirile” să observăm că într-un mod sau altul, aproape toate sunt în relație cu această virtute.

   Rolul cumpătării este cel de a proteja şi a ghida ordinea internă a persoanelor. Suntem sfătuiți să ne obișnuim să spunem „nu!” atunci când suntem nevoiți a lupta cu răul, „pentru a obţine pacea pentru inimile noastre, pacea pe care o ducem în casele noastre – fiecare, şi pacea pe care o transmitem societăţii şi lumii întregi” . Deci, a spune „nu”, în multe cazuri duce la o victorie internă care este o sursă de pace interioară. Este o negare a ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, a ambiţiilor de sine, a pasiunilor dezordonate; este modalitatea esenţială pentru a ne afirma propria libertatea; este o modalitate de a ne poziţiona în lume şi în vârful acestei lumi. Dar și a spune „da!” atunci când ni se cere a fi uniți într-o acțiune de bine, de salvare de vieți.

   Întâlnim persoane, incapabile de a spune ferm „nu” sau „da”  la impulsurile și la dorinţele celor din jurul lor. Aceştia sunt oamenii lipsiți de caracter sau chiar ipocriți, sunt oameni care refuză să-și ajute semenii. Întâlnim însă și oameni care spun „da” sau „nu” într-un glas, în situații grave, pentru salvarea ființelor.

   Expresia des folosită pentru ceva sau cineva – „este cumpătat”, produce un sentiment de soliditate, de plenitudine. Cumpătarea este atinsă și atunci când cineva este conştient de faptul că nu tot ceea ce experimentăm în corpul şi sufletul nostru trebuie să fie rezolvat cu orice preţ; nu tot ce se poate face trebuie să se și facă. Este mai uşor să spui da fără a avea convingerea că ceva este în neregulă cu răspunsul tău, dar în cele din urmă vei ajunge să fii trist și să regrețe că nu ai avut curajul să te opui răului, unei informații false, de exemplu.

   Cel care nu este cumpătat, nu-și poate găsi pacea, fuge dintr-o parte în alta, şi în cele din urmă se angajează într-o căutare fără sfârşit, care devine o autentică fugă de sine însuşi. Este o persoană veşnic nemulţumită, care trăieşte ca şi cum nu s-ar putea conforma cu propria situaţie, ca şi cum ar fi necesar să caute în permanenţă noi senzaţii. Dar nu are curajul de a scăpa din capcana în care singur a intrat.

   Cumpătarea are printre fructele sale liniştea așteptată și odihna, pacea necesară, în cele din urmă. Cumpătarea nu face să se stingă sau să se nege dorinţele şi pasiunile, dar îl face pe om cu adevărat stăpân pe sine. Pacea este „liniştea ordinii” și ea se găseşte doar într-o inimă încrezătoare în sine, şi dispusă să se dăruiască celorlalți. Și totul se face cu convingere și curaj.

   Cumpătarea imprimă individului un comportament sobru. El descoperă că, cumpătarea este un lucru pozitiv, nu este pur şi simplu un model de comportament pe care cineva îl „alege” şi care nu poate fi impus nimănui, ci este o virtute necesară pentru a pune o oarecare ordine în haosul ivit. Este vorba de a te educa în acelaşi timp în cumpătare şi libertate, ele fiind inseparabile, pentru că libertatea „traversează” întreaga fiinţă umană şi stă la baza educaţiei însăşi. Educaţia are scopul de a permite tuturor să fie liberi pentru a lua deciziile potrivite, care vor modela viaţa lor, în conformitate cu legile sau măsurile luate.

   Cea mai bună definiţie şi regulă a cumpătării este aceasta: să fii măsurat în cele absolut necesare. Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Este un ghid al unui drum spre liniştirea minţii şi a inimii. Ea îl împodobeşte pe cel ce o cultivă cu toate bunurile decenţei și ale modestiei. Petre Țuțea, în „Filosofia nuanțelor” vorbește despre curaj, lașitate, sinceritate, ipocrizie, puritate, răbdare, cumpătare...  Cât privește libertatea omului, de care am pomenit mai sus, Țuțea spune (tot în „Filosofia nuanțelor”): „Omul bine făcut face uz de libertate, iar cel neisprăvit face abuz și o pierde”.

   Sfântul Vasile cel Mare spune: „... Cumpătarea este o putere mare şi bogată care ne conduce spre nestricăciune. Cumpătarea este o caracteristică bună şi frumoasă a oricui, care lucrează pentru dobândirea virtuţilor. Ea este temelia tuturor virtuţilor şi este prima care pregăteşte sufletele spre lucrarea virtuţilor”.

   Aristotel (384-322 î.Hr.), ilustrul filozof grec care a pus bazele gândirii critice de astăzi, a scris „Etica nicomahică” – un tratat de morală, de filozofie practică, scriere relevantă zilelor noastre, una dintre cărţile de căpătâi ale culturii europene. Nu e vorba doar de cultură filozofică, ci de sensul cel mai larg (şi, în acelaşi timp, mai profund) al umanităţii din noi.

   Virtutea este, pentru Aristotel, un obicei al excelenţei și întrucât tracasarea cotidiană nu lasă loc  desfăşurării excelenţei, recomandările lui Aristotel se transformă într-o metodă de filozofie practică: „În căutarea stăruitoare şi lucidă a unei căi de mijloc, ea fiind  determinată de rațiune, așa cum ar stabili-o un om înțelept”.  Pe lângă rațiune mai există și sentimentele – de frică și încredere –, mijlocia fiind curajul.

   Este normal ca în fața unei primejdii omul să simtă teama, dar dacă ea este în exces, nu mai reprezintă ceva normal. Sau lipsa de încredere – de asemenea. În aceste cazuri avem de a face cu lașitatea. Buna măsură a înţelepciunii practice va fi cea care va uşura înţelegerea comportamentului potrivit pe care ar trebui să-l adoptăm.

   Aristotel vorbește despre patru virtuţi cardinale: curajul, cumpătarea, dreptatea şi prudenţa. Din definirea lor vor porni, spune el, firele ce vor ţese echilibrul sufletului în lume.

 Aristotel mai afirmă că în suflet există ceva în afară de rațiune, care se opune uneori acesteia și se războiește cu ea. Se dovedește astfel că noi oamenii avem și sentimente, iar viața are doar rațiunea ei. În mare, Aristotel împarte virtuțile în virtuți ale rațiunii și virtuți etice sau morale.

   Iată că virtutea morală de care trebuie să dăm dovadă acum în criza ivită, include măsura, adică cumpătarea. Ne aflăm într-o situație nemaiîntâlnită, gravă pentru omenire, dar nu trebuie să ne panicăm, ci trebuie să ne păstrăm cumpătul și să acționăm toți în același mod, fără discordie. Situația crizei prezente ne cere să fim mai raționali ca oricând, pentru a putea lupta pentru binele vieții.

   Va trece peste români și peste întreaga lume această criză căreia, este adevărat, încă nu putem să-i evaluăm consecințele, dar nu este momentul dezbinării, al răutăților, bătăliilor politice, ci al înțelegerii și cumpătării.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

FILOZOFIA, RELIGIA, STIINTA si POLITICA (13) – Galileo Galilei

„Când toate simțurile ne trădează, rațiunea trebuie să-și facă simțită prezența.”

 Galileo Galilei

 

   Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai lumii, fizician, matematician, astronom și filozof italian, care a jucat un rol important în Revoluția Științifică și care, prin descoperirile sale cu privire la spațiul cosmic, a schimbat percepția despre locul planetei Pământ în univers. A fost un veșnic mișcător, în dorința dobândirii de cunoștințe noi, pe care să împărtășească lumii, în spiritul dreptății și al binelui.

   Până în secolul al XVI-lea percepția universală era că Pământul este în centrul universului și că soarele se rotește în jurul său, la fel ca și celelalte planete descoperite până atunci. Această concepție făcea parte din doctrina oficială a Bisericii Catolice. Galileo Galilei a privit însă, cu alți ochi cerul. De fapt a fost nevoie de câțiva oameni de știință care și-au riscat libertatea și viața pentru a demonstra că Pământul nu este altceva decât una dintre planetele care se rotește în jurul soarelui.

   Cu ajutorul lunetei construite de el, Galilei a găsit dovezi care contraziceau învățăturile științifice larg răspândite la acea vreme. De exemplu, când a observat niște pete ce păreau să se miște pe suprafața Soarelui, el a înțeles că Soarele se rotește în jurul unei axe.

   Acum, cercetătorii NASA susțin că Soarele este o minge de gaz/plasmă, că el nu se rotește în mod rigid, cum se întâmplă în cazul planetelor și sateliților. Soarele este împărţit în mai multe zone şi straturi, fiecare dintre regiuni deplasându-se cu viteze diferite. În medie, astrul solar se roteşte în jurul propriei axe o dată la fiecare 27 de zile. Cu toate acestea, zona corespunzătoare Ecuatorului se învârte cel mai rapid: durata completă de rotaţie este de aproximativ 24 de zile. Pe de altă parte, durata de rotaţie a polilor poate depăşi 30 de zile. Straturile interioare ale Soarelui se învârt mai repede decât cele exterioare, mai spun astronomii americani.

   Astronomul polonez Nicolaus Copernic elaborase o teorie potrivit căreia Pământul se învârtea în jurul Soarelui. Galilei a studiat lucrările lui Copernic privind mișcările corpurilor cerești și a strâns dovezi ce veneau în sprijinul acestei teorii. La început, Galilei a ezitat să-și facă publice unele observații, de teama de a nu fi ridiculizat și disprețuit. Nereușind totuși să-și stăpânească entuziasmul pentru descoperirile făcute cu ajutorul lunetei, în cele din urmă le-a făcut publice. Deși aceste observații au contribuit mult la îmbogățirea cunoștințelor despre Univers, pe Galilei l-au adus în conflict direct cu Biserica Catolică, iar unii oameni de știință au considerat argumentele sale ofensatoare.

   Galileo Galilei (1564– 1642) s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician, și ai soției sale, Giulia Ammannati. La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, iar el a mai rămas doi ani la Pisa. Apoi, educația sa a continuat la o Mănăstire situată la 35 km de Florența. Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, la vârsta de 17 ani s-a înscris la Universitatea din Pisa pentru a studia medicina, la îndemnurile tatălui său. Nu-i place anatomia și părăsește medicina. Devine pasionat de matematică, de experiențele din domeniul fizicii. Din anul 1589 a devenit profesor la Florența, apoi, în 1592 la Padova unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610. Îl preocupă invențiile. În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (astronomie, cinematica mișcării) cât și în cele ale științei aplicate (rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.

   Galileo a avut trei copii nelegitimi, două fiice și un fiu. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate, singura lor alternativă demnă fiind viața religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstire, unde și-au petrecut toată viața. Fiul a fost recunoscut ca legitim și s-a însurat.

   Prin cercetările sale, Galileo a devenit primul om de știință modern. Cat despre invențiile sale, lângă locuința din Padova avea un spațiu, pe care l-a dotat singur cu instrumente științifice: rigla de calcul, compasul geometric sau celebra sa luneta (de fapt, un telescop primitiv).

   Deci, marele fizician și astronom italian din epoca Renașterii este unul dintre întemeietorii mecanicii ca știință. El a descoperit „legea inerției”, „legea căderii corpurilor”, „legea compunerii mișcării”. Ca astronom a descoperit, cu ajutorul lunetei sale, munții de pe Lună, natura stelară a Căii Laptelui, patru sateliți ai planetei Jupiter, petele din Soare și rotația acestuia în jurul axei sale, fazele planetei Venus. La bătrânețe a descoperit mișcarea Lunii în zig-zag.

   A construit luneta, însă a recunoscut că „un anume flămând a construit o lunetă, înaintea mea”. Era vorba de olandezul Hans Lippershey, producător de ochelari, care a creat prima lunetă în 1608. Dar, Galilei a perfecționat luneta, cu care a descoperit întâii munți de pe Lună. Luneta lui mărea obiectele de 30 de ori și era formată dintr-o lentilă convergentă (obiectivul) și una divergentă (ocularul), care sunt astfel dispuse încât focarul al doilea al obiectivului coincide cu primul focar al ocularului.

   Până în 1610, el a făcut numeroase descoperiri în matematică și fizică, inclusiv elemente care astăzi par banale precum parabola, dar și diverse ecuații, prin care a demonstrat că legile naturii sunt matematice.

   În anul 1612, Galileo Galilei observa un fenomen neobișnuit, și anume că, petele de pe suprafața Soarelui își modificau pozițiile de-a lungul timpului. Astfel, era demonstrat pentru prima dată faptul că astrul solar se rotește. Petele solare apar în momentul în care plasma din compoziția Soarelui interacționează cu câmpul magnetic al acestuia. În urma acestui proces pot rezulta explozii solare. Matematicianul, astronomul Johannes Kepler (1571-1630) observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecerea planetei Mercur. El a reinterpretat observarea unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese greșit atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, și anume că Soarele se rotește. Preluând ideea lui Copernic cum că soarele și nu pământul se află în centrul universului, Galilei a devenit primul om de știință cunoscut care a susținut public descoperirea lui Copernic.

   În 1616, cardinalul Bellarmine, teolog de seamă al vremii, l-a informat pe Galilei cu privire la un nou decret catolic emis împotriva teoriilor lui Copernic și i-a poruncit lui Galilei să se supună decretului. În consecință, în anii ce au urmat, Galilei nu a mai susținut în public faptul că Pământul se rotește în jurul Soarelui.

   În 1623, Urban al VIII-lea, prieten cu Galilei, a preluat autoritatea papală. Drept urmare, în 1624, Galilei l-a rugat pe papă să anuleze decretul emis în 1616. În schimb, Urban i-a cerut lui Galilei să explice teoriile contradictorii ale lui Copernic și ale lui Aristotel în așa fel încât să nu-l favorizeze pe niciunul. Galilei a scris apoi o carte intitulată „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, în care nu a ținut cont de cerințele Papei. Cartea pleda, de fapt, în favoarea tezelor lui Copernic. Acuzat de erezie și amenințat cu tortura, Galilei a fost silit să nege învățăturile lui Copernic. În 1633, Inchiziția (autoritatea Bisericii Catolice) a interzis cartea, iar Galileo Galilei a fost chemat la Roma, întemnițat și torturat. A fost trimis în fața tribunalului. După aflarea sentinței, Galileo ar fi murmurat: Eppur, si muove” (Și totuși, se mișcă!).

    Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, pentru a fi susținut opinia că Soarele stă în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, părere contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii. După multe umilințe a fost silit să-și retragă ideile despre sistemul solar, pentru a-și salva viața. Bătrân, bolnav, torturat, avea șansa de a sfârși precum toți ereticii pe care severa Inchiziție îi trimitea repede pe rug, pentru a fi arși de vii. Se spune chiar că Galilei era speriat de soarta lui Giordano Bruno, ars pe rug pentru erezie. Condamnarea sa a fost arest permanent la domiciliu, interzicerea scrierilor, pentru a nu face din el un martir. În 1642 după eliberare a orbit din cauza cataractei, și s-a stins din viață în casa sa de lângă Florența.

   Veacuri la rând, unele dintre lucrările lui Galilei s-au aflat pe lista cărților interzise. În 1979 însă, Biserica a reevaluat acțiunile întreprinse de Inchiziția Romano-catolică cu 300 de ani în urmă, iar, în 1992, papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că Biserica Catolică l-a condamnat pe Galilei pe nedrept. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne”.

   Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar pasajelor din Scriptură, adoptând poziția lui Augustin asupra Scripturii, cum că, nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Adică, cei care au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.

   Doar poeții își mai pot imagina acest curs al soarelui, precum poetul român Ion Minulescu (1881-1944) care a scris minunata Romanță a soarelui: „Răsar, / Mă-nalț, / Cobor / Și-apoi dispar, / Și-apusul meu e totuși răsărit... / Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -  / Portret unic și veșnic, expus în infinit.”

   Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se numără tratatul din 1586 intitulat „Mica balanță” care descrie o balanță precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în apă și, manualul tipărit în 1606 „Despre funcționarea unei busole militare și geometrice”.

   Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost: „Despre mișcare” publicată în 1590 la Pisa și „Mecanicile”) publicată la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu greutățile lor specifice. „Mesagerul înstelat” din 1610 a fost primul tratat științific publicat realizat pe baza unor observații efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri: lunile galileene; încrețirea suprafeței Lunii; existența unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru felul cum apare Calea Lactee; diferențele dintre aparența planetelor și cea a stelelor fixe—ultimele apar ca discuri mici, iar ultimele apar ca puncte de lumină nemărite.

   Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul „Scrisori despre petele solare” în care a sugerat că Soarele și cerurile sunt coruptibile. Aceste scrisori au relatat și observațiile sale telescopice din 1610 despre fazele lui Venus, și descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn și a și mai ciudatei lor dispariții. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat „Scrisoare Marii Ducese Christina” care nu a fost tipărit decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către Castelli, care a fost denunțată de Inchiziție pentru că susținea teoria lui Copernic  ca adevărată cu Scriptura. În 1616, după ordinul Inchiziției de a nu mai susține sau apăra poziția copernicană, Galileo a scris „Discurs despre fluxul și refluxul mării” pe baza unui model copernican al Pământului, sub forma unei scrisori personale adresate Cardinalului Orsini. În 1619, Mario Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un curs scris de Galileo sub titlul „Discurs despre comete”, în care contrazicea interpretarea iezuită a cometelor. În 1623, Galileo a publicat „Il Saggiatore”(Testament), în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel și a promovat experimentul și formularea matematică a ideilor științifice. Cartea a avut mare succes și a găsit suport la nivel înalt în rândurile Bisericii Catolice. În urma succesului acestei cărți, Galileo a publicat „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” în 1632. Deși a avut grijă să respecte instrucțiunile din 1616 ale Inchiziției, argumentele din carte în favoarea unei teorii copernicane și a unui model ne-geocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo și la interdicția publicării lucrărilor sale. În ciuda interdicției, Galileo și-a publicat „Discursurile și demonstrațiile matematice legate de două noi științe în 1638 în Olanda, în afara jurisdicției Inchiziției.

   Galileo a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării. Legenda spune că, în timpul unei slujbe religioase, Galilei se juca pendulând un felinar si astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, în iunie 1637.

   În volumul intitulat „Filozofie, Crestomație, Bibliografie editat de Academia română, în 1989, este dat un fragment dintr-o lucrare a lui Galilei: „Cu cât cineva țintește la țeluri mai înalte, cu atât se ridică mai sus; iar a privi în marea carte a naturii, care alcătuiește obiectul propriu zis al filozofiei, înseamnă tocmai a te ridica cu ochii și cu gândul. (...) Dintre tot ce poate fi cunoscut în mod natural constituția universului se cade a fi socotită, după părerea mea, ca ocupând primul loc, căci, depășind pe toate celelalte prin generalitatea conținutului, ca lege și sprijin a tot ce există, trebuie să le depășească și prin importanță.

   Filozoful Petre Țuțea scrie în „Tratatul de antropologie creștină” despre perioada secolului XV, exprimând părerea că nimic nu putea nimici fala Italiei. Nici măcar călugărul dominican, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice, Savonarola (1452-1498), care stârnise o veritabilă confuzie până și în mințile cele mai luminate.

   Thomas Mann scrie într-una din cărțile sale: „Sfiala mea, o sfială adâncă, mistică, impunându-mi tăcere, începe în fața măreției religioase a blestemățiilor, în fața geniului ca boală și a bolii ca geniu, în fața tipului de damnat și posedat, în care sfântul și criminalul se contopesc...”

   Iar Petre Țuțea continuă: „... Italia avea o conștiință, și mândră de civilizația sa își vedea de drumul său, cu patruzeci de ani de pace, cu liga formată de familia Medici între Neapoli, Florența și Milano, cu invenția tiparului, asimilarea lumii latine, apariția și studiul lumii grecești, apariția în depărtare a lumii orientale, zelul descoperirilor, strălucirea și noblețea curților,  prosperitatea, bunăstarea și veselia vieții, răspândirea largă a culturii și eleganța ei, iubirea artei...”

   Toate creaseră o mișcare energică a civilizației. Secole se leagă prin acest zel, prin multe descoperiri. Filozofia, religia, știința, arta, politica, tehnica, toate lucrau împreună. Haos și ordine, contradicții, mișcări accelerate, gândiri precipitate din care avea să se nască adevărul.

   În viziunea filozofului Noica, în viață nu contează mișcarea, viteza, ci (ca la Galiei) – accelerația. Și extrapolând asupra destinului, dacă l-am putea accelera... Dar, poate existența și-ar micșora „firul” și nu am putea gusta fericirea clipelor...

   Să reținem câteva gânduri filozofice ale lui Galilei:

„Toate adevărurile sunt simple de înțeles după ce le descoperi. Ideea este să le descoperi.”

„Nu-l poți învăța nimic pe om. Poți doar să-l ajuți să descopere singur.”

„Măsoară ceea ce este măsurabil și fă măsurabil ceea ce nu este.”

Oricât de mare este deosebirea dintre om și celelalte viețuitoare, totuși nu s-ar îndepărta prea mult de adevăr cel care ar afirma că și oamenii se deosebesc unul de altul nu în mai mică măsură.”

„Eu nu spun că nu trebuie să-l folosim pe Aristotel; dimpotrivă, eu îi aprob pe aceia care-l aprofundează și-l studiază cu atenție. Eu nu combat decât înclinarea de a te lăsa în puterea lui Aristotel într-o măsură atât de mare, încât să iscălești sub fiecare cuvânt al său și abandonând speranța de a găsi alte argumente, să consideri cuvintele lui drept lege absolută.”

„Nu poți să înveți un om nimic. Poți doar să îl ghidezi să descopere ce deja se află în el.”

„Am descoperit în ceruri multe lucruri care nu mai fuseseră văzute înainte de veacul nostru. Noutatea acestor lucruri și unele consecințe care au rezultat din acestea, aflate în contradicție cu noțiunile fizice susținute în comun de filozofii academici, au stârnit împotriva mea un număr considerabil de profesori (mulți dintre ei ecleziaști), ca și cum aș fi așezat lucrurile acestea pe cer cu propriile mele mâini, pentru a tulbura natura și pentru a răsturna științele. Aceștia par să fi uitat că sporirea adevărurilor cunoscute stimulează cercetarea, fundamentarea și dezvoltarea artelor.”

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord

ÎN CE LUME TRĂIM ?

„Ceva în lume s-a schimbat. / Cineva a trădat. / Privighetorile tac, / primăverile întârzie, / trupurile-şi pierd frăgezimea, / ploile-s meschine, / verile-s prea calde, / florile se ofilesc / prea repede, / gândurile-și pierd trăinicia. / Cineva a trădat, / Ceva în lume s-a schimbat.//

     Din vol. „Nopți albe” editat în 1995

 

 

   Trăim într-o lume bizară, agitată, obositoare, cu un sistem de valori răsturnat, și rămânem perplecși, încremeniți în fața unor întâmplări cu oameni care ne surprind cu comportamentul lor. De fapt, se disting trei categorii de oameni: Unii care sunt lucizi, își dau seama de această situație și încearcă să facă o schimbare, alții cărora li se potrivește expresia „gură cască”, care privesc și nu iau nici o atitudine fiindcă nu le pasă, și alții care se împotrivesc, se agită ca râmele și fac ce fac și destabilizează societatea. Inconștient sau conștient. Cei indiferenți ar trebui să știe că dacă vor o viață liniștită, trebuie să-i intereseze și politica. Viața fiecărui om este politică, fiindcă este o luptă în vederea atingerii unui scop, cel al binelui.

   Ceva s-a întâmplat și continuă să se întâmple în detrimentul stabilității, al armoniei, al binelui – în general. Se poate vorbi despre o dereglare de la normalitate. Ritmul rapid al progresului a schimbat și schimbă în continuare lumea, dar și modul în care ne trăim viața.  Schimbările care au intervenit în viața noastră datorate tehnologiei avansate, au adus cu ele schimbări în psihicul omului, și în loc să-l liniștească, l-au iuțit, omul a început să gândească precipitat, haotic, și să acționeze aidoma. Avantaj – dezavantaj? Ne întâlnim cu situații de care nu am mai auzit, evenimente dramatice au luat amploare și chiar dacă ele au existat cândva și au constituit anormalități, acum s-au transferat în sfera așa zisei normalități, pe care suntem nevoiți, de multe ori, s-o acceptăm, în speranța că va liniști cât de cât spiritul nostru. Or, nu este așa! Starea de agitație existentă în exterior, se repercutează înspre interiorul nostru sufletesc.  

   Mulți, în grabă, se lasă seduși de ideile unor oameni fără valoare, fără principii morale; se trece cu îngăduință peste greșelile care se fac și care tulbură viața întregii societăți. Cercul greșelilor crește, haosul se mărește și se propagă în spațiu ca undele sonore. Parcă am adormit cu toții și nu ne mai trezim, nu mai deschidem ochii să privim cu interes ce se petrece în jurul nostru; mai sunt și unii care parcă nu mai au vioiciune, se târăsc ca niște muribunzi printre cei cocoțați la conducere și care-i manipulează cum vor. Există o nepăsare pentru adevăr, dreptate, cinste. Oamenii care se încadrează în sfera celor cu principii morale nu sunt ajutați în acțiunile lor și rămân într-o stare de relativă pasivitate. Atunci cine să lupte pentru normalitate? Cine să le vină oamenilor în ajutor? Dumnezeu te ajută dacă te ajuți și tu. Și, în acest mod crește numărul celor indiferenți, a celor care nu iau nici o atitudine față de actele nemernice luate în detrimentul societății. Nu-i mai interesează traiul în armonie, acceptă toate disensiunile ivite, nu privesc în viitor, nu le pasă de viața generațiilor viitoare. Trăiesc clipa prezentă și urmăresc numai interesul material. Atitudinea este îmbrățișată de oamenii superficiali, egoiști, care refuză să gândească spre viitor, refuză să-i intereseze ce lasă în urma lor drept moștenire spirituală. Omul din această categorie nu mai este interesat de armonia din familie, armonia dintre cei cu care lucrează, armonia din propria țară. Ca și cum armonia care are la bază iubirea n-ar mai conta în lumea aceasta globalizată; caracterul omului nu contează, fiindcă el se pierde în „lumea mare”, nu se vede, poate fi ascuns. Poți trăda, poți fura, poți minți, poți ucide suflete, de ce nu și trupuri? În democrația pe care ne-am dorit-o s-a câștigat dreptul la libertate, pe care unii au furt-o pentru ei, au pervertit-o pentru a acapara toată puterea politică, a controla toată puterea statului, iar poporului i-au lăsat doar rolul de spectator. Nici măcar societății civile nu i-au lăsat dreptul, libertatea de a se exprima. Bunăstarea a fost clădită și realizată doar pentru un grup – „baronii” din partidul conducător – PSD (partidul social democrat). Acum, când poporul și-a dat votul pentru un alt partid, punându-și speranțele în acesta – PNL (partidul liberal, cea mai veche formațiune politică din țară), s-au mai trezit oamenii din „somn” și au început să spere că lucrurile se vor schimba în bine. Partidul Național Liberal este promotorul libertății individuale, sociale, economice și politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție. El este continuatorul gândirii liberale din România. În plan politic, Partidul Național Liberal este ferm atașat valorilor democrației, pluralismului și statului de drept. Pentru promovarea noii clase politice și a partidelor cu responsabilitate politică, Partidul Național Liberal promovează competiția deschisă în viața politică internă. Nu ar trebui ca celelalte partide să sprijine partidul care și-a asumat răspunderea pe un pachet de legi importante și să nu dușmănească acest partid, ci să dialogheze civilizat cu partidul votat, ca acesta să poată lua decizii înțelepte, având în vedere că acest popor a plătit în 1989 cu sânge dreptul la libertate, la democrație, dreptul de a se delimita de comunism.

   Nu au trecut decât câteva luni și meschinăriile, cinismul, ura, viclenia, obrăznicia acelorași personaje cândva la putere a renăscut (bazându-se pe slaba memorie a poporului, desigur!) și, în loc să ajute la unirea spirituală și stabilitatea țării, au început să se lupte în continuare folosind diferite metode și planuri meschine, pentru a-și redobândi puterea, cu promisiuni caragialești de clădire a viitorului, critici severe și răutăcioase la adresa noului guvern pe care nici nu l-a lăsat „să respire”, îmbrobodind totodată poporul cu discursuri aride și la fel de vulgar-caustice, amânând planurile de redresare a economiei pe care le dorește guvernul instalat. Guvern acum dărâmat, spre a fi din nou reinstalat...

   Personalitatea omului nu se schimbă, comportamentul nici el fiindcă nu a intervenit factorul educațional la acești indivizi; așa au fost de când au intrat în politică, și acum pot să cadă în genunchi să ceară iertare poporului pentru greșeli și comportament, poporul nu-i va ierta, fiindcă are memorie și mai cred că este momentul să li se spună: domnilor, până aici! Lăsați-ne să guvernăm liniștiți, fără ura care vă caracterizează, să respectăm intereselor poporului, și în primul rând cu oameni noi, valoroși, bine intenționați, în scopul aducerii țării pe făgașul merituos. Nu mai puneți piedici! Nu mai trageți de timp! Performanța este, cred, prima preocupare în selecția de valori și de îndată ce ea va fi atinsă, multe lucruri adiacente se vor schimba în bine. Emoțiile negative care domină mediile online se vor diminua și ele.

   Tocmai scrisesem în noua mea carte despre dialogul din cartea scriitorului polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz (1894-1980) – „Slavă și fală” – care a călătorit mult vizitând teritoriilor Poloniei și ale Ucrainei unde și-a făcut și studiile, teritoriile respective inspirându-i opera: „–Omenirea a alunecat pe o pantă funestă. – Nu înțeleg, când? – Să fie de vină oare Renașterea cu Leonardo al ei? Sau mai târziu, veacul al optsprezece-lea cu raționalismul lui? Sau poate vina este chiar a vremii de acum? Sigur este din clipa în care s-a dezintegrat atomul. Dacă aș fi un creștin practicant, aș spune că omul a pătruns tainele creației și astfel de lucruri se pedepsesc… Direcția eforturilor pe care le face gândirea umană alunecă pe o pantă funestă. – Ce înseamnă o pantă funestă? – O pantă vătămătoare omului. – Sub aspect moral? – Nu câtuși de puțin! Material, cât se poate de material. Pe o pantă vătămătoare omului pe pământ… Întregul efort al cugetului omenesc tinde spre sinucidere…” În desfășurarea evenimentelor, personajul mergând pe urmele vieții trăite cândva, găsește o lume schimbată, grăbită, oamenii fără să se uite unul la celălalt, mergând spre țeluri ce nu puteau fi precis definite și rostește în final: „Așa sunt ei toți ai noștri. Ceva ce seamănă a fală”. Era, totuși, ceea ce le dădea putere pentru lupta cu viața. Dar, „Quo vadis”?

   La români se vorbea cândva despre mândria de țară, mândria de a fi român. Mai corect spus – se simțea... Petre Țuțea când a fost întrebat în închisoare ce meserie are, a răspuns: „meseria de român”. Nu se mai poate gândi/ simți în acest mod?

... Cât despre afirmația că lumea a pornit pe o pantă funestă, este ca la schi, când începătorul pornește cu curaj pe o pantă necunoscută, în speranța că va avea o senzație fericită și va ieși glorios, neștiind unde va ajunge și crezând că se va opri undeva „în rai”, dar de fapt, drumul îi poate fi fatal... Aceasta poate fi o lecție, că nu mai avem timp de pierdut, de încercat, că nu avem nevoie de aventurieri, ci de oameni bine pregătiți, cu viziune clară, corectă. Avem nevoie, în primul rând, de caractere! Iuliu Maniu spunea: „...avem mai întâi nevoie de oameni de caracter, și onești, și numai pe urmă de oameni pricepuți în conducerea treburilor publice; între un hoț fără caracter, dar priceput și între un om cinstit dar mai puțin priceput, eu am preferat toată viața mea pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri...”

    Petre Țuțea întrebat de teologul Radu Preda, în cartea sa „Jurnal cu Petre Țuțea” cum îi apare imaginea lumii de astăzi, la 88 de ani, Țuțea răspunde: „Eh… Societatea noastră de astăzi este, evident, un turn al lui Babel.” Întrebat apoi dacă mai are vreo curiozitate politică, Țuțea răspunde: „Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot să-l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpânește. Vreau să văd ce se întâmplă cu haimanalele astea de comuniști și cu zevzecii ăștia de atei!”

   Dar, chiar, în ce lume trăim?

 

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord

Recital dedicat iubirii, la Filarmonica din Ploiești

Ioan POPESCU


Filarmonica „Paul Constantinescu” a oferit publicului ploiestean, in sala ”Ion Baciu”, un spectacol inedit dedicat iubirii.


Recitalul, intitulat “Până când nu te iubeam“, a fost susținut de Ioana Maria Lupașcu (pian) și Violeta Barac-Visarion (voce), soliste ale Filarmonicii “Paul Constantinescu”.


 Programul a cuprins unele dintre cele mai iubite cântece românești de dragoste – “Până când nu te iubeam”, “Of, inimioară”, “Hai să ne-ntâlnim sâmbătă seară” , “Balada“, de Ciprian Porumbescu (arr Ioan Dobrinescu), “Hora Staccato“, de Grigoraș Dinicu, precum și câteva lucrări celebre din repertoriul internațional, cum ar fi “Love Me Tender“,“Over The Rainbow“, “Crazy“.


                                                                                                                                                                                                           (În imagine: Ioana Lupascu)

Concert pentru tubă, la Filarmonica ploieșteană


Ioan POPESCU


Maestrul german Walter Hilgers a revenit la pupitrul dirijoral al orchestrei simfonice a Filarmonicii“Paul Constantinescu” pentru a oferi publicului ploiestean o nouă seară de poveste. Programul a cuprins  Concertul op. 144 pentru tubă și orchestră de António Victorino D’Almeida, Andante cantabile pentru tubă și orchestră din cvartetul de coarde nr. 1, op. 11 de Piotr Ilici Ceaikovski și Simfonia a IV-a, în mi minor, op. 98, de Johannes Brahms. Solist: Henrique dos Santos Costa (Portugalia).


Tubistul portughez Henrique dos Santos Costa a studiat cu Anne Jelle Visser la Universitatea de Arte din Zurich până în 2019, pentru ca, mai apoi, la doar 25 de ani, să devină asistent al clasei de tubă. Anterior și-a efectuat studiile muzicale la Academia Nacional Superior de Orquestra Lisabona cu Adélio Carneiro.


 A urmat masterclass-uri cu Roger Bobo, Ricardo Carvalhoso și Daniel Perantoni. Ca tubist concertist, a susținut numeroase recitaluri și a cântat de mai multe ori în calitate de solist cu orchestra.


A primit mai multe premii internaționale, inclusiv premiul al II-lea la Concursul Internațional de la Markneukirchen din Germania în 2016, premiul I la Pordenone „Città di Porcia” din Italia în 2016 și, recent, Premiul al IV-lea la Concursul Internațional „Tchaikovsky” – Ediția a XVI-a – din Moscova, la secțiunea Alamă.

A beneficiat de burse de la Fundația „Calouste Gulbenkian” și Fundația „Marguerite Meister”.

 Maestrul Walter Hilgers este reprezentant al mărcii de instrumente Buffet-Crampon.

*Tuba este un instrument de suflat, care produce cele mai joase sunete dintre instrumentele de alamă.

 


„Numai matematica permite spiritului uman să atingă certitudinea.” – Nicolaus Copernic

 

   Am afirmat în eseul anterior, în care am vorbit despre Renaștere, că Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei a reprezentat simbolul gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze. Încerc acum să redau sumarul vieții și activității acestor remarcabili filozofi și oameni de știință ai acelei perioade, începând cu Copernic.

   Ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o perioadă de apogeu, a cunoscut un declin care a fost favorizat de decăderea politică și economică a Italiei, începând în prima jumătate a secolului al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite ce au culminat cu jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul, fapt ce a slăbit puterea și prestigiul papalității și a contribuit la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. De asemenea, descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranțe a slăbit substanțial situația economică a Veneției și a Genovei. Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luter, Biserica Catolică a instituit Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. S-a alcătuit o listă a cărților interzise, considerate eretice, și filozofii, oamenii de știință au fost constrânși să renunțe la convingerile lor. Ideile Renașterii nu au putut fi însă înăbușite, ele fiind apărate, mai târziu, de oameni curajoși care își propuneau ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucurie pe care o dă cunoașterea, iar în secolul al XVIII-lea se va fi reluat spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.

   Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, dar preponderentă a rămas aceea că Renașterea a fost epoca de aur a acestui mileniu, ea determinând apariția omului liber, deschis tuturor experiențelor vieții. Inovațiile și evoluțiile din perioada Renașterii au constituit fundamentul pentru întreaga artă modernă, dar și pentru știința și politica care au cunoscut un progres remarcabil.

   După ce turcii au cucerit Constantinopolul, o migrație masivă a foștilor savanți bizantini au fugit în Italia și au reintrodus textele lor de origine greacă și romană în acel spațiu. Aceasta, împreună cu dezvoltarea tiparului de către Johannes Gutenberg, care a permis circulația ideilor și a informațiilor, au creat condițiile maturizării Renașterii. Filozofia dominantă a Renașterii a fost aceea a Umanismului greco-roman, umanism axat pe valoarea intrinsecă a omului și importanța sa în lume.

   Omul a fost cel care încă de la începuturile istoriei și-a ridicat privirea spre cer, bolta cerească reprezentând o sursă inepuizabilă de întrebări, mituri și legende, dorind să-și explice lumea pe care o observa și datorită interesului și mirării sale, omul a început să filozofeze, adică să-i lucreze gândul înainte de a trece la acțiune. Punerea în practică a gândirii sale a fost începutul științei.

   În această perioadă a Renașterii, italianul Pietro Pomponazzi (1462-1525) și-a terminat studiile la Padova, unde a devenit medic. Ulterior a fost ales profesor extraordinar de filosofie la Padova, s-a transferat ca profesor la Ferara, unde a ținut cursuri despre tratatul „De anima” și despre conceptul entelehia ale lui Aristotel. Invitat la Bologna, a rămas acolo până la moarte, elaborând cele mai importante lucrări ale sale. Principala lucrare „De immortalitate animae!” ( Despre nemurirea sufletului) a stârnit o controversă între două culte, tomiștii ortodocși din Biserica Catolică – averroiștii – și cei din așa-numita Școală Alexandrină. Tratatul a fost ars pe rug la Veneția, iar Pomponazzi s-a aflat în pericolul de a fi linșat de catolici. În următoarele două lucrări, Apologia și Defensorium, el și-a explicat poziția paradoxală de filozof catolic și materialist.

   Pomponazzi s-a născut într-o perioadă de tranziție, când formalismul scolastic își reducea influența asupra oamenilor atât în cadrul Bisericii, cât și în afara ei. Până atunci, dogma Bisericii avea la bază scrierile lui Aristotel, așa cum fuseseră interpretate de Toma de Aquino. Această interpretare era atât de strânsă, încât orice atac la adresa lui Aristotel sau chiar simpla încercare de a redeschide vechile discuții cu privire la problemele aristotelice erau privite ca o erezie periculoasă. În „Despre nemurirea sufletului” Pomponazzi a susținut în mod deosebit că Toma de Aquino și Aristotel au avut opinii diferite cu privire la nemurirea sufletului. Deși Pomponazzi nu a acceptat opinia lui Aristotel în această chestiune, el a argumentat că Aristotel a pledat în mod clar în favoarea mortalității absolute a sufletului. Nu a fost primul care a făcut această afirmație. Din moment ce scripturile dezvăluie că Dumnezeu a făcut sufletul nemuritor, a argumentat Pomponazzi, putem accepta că nemurirea sufletului este adevărată și, astfel, putem depăși limitele rațiunii. (Această dezbatere l-a influențat pe succesorul său la catedra de filozofie naturală din Padova, Cesare Cremonini, care, acceptând ideile lui Aristotel, a ajuns la concluzia opusă a mortalității sufletului.)

   Pomponazzi și-a declarat adeziunea la credința catolică, iar primul său tratat filozofic nu a fost condamnat de Biserică, în ciuda controversei pe care a iscat-o. S-a evidențiat din nou principiul că religia și filosofia, credința și cunoașterea, pot fi diametral opuse și totuși pot coexista în teoriile aceluiași gânditor. Acest paradox curios este exemplificat în tratatul „De incantation”, în care Pomponazzi respinge existența demonilor și spiritelor pe baza teoriei aristotelice a cosmosului și, în calitate de credincios creștin, își afirmă credința în existența lor. În această lucrare el insistă emfatic asupra ordinii naturii, a cauzei și a efectului, a creșterii, maturizării și descreșterii. În mod similar religiile apar, se dezvoltă și apoi sucombă. Chiar și creștinismul, a adăugat el (cu mențiunea că vorbea în calitate de filozof), arăta semne de declin. Pomponazzi a murit la Bologna.

   Astrologia a constituit o parte interesantă din cunoașterea omului interesat de poziția și mișcările corpurilor cerești. În decursul timpului a evoluat în direcția explicării relației noastre cu cosmosul.

   Scriitorul, istoricul și filozoful american Will Durant (1885-1981) vorbind despre Renaștere în imensa sa lucrare, afirma că mania de a cunoaște a viitorului, a dus la proliferarea prezicătorilor de toate felurile – chiromanți, interpreți ai viselor, numeroși astrologi, în special în Italia; aproape orice guvern italian avea un astrolog oficial care stabilea perioadele astrale favorabile începerii unei acțiuni importante. Convingerea că stelele influențează caracterul și acțiunile oamenilor era atât de răspândită, încât profesori de la universități publicau în fiecare an predicții bazate pe astrologie. Și totuși astrologia manifesta o anumită tendință către o abordare științifică, fapt care i-a determinat pe unii oameni cu minți înzestrate, să fie preocupați de această latură, mai târziu considerată a științei. În acea perioadă superstițiile populare au întârziat mai mult dezvoltarea științei decât a făcut-o opoziția Bisericii, este părerea lui Will Durant. Curiozitatea și pasiunea oamenilor înzestrați au dus la progresul științei, a medicinei – partea chirurgicală, a igienei îmbunătățită, a spitalelor construite.

   Grecii au fost cei care au sintetizat numeroasele religii și mitologii, elaborând o legătură solidă între cele șapte planete vizibile și marii zei ai Olimpului. Filozofii și învățații greci, ca Pitagora, Platon și Ptolomeu (cel mai important astronom și astrolog al antichității) au simplificat cosmologiile babiloniene, caldeene, indiene și egiptene. Modelul lui Ptolomeu referitor la orbitele planetelor în jurul Pământului a fost valabil încă o sută de ani după Nicolaus Copernic. Ptolemeu care a trăit în al doilea secol al erei noastre, a catalogat mai mult de 1022 de stele și a menționat existența a 48 de constelații într-o lucrare a sa. Aceste 48 de constelații sunt numite „constelații antice” și o parte se folosesc chiar și în prezent.

   Până acum 500 de ani, lumea credea că Pământul este centrul universului, motivul fiind destul de evident: Luna orbita în jurul Pământului și nu exista nicio dovadă că Soarele nu făcea același lucru. Planetele puteau fi văzute rotindu-se în jurul Pământului, deși uneori păreau să se întoarcă în drumul lor pentru mai multe săptămâni, dacă nu chiar luni.

   Nicolaus Copernic (1473-1543) a fost cel care a propus modelul heliocentric, ce punea Soarele în centrul sistemului solar. A trebuit să treacă un secol pentru a fi demonstrate calculele matematice ale teoriei sale. Astronomul german Johannes Kepler (1571-1630) a dovedit în cele din urmă, pe baze științifice, teoria lui Copernic. Perfecţionarea telescopului de refracţie de către Galileo Galilei (1564-1642) şi elaborarea teoriilor de bază ale gravitaţiei şi mecanicii de către Isaac Newton (1642-1727) au accentuat şi mai mult această diferență.

   Nicolaus Copernic, în poloneză Mikołaj Kopernik, s-a născut în orașul Torun, în nordul Poloniei, și a decedat din cauza unui accident vascular cerebral, în orașul Frombork, tot din Polonia). A fost astronom și cosmolog, matematician și economist, fizician, filozof, medic, artist, preot și prelat catolic.

   Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez. Provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva cavalerilor teutoni. După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități din acea vreme.

   Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 – studii superioare la Universitatea din Cracovia, unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica, cultivându-și pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani a obținut titlul de doctor în aceste științe.

   La încheierea studiilor a plecat în Italia, unde a început să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a locuit în casa unui matematician, Domenico Maria de Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolomeu, și a început să se intereseze mai mult de astronomie și geografie. A citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos care, cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui și nu invers, așa că s-a convins de falsitatea geocentrismului lui Ptolomeu. Împreună cu matematicianul la care locuia observă în 1497 acoperirea stelei Aldebaran de către Lună.

   Mai târziu a plecat la Viena, unde a studiat astronomia. După terminarea studiilor, Copernic a ținut prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor a fost acceptat să studieze medicina la renumita Universitate din Padova. În anul 1503 i s-a acordat în Ferrara titlul de „Doctor în drept canonic”, după care s-a întors în Polonia, unde și-a desfășurat activitatea în orașele Frombork, Olsztyn și Lidzbark, efectuând și observații astronomice în turlele orașului. Astfel, între anii 1503 și1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp a redactat un scurt tratat de astronomie „De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus”, care a fost publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

   În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese „Comentariolus”, o descriere a modelului heliocentric al Sistemului Solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frambork (în nordul Poloniei), face parte din comitetul „Conciliului din Laterano” (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, lucrare retipărită la Nuremberg în 1543 și apoi la Amsterdam în 1617, lucrare care a marcat ruptura dintre concepțiile medievale și cele renascentiste referitoare la lume. A fost publicată cu puțin înainte de moarte, Copernic fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice. Teoriile lui Nicolaus Copernic, expuse în această lucrare au fost condamnate oficial de Papa Paul V, în anul 1616. Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică. Copernic se temuse și amânase publicarea ideilor lui timp de aproape trei decenii), deoarece ipoteza lui sosea într-un moment critic, imediat după ruptura produsă în biserica creștină apuseană de către Luther. Concurată fiind acum de protestantism, reacția naturală a Bisericii Catolice a fost copierea fundamentalismului adversarului, mișcare cunoscută de istorici sub numele de Contra-Reformă. Liderii Reformei precum Luther sau Calvin au fost primii care l-au acuzat pe Copernic de erezie, respingând teza heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică. Biserica Catolică, a cărei practică uzuală fusese până atunci adaptarea pozițiilor ei la noile cunoștințe (integrarea neo-aristotelismului în doctrina oficială a fost un astfel de exemplu), poate și de teamă că ar putea pierde adepți, a condamnat în 1616 toate scrierile care susțineau heliocentrismul. Pământul devenise o simplă planetă printre altele. Speculația științifică sau filozofică era pusă mai presus decât Biblia, or, nu cu mult timp în urmă teologia mai era încă cunoscută sub numele de „regina științelor” în timp ce știința însăși – „filozofia”, cum era ea numită în epocă – era considerată „sluga teologiei”, noile științe precum matematica și astronomia pretindeau acum că dobândeau și vehiculau adevăruri în lumina cărora trebuia citită și înțeleasă (interpretată) chiar și Biblia. Încă nu se înțelegea că teologia, știința, filozofia și politica trebuiau să lucreze împreună, fiecare în modul său, pentru binele acestei lumi, pentru adevăr, dreptate și progres.

   Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o teorie de compromis, conform căreia Pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se mișcă în jurul Soarelui, care, la rândul lui, înconjoară Pământul. După respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, acesta dându-i forma definitivă și explicația fizică, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

   Teoria cosmologică a lui Ptolomeu („Sistemul ptolemeic”) oficial acceptată, concepea existența Universului geocentric în care Pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale Sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele „stele fixe”. În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale Pământului: în jurul axei („rotație”), în jurul Soarelui („revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolomeică asupra Universului finit delimitat pe cer de stelele fixe, dar lărgindu-i substanțial dimensiunea în raport cu Universul ptolemeic, pentru a putea da anumite explicații.

   Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure considerente „practice”, mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism. Acest aspect mai mult sau mai puțin important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță copleșitoare, ținând cont că ordinea planetelor juca un rol crucial în realizarea prezicerilor astrologice, atât de uzuale la elita aristocratică a Europei.

   Copernic a devenit conștient de aceste neajunsuri ale astronomiei zilei în perioada studenției lui la Bologna, unde a aflat despre critica serioasă făcută cu o jumătate de secol înaintea publicării lucrării coperniciene de către umanistul italian Pico dela Mirandola ghicitului astrologic „Tratatul contra ghicitului astrologic” (1491), publicat doar după moartea autorului în 1496. În 1542 a scris „Trigonometria Copernici”.

   În epoca lui Copernic astronomia și astrologia nu erau încă nici discipline separate și nici nu se bucurau de o respectabilitate diferită. Principala motivație de a cunoaște și înțelege mecanica cerească era deci la finele Evului Mediu o mai bună prezicere astrologică, și chiar și la două generații după Copernic, un Kepler sau un Galileo „își mai câștigau încă pâinea furnizând preziceri astrologice aristocrației”.

   Sistemul ptolemeic geocentrist putea să determine direcția unei planete de interes la un moment dat, însă nu era capabil să măsoare distanța între Pământ și această planetă, fapt care avea repercusiuni astrologice, căci ordonarea planetelor nu putea să fie făcută obiectiv, ci doar conform nesigurei ipoteze a lui Ptolemeu: acesta a presupus că, cu cât mai mult timp îi ia unei planete să parcurgă circuitul pe boltă, cu atât aceasta e mai depărtată de Pământ. Ipoteza lui nu era valabilă în cazul lui Mercur și Venus, care ambele aveau un parcurs pe boltă de un an, caz care era complicat în plus și de „coincidența” că acest termen era și timpul parcursului solar pe ecliptică. Lui Venus și lui Mercur nu li se puteau așadar aloca distanțe diferite față de Pământ apelând la ipoteza ptolemeică, care formase totuși timp de mai bine de un mileniu gândirea celor interesați de „știința stelelor” în lumea greacă, latină și arabă. Un sistem heliocentric așa cum gânditori medievali care l-au precedat pe Copernic au luat și ei în considerare fără a-l și adopta, avea avantajul de a permite măsurarea distanței relative a oricărei planete față de noul centru care devenea Soarele, apelând la o triangulare trigonometrică în care distanța Soare-Pământ forma baza cunoscută a triunghiului.

   Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei revoluții științifice. A deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei. Astronomia are calea deschisă și în zilele noastre.

   Mormântul lui Copernic a fost descoperit abia în anul 2005. Arheologii polonezi au găsit rămășițele unui bărbat în vârstă de 70 de ani, presupus a fi Nicolaus Copernic, într-un mormânt din apropierea Altarului Sfintei Cruci din Catedrala gotică Frombrock. Analizele detaliate au evidențiat faptul că osemintele descoperite aparțin celui considerat părintele astronomiei moderne. S-au comparat mostrele de păr descoperite pe osemintele din Frombork cu două șuvițe de păr din volumul „Calendarium Romanum Magnum”, scris de Johannes Stoeffler în anul 1518, carte aflată pentru mult timp în proprietatea lui Nicolaus Copernic. Șuvițele de păr din carte prezentau o secvență genetică identică cu genomul extras din dintele și firele de păr aflate în mormântul din Frombork.

   O minunată statuie a lui Copernic se află în fața Universității din Cracovia.

 

 

          Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

Ioan POPESCU


Ziua Culturii Naționale, sărbătorită la Filarmonica "Paul Constantinescu" din Ploiesti, printr-un concert extraordinar.


Invitatul orchestrei simfonice, violonistul român Răzvan Stoica – socotit de către specialisti ca fiind cel mare mare violonist al generatiei sale - care trăieste in Olanda de peste 15 ani și a evoluat pe mai toate scenele lumii, cu excepția Australiei, a revenit la Ploiești în dublă calitate: solist și dirijor. Programul a cuprins Concertul pentru orchestră de coarde, de Paul Constantinescu, Preludiu la Unison din Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9 de George Enescu și Concertul nr. 1, op. 6, pentru vioară și orchestră, de Niccolo Paganini. De remarcat faptul că vioara sa, Stradivarius, are o vechime considerabilă, fiind făurită in anul 1729.


Violonistul Răzvan Stoica a studiat la Liceul de Muzică George Enescu din București cu prof. Olivia Papa, iar în particular cu maeștrii Ștefan Gheorghiu și Modest Iftinchi. După absolvire, Răzvan și-a continuat studiile la Conservatorul Regal din Amsterdam (Olanda), la clasa profesor Ilya Grubert, dar a participat și la cursuri de măiestrie cu violoniștii Leonidas Kavakos, Krysztof Wegrzyn, Vadim Repin, Itzhak Perlman, Ivry Gitlis și Pinchas Zuckerman.


Răzvan a câștigat peste 24 de premii naționale și internaționale la competiții prestigioase, incluzând, printre altele, Concursul Perosi (Tortona), competițiile olimpice pentru vioară din România și Concursul pentru duete de la Bolzano (Italia). În anul 2009, Răzvan a câștigat Premiul I în cadrul „Strad Prize” la Salzburg, în Austria. În calitate de câștigător al acestui prestigios concurs, lui Răzvan i-a fost oferită o vioară Antonius Stradivarius, manufacturată în anul 1729.


El a evoluat, atât ca solist invitat, cât și în recitaluri în cadrul „Duo-ului Stoica”, la Concertgebouw din Amsterdam, Teatrul Champs Élysées din Paris, Teatrul San Barnaba din Brescia, Teatrul Carlo Felice din Genova, la Palacio de Festivales din Santander, Gewandhaus din Leipzig, Musikverein din Viena și pe multe alte scene de concert importante din lume.


Muzica de cameră joacă un rol important în viața profesională a lui Răzvan Stoica. În anul 1996, a format, împreună cu sora sa, pianista Andreea Stoica, „Duo Stoica”. Discografia lui Răzvan Stoica include până acum imprimări cu „Cele 24 de Capricii” de Niccolo Paganini, „Simfonia spaniolă” pentru vioară și orchestră de Edouard Lalo (cu Orchestra Academiei Beethoven din Cracovia), albumul „Capriccioso”, lansat pe piață la casa de discuri olandeză Aliud în 2012, precum și un album realizat în formula „Duo Stoica”.


 Sponsorii oficiali ai concertului au fost: Alexandrion Group, BES România, Bergenbier, Apa Nova, BRD, Bristot, Conpet, Cora, Școala de Flori, The Fable, PECEF, Stenota, Delice, West Mall.

 

 


EMINESCU ȘI DRAGOSTEA

Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc” – N. Iorga

       

    Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

   Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

   Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

   Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.

   „Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

   În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

   Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia lui de dragoste.

   Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria, mândria dar și nenorocul de a fi român.

   Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

   La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

   Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”:

Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși

   Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, pare infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie. 

   Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțări. Întâlnim exprimate regretul, tristețea, cât și durerea pricinuită de dragoste. Codrul și-a scuturat  bogăția frunzișului verde, și-a pierdut lumina de odinioară, culorile și aerul pur. Viața stinge încet lumina acelor ani ai tinereții, culorile devin din ce în estompate… Poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i, noile-i simțiri, în poezia „Ce e amorul”:

Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă./ […] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene… 

   Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumusețea înghețată, ireală, precum în poezia „Te duci…”:

Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochii-mi triști,/ Înamorați de-a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști./ Și nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[…] Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci.[…] Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ți iscodesc/, Și te uram cu-nverșunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.[…] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit și trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor… 

Regretul iubirii care pleacă în afara voinței sale, este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”:

S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă!…

   Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditații asupra existenței, primul fiind: „Mortua est”:

Te văd ca o umbră de-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială: / De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?/ […] Și totuși, țarină frumoasă și moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ Și-apoi cine știe, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar știe oricine,/ Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Și multe dureri-s, puține plăceri./ A fi! Nebunie și tristă și goală/ Urechea te minte și ochiul te-nșeală;/ Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic… 

   În cel de al doilea poem „Venere și madonă”, poetul își privește femeia iubită și o vede când înger, când demon. Și totuși femeii „demon” îi acordă din sufletu-i generos „raza inocenței” și-i dăruie iubirea într-un mod unic:

Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

   Drama creatorului care fără iubire – izvorul de energie spirituală – și fără înțelegerea iubitei nu poate avea strălucirea în artă, neîmplinirea dragostei ducând la durere, pe când sufletul nu poate să renunțe la dragoste, și de aici zbuciumul sufletesc este dezvăluită în „Scrisoarea IV”:

O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacã-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…/ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă…

   Perioade de pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafãrul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este copleșit de drama renunțării, a izolării:

A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărătești,/ O prea frumoasă fată./ Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele./ Din umbra falnicelor bolți/ Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colț/ Luceafărul așteaptă. […] Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează! […] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preț,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Cãci tu izvor ești de vieți/ și dătător de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.[…] El tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri,/ Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul:/ – Ce-ți pasă ție chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua părți a vieții poetului:

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri, […] Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

   Ce bogăție de nuanțe ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! Bucurii și dureri ale iubirii – căci nu poate fi o fericire veșnică – , poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cărei frumuseți își hrănește ființa, iar atunci când se află în interiorul unei odăi, privește și înțelege mișcarea și glasul naturii:

Și dacă ramuri bat în geam / Și se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Și-ncet să te apropii…

   Eminescu a redat farmecul și durerea dragostei, căci iubire înseamnă a primi și a dărui, și uneori dăruiești prea mult, storci ființa ta ca pe o rufă, dai totul și simți că nu mai primești nimic din ceea ce ți-ai dori... Sau, se întâmplă să ți se ofere totul și tu să nu mai poți dărui ceea ce visai cândva să dăruiești…

   Până în ultima clipă a vieții lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit iubirea și natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică.” „Eminescu este imponderabil și muzică.” Eminescu chiar cânta frumos și înainte de moarte, plimbându-se pe aleile spitalului, își învăța frizerul, cântecul „Deșteaptă-te române!”

   Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.

   Îmi amintesc de vremea adolescenței mele, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare și apoi în gând, strofe întregi, până mă fura somnul… Și ceea ce memorezi

la acea vârstă, nu se uită niciodată. La treisprezece-paisprezece ani, fascinată de versurile lui, scriam într-un jurnal, poezia „Lui Eminescu”:

A-ți scrie măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ți spun ce simt cu-adevărat / Cuvinte – alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul și coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu totuși nu-ți pot scrie?/ Nu știam cum să-ți mărturisesc/ Că recitindu-ți cartea „mare”/ Simțeam inima-mi tare bătând/ Și-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duioșie rară/ Și copiilor noștri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit acea societate/ Fără de teamă, cu  dispreț și chiar blestem,/ Nu îți păsa de consecințe/ Erai un revoltat mândru și ferm./ O meritau mișeii, nedrepți și cruzi,/ Pe placul lor a scrie îți cereau/ Să-i preamărești, să-i lingușești / În schimb ce-ți dăruiau?/ În mizerie și sărăcie te cufundau./ „Va suferi și scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta voiau!/ Să-ți facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietu-ți sfânt/ Și-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăiești! Ești tot atât de viu/ Prin cartea-ți minunată!

                                                        

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

(Articolul a fost publicat, uneori mai succint, în ziare și reviste începând cu anul 2011) 

 





Pentru vizualizare daţi clik pe linkul de mai jos, după ce mai întâi puneţi pauză la melodia de fond, din chenarul de sus: Nicolae Labiş - Primele iubiri.


https://youtu.be/PoX8ty8sn7Q

Eveniment editorial, la Ploiești

MAREA CARTE A PLOIEȘTILOR, vol.III

 

 Recent, la Biblioteca Academiei Române din Bucuresti, s-a prezentat vol.III al Monografiei ”Marea Carte a Ploiestilor” , editata de Societatea culturala Ploiesti-Mileniul III (presedinte: Constantin Trestioreanu), carte care are 26 de autori!

 

Cele trei volume, au câte circa 1000 de pagini fiecare. Primul volum a fost lansat in anul 2011, vol.II – in 2016, iar acum, vol.al III-lea – incheietorul proiectului. Un proiect, se pare, unic in România.



Prezent la eveniment, acad.Ioan Aurel Pop - presedintele Academiei Române, a mentionat: ”Această nouă istorie stiintifică a Ploiestilor, realizată de către Societatea Culturală ”Ploiesti-MIleniul III”- apărută după mai bine de trei sferturi de veac de la lucrarea lui Mihail Sevastos, in 1937, este mai mult decat un eveniment editorial.


 Cu acest prilej, Domnia sa a ținut să remarce două mari personalităti care au pus Ploiestii pe harta Țării: domnitorul Mihai Viteazul - care si-a strâns oștile in tabăra de la Târgșor, de aici trecând in Transilvania prin pasul Buzăului, reusind astfel să deschidă portile spre Marea Unire a neamului românesc, și a dramaturgului IL Caragiale - fără de care nu se poate imagina literatura română. Eu, care sunt un apărător al limbii noastre si al limbii latine, imi aduc aminte că romanii ziceau ”Ridendo castigat mores”, adică ”Râsul biciueste moravurile”, Caragiale reusind, prin opera lui, să ne trezească la realitate si să ne invete că râsul e terapeutic.



Suntem in faţa unui monument istoriografic si cultural, construit cu migală si eruditie, timp de 18 ani, de către un colectiv de autori, coordonat de către presedintele Constantin Trestioreanu .



Istoria aceasta de peste 3000 de pagini se adaugă celorlalte 90 de lucrari realizate si publicate de Societatea culturală Ploiesti- MIleniul III.... Sincere felicitari!”



Despre Marea Carte au mai vorbit: Gh.Marinică, Dorin Stănescu, Victor Spinei - vicepresedinte al Academiei Române, care s-a aratat incantat de calitatea lucrarii, domnia sa intentionând să propună Marea Carte a Ploiestilor la Premiile Academiei Române.



Să mai mentionăm faptul că, in ”Cuvântul înainte” la vol III, acad. Eugen Simion a mentionat, printre altele: ”Marea Carte are proportiile Bibliei. Ea cuprinde totul, de la Cultele crestine - așa cum s-au manifestat ele pe teritoriul orasului - până la institutiile de invatamânt și, de aici, la formele si manifestările de artă și cultură, inclusiv la cultura populară.



Valoarea documentară, informativă a acestei enciclopedii este, pot confirma, solidă, vastă și, pe cît imi dau seama, documentată la sânge. Adică, intru totul remarcabilă:”



La remarcabilul eveniment editorial de la Biblioteca Academiei Române am remarcat prezența dlui Nicolae Noica – Membru de Onoare al Academiei Române, alături de o serie de personalitati ploiestene: Rodica Paraschiv, Adrian Gogulescu, Claudius Dociu, Martha Maria Mocanu, Liliana Iliescu, Gelu Nicolae Ionescu, Mihai Rachieru, Marilena Ghiorghiță, Adrian Tudor Moroianu, Marius Daniel,. ing Constantin Ilie, Ov.Paștina, Olga Petrescu-Moleculă, Olimpia Popescu, Mircea Grigore, Victor Adam ș.a.

 

Ioan POPESCU

 

Scrisoare deschisă, adresată domnului Prim Ministru al României.

de Mihai GHEORGHIU


Stimate domnule Ludovic Orban,


    Aflăm cu profundă indignare că, (citez): “Adunarea Generală a judecătorilor Tribunalului București s-a întrunit miercuri, 18 decembrie a.c. iar în urma discuțiilor s-a decis ca, în cazul în care proiectul de lege privind eliminarea pensiilor de serviciu ale magistraților va fi adoptat, va fi suspendată judecarea cauzelor, cu excepția celor urgente.”


Am înţeles că au urmat chiar şi o serie de demonstraţii în acest sens, protestatarii susţinând că ar fi vorba de un „drept câştigat.” Mai mult decât atât, CSM a dat şi un comunicat prin care a ameninţat că "nu va tolera sub nici o formă afectarea statutului magistraţilor şi încălcarea independenţei acestora". "Consiliul Superior al Magistraturii reiterează şi subliniază cu tărie şi fără echivoc că nu va tolera sub nicio formă afectarea statutului magistraţilor şi încălcarea independenţei acestora. Pensia de serviciu şi stabilitatea unei remuneraţii adecvate a judecătorilor şi procurorilor reprezintă garanţii pentru a căror protecţie Consiliul va efectua absolut toate demersurile care se impun", a precizat CSM.


   Citeşti şi rămâi per-plex! Păi de ce aşa?  În primul rând declaraţia mai sus menţionată are darul de a arunca totul în derizoriu, fiind de-o absurditate nemaiîntâlnită! Păi, cum oare, în ce fel, o eventuală tăiere a acestor pensii de serviciu ar putea însemna în vreun fel sau altul “încălcarea independenţei magistraţilor”? Adică să înţelegem că în cazul unor reglementări logice şi conforme cu legislaţia la care se supune orice cetăţean de rând din România, independenţa magistraţilor ar fi cumva lezată? Cum anume? Şi la ce „garanţii pentru a căror protecţie Consiliul va efectua absolut toate demersurile care se impun”, se referă comunicatul respectiv? Păi ce legărură are mărimea pensiei cu aplicarea corectă şi imparţială a procesului legal pe care îl îndeplinesc, fiind renumeraţi şi obligaţii să-l îndeplinească prin cadrul funcţiei ce o ocupă? Consider că declaraţia respectivă este ambiguă şi lipsită de orice fond. Să înţelegem cumva că în absenţa acestor pensii speciale magistraţii vor refuza în a-şi mai îndeplini obligaţiile de a aplica concret litera legii sau ce?  citeşte întreg materialul

JUMĂTATEA MEA, BĂRBATUL

Spectacol aniversar ”45 de ani de teatru”, la Ploiești, oferit de marea actriță Cezara Dafinescu.


*O adaptare realizată de Toma Enache, după piesa ”Actrița”  de George Arion.


Vineri, 13 decembrie 2019, nu a fost deloc o zi cu ghinion, dimpotrivă, ci una de mare admirație artistică.

La inițiativa dnei Martha Maria Mocanu (director al firmei BES România din Ploiești), circa 500 de spectatori, reuniți in sala ”Europa” a Consiluiui judetean Prahova, au asistat, timp de peste o oră, la un minirecital de exceptie, intitulat ”Jumătatea mea, bărbatul”, cu Cezara Dafinescu - o mare actriță, pensionată forțat, la 57 de ani (!?!?), de către Ion Caramitru - director al Teatrului Național Bucuresti.


A fost, de fapt, un spectacol aniversar: ”45 de ani de teatru”. Un dar oferit de Moș Crăciun pentru ploiesteni si nu numai...


Așezată comod pe un fotoliu in fața scenei, actrița și-a deschis larg sufletul, vorbind, uneori cu lacrimi in ochi, despre etapele vieții sale, a tragediilor prin care a trecut, mai ales momentul  pierderii soțului, Gelu Fronea.

”Atunci, nici nu mai știam pe ce lume sunt!”, a mărturisit actrița.


Mărturisirile sale au fost insoțite de imagini, proiectate pe un panou, ceea ce a sensibilizat si mai mult publicul. Cineva din sală spunea că, pentru Doamna Cezara, ajunsă acum la 71 de ani, pare că Timpul a stat pe loc!


Alăturat, vă prezint câteva imagini de la această intâlnire de suflet, ordinea lor fiind aleatorie.

De remarcat faptul că, la finalul spectacolului, actrița i-a invitat pe spectatori la o poză pe scenă.
A fost o inghesuială...


Felicitări organizatorilor, dnei Martha Maria Mocanu in special, cea care are o deviză admirativă față de Patrie,  folosită deseori: ROMÂNIA MEA FRUMOASĂ!


Ioan POPESCU

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA ȘI POLITICA  (10) – Renaşterea

„Cine nu respectă viața, nu merită să trăiască.” – Leonardo da Vinci

 

   Evul Mediu, sau perioada medievală, a constituit epoca istorică cuprinsă între Antichitatea târzie și Renaștere. Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Umanismul a fost un curent de gândire care s-a afirmat în secolele XIV-XVII în Europa și a reprezentat o etapă în laicizarea gândirii umane. Umanismul a constituit baza spirituală a Renașterii. Termenul de Renaștere a fost introdus mult mai târziu, de către istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Această perioadă a fost caracterizată prin trezirea interesului pentru cultura antică, prin mari invenții, prin înflorirea științelor și artelor. Toate au revoluționat viziunea asupra lumii, au marcat începutul unei lumi noi, bazată pe tehnologii și teorii științifice concrete. Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viața intelectuală europeană. Începând din secolul XIV în Italia și răspândindu-se în restul Europei, influența sa a fost resimțită în literatură, filozofie, artă, muzică știință, religie, politică, precum și în alte domenii.

   Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: „Dialogurile” lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydides, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățații din Bizanț care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și au predat în școli din Florența, Ferrara sau Milano au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii s-au orientat spre neoplatonism în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începea să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

   Gândul ne poate duce la Pasărea Phoenix, pasărea cea mai slăvită dintre toate creaturile simbolice născocite de misterele antice despre care savanții moderni afirmă că existența acestei păsări nu este decât un mit, totuși Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) vorbea despre capturarea unei asemenea păsări și despre expunerea sa în piața romană în timpul domniei împăratului Claudius. Pasărea reprezenta aspirația spre nemurire, renașterea prin propriile-i forțe, purificarea prin foc, ciclicitatea. Ca atare, nu putem să asemuim aspirațiile renascentiștilor cu simbolul Pasării Phoenix? Cred că – da!

   Renașterea a afectat profund viața intelectuală europeană, începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei. Renascentiști s-au axat pe realism și emoția umană. Umaniștii au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. S-a pus un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filozofie, matematică, scrise în greacă și arabă.

   Renașterea a început în Italia la finele secolului al XIV-lea, sfârșindu-se, consideră unii, în Anglia începutului de secol al XVII-lea. Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei. Aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de laici. Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental. În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri. În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice[, în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care controlau operațiile bancare ale papalității. Figurile predominante ale Renașterii au fost: pictorul, sculptorul, arhitectul și omul de știință Leonardo da Vinci; dramaturgul și poetul englez William Shakespeare; romancierul, poetul și dramaturgul spaniol Miguel Cervantes (autorul „Don Quijote e la Mancha”); poetul și umanistul italian Giovanni Boccaccio (autorul „Decameronului”); poetul, filozoful și omul politic italian Dante Alighieri (autorul „Divinei Comedii”.

   Zapcii (colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor. Banii din împrumuturi, investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile locale, fapt care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la finele secolului al XVII-lea, în timp ce s-a impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care, de fapt, erau niște oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene, gen Veneția, Florența, Genova și Milano se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru supremație, ele inaugurând, pentru prima oară în istoria politică a Europei, și instituția ambasadorului permanent.

   În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renașterii a fost orientarea sa anti-scolastică, dominanta fiind Umanismul greco-roman. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltarea, potrivit condițiilor specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii au apelat la stoicism pentru a crea o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”).

   Filosofii politici, ca Niccolo Machiavelli, au căutat să descrie viața politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O contribuție esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola care a scris, în 1486, „De hominis dignitate” (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze limbile vernaculare (limbă indigenă, proprie unei țări), iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.

   Renașterea presupunea și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut ca structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, altele se aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene preluând principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent.

   După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci și orice altă disciplină, însăși literatura în limba latină, a început lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că „un episcop nu trebuie să predea gramatică, pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter”, iar în secolul al VI-lea Grigore de Tours spunea că „orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară”. La doar câteva secole distanță, un episcop considera, în acord cu numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, căci ea în loc de înțelepciune aduce nebunia creștinului care crede în posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut fiind Scriptura. Or, manuscrisele așteptau de secole în mânăstiri și în bibliotecile private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie „descoperite”. Mai existau și factorii materiali, precum existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, precum și înființarea universităților cu aproape două secole înainte.

   În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Media nu mai este considerat drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor „scriptoria” din mănăstirile medievale se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, a lui Aristotel și Thucydide, Virgiliu. Scriptoria mânăstirilor nu erau însă, nicicum, singurele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a Evului Mediu. În ciuda obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți. Apoi, manuscrisele de literatură clasică latină, care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri, își au originea, în opinia unor istorici, mai degrabă în donații spre mânăstiri din partea unor persoane private, bibliotecile personale ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită muncii de copiere a operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria: Scriptoria mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului creștin, iar faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în limba latină spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de locuri puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri), sugerează că ele fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă au fost primite gratuit) pentru valoarea lor materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică.

   Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristotelice și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.

   În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest,  fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.

   Termenul de Renaștere Științifică desemnează prima perioadă a revoluției științifice, mai precis cea cuprinsă între anii 1450 și 1630. Revoluția Științifică a Renașterii, urmând-o pe cea culturală, a fost accelerată de căderea Constantinopolului din 1453, când mulți cărturari – și foarte multe texte științifice antice – au migrat către Occident. Apariția presei tipografice a contribuit apoi la răspândirea facilă și rapidă a noilor texte științifice, care puteau circula acum mai repede între centrele universitare europene, acolo unde activau în general savanții.

   Renașterea a fost o epocă a unui avans extraordinar în domeniul științelor. Geografia, astronomia, chimia, fizica, matematica, medicina – în toate aceste domenii s-au înregistrat progrese foarte mari. Cei mai importanți oameni de știință ai Renașterii: Danezul Tycho Brahe, Nicolas Copernic, Giordano Bruno, Leonardo Da Vinci, Galileo Galilei, Johannes Kepler, Wilhelm Leibnitz, Isaak Newton.

   În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei, apoi cunoștințele obținute în astronomie și evenimentul determinant l-a constituit punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.

   Danezul Tycho Brahe (1546-1601) a revoluționat astronomia. Contribuțiile lui Brahe în astronomie au fost de-a dreptul extraordinare. Brahe a observat și măsurat precis mișcarea planetelor, a observat și catalogat peste 800 de stele, a conceput și construit instrumente astronomice. Spre deosebire de predecesorii săi, Tycho Brahe a observat nu doar poziția planetelor, ci a analizat integral mișcările lor pe orbită, observații fără de care, spre exemplu, Kepler nu ar fi putut descoperi că planetele se învârt pe orbite eliptice. 

   Polonezul Nicolas Copernic (1473-1543), savant cu formație enciclopedică, matematician și astronom, medic, diplomat, economist și specialist în limbi clasice, este autorul teoriei heliocentrice. A formulat teoria potrivit căreia pământul se învârte în jurul Soarelui și nu invers. Astăzi este cunoscut mai degrabă pentru munca sa în domeniul astronomiei și pentru combaterea geocentrismului.

   Italianul Giordano Bruno a fost teolog și filosof umanist. Deși a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A fost condamnat de Inchiziție și ars pe rug la 17 februarie 1600 pentru concepția sa panteistă și pentru convingerile că lumea este infinită. Panteismul susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect.

   Italianul Leonardo Da Vinci (1452-1519), poate cel mai faimos savant al epocii renascentiste, unul dintre cei mai mari savanți din istorie, un adevărat om de geniu. Mulți istorici și savanți îl consideră pe Leonardo da Vinci drept cel mai bun exemplu al Omului Renascentist, un om cu o curiozitate extraordinară și o imaginație ieșită din comun. Cunoscut de publicul larg pentru picturile sale – dintre care „Gioconda” și „Cina cea de taină” sunt cele mai renumite, da Vinci a adus contribuții deosebite în domeniul științelor, dar și al ingineriei, prin numeroasele sale invenții. Fiind fascinat de ideea zborului uman a conceput parașuta ca o modalitate pentru oameni  de a pluti cu grație în aer; mitraliera, costumul de scafandru și altele.

   Italianul Galileo Galilei (1564-1642), astronom, inginer, filosof și matematician a descoperit sateliții lui Jupiter, a observat petele solare și a fost judecat de Inchiziție pentru erezie pentru apărarea teoriei heliocentrice. Galileo a adunat multe dovezi în sprijinul teoriei lui Copernic (teoria heliocentrică), contrazicând doctrina oficială a Bisericii – asta în pofida faptului că era un om credincios. Considera însă că teoria heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia, susținând că scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că știința pur și simplu oferă o perspectivă diferită, mai exactă.

   Germanul Johannes Kepler (1572-1630), matematician, astronom și astrolog, a formulat și confirmat cele trei legi ale mișcării planetelor. Profesor de matematică, apoi asistent al lui Tycho Brahe, Kepler a lucrat și în domeniul opticii, dezvoltând o versiune mai bună a telescopului cu refracție. A studiat, de asemenea, o supernova, acum cunoscută sub numele de Supernova lui Kepler, care a apărut în 1604. El a observat și a făcut note detaliate timp de un an.

   Germanul Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) prin cercetările sale a localizat sufletul într-un punct – acesta a fost un nou progres spre monadă (unitate perfectă, substanță simplă care e elementul a tot ce există) – și să dezvolte principiul rațiunii suficiente (nimic nu se întâmplă fără un motiv). Meditațiile sale asupra teoriei dificile a acestui punct au fost legate de problemele întâlnite în optică, spațiu și mișcare; ele au fost publicate, în ele afirmând că mișcarea depinde, ca și în teoria astronomului german Johannes Kepler, de acțiunea unui spirit (Dumnezeu).

   Englezul Isaac Newton (1643-1727), fizician, matematician și filozof englez, este considerat unul dintre cei mai importanți oameni din istoria științei. Newton a inventat o metoda analitică mult mai complexă decât cele realizate de predecesorii săi, iar metodele sale experimentale mai sunt practicate si in prezent. Contribuția adusă matematicii, fizicii și studiului fenomenelor naturale, dovedește valoarea inegalabilă a lui Isaac Newton. Volumele sale publicate conțin trei legi importante ale mișcării, numite și legile lui Newton.

   Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei reprezintă un simbol al gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze, cum ar fi că aceea că Pământul este rotund, că se învârte în jurul Soarelui, iar Universul este mai mare decât sistemul nostru solar şi conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente.

   Numele lui Bruno a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. La patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan Paul al II-lea, și-a exprimat „profunda durere” pentru eroarea comisă prin condamnarea sa la moarte. Așa se întâmplă, uneori adevărului îi trebuie timp pentru ca părțile să dovedească veridicitatea raționamentului.

   În această perioadă a Renașterii a început dezvoltarea unor state-orașe italiene și a continuat în Germania, Franța și Spania. Acest proces a fost favorizat de o diplomație modernă, care, evitând războaiele, a devenit un important instrument politic.

   Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii. Predicatorii, teologii sau prelații sunt ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții, la apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.

   Noile orizonturi spirituale și liberalizarea moralei au creat un anumit tip de „Om al Renașterii” („Homo universalis renascentista”), caracterizat prin înțelegere ascuțită, deschisă oricărei idei, simț deosebit al frumosului, dorință de afirmare și renume, individualism cu posibilități de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor și ideilor preconcepute. În aspirația sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale și plin de forță în acțiune. Este prieten și cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filozofia și literatura, înlocuiește legile morale cu cele estetice. „Omul Renașterii” este, în primul rând, un umanist cu larg spirit de toleranță. În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrare, nu un adversar de idei, ci un dușman personal ce trebuie anihilat.  

   În 1952, istoricul Will Durant, în Cartea întâi a Renașterii scria: „Mai păstrăm încă în sânge seva acestor secole efervescente, în timpul cărora s-a modelat Europa modernă; iar cunoașterea ideilor, a evenimentelor și a personalităților acelei epoci este esențială pentru înțelegerea propriilor noastre timpuri și mentalități. (...) Arta modernă, atât de înverșunată împotriva Renașterii, recurge, cu zel, la fel și fel de experimente, pentru a descoperi noi forme de frumusețe sau de expresie. Admirația noastră pentru Renaștere nu ar trebui să ne determine să respingem nici o tentativă sinceră și disciplinată de a-i imita nu produsele, ci originalitatea”.

   Cred în ciclicitate, cred că în lume se va ivi și va poposi, în curând, „Pasărea Phoenix” ce va întruchipa o nouă renaștere, purificare, aspirație certă spre nemurire. Dar pentru aceasta ni se cere să iubim și să respectăm viața.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord


Celebrarea Zilei Naționale a României și marcarea a 30 de ani de la Revoluția Română, la

Washington, D.C.

2 decembrie 2019


 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii a organizat luni, 2 decembrie 2019, recepția oficială dedicată celebrării Zilei Naționale a României, la care au participat peste 200 de persoane, oficiali ai administrației americane, reprezentanți ai mediului economic și ai corpului diplomatic. Evenimentul a fost onorat de o participare prestigioasă, de nivel înalt, din partea administrației americane, incluzându-i pe Andrei Iancu, subsecretar de stat la Departamentul Comerțului; Adrian Zuckerman, ambasadorul SUA la București și Matthew Boyse, adjunct al asistentului secretarului de stat pentru afaceri europene și eurasiatice. Au participat de asemenea reprezentanți ai Departamentului de Stat, Departamentului Apărării, Comerţului, Energiei, USAID, membri marcanți ai mediilor academic și de afaceri, diplomați acreditați la Washington.

În discursul său, ambasadorul României în SUA, George Cristian Maior, a subliniat faptul că ziua de 1 decembrie reprezintă un simbol al românilor care au arătat, în 1918, importanța extraordinară pe care o are unitatea unei țări. El a evocat spiritul unității naționale a românilor, subliniind curajul și sacrificiile care au fost făcute pentru ca România să devină un stat puternic și unitar. El a evocat de asemenea momentul Revoluției Române din decembrie 1989 când România s-a eliberat de regimul comunist. “Este și un prilej de a marca evoluția democratică a României din ultimii 30 de ani. Poate că 30 de ani nu pare o perioadă mare din punct de vedere istoric, însă România a îndeplinit o serie de realizări remarcabile: a devenit membră a NATO și a Uniunii Europene și este un partener de încredere al Statelor Unite. Este un parcurs fără precedent de modernizare şi europenizare pentru țara noastră”, a afirmat ambasadorul român.

George Cristian Maior a subliniat importanța pe care o are pentru România Parteneriatul Strategic cu SUA, un parteneriat care acoperă multe domenii, de la securitate și apărare la economie, cultură și inovație.

La rândul său, Andrei Iancu, subsecretar de stat pentru proprietate intelectuală în cadrul Departamentului Comerțului şi director al Oficiului pentru Brevete și Mărci, a arătat importanța pe care o are în dezvoltarea unei țări respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. El a menționat faptul că a vizitat România unde a fost plăcut impresionat de faptul că țara noastră acordă o atenție deosebită proprietății intelectuale. O țară nu poate să se dezvolte fără inovație și respectarea proprietății intelectuale, a spus Andrei Iancu, iar România acordă acestui domeniu importanța cuvenită. De asemenea, oficialul american a amintit faptul că s-a născut în România, familia sa plecând din România, din cauza regimului comunist, pe când el avea 12 ani.

Din cauza regimului comunist a părăsit România și familia noului ambasador SUA la București, Adrian Zuckerman. Acesta a dat curs invitației de a participa la evenimentul organizat de Ambasada României, ocazie cu care i-a cunoscut pe diplomații români de la Washington.

Nu în ultimul rând, Mathew Boyse, adjunct al asistentului secretarului de stat pentru afaceri europene și eurasiatice, a transmis mesajul secretarului de stat Michael Pompeo adresat României cu ocazia Zilei Naționale. Mathew Boyse a amintit și de sacrificiul făcut de românii care au ieșit în stradă în decembrie 1989 împotriva regimului comunist, sacrificiu în memoria căruia a fost ținut un moment de reculegere de către cei prezenți.

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                 Ambasada României în Statele Unite ale Americii


1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008

Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  washington@mae.ro

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us

MINUNATUL SPIRIT AL CRĂCIUNULUI  CU IL DIVO”


 Glorie lui Dumnezeu în înălțimile de sus și pe pământ pace printre oamenii bunăvoinței.”

– Luca 2:14.

 

   În această lună noiembrie a anului 2019 cvartetul Il Divo a poposit în orașe din Statele Unite, iată, în Durham, statul Carolina de Nord, la Centrul Artelor Performante (DPAC), vineri, 29 noiembrie 2019.

   De la deschiderea sa în 2008, DPAC (Durham Performing Arts Center) a devenit centrul de divertisment live din Carolina de Nord. Recunoscut pentru designul său modern, DPAC are 2.700 de locuri pentru spectatori.

   Ne-am deplasat din orașul Raleigh, în orașul apropiat – Durham, pentru a viziona spectacolul nou al formațiunii „Il Divo” care și-a anunțat prezena cu „A Holiday Song Celebration”.

  „Il Divo” (pronunția italiană: (il ˈdiːvo]) este un grup vocal cros-over clasic multinațional. Cvartetul masculin își are originea în Regatul Unit, din decembrie 2003, reunind cântăreții Urs Bühler (Elveția), Carlos Marín (Spania), David Miller (SUA) și Sébastien Izambard (Franța).

   Deși nu se știe cum a apărut numele grupului, „Il Divo” este tradus din italiană ca „interpret divin”.

   Descoperit și îndrumat de Simon Cowell în urmă cu mai bine de 15 ani, Il Divo a devenit grupul vocal puternic de tenori, cu patru turnee mondiale, milioane de albume vândute, 160 de albume de aur și platină în 33 de țări. Începând cu 2018, grupul a lansat zece albume: Il Divo (2004), Ancora (2005), Siempre (2006), The Promise (2008), WICK Game (2011), A Musical Affair (2013), Amor & Pasión ( 2015) și Timeless (2018); un album de compilație The Greatest Hits (2012); album special de cântece de Crăciun – The Christmas Collection (2005). Alte două albume – An Evening with Il Divo: Live in Barcelona (2009) și Live in Japan (2014) au prezentat înregistrări de concerte live. În plus, au colaborat cu alți artiști.

   „Il Divo” a debutat cu „Regresa a mí”, care a devenit un succes la nivel mondial în 2004. Cântând în principal în spaniolă, engleză, italiană și franceză. Tonul vocal și tessitura vocală a fiecărei componente ale lui „Il Divo” sunt diferite și sunt subordonate căilor independente din lumea operei, formării muzicale cros-over clasice, vocii formate și fiziologiei fiecăruia. Tessitura, în muzică, este definită raza în care o voce sau un instrument muzical sună cel mai bine. Este cea mai confortabilă gamă în care o voce își produce calitatea superioară, esențial fiind cântărețul să-ți găsească tessitura=textura astfel încât să poată cânta bine fără prea multă încordare.

   Pe lângă muzică, membrii „Il Divo” sunt cunoscuți și pentru aspectul lor perfect, rafinat și elegant, purtând costume aproape exclusiv de Giorgio Armani; Giorgio Armani, Emporio Armani și Armani Collezioni, și costumele și accesoriile: William Hunt , Versace, Dolce & Gabbana, Tom Ford și Gucci.

   Stilul formațiunii „Il Divo” este o nouă invenție a stilului muzical, numit Opera-Pop, o Pópera, clasificată în genul muzicii contemporane. Piesele sunt cântate în mai multe limbi: spaniolă, engleză, Italiană, franceză, latină și câteva în portugheză și japoneză. Unele melodii încorporează mai multe limbi în aceeași melodie, de exemplu: „Ave Maria” – italiană și latină, altele în engleză și franceză, altele în italiană și engleză sau în engleză și spaniolă.

   Majoritatea pieselor sunt reinterpretate din engleză și traduse în limba spaniolă, deoarece ei înșiși spun că „spaniola este limba romantismului”. Iar prin interpretare se dovedesc a fi romanticii secolului nostru.

   Din momentul apariției pe scena frumos ornată cu un fundal al brazilor de Crăciun am putut observa că „Il Divo” este o prezență puternică și fascinantă. Am fost impresionați de eleganța lor și de felul lor fascinant de a comunica emoții prin piesele alese și prin interpretarea lor acompaniați de instrumentiști, care ne-au produs primii fiori ai spiritului Crăciunului.

   „Il Divo” a interpretat cântece din Colecția de Crăciun. Publicul a putut asculta interpretări memorabile ale melodiilor de Crăciun familiare, pentru un început de emoție a inimii în sezonul festiv.

   David și Urs sunt tenori, și împreună cu baritonul Carlos au o carieră îndelungată în lumea operei, întrucât muzica clasică începe cu pregătirea vocală timpurie. În schimb, Sebastien nu a mai avut o pregătire muzicală profesională anterioară (a fost autodidact) și este o voce de tenor pe care grupul o clasează ca vox populi datorită tonului său pop.

   Știam că Muzica generează cele mai intense, cele mai diverse și cele mai mari emoții. Mai știam că stimulii muzicali se constituie într-un adevărat cod de reprezentare a emoțiilor – mult mai puternic decât codurile imagistice, verbale sau semantice, și care coincide cu organizarea sistemului nostru mintal. Știam că reprezintă cel mai eficient stimul evocator de reacții emoționale, că ne eterizează simțurile asemeni parfumului pulverizat în odaie, dar nu ne așteptam ca aceste emoții să se producă gradual, ci nu să izbucnească așa dintr-o dată cu putere, surprinzător, de la prima piesă – Oh, Holy Night, continuând cu Silent Night (interpretată cu o vibrație la limita posibilă a emoției), Mama, Hallelujan (din ebraică: Lăudați pe Domnul), Amazing Grace, White Christmas, Ave Maria, When a child is born, The Lord’s Prayer, Adeste Fideles, Over the Rainbow, Panis Angelicus și terminând cu fragmentul „Ode an die Freunde” (Odă bucuriei) din „Simfonia a IX-a”, în Re minor, opus 125, de Ludwig van Beethoven (1770-1827), compusă în 1824, fiind primul exemplu de întrebuințare a vocilor, de compozitor, într-o simfonie. Versurile sunt cântate în încheiere, de patru soliști vocali și de un cor, și au fost extrase din „Oda Bucuriei", un poem scris de Friedrich Schiller și cu adăugiri ale lui Beethoven. Astăzi, interpretată orchestral, fără text (versurile lui Friedrich Schiller), „Oda Bucuriei" a devenit imnul Uniunii Europene.

   Impresionată puternic și la această „Odă a bucuriei”, în urechi îmi suna superba melodie, în timp ce șopteam ca într-o rugăciune, versurile lui Friedrich Schiller (1759-1805), considerat unul dintre prinții poeziei germane, exprimând viziunea idealistă de înfrățire între toți oamenii, viziune împărtășită și de titanul Beethoven: „Slavă ție stea curată/ Voie bună pe pământ/ Astăzi te simțim aproape/ Sol din rai cu soare sfânt/ Vraja ta aduce iară/ Pe popor lângă popor./Toți pe lume frați noi suntem/ Când apari ușor în zbor./Cine a avut norocul/ De prieten bun să dea/ Cine știe ce-i iubirea/ Lângă noi cântând să stea/ Fericit un suflet drag/ Te poate face pe pământ/ Cine n-a simțit iubirea/ Plece dintre noi plângând./ Milioane strângeți rânduri/ Tot mai sus urcând spre cer, urcând spre cer.”//

   Sala plină, aplauze frenetice după fiecare piesă... M-au impresionat nuanțele de intensitate folosite de acești minunați interpreți și trecerea gradată, lină de la o nuanță la alta: de la intensități slabe (piano, pianissimo) la cele de intensitate medie sau chiar forte. Gândeam ce bine mânuiesc pedala de surdină din gâtlejurile lor! Măiestria talentului șoptește, glăsuiește, strigă...

   Învăluiți în spiritul Crăciunului, oamenii au părăsit acest concert mai bucuroși, mai plini de înțelegere unii față de alții, mai generoși și cu mai multă speranță în binele acestei lumi. Am simțit spiritul Crăciunului pătruns în sufletele noastre și plutind în jurul celor din preajma noastră.

   După mai mult de cele două ore de muzică, fiecare conducător de mașină s-a îndreptat spre lifturile care opreau la cele patru etaje ale garajului plin, din care s-au scurs sute de mașini...

   Am așteptat mașina noastră la marginea unui trotuar, privind din când în când cameliile roz din imensa jardinieră a trotuarului, frunzele lor cerate; am atins petalele reci și umede ale florilor, ne-am îndreptat apoi privirile spre frunzele mici, galben-rozii ce așterneau ordonat covorașe cochete în jurul copacilor plantați la mici intervale, dezgoliți, a căror ramuri puteau privi acum liber cerul, scăldându-se-n argintul rece al lunii...

   Am ajuns acasă și am căutat pe YouTube cântecele formațiunii „Il Divo”, reascultându-le până dincolo de miezul nopții.

„Am să onorez Crăciunul în inima mea și am să încerc să îl țin acolo tot anul”, spunea Charles Dickens într-una din cărțile sale. Să ne dorim și noi a păstra spiritul Crăciunului cât mai mult timp.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord  

ÎMPREUNĂ, SCRIEM ISTORIA CLIPEI!

Ioan POPESCU


Aceasta este deviza sub care își desfășoară activitatea cei peste 3000 de jurnaliști români, printre care și cei 15 prahoveni, reuniți la sediul firmei Dada Media Consalting, firmă care găzduieste și filiala Prahova a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România, condusă de cunoscutul om de presă ploiestean Claudius Dociu.

Aici a avut loc, recent, o reuniune a jurnalistilor prahoveni, membri ai UZPR,15 dintre ei răspunzând invitației de participare. Au lipsit reprezentantii ziarelor Prahova și Telegrama!?!?

Evenimentul a fost onorat, cu prezența sa, de către dlui Doru Dinu Glăvan - presedintele UZP din România.


După audierea Imnului jurnalistului român - compus de Mihai Napu, versuri: Miron Manega - a luat cuvântul gazda reuniunii, Claudius Dociu, care a urat un Bun Venit participantilor la intalnire.


El a mentionat, printre altele, principalele realizări ale filialei prahovene, precum proiectele Caragiale și Eminescu - inițiate și realizate de Nicolae Ioniță unul dintre cei mai reputați graficieni din Țară.

Invitat să ia cuvântul, oaspetele de onoare Doru Dinu Glăvan - presedintele UZP, a adresat multumirile sale față de activitatea filialei prahovene, implicată intr-o serie de parteneriate și proiecte deosebite.

Cu acest prilej, președintele a lansat ideea unor astfel de intalniri frecvente intre membrii/filialele UZPR, precum si promovarea ” Convorbirilor jurnalistice” si ale celorlalte activitati ale UZPR : site-ul, revistele, editura proprie, deplasările efectuate in țară pentru cunoasterea și impulsionarea activitatii lor, a intalnirii jurnalistilor cu elevi și studenti, a taberelor organizate pentru tineri, accesarea de fonduri, recompensarea activitatii jurnalistilor, prin acordarea Distictiei ”Credință și Loialitate”.

De asemenea, presedintele a mai mentionat necesitatea fortificării caracterului presei ca instituție de utilitate publică, înglobarea unui statut al jurnalistului online, crearea unui depozit online al presei românesti.

Alte subiecte abordate au fost: presa românească-presa occidentală; asumarea și responsabilitatea actului jurnalistic; întelepciunea atitudinii, Legea Presei etc.

Pe post de Moș Crăciun, presedintele Doru Dinu Glăvan a oferit gazdelor revistele ”Certitudini”, ”UZP și albumul ” ”Personalități ploiestene in grafica mondială” - initiat si condus de către Nicolae Ionită,

In sacul său de surprize, Moșul a mai găsit, pentru participantii la intâlnire si Biblioteca ”Nicolae Iorga” din Ploiesti : 10 seturi de cărti, care contin, fiecare, câte trei volume de poezii din lirica basarabeană a unor mari poeti: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija,
O recompensă din partea UZP, constand in Distinctia ”Credintă si Loialitate” au primit jurnalistii Claudius Dociu si Nicolae Ionita pentru intreaga lor activitate, iar filialei Prahova a UZP i s-a oferit Placheta și Medalia Centenară.

Cei 15 jurnalisti prezenti, dintre care îi mentionăm pe: prof.dr. Elena Trifan, Simona Uță, Maria Bogdan, Daniel Lazăr, Florin Frățilă, Serghie Bucur, Cristi Angelescu, Denisa Dumitru, subsemnatul ș.a.,s-au arătat deosebit de incantati de aceasta intalnire, dornici să se revadă si cu alte astfel de intalniri.

 

LUPTA CU PROSTIA

Nu este o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost.” – Marin Sorescu   

 

   A fost o săptămână a lunii noiembrie plină de evenimente. Președintele țării a avut, și mai are, de luptat pentru a da în vileag și a stăvili efectelor prostiei. Nu este o luptă ușoară, având în vedere faptul că prostul / proștii au un mare avantaj față de omul deștept: este / sunt întotdeauna mulțumit / mulțumiți de el / ei însuși / înșiși, fiind convins / convinși că are / au întotdeauna dreptate, beneficiind inconștient de afirmația subtilă a lui Napoleon Bonaparte, cum că prostia nu este un handicap în politică.

   Criticul erudit, pamfletarul de forță, ieșeanul Paul Zarifopol (1874-1934) a desfășurat o amplă activitate de publicist, moralist, eseist politic și istoric al civilizației românești, fiind un fin observator al omului, al fibrei care alcătuiește țesutul social profund; unul dintre cei care a luptat contra prostiei scriind eseuri valabile și în vremurile noastre. Coroziv și doct, eseistul înștiința cititorul de modul în care era concepută morala și politica  balcanică a României interbelice, caracterizată, de cele mai multe ori prin familiarități inefabile. De o extraordinară erudiție, Paul Zarifopol a asigurat un suport filozofic analizelor sale. Textele volumului „Din registrul ideilor gingașe” (1926) amintesc de stilul scriitorului francez, moralistului Michel de Montaigne (1533-1592) cunoscut prin eseurile sale, și de cel al ironicului, talentatului dramaturg român Ion Luca Caragiale, prin prezentarea tipurilor umane din epocile în care au trăi. În textele respective se vede și calitatea lui de comentator politic – atunci când analizează criza parlamentarismului, autoritarismul birocratic și apelul la dictatură, cărora le opune liberalismul occidental, modernizarea politică și calea industrială de dezvoltare. Un urmaș și totodată un exeget al său a fost eseistul, liberalul român Alexandru Paleologu.

   Și dacă inteligența are limitele ei, prostia nu are, este liberă și zboară pe la urechile multor oameni care, mai și cred în ea. În general prostul, imbecilul este foarte rigid în conduita sa, nu are reprezentarea propriei incompetențe, crede că are întotdeauna dreptate și că tot ceea ce face este bine. Poți să-l învinuiești? Prea puțin, pentru că nu-i poți schimba optica,  comportamentul. Prostul tot prost rămâne. El o ține tot așa, danga-langa... O să spuneți, păi cum, este profesor, a făcut o facultate etc. Ei da, sunt profesori și profesori, sunt licențiați printre licențiați... Dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia. Și este valabil pentru toate universitățile din  lume.

   Premierul, țățicile și baronii roșii i-au cerut președintelui țării o dezbatere între cei doi candidați la președinție. Adică cum? Adică ce?  Președintele a refuzat și bine a făcut. Un pic de bun simț dacă ar fi dovedit adversara în discursurile ținte în care nu scăpa referiri jignitoare și ipocrite la adresa președintelui, poate situația ar fi fost alta. Dar după efectele dezastruoase ale proastei guvernări și atacurile arogante, insolente, repetitive la adresa președintelui țării, nici un om cu pic de demnitate nu ar fi acceptat acest dialog. De fapt nu s-ar fi putut dialoga, având în vedere nivelul intelectual diferit, dar și viziunea politică diferită, complet rigidă a reprezentantei partidului social democrat. Nici nu este de mirare când ești comunist din copilărie, poate chiar din naștere!!! Și acolo unde nu s-a dobândit o cultură la o vârstă matură, s-a păstrat locul pentru aroganță, prostie și încăpățânare, iar unde e prostie plus politică, nu poate să lipsească invidia, vanitatea, ura. Vă amintiți povestea pentru copii în care un personaj repeta: „Ce-am să urlu, ce-am să țip, ce-am să te mănânc”? Ce-ar mai urla, ce-ar mai țipa, ce l-ar mai mânca pe oricare adversar, „femeia civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă care nu s-a dezis de inițiativele noastre!”

   Pe la mijlocul săptămânii președintele României a preferat să se expună întrebărilor, uneori incomode ale ziariștilor, într-o conferință de presă, dând în acest mod socoteală poporului, răspunzând la toate reproșurile, de multe ori îndreptățite (fiindcă nu este conducător care să nu săvârșească și greșeli, dar depinde de mărimea și frecvența lor, și nici nu poate mulțumi în totalitate oamenii, deși actualul președinte s-a străduit să facă ceea ce-i permitea funcția, punând de multe ori stavilă efectelor dezastruoase ale guvernării. Calm, cu judecată, cu umor subtil, comportându-se natural, președintele a avut o bună prestație în fața publicului care stătea în fața televizoarelor. În timpul conferinței liderii PSD au elaborat postări în masă care atenționau asupra faptului că președintele avea căști în urechi. O știre falsă care nu poate fi considerată ca o glumă, ci ca o altă minciună pe care pesediștii o au în sânge, în speranța că prinde la populație.   

   Mai amintesc de jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) care, într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie”, spunea că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi exprimat: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…

   Ca o replică, contra-candidata, șefa PSD a ținut și ea o conferință de presă, continuând cu neobrăzarea acuzelor la adresa președintelui în funcție și mințindu-i în continuare pe români prin răspunsurile date ziariștilor. Cu vădita-i ipocrizie l-a acuzat pe președinte de comportament dictatorial, fără să judece că nici dacă și-ar dori acest comportament, constituția nu i-ar permite și culmea, elementul de forță emblematic pentru dictatură l-a folosit chiar guvernul ei, în timpul evenimentelor de la 10 august 2018, în manieră abuzivă și ilegală. Iar la întrebarea cheie despre afirmația că la 10 august a fost o lovitură de stat, a glisat cu cuvintele, exprimând, de data aceasta, că a semănat (dacă nu mă înșel) cu o lovitură de stat... Oamenii au putut să vadă cum se comportă cei doi candidați, cum premierul își stăpânea cu greutate nervii, împroșcând venin asupra președintelui țării.

   Oamenii inteligenți sunt mai calmi, uneori mai ezitanți, fiind mereu preocupați de morală, de educație, de lege sau de alte repere, dar proștii sunt siguri pe ei și nu-și fac probleme în privința moralității, legalității sau utilității activității lor. Spunea cândva Andrei Pleșu: „...Prostul e serios. E solemn. Nu se joacă. E demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe el însuși. Pentru că e serios, prostul e și sfătos. Are soluții pentru orice problemă. E o suficiență intelectuală glorioasă, e o fudulie. Are idei fixe. Nu se îndoiește de el însuși și îi place de el”.

   Despre convingerile omului mai puțin dotat se știe că ele sunt de neclintit. El știe multe, dar nu înțelege nimic. Dar, există sfatul „să nu spui niciodată: Lasă-l că e prost! pentru că nu se știe ce e în stare să facă. Scapă de el, cât mai repede!”. Nu-i da răgaz, că se umflă în pene precum curcănașul.

   Nenorocirea este că spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est. Violența și minciunile – cele mai importante mijloace de control în politicile comuniste – se perpetuează. Și grav este că ele creează confuzie și Occidentului. 

   Obsedat să apară și să rămână în istorie, Nicolae Ceaușescu a folosit teroarea dar și  manualele drept un instrument de propagandă prin care a falsificat faptele și evenimentele. Partidul comunist și „cel mai iubit fiu al poporului“ erau cele mai importante subiecte, în timp ce perioada monarhiei era omisă aproape în întregime. De la apariția lucrării (în 1848) Manifestul Comunist, Marx și Engels avertizau: „Un spectru bântuie Europa – Spectrul Comunismului”. Mai apoi, spectrul, asemenea unei ființe vii, malefice, preocupată obsesiv de asigurarea propriei existențe și supremații, și capabilă de orice infamie, s-a extins ca un cancer distrugând mințile și sufletele oamenilor.

   Comunismul nu avea ca scop numai crearea unei utopii, așa cum se credea, ci scopurile sale adevărate erau distrugerea moralității și a religiei, și instigarea la luptă și ură. El, comunismul, nu a încercat niciodată să-și ascundă aceste intenții: „Comunismul distruge adevărurile veșnice, toate religiile și moralitatea”, ne înștiințau Marx și Engels în „Manifestul comunist”. În ciuda tuturor discuțiilor despre progres, secolul al XX-lea a fost cel mai violent din istoria omenirii, iar majoritatea covârșitoare a violențelor – care a dus la cel puțin 100 de milioane de decese nenaturale – a fost cauzată de comunism, un sistem de credințe care încă persistă în mințile multora.

   Cu timpul a devenit totuși din ce în ce mai clar pentru mulți că, spre deosebire de orice alt sistem din istorie, comunismul declară război umanității în sine, inclusiv valorilor şi demnității umane. De-a lungul unui secol, comunismul a stabilit sisteme dictatoriale masive în Uniunea Sovietică și China, a provocat milioane de decese nenaturale, a înrobit miliarde și a adus lumea în pragul războiului nuclear, adică în pragul distrugerii. Distrugerea deliberată și răspândită a familiei, instigarea la tulburări sociale și atacul asupra moralei, toate acestea sunt dezastruoase pentru fundamentele civilizației.

  „Să nu mai trăim în minciună!” a fost apelul lui Alexandr Soljenițîn către ceilalți scriitori. Drept urmare regimul l-a expulzat pe scriitorul rus, organizând o campanie de defăimare împotriva celui care descrisese amănunțit Gulagul. Denigrarea disidenților făcea parte din rețetarul manipulării, iar reușita era cu atât mai garantată cu cât reputația defăimătorilor era mai strălucită.

   Aleksandr Soljeniţîn comenta în demistificatorul și masivul său Arhipelag Gulag că „nu există sub soare faptă, intenție, acțiune ori non-acțiune care nu ar putea fi pedepsite de brațul greu al articolului Cincizeci și Opt”, prin interpretarea excesiv de largă a tuturor prevederilor sale. Și toate aceste crime au fost acoperite cu minciuni și descoperite cu greu și mult mai târziu.

   Exemplific masacrul din pădurea Katyn situată la 20 de kilometri distanță de orașul rusesc Smolensk. Acolo au fost împușcați 21.857 de polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de al doilea război mondial (în aprilie și mai 1940). Și sovieticii au atribuit vina  naziștilor care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941. Din documentele cercetate a reieșit că poliția politică NKVD a selecționat pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, aristocrați, preoți.    

   Dar masacrul de la Fântâna Albă din Bucovina de Nord care a avut loc la 1 aprilie 1941, și unde au fost uciși mii de români de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România? Toate au fost ascunse, acoperite cu minciuni și descoperite mult mai târziu prin analizarea amănunțită a evenimentelor și  cu mărturiile supraviețuitorilor.

   „Minciuna e sufletul nemuritor al comunismului”, constata Leszek Kolakowski, cunoscut critic al marxismului. Sigur că au fost și intelectuali care au simpatizat cu comunismul, cumpărați sau din proprie convingere și care au construit o față umană, chiar angelică comunismului, alții s-au trezit la realitate, în timpul vieții lor.  

   Dar groaza inoculată oamenilor de a putea fi arestați, torturați și uciși într-un mod absolut discreționar, chiar și atunci când totul se petrecea cu girul legilor în vigoare?

   Mă întreb: Se vrea să scăpăm odată de urmele nefaste ale comunismului?

   Și amintesc frumoasele cuvinte ale poetului ardelean Octavian Goga (1881-1938) spuse în acele vremuri tulburi: „Ce va fi de Țară în vâltoarea care vine, nu știu, dar cred în puterile sufletești ale neamului”.

   Să dăm și noi crezare puterilor sufletești ale poporului și să nu dăm dovadă de pasivitate neparticipând la vot. Vrem să scăpăm de urmele nefaste ale comunismului? Sau o să mergem așa înainte danga-langa până ni se termină viața?

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Filozofia, Religia, Stiinta si Politica (9) - Thoma de Aquino

„Sufletul se face cunoscut prin faptele sale” – Toma de Aquino

 

        THOMA de AQUINO a fost un teolog și filosof care a realizat o vastă sinteză între aristotelism și creștinism. Este, poate, cea mai mare figură a filozofiei scolastice în perioada ei de înflorire a secolului 13, scolastica fiind perioada filozofiei creștine care nu se mai mulțumește cu apologia dogmei – așa cum o făcea filozofia părinților bisericii – ci vrea să fondeze sistematic, rațional, doctrina bisericii. Speculația filozofică, capătă, față de dogma teologică, o independență mai mare, un conținut propriu. Scolastica este un ordin cavaleresc al spiritului care trebuie să cucerească țara sfântă a misterelor dumnezeiești având, ca scut, credința, și ca sabie, rațiunea speculativă. Numele de scolastică vine de la școlarii școlilor mănăstirești în care se predau pe lângă „artele liberale”, științele, dar în special filozofia și teologia. În ce privește teologia, universitățile din Paris, Köln, Oxford au jucat în secolul 13, un rol însemnat. Scolastica este caracterizată prin influența predominantă a aristotelismului, asupra filozofiei creștine. Aristotel fusese mai înainte condamnat de biserică, iar în sec 13 doctrina lui este aceea cu ajutorul căreia se formulează dogma bisericii. Aristotel era de acum bine cunoscut, în special prin intermediul filozofiei arabe, prin comentariile savante ale lui Avicenna și Averroes. Nimeni nu a făcut mai mult pentru fixarea doctrinei bisericii prin aristotelism decât Albert cel Mare și elevul său Toma.

   Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) nu este cunoscută cu exactitate, se presupune că este 25 ian. 1225, dar se știe că s-a născut într-un castel aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romană-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli, unde a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei. Și-a început educația în filozofie odată cu studiul „artelor” logicii și astronomiei, timp în care citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui Aristotel, de către un profesor numit Peter din Irlanda. În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei își manifestase supărarea, fapt care i-a determinat pe dominicani să decidă trimiterea lui la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drum a fost răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an într-un castel. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.

   La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Kӧln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

   A fost un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i „Bou Taciturn” însă erau plini de admirație pentru notițele lui. „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său”, spusese Albertus.

   În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr conform standardele vremii pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.

   În 1256 a căpătat titlul de Magistru și a preluat catedra de teologie, iar în 1259 a plecat pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: „Summa contra Gentiles”. Toma a fost luat în slujba papei, ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, Toma a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

   În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.

   În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire din apropiere, unde a murit la 7 martie 1274. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.

   Toma de Aquino a lăsat o operă imensă. Rezumând filozofia tomistă, putem spune că el a admis teza lui Augustin după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor, El fiind cauza tuturor cauzelor. Sufletul este o formă spirituală, se naște odată cu corpul, dar nu moare odată cu el. Admite supremația puterii spirituale, plecând de la definirea divinității ca ființă necesară. Observă că există lucruri contingente (care se produc printr-o întâmplare, se nasc și pier). Dacă ar presupune, prin absurd, că toate lucrurile sunt contingente, ar ajunge la concluzia că a fost un timp în care nu exista nimic. Or, cum din nimic nu poate proveni decât nimic, iar în prezent există lumea noastră, respinge presupoziția că toate sunt contingente și admite că există o ființă necesară. A admis o dublă cale spre adevăr, una a credinței și alta a rațiunii. Pentru ideea dublului adevăr și pentru o anumită îndreptățire a filozofiei la autonomie și demnitate, tomismul a fost condamnat și interzis (1277), apoi recunoscut, în formă renovată de neotomism, ca filozofie oficială a catolicismului.

   Toma este spiritul cel mai sistematic al întregii filozofii medievale. Cele 612 întrebări cu 3000 articole ale Summei teologice fixează prin „obiecțiuni” și răspunsuri la obiecțiuni, toate punctele de doctrină care pot intersecta poziția creștină. Toată doctrina este aristotelică. Termenii aristotelici, de materie – formă, putere – act, devin mijloace pentru a fixa, precis, rațional, doctrina bisericii.   

   Partea primă a Summei teologice se ocupă de atributele lui Dumnezeu, partea a doua tratează despre Dumnezeu ca scop și Cristos ca partener al omenirii pe traseul de întoarcere la Dumnezeu, iar partea a treia studiază contextul creștin al acestei reîntoarceri: iubirea divină, istoria și contingența; Dumnezeu este o ființă simplă, eternă, perfectă, infinită și pururea în act. El a creat lumea care are un început și nu are sfârșit.

   Prima întrebare care se pune pentru orice filozofie creștină, și care se punea în special pentru filozofia medievală, este cea a raporturilor dintre filozofie și dogma supranaturală a bisericii. Toma stabilește aici o graniță extrem de clară. Procedarea rațională a intelectului este o introducere în credință. Adevărurile științei, ale „luminii naturale” formează o treaptă anterioară credinței, tot așa cum natura este o treaptă anterioară a grației. Rațiunea naturală nu duce decât la pragul sfințeniei. Actul de credință este un act al voinței libere și tocmai prin aceasta mai meritoriu. Nu există însă un adevăr dublu; adevărul este unul și același. Tocmai de aceea rațiunea și dogma nu se pot contrazice. Una explică, prin „lumina naturală” ceea ce arată ca revelat. Sunt însă adevăruri pe care rațiunea nu le poate înțelege, de ex. misterul păcatului originar, crearea omului prin Logos etc. Nu toți oamenii pot ajunge la adevărurile intelectului filozofic, de aceea credința este necesară. Pe de altă parte însă, filozofia este necesară teologiei; ea apără adevărurile credinței contra oricărui atac pe cale rațională.

   Voi dezvolta câteva teme esențiale ale lui, cum ar fi Existența lui Dumnezeu care poate fi probată pe cale rațională. Demonstrația lui Toma este o demonstrație care urmează de aproape formulele aristotelice: Dumnezeu există fiindcă este „primul motor”; toate lucrurile din lume au o cauză (eficientă) – Dumnezeu; lumea cuprinde existențe contingente (care sunt, dar ar putea să nu fie) și existențe necesare; există o ierarhie a ființelor, de la cele mai imperfecte la cele mai perfecte, cea mai perfectă ființă fiind Dumnezeu; toate lucrurile par a urmări un scop suprem și acesta este Dumnezeu. Trebuie să existe în natură o ființă care să fie primul motor, cauza eficace, necesară prin ea însăși, cu totul perfectă și guvernând orice lucru prin inteligența sa. Toma demonstrează existența lui Dumnezeu prin cinci probe: Prima probă se deduce din mișcarea existentă în lume, a doua din necesitatea primei cauze și înlănțuirea cauzelor, deci trebuie admisă o primă cauză – Dumnezeu, a treia se deduce din contingență și din necesitate, și dacă toate lucrurile sunt contingente înseamnă că a fost un timp în care nu exista nimica pe lume și dacă ar fi fost așa, n-ar exista nimica astăzi, fiindcă din nimic nu se poate naște decât nimic, a patra se deduce din gradația ființelor, existând o ființă care este cauza oricărei existențe, a cincea se deduce din guvernarea lumii, existând o ființă  inteligentă care conduce și lucrurile lipsite de inteligență, pentru a ajunge și acestea la scopul lor final. Toma admite teza augustiniană după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor. Orice creatură corespunde ca idee, unei esențe divine. Teza augustiniană este de origine platonică. Pentru Toma ea nu va fi valabilă decât pentru Dumnezeu. Pentru oameni ideile nu sunt decât copii ale lucrurilor din experiență. Dumnezeu este cauza tuturor cauzelor. Răul este imperfecțiunea care aparține creaturii – o lipsă, întrucât creatura nu poate avea perfecțiunea lui Dumnezeu.

   Sufletulaltă temăeste „o formă spirituală”, dar cea mai joasă. El se naște odată cu corpul dar nu moare odată cu el. Nemurirea rezultă din caracterul său spiritual. Cunoașterea umană se face cu ajutorul simțurilor. Intelectul la început pasiv, primește impresiile din afară, acestea lăsând în urma lor – imagini. Intelectul este dotat cu putere de abstracție și căruia îi aparține gândirea noțională, superioară. Între intelectul uman și cel divin, există un intelect mai perfect decât al nostru, cel al îngerilor cu ierarhiile lor. Problema intelectului angelic este o problemă frumoasă – pentru gândirea medievală o inteligență contemplativă, mai perfectă ca cea a intelectului uman, mai pură.

   Actualizarea ființei în substanțele simple are loc gradual, astfel încât spiritele cu cea mai multă actualitate (ființă) sunt în proximitatea lui Dumnezeu iar spiritele cu cea mai multă potențialitate (având mai puțină ființă) sunt mai îndepărtate de Creator. Această gradare, ne spune Toma, se sfârșește cu sufletul uman, care deține ultimul loc în ierarhia substanțelor intelectuale.

   Omului îi este specifică prezența materiei. El aparține atât ființelor imateriale (prin suflet), cât și celor materiale (prin trup). Sufletul omului nu e o inteligență pură ci un intelect potențial care este asociat unui corp dar are acces la Inteligibil. Astfel, sufletul uman este o substanță (este individualizat) intelectuală, ființând în mod esențial ca formă a corpului. Îndatorat lui Averroes și, evident, lui Aristotel, Toma se situează împotriva doctrinelor dualiste (cum ar fi cea a lui Avicenna), astfel încât intelectul, în doctrina tomistă, este legat în particular de trupul material. Această unitate între suflet și corp reprezintă unul din elementele ingenioase ale filosofiei tomiste, prin care se reușește un răspuns limpede la problema raportului materie-spirit. Iată cum funcționează el: „Din cauza faptului că deține, între celelalte substanțe intelectuale, mai multă potențialitate, intelectul potențial al omului se situează atât de aproape de lucrurile materiale, încât un lucru material este atras să participe la ființa sa, până într-acolo că din suflet și din corp rezultă o singură ființă, într-un singur compus, deși această ființă, în măsura în care aparține sufletului, nu este dependentă de corp”.

   Această „atracție” a materialului de a participa la ființa sufletului se explică prin faptul că există și alte forme, situate mai departe de Dumnezeu decât sufletul, forme care prin statutul lor inferior, tind să participe la ființa sufletului. Ele sunt însă și mai apropiate de materie, astfel încât nu pot ființa în afara ei. Acestea sunt forme care nu pot acționa de la sine, ci numai în conformitate cu determinările prin care materia se pune la dispoziția lor. Spre deosebire de îngeri, care nu au nevoie de materie pentru a acționa și spre deosebire de sufletul uman care acționează asupra materiei pe de o parte și este multiplicat de materia desemnată, pe de altă parte, formele inferioare sunt doar multiplicate: ele sunt efecte ale determinărilor sensibile.

   Sufletul este universal, dar întrucât fiecare individ are materie (corp), configurația corpului fiind de fiecare dată unică și irepetabilă, ea funcționează ca un principiu al individuației; dacă sufletul este forma corpului, înseamnă că fiecare suflet este, în felul său, unic, diferit de celelalte: este forma sau actul corpului său. Și dacă diferențele dintre indivizi sunt date de constituția sau structura particulară a corpului care acționează ca principiu de individualizare sau de particularizare a formei, înseamnă că trebuie să existe tot atâtea suflete individuale câte corpuri există. Activitatea intelectuală a unui individ este diferită de cea a altui individ, datorită diferențelor existente între puterile perceptive, între imaginile și reprezentările fiecăruia. Ceea ce este sensibil sau particular este perceput, iar percepția este particulară, numai ceea ce este inteligibil fiind înțeles.

   Mult mai târziu, fondatorul psihologiei analitice, elvețianul Carl Gustav Jung (1875-1961) în cartea sa „Tipuri psihologice” vorbește despre „individuație”, atribuindu-i un loc important în psihologie, considerându-l a fi un proces de diferențiere, de dezvoltarea a personalității individuale, frânarea lui prejudiciind grav dezvoltarea vitală a individului și numai o societate  care își poate conserva coerența internă și valorile colective acordând totodată individului maxima libertate posibilă, are șanse de viață durabilă. Procesul de individuație nu duce la izolare, ci la o coeziune colectivă mai intensă și mai generală. „Înainte ca individuația să devină scop este necesar ca educația să-l fi atins pe al ei, respectiv adaptarea la un minimum de norme colective necesare existenței”, spune Jung și dă exemplul plantei care pentru a se dezvolta trebuie să poată crește în solul în care a fost sădită; „punctul de vedere individual nu este contrar normei colective, ci este doar altfel orientat”.    

   Fac o paranteză mai mare și amintesc două fraze spuse de către matematicianul Solomon Marcus într-un discurs ținut la Academie, în anul 2015: „Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec. Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice”. Cât de simplu, câtă concentrare în două fraze! Și de aici, necesitatea spiritului de toleranță!

   Reiau explicațiile lui Toma: Sufletul este capabil de cunoaștere, însă nu percepe inteligibilul în mod direct, ci numai prin lucruri și mai ales între anumite limite și într-un anumit fel, condiționat de corporalitatea sa. Cunoașterea apare prin contactul cu obiectele individuale și sensibile care imprimă în simțuri speciile lor imateriale. Acesta este, de altfel, unul din punctele cruciale prin care Toma se distinge de predecesorii săi , anume rolul trupului în percepția și intelecția umană. Ca rezultat imaterial al acțiunii obiectului asupra organului de simț capabil să-l perceapă, specia conține un element inteligibil care se revelează intelectului. Astfel, intelectul este capabil să primească inteligibilele pe care nu le conține în mod actual (fiind în acest sens un intelect pasiv sau posibil). Pe de altă parte, iluminat fiind de Dumnezeu, el are posibilitatea de a desprinde inteligibilele din imaginile sensibile ale lucrurilor provenite din senzație. Intervenția grației divine este necesară deoarece intelectul uman are nevoie de o întărire, de intervenția unei puteri supranaturale care să-l ridice dincolo de limitele sale naturale.

   Privitor la etica filozofiei sale, pe lângă morala creștină a realizat o morală rațională. Natura umană este caracterizată prin rațiune. A lucra după rațiune înseamnă a împlini liber legea morală, înseamnă a lucra după virtute. Or, legea morală face parte din creația lui Dumnezeu, există deci, în lume două ordine: ordinea naturii și ordinea morală.

   Aristotel vorbise în etica sa despre libertatea alegerii; omul are privilegiul de a alege între acțiunile sale, pe când o piatră care cade nu-și poate alege drumul. Tema Libertății voinței a găsit întâia sa dezvoltare puternică în filozofia creștină, unde omul trebuie să dea socoteală de actele sale în fața lui Dumnezeu. Momentele voinței: intenție, deliberare, sunt analizate în mod clar de Toma. Conștiința își spune hotărârea sa înainte și după ce acțiunea a fost săvârșită. Ceea ce domină în libertatea voinței  este rațiunea – primatul intelectului.

   Toma împarte virtuțile în virtuți naturale – curajul, modestia etc., și virtuți supranaturale – credința, speranța, iubirea. Toate acestea servesc și astăzi drept bază a unei concepții realiste a omului în raport cu Divinitatea.

   Interesantă este problema analizată de Toma și anume, cea a Scopului ultim. Sf. Augustin spunea că un om poate să așeze scopul ultim al voinței sale în mai multe lucruri, care nu sunt opuse între ele, deci nu se exclud. El este de părere că Omul nu poate avea mai multe scopuri ultime; este imposibil ca voința unui om să se îndrepte în același timp către obiecte diferite, concepute ca scopuri ultime ale sale. Deci, scopul ultim al tuturor oamenilor fiind în mod natural unul, trebuie ca voința fiecărui om în parte, să se îndrepte către un singur scop ultim.

   Rațiunea și voința sunt legate prin faptul că etica presupune exercițiul liber al voinței. Voința este o facultate a sufletului, anume partea dorinței instinctive a sufletului rațional. Orice natură are o înclinație numită apetit sau poftă. Unele lucruri naturale acționează fără a judeca, cum sunt lucrurile materiale (pietrele), având înclinații necesare orientate spre autoconservare. Plantele, de exemplu, au asemenea înclinație. Animalele, pe de altă parte, au apetit natural pe care însă și-l exercită fără judecată. Ele au o cogniție senzorială dedicată în întregime obținerii scopurilor conjuncturale, dependente de circumstanțele accidentale. Înclinația naturală și percepția senzorială îi permit animalului să caute ceea ce i se potrivește, să se îndepărteze de ceea ce îi dăunează și să se opună obstacolelor.

   Omul are în plus intelectul sau facultatea de judecare ce îi permite să acționeze independent de înclinația naturală sau instinct, orientându-se după rațiune. În acord cu rațiunea, situațiile particulare au un statut contingent. Dacă speciile inferioare (animalele) acționează în interiorul acestor situații contingente, în acord numai cu scopul imediat al conservării, omul poate înțelege caracterul contingent al conjuncturilor pe care le întâlnește și mai ales poate să le deosebească de scopul său final, obținerea fericirii (eudaimonia, la Aristotel, sau beatitudo, la Toma), adică vederea lui Dumnezeu.

   În raport cu acest scop final care este natural și necesar, orice situație concretă este contingentă și poate dobândi, cel mult, statutul de mijloc în vederea scopului final. Astfel omul este singura ființă care se folosește de evenimentele particulare pentru a le transforma în obiecte ale unei alegeri libere a mijloacelor destinate atingerii scopului final. Toți agenții umani au, în mod necesar, același scop; ei trăiesc însă o viață particulară, se îndeletnicesc cu practici diferite, mai mult sau mai puțin virtuoase, făcând adesea greșeli în ce privește alegerea potrivită.

   Voința sau apetitul intelectual este facultatea care alege întotdeauna lucrurile particulare care au fost înțelese de către intelectul teoretic. Din punct de vedere material, Binele este un act de voință, dar din punct de vedere formal el este un act rațional, deoarece rațiunea este cea care îndreaptă omul spre el. Rațiunea este deci cauza libertății de alegere, iar cea care alege este voința. Deși nu este un act al rațiunii, actul propriu-zis al alegerii este rațional deoarece are loc sub îndrumarea acesteia. Libertatea voinței stă deci în natura omului iar Dumnezeu, în calitate de cauză primă, nu anulează libertatea, ci dimpotrivă, o lasă să se manifeste deoarece cauza primă acționează asupra fiecărui lucru conform naturii sale. Natura omului este aceea de agent moral care alege liber să voiască ceea ce este rațional și puterea de alegere se limitează la mijloacele raționale ale atingerii scopului final – Fericirea.

   Când binele este obiectul apetitului intelectual (voința), înseamnă că virtuțile morale sunt acele sentimente care sunt guvernate de rațiune în așa fel încât urmăresc binele. Ele sunt înțelese ca habitus-uri ce constituie caracterul, acele dispoziții stabile care, dorind binele, determină ființa umană să folosească virtutea intelectuală.

   Istoria a arătat deviațiile și erorile în care nu de puține ori a căzut gândirea filozofică, mai ales cea modernă. Studiul asupra acestui aspect al istoriei filozofiei are ca rezultat direct faptul că cea mai acută criză existențială a umanității este prezentă în viața omului actual. Prin modul lui de a fi, omul societății de astăzi își desfășoară existența în cadrul exigențelor modernității și postmodernității. În structura celor două fenomene sociale prevalează în mod substanțial o eroare fundamentală, aceea a unei idei greșite despre Dumnezeu. Dumnezeu este conceput, în cazul în care se crede în existența lui, ca o realitate absolută care după ce a creat lumea s-a detașat de ea lăsând-o să se conducă singură în libertatea sa, de aici efectul imediat al pierderii simțului păcatului care se verifică astăzi. Orice criză existențială repune în discuție în mod esențial problema existenței lui Dumnezeu, a raportului omului cu Dumnezeu și a realității lumii. Explicația pe care omul o dă acestor probleme metafizice, decide în exclusivitate asupra sensului existenței sale. Când se ignoră dependența de Dumnezeu se produc drame care distrug căutarea rațională a armoniei și a sensului existenței umane.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

DESPRE VANITATE

„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”

 – George Eliot

 

   Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii", „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie", „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale", „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială", atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare" s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.

   Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.

   În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.

În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș, alte simboluri ale vanității fiind bijuteriile, banii.

   Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a se liniști: „Măria ta ești cea mai frumoasă...”.

   Trufia este unul dintre păcatele capitale, grele din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine".

   Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calități" dacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, dovedesc și mai multă vanitate.

   Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care a fost intrigat de cât de apreciată i-a fost înțelepciunea, alături de alți mulți deștepți și pregătiți în anumite domenii și a început să dialogheze cu ei, cântărindu-le cunoștințele și comparând. Astfel a ajuns la concluzia că într-adevăr este mai deștept ca ei, s-a liniștit, a folosit această „emblemă", dar, pe lângă admiratori au apărut și mulți dușmani.

   Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).

   La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt".

   Un excelent ghid în această direcție îl găsim în această carte biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, grație a înțelepciunii trecuse hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică.

   Voi reda câteva din sfaturile sale. Eclesiastul începe cu cuvintele: „Totul este vanitate! Ce folos are un om din toată munca lui aspră la care trudește din greu sub soare?“. Cuvântul ebraic pentru „vanitate“ înseamnă literal „suflare“. Acest sens transmite ideea de ceva lipsit de fermitate, de stabilitate și de permanență. „Extrema vanitate“ este o expresie ce caracterizează bine preocupările omenești.

   Apoi amintește ciclurile naturale în continuă repetare. Generații de oamenii după generații apar și dispar, soarele continuă să răsară și să apună, vânturile se rotesc la nesfârșit, iar râurile se varsă necontenit în mări, dar fără să poată să le umple vreodată. După o adâncă reflecție asupra acestor lucruri, înțeleptul rege face observația: „Toate lucrurile sunt obositoare; nici unul nu este în stare să vorbească despre aceasta. Ochiul nu se satură de văzut iar urechea nu se umple de auzit. Ce s-a întâmplat se va [mai] întâmpla și ce s-a făcut se va [mai] face, și astfel nu există nimic nou sub soare“.

   Examinarea atentă a tuturor acestor cicluri naturale i se părea „obositoare“ lui Solomon. Este fără îndoială adevărat că imensitatea și complexitatea acestor cicluri sunt de așa natură încât un om și-ar putea consuma prea bine întreaga viață, fără să le poată înțelege pe deplin și în totalitate. Mijloacele sale de exprimare n-ar fi niciodată în măsură să le descrie pe toate în amănunțime. Solomon se ocupă aici de inutilitatea sau zădărnicia cu care sunt confruntați oamenii imperfecți. Astfel putem să ne dăm și noi seama cât poate fi de obositor pentru un om să observe atent neînduplecata repetare a acestor cicluri care nu încetează niciodată, și să compare apoi lucrul acesta cu scurtimea propriei sale vieți. Celui lipsit de înțelepciune divină, caracterul temporar al existenței sale precum și incapacitatea de a-și permanentiza existența îi trezesc un sentiment de inutilitate și îl determină adeseori să caute în zadar ceva deosebit, ceva nou, dar numai pentru a constata, în ultimă analiză, că este  „aceeași veche poveste“. Faptul acesta este și el obositor. Însă, cunoașterea acestor lucruri ne poate ajuta să evităm risipirea de mult timp, eforturi și bani în încercarea de a ne găsi împlinirea și fericirea prin satisfacerea simțurilor. Dorința de lucruri și de trăiri noi ne poate aduce o măsură de bucurie, dar ea nu ne va mulțumi niciodată pe deplin. În cele din urmă totul pleacă unde „nu mai există nici lucrare, nici urzire (de planuri), nici cunoștință nici înțelepciune“, căci cei morți „nu mai sunt conștienți de nimic”.

   Regele Solomon într-o anumită măsură s-a bucurat de experiența unei existențe luxoase. El spune: „Nu mi-am oprit inima de la nici un fel de bucurie, căci inima mi se bucura de toată munca mea aspră și aceasta îmi era partea pentru toată munca mea aspră“.

   Cu privire la aflarea adevăratei împlinire și a fericirii autentice, el mărturisește: „Iar eu, da, chiar eu, m-am îndreptat spre toate lucrările mele pe care le făcuseră înseși mâinile mele și spre munca aspră pentru care am lucrat din greu ca s-o înfăptuiesc, și iată că totul era vanitate și alergare după vânt și că nu exista nimic de folos sub soare“.

   Despre oamenii care iubesc bogăția și celebritatea, Eclesiastului spune: „Cel care nu iubește [altceva] decât argintul nu se va sătura de argint și nici cel care iubește bogăția, nu se va sătura de venituri. Și aceasta este vanitate.

   Vorbește despre o împrejurare tragică ce intervine frecvent în cazul celor care sunt hotărâți să se îmbogățească: „Eu însumi m-am întors să văd vanitatea de sub ceruri: Există unul dar nu [și] un al doilea; astfel el nu are nici fiu, nici frate, și [totuși] munca lui din greu nu are capăt. De asemenea, ochii nu i se satură de bogății: Și pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune? Și aceasta este vanitate, și este o preocupare aducătoare de nenorocire“.

   În căutarea de bogății, mult prea adesea oamenii sacrifică relații umane atât dinăuntrul cât și dinafara familiei. Cât de vrednic de milă este nenorocitul care în goana lui după bunuri materiale se izolează, devenind singuratic! El își închipuie că e avantajos să nu ai familie sau prieteni, întrucât asemenea relații ar pretinde cheltuieli financiare. Cineva care înclină să gândească în felul acesta se poate să se întrebe: „Pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune?“ Indiferent cât sunt de întinse proprietățile unui bogat, „ochii nu i se satură de bogății.“ Conștient de lucrul acesta Solomon scrie: „Este mai bine doi decât unul, căci ei au o bună răsplată pentru munca lor grea. Căci dacă unul cade, celălalt îl poate ridica pe tovarășul său. Dar ce va fi cu cel care cade când nu există un altul să-l ridice? Iar dacă se culcă doi alături, e cert că ei se vor încălzi; dar cum se va încălzi unul singur? Iar dacă cineva îl poate birui pe cel care este numai singur, doi la un loc i-ar putea sta împotrivă. Și o frânghie [împletită] în trei nu poate fi ruptă repede [în două]“. Din aceste cuvinte se desprinde o importantă învățătură: Relațiile umane sînt de o mai mare valoare decât bunurile. A-i veni în ajutor unuia dintre semenii noștri este mult mai de preț decât aurul, decât argintul și decât orice alt obiect neînsuflețit.

   Cartea Eclesiastului recunoaște deschis că omenirea a suferit multă apăsare: „Și eu însumi m-am întors să văd actele de apăsare care se fac sub soare, și iată lacrimile celor apăsați, dar ei n-aveau nici un mângâietor; iar puterea se afla de partea apăsătorilor lor, așa că ei n-aveau nici un mângâietor“. Când cei apăsați caută să scape de cei ce se bucură de putere, adeseori biruie nedreptatea. Solomon face următoarea observație: „Și am văzut apoi sub soare locul dreptului acolo unde era răutate cât și locul justiției acolo unde era răutate“.

Și o declarație inspirată: „Ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat, iar ceea ce lipsește nu poate fi pus la număr“. Căci oricâte eforturi ar depune oamenii, ei nu vor putea îndrepta nenumăratele aspecte „strâmbe“ ale conduitei umane.

   „Cel care respectă porunca nu va cunoaște nici o nenorocire, și inima înțeleaptă va cunoaște și timpul și judecata. Căci există un timp și o judecată pentru toate lucrurile, căci nenorocirea oamenilor se află din belșug asupra lor. Căci nu există nimeni care să știe ce va fi, pentru că cine îi spune exact cum va fi?“.

   În timp ce există multă apăsare, nedreptate și multe alte aspecte rele ale vieții omenești de astăzi, cel înțelept nu permite ca acestea să–i diminueze bucuria pe care i-o dau lucrurile pe care le posedă, chiar dacă acestea pot fi neînsemnate.

   Și mult mai multe pot fi aflate în Cartea Ecleziastului...

   „Hainele scumpe duc la nașterea și creșterea vanității… Cu cât îți îngădui mai mult această dorință, cu atât ea va crește. Noi avem deja destulă vanitate în natura noastră, dar astfel îngăduind-o, ea va crește de sute de ori. Opriți-vă! Luați ca țintă să fiți plăcuți, doar lui Dumnezeu, și aceste ornamente vor dispărea.”, spunea teologul și predicatorul evanghelic englez John Wesley (1703-1791).

 

   Dar să vorbim și despre Vanitatea din zilele noastre. Astăzi, ca și în alte timpuri, femeile și bărbații și-au scos în evidență, prin machiaj sau îmbrăcăminte aspectul exterior. Persoanele narcisiste au fost și sunt preocupate doar de ele însele, capacitatea lor de relaționare fiind adesea scăzută sau exagerată în exterior, dar în interiorul sufletului toți acei oameni sunt goi, au parte de așa numitul – vid interior.

Vorbele și gesturile lor sunt țintite spre obținerea profitului personal. Spre deosebire de aceștia, sunt și oameni care fac gesturi dezinteresate”, pornite din inimă, pentru a ajuta pe celălalt. Ei au bunătatea sufletului care îi împinge, de multe ori,  la sacrificiu, pentru a alina dureri, a-i face pe cei din apropiere să nu sufere. Își sacrifică de multe ori visele, idealurile și dorințele pentru binele altcuiva.

   Ne este cunoscută și nevoia de admirație, acest sentiment de stimă, încântare și apreciere față de ceva sau cineva, sentiment în afara urii sau a disprețului, un sentiment normal, în afara vanității fiindcă are un suport material și spiritual, se bazează pe fapte sau atitudini. Admirația exagerată poate înfrâna elanul celui care a provocat admirația, așa că, totul în viață trebuie făcut cu măsură, pentru a ne menaja pe noi dar și pe ceilalți. Și totuși mulți oameni merită să fie admirați, merită a fi un exemplu pentru alții, în scopul mobilizării lor, a scoaterii din inerția instalată. Așa se produce schimbarea. Și schimbările se produc nu numai în cei care sunt admirați, crescându-le curajul și puterea de a merge mai departe, ci și în admiratori care dobândesc etaloane în viața lor. Admirația este și ea o problemă de educație.

   Astăzi avem exemple de politicieni care pun interesele personale (obținerea de funcții) deasupra intereselor țării și ne întrebăm: Nu o fac din vanitate? Tocmai oamenii cei mai vanitoși și cei mai îndărătnici sunt cei mai susceptibili de a contrazice și a-și schimba poziția, opțiunile, după anumite aranjamente care să ducă la satisfacerea vanității lor, în imediatul timp sau într-un timp mai îndelungat. Aceasta nu înseamnă a fi vizionar, ci înseamnă a fi potlogar! (scuzată a-mi fi expresia!).

   Lipsește logica gestului prin care partidele care au votat pentru demiterea guvernului în funcție, să nu procedeze în același mod la investirea noului guvern. Versatilul conducător al unui partidului speră să reconstruiască stânga în jurul lui, din vanitate și nicidecum în folosul țării. Apoi, poziția oscilantă a altor partide este și ea lipsită de logică și de suflu tineresc dornic de schimbare. Este merituos și în interes național de sprijini partid PNL care a avut cândva un rol excepțional în definirea intereselor țării, și care în momentul de față a strâns oameni merituoși și de încredere în componența sa, pentru a încerca să repare multele și gravele greșeli ale guvernului demis. Componența guvernului pare să fie foarte potrivită, iar miniștri propuși ar trebui încurajați și nu defăimați, înainte de a le vedea strădania și rezultatele.

   Și ajung la cuvintele lui J. J. Rousseau - „Dacă un om nu este smintit, poate fi vindecat de orice nebunie în afară de vanitate”, eu aș spune că, totuși, fiecare învăț poate avea și dezvăț!

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord.

Generaţia mea şi generaţia “eu”: Valori şi atitudini

de Tiberiu Dianu



          În anii de liceu îl descoperisem pe James Joyce și devenisem un admirator al literaturii sale. De fapt, eram atât de interesat de el încât mă hotărâsem să particip la o olimpiadă de limba engleză. Cu acea ocazie am câştigat un premiu pentru un eseu care analiza lucrările lui autobiografice. Păstrez şi acum diploma de participare, care se află în dosarul meu de documente şcolare.

În timpul acelor ani mi-am aprofundat cunoștințele privind proza lui Joyce, în special cu privire la lucrări precum “Oameni din Dublin”, “Portret al artistului la tinereţe”, “Ulise” şi “Veghea lui Finnegan”. Deși este considerat un autor apolitic, Joyce a fost, de fapt, simpatizant al mișcărilor politice radicale ale timpului său, în special anarhism, sindicalism (sindicalism revoluționar) și socialism, care, în acei ani, au influențat scriitorii de avangardă în drumul lor către modernismul literar.

În timpul anilor prezenţi, după ce Donald Trump a câștigat președinția americană în 2016, respectând toate regulile jocului democratic, Statele Unite au început să se confrunte cu o renaștere a mişcării de stânga, atât cea moderată, cât și cea radical-anarhistă, stânga fiind considerată ca marele perdant al sus-menţionatelor alegeri. https://en.wikipedia.org/wiki/Protests_against_Donald_Trump


Curând după anunţarea rezultatelor a izbucnit o insurgență a rebelilor anti-Trump în mai multe orașe americane, printre care Baltimore, Oakland, Philadelphia și Portland. Rebelii erau pasiv-agresivi, manifestându-şi frustrările de la plânsete la răcnete de mânie, de la atitudini de rezistenţă la comiterea de infracţiuni. Se pare că înfrângerea i-a făcut să uite rapid de regulile jocului democratic de putere. Acum, deși continuă să se afle în minoritate, perdanţii doresc să schimbe din mers regulile jocului.

Am văzut scene desprinse parcă din universul lui Joyce. După “Veghea din ziua alegerilor” s-a declanşat “Odiseea” distrugerilor în masă a “Oamenilor din Portland”, metamorfozaţi şi regăsiţi în “Portrete ale anarhiştilor la tinereţe”. Am început şi eu să mă întreb ca Seinfeld: “Oare cine sunt acești oameni?” Și cred că știu cine sunt.

Voi încerca să le pictez “portretele” în 15 tuşe de pensulă, fără o ordine prestabilită. Ei sunt cei din generația “eu”, adică cei care:

(1) sunt consideraţi mereu “speciali”;


(2) sunt consideraţi “câștigători” şi atunci când pierd;


(3) primesc premii şi când se clasează după locul 5;


(4) preferă să joace fără să păstreze scorul;


(5) îi consideră pe părinţi ca fiind “prieteni” şi li se adresează pe numele mic;


(6) îşi văd rareori taţii;


(7) sunt pacifici la război şi războinici în timp de pace;


(8) îşi textează reciproc unul altuia şi când stau la aceeași masă;


(9) stau cu nasurile în tablete şi când umblă, şi când nu umblă, iar când îi întrebi ceva, cuvintele le intră pe o ureche şi le ies pe cealaltă;


(10) îşi folosesc sistemul de reproducere pentru sex, dar nu îl acceptă pentru reproducere;


(11) vor să schimbe noţiunea de “familie” ignorându-i funcţia sa de bază, aceea de reproducere naturală;


(12) consideră marxismul ca o filozofie “interesantă”, dar “incorect aplicată”;


(13) consideră că proprietatea privată poate fi distrusă fără consecinţe, dar pretind pentru fiecare dintre ei o cotă “egală” de beneficii;


(14) recurg la “corectitudinea politică” atunci când nu mai au argumente de invocat;


(15) iubesc democrația atunci când câștigă și invocă secesiunea atunci când pierd.

În cele din urmă, există o speranţă şi pentru ei în următorii patru sau opt ani de administraţie Trump, dar îndeosebi pentru:

    (1) Alec Baldwin, care va ţine cu dinţii de rolul lui de imitator de duzină al lui Donald Trump;

    (2) Bruce Springsteen, supranumit şi “Şeful”, care va continua să-şi bolborosească cântecele de protest din tinereţe;

    (3) Beyoncé, care, ca idol al tinerelor de culoare, le va demonstra acestora calitatea de a fi “bootylicious” în societate, adică, mai pe româneşte, “fundulicioase”.

   (4) Cohortele de “scorpii” feministe americane (“bitch”, cum le place să se autodenumească), mai bâtrâne sau mai tinere, alde Madonna, Cher, Lady Gaga, Katy Perry, Miley Cyrus, Amy Schumer, alături de reprezentantele lor canadiene (alde Samantha Bee) şi britanice (precum Adele), costumate cu pantaloni gen Hillary Clinton sau cu căciuliţe sexuale roz (aşa-numitele “pussyhats”), care vor continua să ne peroreze despre “monologurile vaginului” și “puterea fetelor”;

(5) Spike Lee, care își va da seama că valorile familiale tradiţionale din seriale de tipul “Tatăl știe mai bine” (“Father Knows Best”) nu sunt încă “expirate”, aşa cum declarase el ritos în urmă cu o vreme.

Dimpotrivă, el, tatăl, se va reîntoarce la căminul abandonat. Și, împreună cu mama care şi-a crescut singură copiii, va încerca să își reînchege familia destructurată. Și apoi să își culeagă de pe stradă fiii şi fiicele care protestează şi să îi bage din nou la școală sau la locurile lor de muncă, unde ar trebui să se afle. Fii și fiice care acum sunt într-o stare de continuă revoltă. Și care distrug oraşe ca Baltimore, Oakland, Philadelphia sau Portland.

Aceasta este generația “eu” pe steroizi.

FILOZOFIA, religia și știința (5)

   STOICISMUL ROMAN

Vavila Popovici


Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar și pentru moravurile noastre. ” – Seneca

 

   În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o școală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt.

   Filozofia stoică ne vorbește despre libertate, fericire și virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând libertatea interioară, sufletească – scut împotriva nedreptății și tiraniei. Ei considerau că „Virtutea este singurul bine” pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare – cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea – nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți.

   Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândește că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său și orice om dorește să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire și acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte și nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc și care poate nici nu vor exista în realitate vreodată.

   În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul.

   Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna o înțelepciune practică, aplicabilă, curajul, onoarea, dreptatea și cumpătarea, stoicismul oferă – am mai spus – avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Când auzim cuvântul „stoic” ne gândim la o persoană care rămâne calmă, chiar în situații foarte grele, deci care are un autocontrol, ne gândim la o persoană virtuoasă, tolerantă.                   
                                                                                                                                                                                                                                               Citeşte întreg materialul

Eveniment cultural-istoric, la Ploiești

Ioan POPESCU


Lansarea cărții ”JURNALUL CAVALERULUI”, în prezența autorului: ing.Mircea Cosma, presedintele Societății cultural-istorice ”Mihai Viteazul” Ploiesti, fost presedinte al Consiliului judetean Prahova.


Acest prim volum din Jurnal (care in final va avea trei volume) reconstituie, pas cu pas, campania militară a unui pluton român de Vânători de Munte din Divizia 2, Batalionul 9 ”Vulcan”, desfășurată pe traseul Prut-Marea de Azov- Muntii Caucaz-Crimeea, in perioada 22 iunie 1941- 1 august 1943.


Comandantul plutonului, sublocotenent Ioan Alexandru Cosma, invățător din Transilvania, se dovedeste a fi nu numai un înzestrat militar, ci si un talentat si pasionat ”jurnalist de front”. In paginele caietelor sale el notează, aproape zilnic, vibratia apocaliptică a trăirilor de război.


Puse cap la cap, aceste însemnări au constituit arhitectura Jurnalului, împlinită de fiul său, ing. Mircea Cosma, născut la 1 Decembrie 1945 (ce zi fatidică pentru destinul său! - n.a.), cu sprijinul intregii familii.


 Să mai mentionăm faptul că ing.Mircea Cosma este membru al Academiei Europene de Relatii Economice și Culturale de la Roma și membru fondator al Fundatiei ”Constantin Stere” Bucov.


De asemenea, este colaborator  la Parlamentul României și presedinte de onoare al Agentiei Europene de Energii Regenerabile, Filiala Prahova.


De numele său si al societații cultural-istorice ”Mihai Viteazul” se leagă și realizarea a 206 statui închinate marilor personalitati ale istoriei și culturii poporului român, amplasate in peste 15 țări ale lumii.


Lansarea cărții a avut in sala Marii Uniri din Palatul Culturii Ploiesti, in prezenta unui numeros public, multi dintre cei care au cumpărat cartea obtinând autograful autorului.

In prezidiul manifestarii au luat loc, alături de autorul cărtii, lector univ.dr.Florian Bichir, col(r) Dumitru Codiță, Laura Mihaela Fulgeanu Moagher - deputat in Parlamentul României, Cristian Mihai Ganea - viceprimar al municipiului Ploiesti.

Cartea a apărut la Editura ”DORINȚA Ploiesti-Chișinău” 2019.

PACE SAU RĂZBOI?

Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea. Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea.”  – Eleanor Roosevelt

 

   Pacea se definește, atât în plan colectiv, cât și în plan individual, prin starea de liniște, o stare lipsită de conflicte între oameni, atât în familie, cât și în întreaga societate, pe întregul glob pământesc.

   În mitologia  greacă Eirene (Irina) era zeița care personifica pacea, având echivalentul Pax în romană. Simbolul porumbelului cu ramura de măslin era tot simbolul Păcii, deoarece porumbelul a ales casca zeului războiului, s-a cuibărit în ea, împiedicând astfel acțiunea zeului.

  Atât în viața individuală și familială, cât și în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu cele conflictuale. Am mai spus cândva că, în natura omului găsim trei cauze principale de conflict: concurența, neîncrederea, gloria. Prima este pentru câștig, a doua pentru siguranță și a treia pentru reputație și putere. Cât timp oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i țină în respect, ei se găsesc într-o stare de luptă, de război, fiecare om fiind inamicul fiecărui om. Strădania în această stare este aproape inutilă, deoarece rezultatul oricărei munci este nesigur și domnește o continuă frică și pericol de lovitură violentă. Viața omului este urâtă, brutală, și se scurtează din cauza ivirii stresului, a diferitelor alte boli. Ușile caselor sunt mai bine închise, dar și a spațiilor publice. Pe străzi poți fi lovit de o mașină, mașina sau casa ta pot fi incendiate. Astfel de viață a este în desfășurare și se prefigurează și pentru viitorul apropiat, viață bazată pe teamă și neîncredere. Oare asta ne dorim?

   Din frică izvorăsc apoi multe rele ale omenirii: frica de sine, frica de celălalt, de ceea ce gândesc alții despre noi, de vinovății greșit atribuite etc. A depăși frica înseamnă a ne umple ființa mentală și spirituală de ceea ce alungă frica, adică înțelegerea, acceptarea, iubirea. Frica, mânia sunt otrăvuri pentru tot organismul, resentimentul produce în organism secreții care împiedică buna funcționare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.). Fiecare atom este un univers și el acționează într-un sistem de energie ordonat din corp, dar poate crea energii de ruptură prin toxinele pe care le produce. Acestea trebuie eliminate din corp prin diverse sisteme (respirator, circulator, digestiv etc.). Purificarea fizică și spirituală amână procesul de îmbătrânire, ne prelungește viața. Biblia ne spune că „Putem dobândi pace interioară satisfăcându-ne necesitățile spirituale” (Matei 5:3).

   Din lupta unui om contra celuilalt rezultă că nimic nu este drept, că dreptatea și nedreptatea, justiția și injustiția nu-și găsesc locul, statornicia. Forța și frauda devin preocupările, obsesiile principale, făcute cu patimă de către unii indivizi, pe când pasiunile îi împing pe oameni spre pace, armonie, și acestea sunt: frica de moarte, dorința de lucruri necesare unei vieți comode, și speranța de a le obține prin strădanie.

   Războiul poate fi un conflict militar sau de altă natură, scurt sau de durată, între doi oameni, două familii, două sau mai multe grupuri, partide, categorii sociale sau state, conflicte care urmăresc realizarea unor interese de natură diferită.

   Când starea omului este cea de război – conflict declarat al omului contra altui om (a două familii, grupări, partide) – fiecare parte este condusă de rațiunea sa proprie și nu există nimic de care să nu se folosească, din ce le este de ajutor pentru conservarea poziției lor, a vieții lor contra inamicului ivit; urmează că într-o asemenea stare fiecare om are drept la orice spunere și va spune după înzestrarea sa intelectuală sau în lipsa ei. Atâta vreme cât acest drept natural al fiecărui om față de orice lucru ar dura, n-ar mai exista pentru nimeni nici o siguranță, oricât de deștept și puternic ar fi, decât scoțând pe om din starea în care Natura îl pune să trăiască, adică în ordine, și se creează haosul.

   Este deci o regulă generală a rațiunii că orice om trebuie să caute pacea atâta timp cât are speranța de a o obține. Și această speranță este bijuteria minții. „Pacea e capodopera rațiunii”, spunea Joseph Muller (1890-1967), genetician american, educator și laureat al Premiului Nobel, cel mai bine cunoscut pentru munca sa cu privire la efectele fiziologice și genetice ale radiațiilor (mutageneză), precum și pentru convingerile sale politice sincere, cel care a avertizat asupra pericolelor pe termen lung ale emanațiilor radioactive ale războiului nuclear și a testelor nucleare. Dar, există cazuri în care Pacea nu poate fi obținută și pentru ca haosul distrugător să nu planeze, omul va fi nevoit să caute să folosească toate avantajele războiului.

   Deci, important este să căutăm pacea și apoi să căutăm mijloacele prin care ne putem apăra pe noi înșine. Pentru aceste realizări trebuie să dăm dovadă de rațiune, tărie și intransigență.

   Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679), considerat a fi unul dintre fondatorii filozofiei politice moderne, a scris printre alte subiecte și despre filozofie politică, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto-interesată. A fost unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filozofiei lui Descartes. El spunea: „din legea fundamentală a naturii prin care oamenii sunt obligați de a căuta pacea, se scoate legea: „când un om dorește în același timp cu alții același lucru – Pacea – și gândește că îi este necesară pentru apărarea proprie, trebuie să-și fixeze acest drept față de toate lucrurile și să fie mulțumit cu tot atâta libertate față de alți oameni cât și el va permite să aibă față de el. Atâta vreme cât fiecare om are dreptul de a face ceea ce îi place, în tot acest timp, toți oamenii sunt în stare de război. Iar dacă alți oameni nu vor să renunțe la dreptul lor, tot așa ca și el, atunci nu e nici un motiv pentru nimeni ca să se lipsească pe el însuși de aceasta... Aceasta este legea Evangheliei: „Ceea ce dorești ca alții să-ți facă, fă-le și tu lor. Este legea tuturor oamenilor: „Quod tibi fieri non vis alteri ne feceris”.

   De multe ori pentru a dobândi pacea este necesar a trece printr-un război și aceasta în cazul când puterea de înțelegere lipsește la adversar, când ambiția, orgoliul este nemărginit și ai încercat toate metodele de a –l face să înțeleagă binele, să renunțe la încăpățânarea unor acțiuni care duc la înrăutățirea situației, a vieții oamenilor. Poate nu au puterea gândului, poate nu au experiența vieții dar ar trebui să țină cont de cuvintele scriitorului Hemingway: „Înainte să vorbești, ascultă. Înainte să reacționezi, gândește. Înainte să cheltuiești, câștigă. Înainte să critici, așteaptă. Înainte să te rogi, iartă. Înainte să te oprești, încearcă.”

  Benjamin Franklin (1706-1790), cunoscută personalitate din Statele Unite, om de știință, filozof, om politic, spunea: „Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea.” Dar mai vorbea și despre „ușile înțelepciunii” care nu se închid niciodată, cu alte cuvinte e necesar să apelăm întotdeauna la rațiune, la moralitate, pentru a ajunge la hotărâri avantajoase societății. Să înțelegem că pacea finală este rezultatul cel mai bun, cel mai liniștitor. Altfel în spre ce ne îndreptăm? Ne aruncăm cu toții într-un hău? Nu este mai bine a înțelege unele situații grele și a acorda ajutor celor care vor să pună umărul la greu? Nu trebuie să avem în vedere binele țării?

   Iar societatea să o definim așa cum o concepea un filozof italian – un sistem de sfere concentrice, în care sfera cea mai apropiată de centru, cu raza cea mai scurtă, este familia, de la care se trece la grupare, Națiune, la Omenire, la Univers sau la orice alte determinări speciale de societate pe care le putem imagina, sfere care comunică între ele, transmițând lumina – recte moralitatea, de la centru spre celelalte sfere.

  Astăzi când totul este goana după bani și putere prin orice mijloace, unde relațiile umane sunt pervertite, valorile răsturnate, e cu adevărat greu a vorbi de moralitate, de înțelepciune, de adevăr, dar nu imposibil a nutri toate aceste calități și sentimente, și a încerca a le pune la locul binemeritat în societate.

   Fostul guvern, reprezentanți ai partidului socialist democrat au dovedit unde au putut duce țara alegând căile obscure, degradante, pentru satisfacerea intereselor lor, totul făcut cu abuz de putere: „Fiindcă putem, facem orice vrem!” au zis, și pentru că au putut, țara pe loc au ținut, pe cei fără merite îmbogățindu-i și pe cei merituoși sărăcindu-i!

   Măcar acum, toate partidele (că multe mai sunt, Doamne!) să lase la o parte orgoliile și să dea dovadă de capacitate superioară de înțelegere și de judecare a situației, în interesul țării.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord 

ÎNGÂMFARE vs. MODESTIE

„Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea” - Esop

 

   ÎNGÂMFAREA este, conform dicționarului, o atitudine de încredere exagerată în propriile însușiri; trufie, orgoliu, fală; infatuare. Este o trăsătură a inimii care constituie o gravă ameninţare pentru noi toţi”. Omul îngâmfat beneficiază cu obrăznicie de anumite libertăți, fără să aibă dreptul de a face așa ceva. Deseori acest lucru duce la dezastru. Îngâmfarea a distrus regi, regate, conducători, țări și a fost cauza prăbușirii unor imperii.

   Biblia afirmă pe bună dreptate: „A venit îngâmfarea? Atunci va veni dezonoarea; dar înţelepciunea este cu cei modeşti“. Fiecare om are locul său în această lume, pe care trebuie să-l păstreze cu modestie și să-l dezvolte tot cu modestie, cu bun simț, respectând anumite limite, chiar și atunci când se urcă niște trepte ale realizării, ale succesului. O persoană îngâmfată nu ține seamă de ceilalți, crezând orbește că deține calități pe care nu le mai au ceilalți și în consecință adoptă o atitudine de superioritate.

   Îngâmfarea este o față a mândriei exagerate, nesănătoase. Omul se manifestă ca un oportunist viclean care încearcă să câștige încrederea celorlalți din jurul lui, făcându-le diferite promisiuni, sau cu ajutorul distribuirii „cu dărnicie a săruturilor”, săruturi care ascund falsitatea unui sentiment care ar trebui să se numească dragoste. Este un mod de a fura inimile oamenilor, gândul său fiind cu totul în altă direcție, acțiunea în scop pervers este viclean direcționată. 

  Trăim într-o lume lipsită de scrupule în care oamenii fac orice și oricum numai să obțină promovarea. De asemenea, lingușitorii ar putea face afirmații mincinoase în fața altora, sperând să le câștige încrederea și sprijinul. Una este să fii ambițios, insistent în a-ți promova scopul (un scop cinstit desigur), să încerci cu modestie să ceri ceea ce meriți, ceea ce ești în stare să faci, după capacitatea ta mintală, pregătirea ta profesională, și puterea fizică, și alta este să nu cunoști limita bunului simț, să devii trufaș, plin de sine. Conflictele se nasc întotdeauna din slava deșartă a unor indivizi. 

   „Sunt un om ca oricare altul, un om între oameni. M-am născut într-un oraș mic din România, într-o familie muncitoare. Astăzi sunt soție, sunt mamă, am o familie frumoasă, pe care o iubesc enorm și care mi-a stat mereu alături. Cred în familie. Cred în Dumnezeu. Cred în muncă și în cinste, cred în oameni și în poporul român", a recitat candidata la președenție, arătând de unde a plecat și unde a ajuns. Ca o paranteză amintesc că pe vremea mea, cea a comunismului, nu promovai dacă nu aveai această origine socială și nu spuneai acest crez în ședința de partid sau nu scriai în autobiografie. Acum, în acest caz – aidoma! Numai, că în loc de credința în Dumnezeu era credința în puterea unicului partid.

   Neputința și incapacitatea unor ființe, îi împinge la supraapreciere, ajungând la narcisism, depășind îngâmfarea. Narcisismul este o problemă psihologică și se exprimă prin inducerea ideii de perfecțiune a  propriului corp sau a imaginii persoanei. Narcisistul se observă de departe, omul se îmbracă impetuos, atrăgând atenția celorlalți: ziua și haina nouă!

   Acești oameni egoiști nu cunosc sinceritatea, dobândesc false prietenii, nu se împacă cu identitatea altora și pot să se despartă cu ușurință de cei apropiați, uneori chiar prin trădare. Persoanele cu tulburări de tip narcisist sunt în mod constant în căutarea perfecțiunii, pentru că ei sunt siguri că merită acest lucru, în timp ce părerea celorlalți este considerată imperfectă. „Sunt singurul candidat care își asumă guvernarea țării, care are curajul și voința de a mișca lucrurile printre români. Sunt mai puternică decât toți acești bărbați care nu fac altceva decât să țipe de pe margine. Eu nu fug și nu mă tem. O să continui să lupt în fiecare zi pentru ca fiecărui român să îi fie mai bine aici, în țara lui.(...) vom câștiga aceste alegeri pentru mai bine, pentru România de mâine, pentru fiecare român. Am clădit împeună o temelie solidă pentru această țară. Alții au venit și au dărâmat.(...) Știu că pot să fac acest lucru și știu că alături de voi o să fiu primul președinte al României”. Cu aceste cuvinte, frunoase de altfel (cine i le-o fi scris oare?) s-a încheiat recitarea, și a fost votat în unanimitate candidatul PSD la alegerile prezidenţiale la sfârșitul lunii august.

   Avea dreptate filozoful Baruch Spinoza când spunea că omul îngâmfat depreciază în chip nejust pe ceilalți, și de aceea trebuie să definim îngâmfarea drept bucurie care se naște din credința falsă prin care un om se socotește superior altora. Într-adevăr, au fost aplauze în sală.

   Natura urăște vidul, spunea cineva, și atunci când un cap nu are creier, se umple cu îngâmfare. Dar să atribui cuvinte grele, înjositoare Președintele țării, este îngâmfarea îngâmfării care trebuie socotită ca păcat.  Una este să critici și alta să jugnești! Acest comportament ascunde un adevărat cinism și răutate. A dovedit-o și în data de 18 septembrie, când a spus că nu o susține pe Laura Kovesi pentru funcția de procuror-șef european.

   Slava deșartă, îngâmfarea, denaturează întotdeauna ordinea lucrurilor. Unii oameni nu știu ce să mai creadă, politicienii sunt bulversați. Psihologii consideră îngamfarea a fi un cancer malign”.

   Și ca și cum nu ar fi de ajuns, omul îngâmfat este și răzbunător. „Răzbunarea este concubinajul dintre prostie şi îngâmfare”, este definiția aforistică a lui Gabriel P. Băețan.

   Dar, adevărații oameni puternici nu sunt cei îngâmfați, ci oamenii modești. 

   MODESTIA este tocmai lipsa de îngâmfare. Este sentimentul care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. Se manifestă prin simplitate, rezervă în modul de a se purta, de a cugeta și a vorbi de sine; înseamnă a fi om decent. Definiția dată de Confucius: Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor”.

   A fi modest înseamnă a ști când să fii respectuos și empatic, pentru a nu-i domina pe cei din jur.

Modestia este mai mult decât o calitate, este o valoare pe care ar trebui să o cultivăm cu toții și să o transmitem și altora. Educația religioasă adaugă această calitate comportamentului omenesc. Un om cu suflet bun, un om modest este cel care înfruntă problemele vieții cu înțelepciune și umilință.

   Nu este ușor să înțelegem modestia. Și numai ei, oamenii modești ajung să obțină succesul în viață. Unii consideră greșit că o atitudine umilă implică un neajuns al individului în cauză. Altfel spus, consideră că persoanele modeste îi pun întotdeauna pe ceilalți mai presus de ele însele. Mai sunt persoane care asociază modestia cu budismul, o mișcare spirituală bazată pe învățăturile lui Buddha care amintea cât de important este să avem o inimă bună și să ne detașăm de toate lucrurile materiale. Însă nu este necesar să căutăm explicații complexe pentru un lucru atât de simplu și fundamental. A fi modest nu înseamnă a fi sărac sau a aparține unei anumite religii, mișcări sau practici spirituale. Modestia înseamnă a nu crede că ești mai bun decât ceilalți din jurul tău. 

   În cadrul psihologiei pozitive, ale cărei baze au fost puse de psihologul american Martin Seligman, modestia este factorul indispensabil obținerii fericirii. Mult timp, psihologia a urmărit doar tratarea anumitor boli, adică vindecarea manifestărilor patologice, insă Martin Seligman a încurajat abordarea unei alte direcții a acestui domeniu, care se concentrează asupra dobândirii fericirii, bucuriei și optimismului. Pentru a avea o viață împlinită și echilibrată, și a nu bulversa atmosfera din jurul nostru, este important să adoptăm anumite comportamente bazate pe „practicarea” modestiei. Și pentru aceasta, în primul rând  trebuie să recunoaștem greșelile încercând sa le corijăm. Să învățăm să prețuim lucrurile importante din viață, cum ar fi: dragostea, prietenia, afecțiunea, simțul umorului, empatia și curiozitatea; să nu ne gândim că suntem mai buni decât ceilalți, să prețuim lucrurile simple, să-i  învățăm și pe alții să se comporte în acest mod. Modestia nu înseamnă slăbiciune, ci putere și curaj. Biserica ne învață să ne trăim viața în cumpătare, modestie și smerenie, pentru că suntem fiii lui Dumnezeu.

   Se află în viața noastră unii oameni modești, capabili, plini de curaj și care ajung, după o lupta pentru un scop, să îl atingă și astfel să obțină acea parte frumoasa a vieții pe care o numim fericire. Spre acei oameni trebuie să privim, să-i încurajăm, ei trebuie să constituie exemplu pentru drumul vieții noastre.

   Există, însă, printre noi și oameni care încearcă „să se descurce”, să acceadă la putere prin mijloace neonorante, necinstite. Cu judecata noastră trebuie să decelăm răul de bine și să nu urmăm calea necinstei. În caz contrar  simptomele  societății bolnave, ne pot duce la un sfârșit catastrofal. Nu putem fi părtași ai degradării societății! Rușinea care ne va acoperi mai târziu, ne va distruge psihicul. Trebuie să ajungem, fiecare dintre noi, la convingerea că nu am trăit degeaba dacă am luptat pentru cinste și modestie.

   Să încercăm să trăim ca ființe libere, dar interesați de binele celorlalți, manifestându-ne modest și cinstit în relațiile noastre. Să nu ne prefacem că suntem modești, ci chiar să fim. Îngâmfații mimează uneori modestia, dar până la urmă se dau de gol, își dau „arama pe față”.

   Criminalitatea este hrănită de necinste. Și în zilele noastre ea s-a umflat ca un balon care plutește deasupra noastră, văzut cu ochiul liber... Trecem cu  automobilul care-a costat o avere peste niște nefericiți pietoni, zdrobindu-i, ucidem noi născuții, violăm și distrugem viețile tinerelor fete și ale bieților părinți care i-au crescut cu atâta greutate, ucidem adversarii care ne pot incomoda, demasca etc. Da, se trece peste orice cu orice mijloace. Nu se mai ține cont de moralitate.

   Ca să nu mai pomenim de campania politică, în care personaje ridicole se infiltrează și aspiră să înlocuiască alte personaje, unele dintre ele la fel de corupte și la fel de lipsite de orice modestie și bun simț. Vorba filozofului – „o țară plină de președinți”, de miniștri buni la orice ministere. Ca pe vremea comunismului – mutarea de pe o creangă pe altă creangă a aceluiași pom, pentru a fi hrăniți de aceleași rădăcini...

   Modestia nu are a face nimic cu puterea, ci cu personalitatea, educatia etc. Există destui oameni puternici și modești, oameni care iau hotărâri importante pentru viețile altora și nu se laudă cu ele.

   Astăzi am auzit de înfrângerea trufiei, a persoanei plină de fumuri dar și de ambiție răutăcioasă bine mascată și care a simțit să aibă ultimul cuvânt la validarea Laurei Kovesi pentru funcția de procuror-șef european, spunând că imaginea României va fi cea care va avea de suferit dacă acuzațiile care i se aduc se vor dovedi a fi adevărate.

   Ambasadoarea României prezentă  la validare a primit ordine diferite de la președinte și premier în problema desemnării Laurei Kövesi în funcția de șefă a Parchetului European. Guvernul României nu a susținut-o. Cum să votezi contra propulsării unei românce în cel mai important post internațional deținut, de la Titulescu încoace, de un compatriot?

   A fost un moment important al desemnării unei persoane cinstite, curajoase, care își iubește țara și a muncit pentru adevăr și dreptate, o ființă educată, modestă, care a dovedit a avea un caracter frumos. De data aceasta MODESTIA a înfrânt Trufia!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

DECLARAȚII SUSȚINUTE DE PREȘEDINTELE ROMÂNIEI ȘI PREȘEDINTELE STATELOR UNITE ALE AMERICII, DOMNUL DONALD TRUMP, LA ÎNCEPUTUL ÎNTÂLNIRII DE LA CASA ALBĂ (BIROUL OVAL)

Marți, 20 august a.c., Președintele României, domnul Klaus Iohannis, și Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, au susținut la Washington, D.C., declarații la începutul întâlnirii de la Casa Albă:

 

Întrebare: Are you coming to Romania, Mr. President? / Veți veni în România, domnule Președinte?

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: I’d like to. / Mi-ar face plăcere.

 

Întrebare: When? When, Mr. President? / Când, domnule Președinte?

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: I don’t know. It’s something we’ll discuss. / Nu știu. Vom discuta despre asta.

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Well, thank you very much, everybody. It’s an honor to be with the President of Romania, who’s highly respected and done a great job. And I hear there’s a little political season going on in Romania, but I would imagine you’re going to do very well because you’re very talented, you love the people. And we’ve had a great relationship with Romania. The United States and Romania have gotten along better than ever before. So, I want to thank you for that. And we have a big trade business going on, to be honest with you. We have - we do a lot of trade with Romania, and they’re very talented people. We buy, they buy. And you have a lot of Romanian people in the United States, very importantly. And they’re tremendous people. They work very hard. Very, very successful. How many do you have in the United States? Do you know? Has anyone figured that out? / Vă mulțumesc tuturor. Este o onoare să mă aflu alături de Președintele României, care este foarte respectat și care a făcut o treabă foarte bună. Am auzit că în România urmează o serie de alegeri, dar cred că vă veți descurca foarte bine, pentru că sunteți foarte talentat și vă iubiți cetățenii. Noi avem o relație foarte bună cu România. Statele Unite și România au o relație mai bună decât oricând. Vreau să vă mulțumesc pentru acest lucru. Avem în desfășurare, de asemenea, relații comerciale semnificative, ca să fiu sincer. Avem multe legături comerciale cu România, românii sunt niște oameni foarte talentați. Noi cumpărăm, ei cumpără. Și, foarte important, aveți mulți români în SUA. Oameni extraordinari, care muncesc foarte mult și care au succes. Câți sunt în SUA? Știe cineva acest lucru?

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: We have quite a lot of Romanians in the States, yes./ Avem destul de mulți români în Statele Unite, da.

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: I think I know most of them, actually. Cred că îi cunosc pe majoritatea acestora.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Very good people. / Sunt oameni foarte buni.

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Yes, they are. They’re a great people. / Da, sunt oameni grozavi.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Maybe quarter of a million or so. / Un sfert de milion, aproximativ.

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Yeah. It’s a lot. It’s a very large population. But they - and they love Romania, too, I will tell you that. They never forgot Romania. They’re very much inclined that way, and that’s a good thing. Well, I want to thank you, Mr. President, for being here. It’s a great honor. Thank you very much. / Da, sunt mulți, o populație foarte numeroasă. Și iubesc România, vă pot spune acest lucru. Nu au uitat niciodată România. Este în natura lor, și acesta este un lucru pozitiv. Vreau să vă mulțumesc, domnule Președinte, pentru prezența dumneavoastră aici. Ne onorează! Vă mulțumim.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Thank you so much, Mr. President. Great pleasure to be here. / Vă mulțumesc, domnule Președinte. Îmi face o deosebită plăcere să fiu aici.

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Would you like to say something? / Doriți să luați cuvântul?

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Yes, I would, just on the line that it’s great to be back here with you, Mr. President. And now we have the opportunity to talk about our very good strategic partnership. And under your strong leadership, we progressed and we will continue doing so. This is very important for us, and I think we are on the right path, and I thank you for that. / Da, doresc să vă spun că îmi face plăcere să fiu din nou aici cu dumneavoastră, domnule Președinte. Și acum avem ocazia de a discuta despre parteneriatul nostru strategic foarte bun. Sub leardershipul dumneavoastră puternic, am progresat și vom continua să facem asta. Acest lucru este foarte important pentru noi și consider că mergem în direcția bună, fapt pentru care vă mulțumesc!

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: I think we are on the right path. A lot of interesting things happening also in your country, but we appreciate the trade. And we’re going to have a big meeting in a little while after this. We’re going to have a private meeting, and we’re going to have a meeting in the Cabinet Room with a lot of your officials. And we look forward to that. Any questions? / Cred că suntem pe drumul cel bun. Multe lucruri interesante au loc în România, iar noi apreciem comerțul. Vom avea o întâlnire importantă, la puțin timp după aceasta. Vom avea o întâlnire privată, dar și una în Cabinet Room, la care vor participa mulți demnitari. Le așteptăm cu interes. Aveți întrebări?

 

Întrebare: Mr. President, would you agree strengthening American military forces in Romania? / Domnule Președinte, ați fi de acord cu o consolidare a forțelor militare americane în România?

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Well, it’s one of the things we’ll be talking about today, I assume. You might be bringing that up. But it’s something we’ll talk about. / Presupun că este una dintre chestiunile despre care vom vorbi astăzi. Ați adus vorba despre asta, dar vom discuta despre asta.

 

Întrebare: Mr. President, two years ago, you said that including Romania in the Visa Waiver Program is a subject that should be discussed. In this meeting, will you discuss this issue? / Domnule Președinte, în urmă cu doi ani, ați declarat că includerea României în programul Visa Waiver reprezintă un subiect care ar trebui să fie discutat. Veți discuta despre această chestiune?

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: We’ve spent a lot of time on it. We’ve spent a lot of time discussing it already. Our countries have been discussing it, and we’re going to - we’re taking it up today in a very important meeting right after this one. Do you like the idea? It sounds like you like the idea, right? The waiver - do you like the idea? Okay. No, it’s something we’re thinking about. / Am acordat foarte multă atenție acestui subiect. Au existat multe discuții pe acest subiect deja. Au existat discuții între cele două părți și vom continua această discuție în întâlnirea foarte importantă care urmează acesteia. Vă place ideea? Pare că vă place ideea, nu este așa, ideea de renunțare la vize? În regulă. Este o chestiune la care ne gândim.

 

Întrebare: For Mr. President Iohannis, will you discuss the issue of the fight against corruption in Romania with President Trump? Will you discuss this issue? / O întrebare adresată domnului Președinte Iohannis – veți discuta despre lupta împotriva corupției din România cu Președintele Trump? Veți discuta această chestiune?

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: Well, I hope so, because we have good results. And I want to share those with President Trump. / Să sperăm că da, fiindcă am înregistrat rezultate bune. Și îmi doresc să împărtășesc aceste rezultate cu Președintele Trump.

 

Întrebare: So I ask - I ask you, will you discuss this issue, the fight against corruption, with your Romanian counterpart? / Domnule Președinte Trump, veți discuta cu omologul dumneavoastră român despre lupta împotriva corupției?

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: Sure, I will. Sure. / Cu siguranță o vom face.

 

Întrebare: Last time you praised President... / Data trecută l-ați felicitat pe Președintele Iohannis...

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: But I think that this is a man that can solve the corruption problem in Romania. And he’s made big strides, from what I hear. I haven’t been there recently. But he’s made very big strides. And I think he’s the man that can solve the corruption problem. There are a number of really terrific countries like Romania, but they have a tremendous corruption problem. And I’ve heard you’ve made tremendous progress. / Însă consider că acest om poate rezolva problema corupției în România și a făcut eforturi mari, din ce am auzit. Nu am fost recent acolo, însă a făcut eforturi mari. Și consider că el este omul care poate rezolva problema corupției. Sunt mai multe țări minunate, ca România, care, din păcate, au probleme mari cu corupția, însă am auzit că ați înregistrat progrese remarcabile.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis: We did, sir. / Am avut rezultate bune, într-adevăr, domnule Președinte.

 

Întrebare: What about Huawei, Mr. President? Do you think partners, like Romania here, should look into the business of Huawei in order to make a good decision whether... / Dar despre Huawei ce părere aveți, domnule Președinte? Credeți că parteneri precum România, în cazul de față, ar trebui să se intereseze de afacerile Huawei, pentru a lua o decizie corectă dacă să...

 

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump: They’re doing that. Romania is doing that. / Fac asta, România face asta.

 

Înregistrarea audio-video este disponibilă aici: https://www.presidency.ro/ro/media/declaratii-de-presa/declaratii-sustinute-de-presedintele-romaniei-domnul-klaus-iohannis-si-presedintele-statelor-unite-ale-americii-domnul-donald-trump-la-inceputul-intalnirii-de-la-casa-alba-washington-d-c-statele-unite-ale-americii

VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA

„Să construiți o patrie mai dreaptă și mai fraternă“ – Papa Francisc

 

   La două decenii distanță de vizita istorică a Papei Ioan Paul II, iată alte trei zile din viața noastră – vineri, sâmbătă și duminică, respectiv 31 mai, 1 și 2 iunie 2019 – în care poporul român a primit vizita  unui alt lider mondial care conduce peste un miliard de catolici din lume, răspândiți pe toate continentele  – Papa Francisc – un personaj carismatic datorită expresiei sale umane, modest, sincer până a fi considerat rebel de către unii, activ, avid de cunoștințe și stăpânit veșnic de grija acestei lumi, de problemele noi și grele cu care se confruntă planeta. Devotat Bisericii și lui Hristos, prin modul de manifestare dovedește a fi, cu prisosință, un misionar al păcii și al iubirii.

   Este primul papă de origine latino-americană, și datorită caracterului său, a adus la Vatican un suflu proaspăt, mai puțin rigid și formal, mai cald și mai apropiat de oamenii de rând.

   Am citit în prealabil despre activitatea bogată ce urma să desfășoare Papa Francisc în cele trei zile ale prezenței sale în România: trei Sfinte Liturghii, opt discursuri în fața autorităților politice și religioase, beatificarea a șapte episcopi greco-catolici martiri, și vizitarea a cel puțin 3 comunități etnice din România, în mijlocul credincioșilor catolici și a familiilor, în fața Palatului Culturii din Iași, o slujbă la sanctuarul Fecioarei Maria de la Şumuleu Ciuc și o prezență în mijlocul comunității rome din Blaj, toate sub genericul „Să mergem împreună!”. Papa Francisc va vedea o mare parte din România cu această ocazie. La slujbele sale se vor deplasa și politicieni din statele vecine, Ungaria, Polonia, Ucraina. Deci, București, Șumuleu Ciuc, Iași, Blaj, Sibiu.

   Așa a și fost, cu mici modificări ale traseelor, mijloacelor de transport, intervenite din cauza vremii capricioase. Sute de creștini, înalți prelați, președintele României și soția sa l-au întâmpinat pe Suveranul Pontif pe Aeroportul Otopeni, în data de 31 mai, când Papa Francisc și-a început vizita istorică în România. În primele momente, Suveranul Pontif a făcut un gest încărcat de semnificație și smerenie: cu sufletul plin de bunătate, modestie, căldură și recunoștință, Papa a sărutat crucea ortodoxă cu iconița Maicii Domnului de la gâtul arhiepiscopului ortodox de Târgoviște. Suveranul Pontif a repetat gestul impresionant și la Palatul Patriarhiei, unde a sărutat medalionul purtat de Preafericitul Părinte Daniel. Citeşte tot materialul.

3 iunie 2019

 

AGENDA MAE

 

Din Agenda de lucru a MAE de marți, 4 iunie 2019, vă semnalăm:


Participarea secretarului de stat pentru afaceri europene, Melania – Gabriela Ciot, la conferința „Towards a Europe free from violence against women and girls”, organizată de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, în colaborare cu Ministerul Justiției din Norvegia și Comisia pentru Cetățenie și Egalitate de Gen din Portugalia - București

Participarea secretarului de stat pentru afaceri europene, Melania – Gabriela Ciot, la întâlnirea organizată de Asociația Foștilor Deputați în Parlamentul European (AFM) - Senat, București

Participarea secretarului de stat pentru relații bilaterale și afaceri economice în spațiul global, Monica Gheorghiță, la ceremonia de absolvire a cursului de Diplomaţie și  Relații Internaționale de către elevii Complexului Educaţional Laude-Reut – sediul MAE

Participarea secretarului de stat Alexandru Victor Micula la reuniunea plenară a Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (International Holocaust Remembrance Alliance / IHRA) - Bad Mondorf, Luxemburg, 3-5 iunie

Participarea secretarului de stat Maria Magdalena Grigore în calitate de vicepreședinte la ședința Biroului ITC UNECE - Geneva

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

DISCURSUL PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI SUSȚINUT CU PRILEJUL PRIMIRII SANCTITĂȚII SALE PAPA FRANCISC

Vineri, 31 mai a.c., Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a susținut la Palatul Cotroceni, un discurs cu prilejul primirii Sanctității Sale Papa Francisc, în cadrul întâlnirii cu autoritățile statului, reprezentanții societății civile și corpul diplomatic:

 

Este o mare bucurie pentru mine ca în calitate de Președinte al României și în numele tuturor românilor, să vă primesc la București, la Palatul Cotroceni, și să vă urez «Bun venit în România!».

 

Vă veți afla pentru câteva zile pe tărâmul Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României, și sunt convins, Sfinte Părinte, că în București, la Iași, la Șumuleu Ciuc și la Blaj veți fi întâmpinat cu cea mai mare căldură.

 

Veți putea cunoaște țara pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea a denumit-o, atât de frumos, «grădina Maicii Domnului».

 

La rândul nostru, ne vom bucura să fim gazdele Episcopului Romei, locul rădăcinilor noastre de limbă și de credință.

 

Vizita Sanctității Voastre are loc într-o săptămână care, pentru credincioșii catolici, se află între Înălțare și Rusalii, iar pentru credincioșii ortodocși precedă Prăznuirea Înălțării Domnului.

 

La finalul vizitei sale în România, Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat, la 9 mai 1999, un puternic mesaj de încredere în viitorul țării noastre, în vocația sa europeană, în rolul civilizației noastre de punte între Occident și Orient. Astăzi, vă pot mărturisi că mesajul primit atunci a rodit, iar România și-a regăsit destinul în familia Europei unite. În urmă cu mai puțin de o săptămână, acest destin european a fost reconfirmat cu forță de românii din țară și de cei din străinătate.

 

Diplomația pontificală continuă să reprezinte un factor pacificator și de echilibru în abordarea problemelor de pe agenda globală. În faţa provocărilor contemporane, cetățenii României privesc vizita Sanctității Voastre ca pe o nouă încurajare de a se împlini prin înfăptuirea binelui comun, de a contribui la o societate a dreptății și la o lume a iubirii dintre oameni.

 

În această perioadă, România își exercită primul mandat la Președinția Consiliului Uniunii Europene. Așa cum ați subliniat în diferite ocazii, trebuie să avem grijă de casa noastră – Europa.

 

Am avut privilegiul de a-i găzdui pe liderii europeni la Sibiu, pe 9 mai, chiar de Ziua Europei, pentru un important moment de reflecție asupra viitorului Europei. Vă împărtășesc cu satisfacție că, prin Declarația politică adoptată la Summitul de la Sibiu, națiunile europene și liderii Europei și-au reafirmat cu claritate voința de a lucra împreună pentru o Europă reunită în pace și democrație, o singură Europă, condusă de valorile și libertățile sale.

 

Sanctitatea Voastră, cetățenii României au cunoscut direct tragica experiență a totalitarismului, lipsa libertății, înstrăinarea forțată de valorile creștine. Vizita Sanctității Voastre vine la un an de la Centenarul Marii Uniri și la împlinirea a trei decenii de când ne-am regăsit, prin jertfă, exercițiul drepturilor fundamentale, inclusiv al libertății de expresie și conștiință.

 

Astăzi, românii îl slăvesc pe Cel de Sus fără teamă și fără nicio piedică, în limba română ori în limbile tuturor minorităților naționale.

 

Beatificarea episcopilor martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, este și un înalt omagiu adus tuturor celor care s-au sacrificat în perioada comunistă pentru libertate și pentru credință.

 

Vizita Sanctității Voastre are și o semnificație majoră pentru relațiile României cu Sfântul Scaun, anticipând aniversarea, în anul 2020, a 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale. Relațiile politico-diplomatice dintre România și Sfântul Scaun sunt foarte bune, bazate pe o constantă comunicare. În ziua aniversării a 25 de ani de la reluarea relațiilor diplomatice bilaterale, respectiv la 15 mai 2015, ne-am întâlnit, Sfinte Părinte, și am avut atunci onoarea de a vă adresa invitația de a vizita țara noastră.

 

Sanctitatea Voastră, într-o lume marcată de fenomene complexe, Europa are nevoie astăzi, poate mai mult decât oricând, de modele de conviețuire pașnică, de modele de dialog între majoritate și minorități, de dialog între culturi, care să ofere repere pentru consolidarea toleranței și a respectului reciproc.

 

România este un exemplu de bună practică, prin modul în care a asigurat și asigură respectarea drepturilor persoanelor aparținând celor 20 de minorități naționale istorice de pe teritoriul său.

 

Pusă sub semnul generozității, al solidarității sociale şi al înțelegerii dintre civilizații, misiunea pe care o desfășurați în lume este bine-cunoscută și apreciată în țara noastră.

 

În bisericile catolice de rit latin și oriental, în bisericile ortodoxe, în cele ale altor culte creștine, ca de altfel și în locurile de rugăciune ale celorlalte culte recunoscute prin lege în România, sunt la loc de cinste valorile care își au izvorul în iubirea aproapelui, la care Sanctitatea Voastră face apel de fiecare dată. Împărtășirea acestui dar este temelia bunelor relații dintre culte în țara noastră.

 

În România, țară cu o populație majoritar ortodoxă, angajamentul statului pentru garantarea libertății religioase a condus la un dialog interconfesional marcat de un profund respect reciproc. Acest climat se oglindește binefăcător și în ospitalitatea pe care Biserica Catolică o oferă în Europa diasporei noastre, pentru care doresc să vă mulțumesc în mod deosebit!

 

Sanctitatea Voastră, mesajele Sanctității Voastre îndeamnă la empatie și acțiune în fața sărăciei, violenței, migrației, fragilizării comuniunii sufletești dintre oameni, agresării mediului sau consumerismului. Societatea românească rezonează la chemările de solidaritate și responsabilitate ale Sanctității Voastre. Pășim alături de Sanctitatea Voastră cu încredere pe această punte, pentru a clădi o lume a păcii și a împlinirii umane, o grădină a Maicii Domnului pentru toți, spre care trebuie «Să mergem împreună!»”.

 

Înregistrarea audio-video a alocuţiunii este disponibilă aici:

https://www.presidency.ro/ro/media/discursuri/discursul-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis-sustinut-cu-prilejul-primirii-sanctitatii-sale-papa-francisc

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii - Comunicat de presă

30 mai 2019


Din 1 iunie, Washington devine, pentru trei săptămâni, capitala filmului românesc

 

      Sâmbătă, 1 iunie 2019, debutează, la prestigioasa National Gallery of Art, din capitala americană, cea de-a doua ediție a Festivalului de Film Românesc de la Washington, unul dintre cele mai mari evenimente de promovare a cinematografiei naționale derulat în spațiul nord-american.


       Organizat de Ambasada României la Washington și Institutul Cultural Român din New York, în parteneriat cu National Gallery of Art, festivalul se va derula în intervalul 1-16 iunie 2019, sub motto-ul deja consacrat: “Reinventing Realism - New Cinema from Romania”/ „Reinventarea realismului. Noul cinema românesc”. Publicul este așteptat de-a lungul primelor trei weekend-uri ale lunii iunie în sala de proiecții a National Gallery of Art – East Auditorium Building, important punct de întâlnire al cinefililor americani, unde aceștia vor avea parte de întâlnirea cu o serie dintre cele mai valoroase filme românești recente și cu câțiva dintre cineaștii cei mai în vogă ai momentului.


      “Suntem încântați să vedem cum un proiect major de diplomație culturală, Festivalul de Film Românesc din capitala Statelor Unite ale Americii, Washington D.C., devine un reper în calendarul evenimentelor culturale americane. Împreună cu partenerii noștri dorim ca festivalul să reprezinte o sărbătoare a filmului. Creația cinematografică românească a generat entuziasm la nivelul publicului american cu prilejul ediției trecute şi sunt convins că succesul de acum doi ani se va repeta. De asemenea, comunitatea românească a receptat foarte bine acest proiect care promovează România în SUA prin unele dintre cele mai importante şi apreciate creaţii culturale din ultimii ani”, consideră ambasadorul României la Washington, George Cristian Maior.


       În programul festivalului sunt cuprinse următoarele producții: „Alice T.” (r. Radu Muntean, 2018), „Fotbal infinit” (r. Corneliu Porumboiu, 2018), „Un pas în urma serafimilor” (r. Daniel Sandu, 2017), „Marița” (r. Cristi Iftime, 2017), „Pororoca” (r. Constantin Popescu, 2018), „Charleston” (r. Andrei Crețulescu, 2018) și „Moromeții 2” (r. Stere Gulea, 2018). Invitații actualei ediții a Festivalului sunt regizorii Stere Gulea și Daniel Sandu, regizorul și producătorul Tudor Giurgiu, actorii Mihaela Sîrbu, Horațiu Mălăele, Șerban Pavlu și Ștefan Iancu și criticul de film Mihai Fulger. Programul complet al Festivalul de Film Românesc de la Washington 2019, precum și detalii despre proiecții și evenimentele conexe pot fi consultate online: https://romanianfilmfestivalwashingtondc2019.home.blog/ Pentru relatări la cald, vă invităm să urmăriți și paginile de Facebook https://www.facebook.com/romanian.embassy.us/ și https://www.facebook.com/RCINY/




Ambasada României în Statele Unite ale Americii

 

 

Press and Cultural Affairs Office

 

 

1607 23rd Street NW, Washington, DC 20008
Phone:  +1 202 2324749 # 220
Fax:     +1 202 2324748
E-mail:  washington.press@mae.ro
Web:    http://washington.mae.ro 

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA ȘI... POLITICA (2)

 Vavila Popovici

„Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna. – Platon

 

   Dacă Pitagora – despre care am vorbit în eseul trecut – își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate (470 î. H.-399 î. H.) era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost astfel reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.

   Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Aceasta „lebădă” spunea mai târziu despre Socrate că „a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”. Deși avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește pe zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer.  Citeşte întreg materialul.

ÎN CE STORY AM INTRAT!

- Alo, alo, n-ați văzut un cal maro? Cum? Am înțeles eu bine? N-ați văzut niciun cal maro pe aici? A, da, vreți să știți de ce întreb? Uite-așa, pentru că fără știu cum, am intrat în povestea lui. Da, în povestea unui cal maro, care, când apare, când dispare și exact atunci când cred că ma aflu la un pas de el, că pot să îl ating, hocus-pocus, el s-a și făcut nevăzut. Să fie oare de la circ calul ăsta? Mă gândesc că o fi țâșnit din jobenul vreunui scamator și de acolo, cu un salt, a intrat direct în povestea mea, în timp ce eu credeam că lucrurile s-au petrecut taman pe dos, că eu am deschis ușa poveștii lui. 

 

Of, ce ți-e și cu poveștile astea...; unele sunt de viață, altele de dragoste, altele vin din viitor, mai sunt câte unele care au rămas agățate de tine din trecut și tot așa..., povești și iarăși povești. La unele te fac părtaș alții, în altele te vâri singur, iar apoi nu mai reușești să le dai de cap. Eu, de exemplu, am intrat în povestea cu calul maro. Și asta din cauză că aveam obiceiul să visez la cai verzi pe pereți. Ce să vă spun? Devenise deja obișnuință. Când ceva nu îmi era pe plac, deschideam cartea de povești: 

 

A fost odată ca niciodată ... și, fără să bag de seamă, tot citind, caii verzi pe pereți mă luau cu ei în lumea viselor cu ochii deschiși. Iar eu îi urmăream și alunecam într-o altă poveste, apoi în alta și în alta și tot așa. Până la urmă, din poveste în poveste, m-am trezit în povestea cu calul maro. Frumos bidiviul ăsta, nimic de zis, fermecat chiar, zicea că fusese o mârțoagă, care după ce a hăpăit un făraș de jăratic, odată s-a opintit și s-a prefăcut în ditamai armăsarul. Ba, vă rog să mă credeți, avea și aripi și scotea flăcări pe nări. Cum să pot eu să țin pasul cu un armăsar care zboară? Am alergat eu ce am alergat, l-am strigat, v-am întrebat și pe voi dacă nu cumva l-ați văzut, dar degeaba! Să știți, câteodată, am impresia că îl zăresc, că vine în zbor la fereastra mea, dar cât ai clipi din ochi a și dispărut. Vedeți, nu am apucat nici măcar să îi aflu numele. Ce-i drept, nici el nu s-a recomandat. 

 

- Ce anume? Să îl ademenesc cu o bucată de zahăr? Credeți că o să se lase ispitit? Ia să încerc! Ce să mai încerc, că a făcut asta fata de colo, cu eșarfă roz cu buline albe. Uite-o cum stă cu mâna întinsă, ținând în palmă o bucată dulce. Și, stați puțin, pe cuvânt de onoare, calul maro a venit în zbor și a coborât lângă ea. Ia priviți-l, priviți-l numai! Mănâncă din mâna ei zahăr, iar ea îi mângâie coama, se suie în șa și pleacă amândoi. Ca să vezi! Calul maro trăia în povestea fetei cu eșarfa roz cu buline albe. Iar eu, convinsă ca este din povestea mea, alergam după o iluzie. Cât pe ce să pătrund în povestea altcuiva! 

 

- Nu mai spuneți! Nu doar mie mi se întâmplă asta? Dar ce, vi s-a întâmplat și vouă să vă descoperiți, pe neașteptate, în poveștile altora? Da?! Chiar așa ?! Te pomenești că, așa cum am făcut eu, ați dat și voi search după calul maro? Dacă nu vă cer prea mult, vă rog să îmi spuneți și mie când se afișează “Find”. Până atunci, eu sunt de părere că aș face mai bine să deschid un document nou. Sau, nu, decât un document nou, ia să deschid eu umbrela, că a început să plouă așa de puternic, încât mai că-mi vine să zic vorba aia englezească: “plouă cu câini și cu pisici”. Nu cu cai? Cu câini și cu pisici? Stați puțin, dacă așa stau lucrurile, dacă plouă cu câini și cu pisici, poate să mă lămurească și pe mine cineva, în al cui story am intrat? Că decât să mă trezesc din nou, într-o poveste care nu este a mea, mai bine închid umbrela și… Gata, am deschis radioul. Ce muzică de dans se aude! Am dansat de atâtea ori până acum, în ploaie! Hai să mai dansez încă o data. Ziceți voi că o să mă ude până la piele? Și ce dacă? Nu sunt decât niște stropi de apă! Voi v-ați gândit la câini și pisici? De ce? Că doar n-am zis vorba aia englezească, nu-i așa? 

 

Corina Diamanta Lupu, BUCUREŞTI 

 

VICLENIEI ÎI PLAC ÎNTUNECIMILE VIETII


Lumea pe care am creat-o e un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea. – Albert Einstein

 

   Șmecheria este definită ca abilitatea omului șmecher, considerată de către unii a fi sinonimă cu escrocheria, șiretlicul, dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, viclenia, frauda, șarlatania, hoția. Este un mod de a ieși din încurcătură, de a face trucuri și viclenii, spre deosebire de inteligență care este străduință, calcul și adevăr – calități ale comportamentului. Șmecherului îi sunt străine bunul simț și modestia. El sfidează și încalcă legi, găsind totodată modalități de încălcare a lor, sau chiar de schimbare.    

   Specula, corupția, învârteala, ciupeala sunt păcatele tipice, recunoscute ale șmecheriei dâmbovițene, dar nu numai, și țin de esența vieții din zilele noastre. Șmecherul se orientează cu pricepere în orice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria din familie sau de la prieteni mai în vârstă și mai experimentați, el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din jur și dobândește rangul vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește pretutindeni. Omul de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată ca om bun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea.

   Scriitorul Nicolae Filimon scria la vremea sa că „aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”. Citeşte întreg materialul

CIVILIZAȚIE vs. BARBARIE.

„Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice , sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii.”

 – Platon

 

   Politica este știința și practica de guvernare a unui stat. Conține ca parte componentă conștiința politică, pe lângă instituțiile prin intermediul cărora se exercită puterea, și organizațiile politice. Noțiunea de conștiință ne vorbește despre sentimentul de responsabilitate morală a omului față de propria sa conduită. Ea îl face pe om să mediteze asupra propriului comportament și a propriilor acțiuni pe care le realizează în viața publică și cea personală. Puterea politică este dependentă de conștiința politicianului care, în diverse cazuri, se modifică de la un moment la altul în raport de poziția sa socială, starea morală, culturală, educativă, lucruri ce sunt și nu sunt potrivite unui om de conducere sau unui om din arta politicii. Omul puterii/ politicii trebuie să fie o personalitate cu o cultură autentică și cu un bun simț al moralei, având la bază echilibrul spiritual adecvat. Făcând politică, omul puterii are nevoie, mai întâi de toate, de o rațiune logică pentru a nu deregla funcționalitatea normală a societății, de un comportament civilizat, și mai are nevoie de a se impune și de a soluționa problemele prioritare ale statului pentru a crea o bunăstare socială cât mai sigură, astfel ignorând interesele personale față de cele publice.

   Politicienii deci sunt persoane cu un rol important în activitatea politică. Exemplu de comportament civilizat au demonstrat cei veniți la Sibiu în data de 9 mai a.c., de ziua Europei, liderii cei mai puternici ai Europei. La Sibiu, Europa și-a regăsit, așa cum au apreciat cei mai mulți, numitorul comun, pe baza căruia va fi definită la Consiliul European din 20-21 iunie Agenda Strategică a UE pentru 2019-2024. A fost o organizare excelentă, o demonstrație de unitate, dublată de o dezbatere de substanță a unui spectru larg de provocări cu care se confruntă proiectul european – Viitorului Europei. Au fost abordate de către liderii politici și experții prezenți teme fundamentale, precum proiectele alternative pentru viitorul UE, relația transatlantică, apărarea europeană, combaterea dezinformării și vecinătatea Europei. Astfel, în vederea asigurării respectării statului de drept a fost evocată crearea postului de comisar european dedicat garantării valorilor democratice și statului de drept în UE, iar în materie de politică externă nouă state membre, între care și România, vor propune, la Consiliul Afaceri Externe din 17 iunie, măsuri pentru eficientizarea Politicii Externe și de Securitate Comune; opt state din UE  s-au pronunțat pentru accelerarea combaterii schimbărilor climatice, propunând alocarea a 25% din bugetul UE pentru aceste acțiuni de protejare a climei; 21 de șefi de state din UE, inclusiv România, au semnat un apel către cetățenii Uniunii de a vota la alegerile europarlamentare. Donald Tusk a convocat, în acest sens, un summit informal în 28 mai, când va fi cunoscută opțiunea cetățenilor europeni. Operațiunea de desemnare a președinților Comisiei, Parlamentului, Consiliului, Serviciului de Acțiune Externă și Băncii Centrale Europene va reprezenta primul test efectiv al spiritului de unitate afirmat la Sibiu.

   Unii au aplaudat motivațional întrunirea care a entuziasmat binefăcător unirea, democrația și drepturile civice. Existența cleptocrației în România, a statelor europene care cochetează cu extremisme, a unora din Europa care își manifestă antidemocrația și antiamericanismul se datorează, în bună măsură, îndepărtării națiunilor europene de valorile fondatoare, de bunul simț etic, politic și religios.

   „Nu poate exista Europa fără stat de drept, nu pentru că ar fi vreo doctrină ideologică. Aceasta este chintesența Europei ca entitate politică“, a subliniat Donald Tusk, președintele Consiliului European, de Ziua Europei, în limba română. Fiind un om sensibil și cunoscând faptul că românii sunt un popor afectiv, a mai spus: „Ați organizat un summit excepțional. Puteți fi mândri de munca depusă, la fel cum Europa e mândră de dumneavoastră. Pur și simplu m-am îndrăgostit de Sibiu. Toată Europa s-a îndrăgostit de dumneavoastră“.

   După 15 ani de la aderarea primelor state estice la UE, liderii europeni au demonstrat, la Sibiu, că sunt capabili să pună între paranteze ceea ce-i desparte și să-și afirme voința de a merge împreună mai departe. A fost o reușită demonstrație de unitate. Ar fi trebuit să-i bucure pe toți că suntem apreciați, tratați ca egalii celorlalți europeni, că s-au rostit discursuri cu atâta simplitate elegantă, deși avem multe lacune în problemele noastre interne, cea mai mare fiind problema cu statul de drept. Ar fi trebui să ne bucurăm că suntem într-o alianță cu celelalte țări ale Europei, o alianță de cea mai bună calitate pe care am avut-o vreodată, cum a afirmat și ambasadorul Emil Hurezeanu. În fond am intrat în Uniunea europeană fiindcă am vrut și fiindcă ni s-a oferit această șansă. Mai mult ca oricând ar fi trebuit să dovedim coeziune.

   Ar fi trebuit să apreciem simplitatea și căldura pe care ne-au oferit-o musafirii, simplitatea fiind starea morală a omului care se mișcă esențial și sincer. Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul ființei. De aceea Evanghelia, cartea simplității și a permanenței vorbește de simplitate. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează în sine legătura cu Dumnezeu. Simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie, o mare stăpânire de sine, o curățenie a sufletului. Simplitatea/claritatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul și armonia ei o fac să rodească și pe o altă dimensiune a vieții, cea a orizontului deschis. Sensul vieții este prins mai ușor și mai adevărat de omul care îți vorbește simplu și clar. Și acesta înseamnă a cunoaște sensul vieții. Sensul vieții nu poate fi cunoscut stând în afara ei, călcând pe un drum greșit, înseamnă a vedea la distanțe mari, a prevedea viitorul. A lupta pentru a se păși pe un drum drept și nu unul greșit. Ni s-a spus... A vorbi simplu și clar înseamnă a-i lumina pe cei din jur. Și așa a și fost.

   Am ajuns la întrebarea: Atunci de ce urăsc unii oameni? De ce se chinuiesc unii pe alții? De ce nu au o fărâmă de bunătate și de putere pentru a înlătura urâtul ce îi desparte? Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste și jertfă a Dumnezeului întrupat...

De ce atâta viclenie, minciună, lipsa curajului de a răspunde pentru faptele de corupție? La Craiova, cu ceva timp în urmă, Președintele partidului conducător, la scenă deschisă a implorat pesediștii să-l scoată din închisoare, la o adică!, dându-se mare luptător pentru patrie. Recent, în aceeași zi de 9 mai, din răzbunare și din orgoliu, a organizat un miting la Iași, alt centru cultural al țării, unde a vorbit – culmea perversiunii și a vicleniei – acuzând Președintele țării și pe membrii partidului cu propriile-i vinovății.

   Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om își duce viața numai cu perdelele trase, complotist, căzut în propria sa întunecime, îngenunchind criteriile morale și ucigând bunul simț și omenia. Sunt iată oameni care trăiesc dezgustător de plin toate libertățile făpturii decăzute; trăiesc libertatea desfrâului, a minciunii și a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viața oamenilor din jur într-o mlaștină. Și care incită prin discursul lor la violență. Mahatma Gandhi, liderul indian, avea dreptate când enumera  rădăcinile violenței: „Bogăție fără muncă, plăcere fără conștiință, cunoaștere fără caracter, comerț fără moralitate, știință fără umanitate”.

   Oameni necăjiți pe care președintele partidului conducător i-a cărat la Iași ca să-și satisfacă orgoliul. Oameni pentru care sărăcia a devenit o stare de normalitate. Unii dintre ei poate au aflat pe drumul care ducea la Iași pentru ce erau cărați acolo, pentru ce deveniseră dintr-o dată atât de importanți, fiindcă în satele noastre nimeni nu se mai ocupă de educația oamenilor. Înainte erau dascălii, preoții care îi informau și le dădeau sfaturile cele mai bune. Astazi primarul le ordonă și ei execută, în speranța că li se va da în schimb ceva. Nu există niciun program coerent de dialog cu satul românesc. Se mai adună bărbații la cârciuma satului și cel mai guraliv le mai spune câte ceva care este fals, dar sigur pentru ceilalți. Cine să le vorbească de demontarea statului de drept și de consecințele nefaste? Cine să le vorbească de hoție când prim ministrul îi învață că mita este un obicei românesc, un fel de a mulțumi. „Imbecilitatea oamenilor este întotdeauna o invitație către nerușinarea puterii”, spunea eseistul, filozoful Ralph Waldo Emerson. Primarii i-au umilit dându-le ordinul să se îmbarce în autocarele aduse la dispoziție, li s-au dat în mâini niște pancarte și li s-a spus să strige „PSD ! PSD!” Când au ajuns, s-au împărțit în două categorii: unii care  nu știau mulți dintre ei de ce se strigă împotriva lor, și alții cu ceva funcții pe la primăriile satului sau în organizațiile de partid, strigau înfierați „PSD, PSD!” O mână de derbedei” strigă conducătorul partidului. Și mă gândesc că Iliescu le spunea „golani” „Unii dintre romani care se cred europeni pana la trădare”. Adică cum? Europenii au trădători printre ei? Sau, trebuie să fii trădător ca să ai acces la Uniunea Europeană? Mai mare barbarie, mitocănie, obrăznicie, mai mare tupeu, nici nu se poate imagina. Barbaria este o stare primitivă de dezvoltare social-culturală, o atitudine, comportare care dovedește lipsă de respect, dispreț sau ură față de cultură și de civilizație.

Deh! Bine spunea Esop, scriitor antic grec, cunoscut pentru fabulele lui: Pe hoții mărunți îi trimitem la spânzurătoare, iar pe cei mari îi numim în funcții publice”. Dar, istoria, uneori, se repetă!

Se face politică, Partidele s-au mobilizat înaintea referendumului din 26 mai. Politicienii se arunca în arenă, gata de luptă. Mulți fără pricepere, dar plini de orgolii, prezenți în lista „penalilor corupți”. Unii/unele pesediști/pesediste obraznici, vocali, tupeiști până la limita nesimțirii.

   Un comentator scria: „Întotdeauna prostimea este docilă, ușor de manipulat, ușor de dus cu vorba. Și ușor de intimidat de către primar, popă, polițist. Merge la vot în mod disciplinat, ca vita la tăiere”. Cam dur spus, dar pe undeva aproape de adevăr.  Politicienii se fac că nu înțeleg că poporul nu mai suportă hoția, incompetența și minciunile. Uimită și parlamentara, pesedistă de primirea de la Iași! Zbierând din toți plămânii, până la lacrimi să convingă oamenii cât de mult își iubește țara, a plecat din Iași în huiduielile mai multor protestatari. Demnitarul s-a speriat atunci când a văzut mulțimea care o aștepta la ieșirea din hotel a început să strige „nu pot să ies”, și a putut pleca doar sub protecția jandarmilor.

   Altă formațiune în frunte cu prim ministrul s-au orientat spre Arad și Timișoara, neajungând la ultima destinație programată, oprindu-se într-o localitate din apropiere, au fost întâmpinați cu proteste. „Siderată sunt...” (vai!) de protestele celor care nu au fost aduși cu autobuzele pe banii poporului, dar afirmând totodată că nu se teme de proteste. Prim ministrul nu este siderat de propria incompetență și ticăloșie. Normal ar fi trebuit să-și dea demisia.

   Sunt partide, politicieni, activiști civici și intelectuali publici care luptă împotriva corupției, împotriva clasei politice lipsite de credibilitate și de pricepere, precum și pentru întărirea instituțiilor statului (în special a celor judiciare și speciale). Alte partide și alți politicieni, activiști și intelectuali luptă la rândul lor, pentru bunăstarea generală, pentru dezvoltarea țării, pentru lărgirea clasei mijlocii, pentru locuri de muncă, pentru – cu adevărat - mai mulți bani în buzunarele cetățenilor. Ar trebui să existe o unitate între ei, pentru a învinge, iar oamenii să se trezească din amorțeală, să gândească pentru binele lor, al copiilor și nepoților, respingând politicienii corupți, incompetenți și având încredere în cei cinstiți care vor să aducă un trai mai bun oamenilor acestei țări, bazat pe cinste, competență și moralitate.

   Votul din 26 mai este o șansă, poate unica șansă! Oamenii să judece dacă trăiesc bine, dacă sunt mulțumiți de viața pe care o duc, să se întrebe dacă vor să trăiască mai bine și să-și pună speranța în oamenii drepți și cinstiți.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

Ambasada României la Wshington - comunicat de presă

11 aprilie 2019

 

Punct de vedere al Ambasadorului României în Statele Unite ale Americii, cu privire la stadiul relaţiilor româno-americane în contextul interesului manifestat de unele voci publice din România

Legăturile dintre România şi SUA au ajuns la punctul culminant de la stabilirea relaţiilor diplomatice în urmă cu aproape 140 de ani

 


În ultimii ani, relaţia bilaterală dintre România şi Statele Unite ale Americii s-a consolidat profund, pe toate dimensiunile, ajungând la un maxim istoric potrivit tuturor evaluărilor. Apreciem preocuparea unor lideri politici pentru dezvoltarea Parteneriatului Strategic româno-american şi mă bucur că am din nou oportunitatea de a răspunde unor nelinişti ocazionale, prin prezentarea unor date statistice clare care arată indubitabil faptul că legăturile dintre România şi SUA au ajuns la cel mai solid nivel de la stabilirea relaţiilor diplomatice în urmă cu aproape 140 de ani.

Pe această cale, doresc să felicit Ministerul de Externe şi pe toţi diplomaţii români care au lucrat intens în ultimii ani pentru a ajunge în acest punct culminant.

Pentru a ajuta la o înţelegere mai bună a stadiului relaţiilor româno-americane şi a clarifica anumite confuzii, aş dori să informez opinia publică asupra următoarelor realităţi din timpul mandatului meu:

  1. Preşedintele României a fost primul şef de stat din regiunea central şi est europeană care s-a întâlnit cu noul preşedintele SUA, fiind totodată pentru prima dată în ultimii 40 de ani când preşedintele României a susţinut, alături de preşedintele SUA, o conferinţă de presă cu audienţă globală pe peluza din faţa Casei Albe. 
  2. Primul-ministru al României a avut, pentru prima dată în ultimii 15 ani, o întâlnire oficială cu Speaker-ul Camerei Reprezentanţilor, având totodată întâlniri la nivel înalt cu membri ai Administraţiei americane. 
  3. În ultimii ani, Ambasada României în SUA a organizat peste 25 de vizite oficiale la nivel de prim-ministru, viceprim-ministru şi membri ai tuturor Guvernelor României care s-au succedat în această perioadă, indiferent de culoarea politică. În ultimele două luni, intensitatea contactelor oficiale la nivel înalt care au avut loc la Washington, între reprezentanţii celor două ţări, este fără precedent.
  4. Unele dintre ultimele contacte oficiale la nivel înalt ale unor membri ai Guvernului României cu membri ai Administraţiei americane au implicat ministrul român de Externe care s-a întâlnit, săptămâna trecută, cu secretarul de stat al SUA, respectiv ministrul român al Energiei care s-a întâlnit, luna trecută, cu secretarul american al Energiei.
  5. În timpul mandatului meu, Ambasada României în SUA a organizat vizite la Washington DC pentru peste 30 de parlamentari români.
  6. Am reuşit să organizăm la Bucureşti, împreună cu partea americană, cea mai mare misiune economică globală, cu participarea a peste 100 de companii americane. Schimburile comerciale dintre cele două ţări au crescut cu peste 20%, iar exporturile româneşti în SUA s-au intensificat semnificativ, ceea ce răspunde preocupărilor legitime ale liderilor politici de a diversifica parteneriatul româno-american.
  7. Relaţiile culturale dintre cele două ţări s-au intensificat, inclusiv pe fondul celor peste 50 de prezentări analitice, academice sau economice susţinute la universităţi, precum Harvard, Carnegie Mellon, George Washington University şi centre de gândire şi reflecţie prestigioase din SUA, în ultimii patru ani.
  8. Imaginea şi forţa de legitimitate a României în Statele Unite ale Americii s-au îmbunătăţit semnificativ, în condiţiile în care anul trecut, cu ocazia Centenarului, România a fost felicitată prin rezoluţii şi proclamaţii oficiale emise de Camera Reprezentanţilor, 45 de guvernatori reprezentând tot atâtea state americane şi de către primarul capitalei SUA, Washington DC. Aceste documente oficiale emise la 100 de ani de la Marea Unire şi 30 de ani de la căderea comunismului legitimează aspiraţiile naţionale ale românilor pentru libertate şi demnitate susţinute de SUA atunci, acum şi în viitor. Toate proclamaţiile sunt în curs de a fi transmise Muzeului Unirii de la Alba Iulia.  

Ambasada României va lucra intens în perioada următoare pentru organizarea unor vizite în SUA ale preşedintelui, premierului şi a oricărui alt oficial român. De asemenea, lucrăm la perfectarea unor vizite la nivel înalt ale reprezentanţilor SUA în România.

Toate aceste repere au făcut să ajungem astăzi la punctul culminant al relaţiei bilaterale româno-americane din ultimii aproape 140 de ani, cu dezvoltări puternice pe toate planurile: economic, politic, militar, cultural, educaţional. Îi felicit pe această cale pe diplomaţii români şi îi încurajez să îşi păstreze încrederea şi să rămână dedicaţi serviciului public pe care îl îndeplinesc cu eficienţă, asigurând o reprezentare demnă a României în SUA şi în lume.

 

Ambasador George Maior


 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii

Ambasada României

în Statele Unite ale Americii

1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  washington@mae.ro

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us

Ambasada României la Wshington - comunicat de presă


29 martie 2019

 

Ambasadorul George Cristian Maior cu ocazia discuției avute cu membri ai OSS Society pe marginea volumului “Primul spion american: Eroismul tragic al lui Frank Wisner”: “Atât România cât și Statele Unite trebuie să facă față acelorași provocări, unele noi, altele mai vechi, una dintre ele fiind cea rusească. Sunt sigur că, dacă Frank Wisner ar fi aici, ar spune că a atenționat încă de acum 70 de ani că aceasta este o amenințare foarte serioasă”

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii a fost, joi, 28 martie 2019, gazda unei dezbateri pe marginea volumului “Primul spion american: Eroismul tragic al lui Frank Wisner” (America’s First Spy: The Tragic Heroism of Frank Wisner), al cărui autor este ambasadorul George Cristian Maior. La discuție au participat, în calitate de invitați speciali, membri ai OSS Society, organizație nonguvernamentală americană care onorează realizările istorice din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ale fostului Birou pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services - OSS), predecesorul actualei Agenții Centrale de Informații (Central Intelligence Agency – CIA).


America’s First Spy” spune povestea lui Frank Wisner, legendă a spionajului american și unul dintre primii occidentali care au anticipat Războiul Rece. El a avut viziunea și curajul de a preveni Washingtonul în legătură cu amenințarea sovietică într-o perioadă în care SUA și URSS erau încă aliați, fiind martor la evoluțiile dramatice din București de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial.


„Prima misiune a lui Frank Wisner la București a fost să îi repatrieze pe piloții americani capturați în timpul marilor bombardamente de la Ploiești. A reușit cu succes, mai ales că piloții au fost foarte bine tratați ca prizonieri de război în România. Deși nu a stat foarte mult la București, el a reușit să aibă contacte cu elita bucureșteană, având întâlniri inclusiv cu Regele Mihai, care și-a amintit mereu de Frank Wisner”, a afirmat George Cristian Maior.


Ambasadorul George Cristian Maior a arătat că volumul nu este dedicat doar unuia dintre marii eroi ai intelligence-ului american, Frank Wisner, ci este și o carte care prezintă dimensiunea fundamentală a interacțiunii dintre români și americani în circumstanțe dramatice. “Românii au avut mereu dorința de a trăi în libertate și s-au uitat către poporul american ca spre o forță a binelui. Frank Wisner a fost unul dintre primi care au înțeles, încă din 1945, faptul că Europa Centrală și Est va fi sub influența nefastă a sovieticilor care au capturat instituții și au forțat statul român să accepte o alianță impusă. Volumul arată și lupta dintre forțele libertății și cele asupritoare”, a afirmat George Cristian Maior.


Ambasadorul român a arătat faptul că Frank Wisner și-a amintit toată viața experiența sa din România, iar tot ceea ce a făcut după 1947 a fost să pună în practică o politică de stopare a amenințării sovietice care se răspândea global. El chiar a avut de suferit în cariera sa pentru că a spus adevărul despre cum acaparau sovieticii Europa de Est.

               

                    “Într-un fel, actuala cooperare extraordinară care există între serviciile de intelligence român și american este și o moștenire a lui Frank Wisner. Atât România cât și Statele Unite trebuie să facă față acelorași provocări, unele noi, altele mai vechi, una dintre ele fiind cea rusească. Sunt sigur că, dacă Frank Wisner ar fi aici, ar spune că a atenționat încă de acum 70 de ani că aceasta este o amenințare foarte serioasă”, a afirmat ambasadorul român.

                

                   La rândul său, președintele OSS Society, Charles Pinck, i-a mulțumit ambasadorului pentru faptul că a scris un volum despre un erou mai puțin cunoscut publicului, Frank Wisner. “Wisner ne-a lăsat o moștenire importantă de care trebuie să ne amintim.”, a precizat președintele OSS Society.

 

               Charles Pinck i-a oferit ambasadorului George Maior o copie după medalia de aur a Congresului acordată OSS în semn de recunoaștere a serviciilor și contribuției majore din timpul celui de Al Doilea Război Mondial.


               Volumul ambasadorului George Cristian Maior reprezintă și o contribuție la dezbaterea care ar trebui să aibă loc anul acesta, cu ocazia trecerii a 30 de ani de la căderea comunismului.

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


Ambasada României în Statele Unite ale Americii

Ambasada României

în Statele Unite ale Americii

1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  washington@mae.ro

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us



PERFIDIA GUVERNĂRII POST-COMUNISTE


„Nu orice teroare înseamnă dictatură, dar fiecare dictatură înseamnă teroare.”

 – Vladimir Milak 

 

   În martie 2013, publicam în ziare și reviste articolul cu titlul  „În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?” și cu un alt titlu: „A fi în Europa”, publicat ulterior în cartea „Articole și eseuri – vol. III” Motto-ul articolului erau cuvintele lui Emmanuel Kant: „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală.”

   Începeam articolul amintind că anul 2007 a fost anul aderării României la UE și sugerând faptul că  Europa se va putea afirma ca o putere internațională doar dacă va fi unită; în ultimii ani ai secolului trecut a fost în permanență un potențial teatru de război; nu a existat o conștiință europeană, întrucât a fost dominată de un naționalism distrugător. Astăzi, Europa întrunește aproape toate condițiile să redevină, cu adevărat, o mare putere economică, militară, culturală, dar pentru asta e nevoie să fie unită și independentă, să scape de mizeria morală, existentă de altfel pe întreaga planetă. Numai astfel se va putea ajunge la fericire, la ordinea superioară „de adevăr, frumos și bun suprem”. Iar dacă Europa nu va putea integra toate aceste țări ale ei, teama o poate cuprinde, odată cu încercările de revenire la un naționalism exagerat, periculos, așa cum am trăit în țara noastră România, în timpul comunismului. Naționalismul, populismul pot crea un viitor sumbru, o izolare și o îndârjire a populației, o renunțare la ceea ce am dobândit cu mari sacrificii – libertatea noastră. Din istoria trecutului  ar trebui să învățăm.

   De fapt, ideea de unitate europeană nu este nouă, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, idee abordată în scopul găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent și pentru o viață mai bună a populației. De exemplu, „Pax romana” (Pacea romană) a fost o realitate istorică făcută în vederea unificării întregii Europe sub dominația romană, un mod de organizare a vieții sociale, devenit în timp un model de structurare a raporturilor politic-militare pe spații geo-politice largi. Pe parcursul istoriei au urmat și alte multe idei de unificare. Dintre ele amintim ideea lui J. J. Rousseau, la vremea sa, care vedea o „republică europeană” numai „dacă monarhii și-ar abandona natura lor lacomă și belicoasă” – spunea, considerând că popoarele se pot emancipa, și ca urmare pot deveni mai înțelepte. La Congresul pacifist de la Paris din 1849 Victor Hugo a rostit celebrele-i cuvinte: „…Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean...”. Și cum întotdeauna poeții au avut darul previziunilor, posibil ca aceasta să se concretizeze cât de curând. Și ar trebui să se concretizeze curând, întrucât sunt mulți care vor să împiedice acest proiect, de teama unei Europe formată din state cu o cultură și civilizație veche, valoroasă și creștină.

   Mai scriam că europenii, trebuie să înțeleagă însemnătatea istorică dar și cea geopolitică a proiectului Uniunii Europene; să fie mai atenți la dezbinarea provocată de unii, la diversiunile aruncate în rândul populației prin diverse mijloace de informare. „Euroscepticismul, izolaționismul sau naționalismul de galerie” – după cum scria cineva inspirat – vizează tocmai dezbinarea și haosul în țări și pe continent.

    Ce perfidie să spui: „Noi am vrut în Uniunea europeană pentru o viață mai bună, nu pentru a ne întoarce la frică și teroare”, adică, să atribui părții opuse ție ceea ce practici tu în partidul tău și în guvernul tău!

   A nu se uita că Sistemul comunist din România, dar și din întreg blocul comunist al statelor care au cunoscut ocupația sovietică, a fost consolidat de Dej și dezvoltat de Ceaușescu. Revolte împotriva comunismului au fost în Cehoslovacia și Ungaria, punctul culminant fiind atins în Polonia cu Solidaritatea lui Lech Walesa. Dar, românii nu s-au putut opune comunismului și instituțiilor sale represive, doar cazuri izolate și care au fost repede anihilate, tocmai din cauza terorii cumplite a regimului; represiunea la noi în țară a fost mai mare ca în celelalte țări. Acum, activiștii importanți ai PCR – așa zis eșalonul 2, dar și cei din eșalonul 3, și foștii securiști ocupă importante funcții decizionale în stat, mulți cu sprijin discret al aceluiași vecin de la Răsărit. Nu se vede, sau ne este teamă și acum să privim realitatea?

   În cartea „Refugii” a regretatului scriitor Augustin Buzura, acesta scria: „Se pare că pentru a înțelege și a lua lumea în serios, cu toată gravitatea și răspunderea, fiecărei generații îi este destinat un Waterloo. La acest dramatic punct de cotitură mulți se pierd, se înspăimântă. Caută refugii.”

   Da!, când ne izbim de un inamic puternic și perfid în viața noastră, unii riscă și duc lupta mai departe pentru a învinge, alții abandonează, se retrag din luptă și nu mai câștigă nimic, din contră, încetul cu încetul se pierde și ceea ce s-a câștigat cu sacrificiul Revoluției din 1989 – Libertatea. Nepăsarea ia locul revoltei iar nepăsarea care este un gen de lașitate va duce la umilință și depersonalizare.

   Ne aflăm în acest punct, în care avem o guvernare iresponsabilă, incapabilă, perfidă, mincinoasă. Pășind subversiv au acaparat instituții  și au pus în conducerea lor oameni manevrabili pentru a-și urmări planurile de păstrare a privilegiilor dobândite ilegal și a putea scăpa de răspunderea în fața justiției.

   Conducătorii partidului de la guvernare vor să abroge toate legile, vor un punct zero de la care să aplice legile lor, iar toate pedepsele să fie anihilate pentru a-și păstra averile dobândite ilegal, pentru ei, copiii, nepoții și amantele lor. Acaparând instituțiile de vază, au ajuns să acționeze pentru acaparare justiției în propriul lor interes. Democrația o vor desființată, dictatura reinstalată.

   Ce va urma după justiție? Se întrevede pasul următor, cel al dărâmării Președintelui care-i incomodează punându-le câte o frână în demersurile lor mârșave, atâta cât îi permite funcția, redusă și ea de către guvernanții pesediști. În acest scop îl denigrează și pregătesc alți pretendenți la funcția de Președinte pentru următoarele alegeri; și pentru funcția căruia pregătesc alți pretendenți la alegeri. Stau la pândă și vor anunța un candidat pe ultima sută de metri, pentru a nu exista timp de atac al opoziției, pentru a-i ameți.  

   Poporul ar trebui să-și apere Președintele, singura persoană care mai poate face ceva pentru binele acestui popor, să se adune în jurul lui, să-i susțină demersurile. De asemeni să susțină Procurorul propus pentru postul de Procuror-șef european, care a muncit pentru a scăpa țara de mizeria morală, iar acum, din ură și răzbunare, regimul mafiot a supus-o unui act terorist de intimidare (mai urma, după apariția acelor 9-10 judecători în spatele Dnei Kovesi, să-i pună pistolul la tâmplă) neținând seamă de calitățile profesionale și omenești ale candidatei, apreciate de Parlamentul European. Au acționat cu ură, preluând metodele staliniste, pe care le-am trăit sub regimul trecut.

   Am reținut cele povestite de un jurnalist. Aflându-se undeva în Munții Semenic, a întâlnit un cioban și abordând situația din țara noastră, acesta i-a spus: „Băiete, comuniștii ăștia sunt ca râia la oi. Nu mai scapi de ei! Și e trist că nici acum, după douăzeci și ceva de ani de democrație, noi românii, nu am scăpat de râia comunistă care a transformat acest popor în oi".

 

   Cred totuși că nici acel cioban, în sinea lui, nu și-a pierdut speranța!

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Ambasada României la Wshington - comunicat de presă


28 februarie 2019

 

Participare la nivel înalt la Washington, la evenimentul dedicat preluării Președinției Consiliului Uniunii Europene de către România

 

Ambasadorul George Cristian Maior: “Cadrul strategic al dezvoltării viitoare a Uniunii Europene trebuie să fie ferm ancorat într-un parteneriat transatlantic solid şi dinamic”

 

Preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene de către România a fost marcată la Washington miercuri, 27 februarie 2019, printr-o recepție organizată de Consiliul de Afaceri Americano - Român (AMRO) în clădirea Capitoliului, sediul Congresului Statelor Unite ale Americii.

Evenimentul a avut loc în prezența ambasadorului României, George Cristian Maior, a membrilor Congresului: Michael Turner și Daniel Lipinski, copreședinți ai Grupului de Prietenie pentru România din Congresul SUA; Gregory Meeks, copreședinte al Grupului de Prietenie pentru Uniunea Europeană; Lloyd Doggett, membru al Comisiei pentru alocarea de resurse bugetare din Camera Reprezentanților;  Rob Bishop, membru în Comisia pentru servicii armate; a prim adjunctul asistentului secretarului de stat pentru Europa şi Eurasia, Julie Fisher; a adjunctului asistentului secretarului comerțului, Ian Steff; a președintelui Consiliului de Afaceri Americano - Român, Eric Stewart; ambasadori la Washington ai statelor membre UE, membri ai mediilor de afaceri și ai principalelor think-tank-uri din capitala americană.


În discursul său, ambasadorul George Cristian Maior a prezentat succint evoluţia agendei politico-legislative europene în primele luni de mandat ale Preşedinţiei române a Consiliului UE, punctând progresele realizate în dosare cu relevanţă pentru cooperarea transatlantică. A subliniat că unul dintre obiectivele cheie ale Preşedinţiei române a fost, încă de la început, consolidarea parteneriatului SUA-UE şi dezvoltarea tuturor dimensiunilor acestuia. A exprimat angajamentul României faţă de menţinerea unui dialog transatlantic constructiv şi substanţial pe toate temele de interes comun. „Cadrul strategic al dezvoltării viitoare a Uniunii Europene trebuie să fie ferm ancorat într-un parteneriat transatlantic solid şi dinamic” a arătat ambasadorul român.  


În contextul aniversării, în 2019, a 30 de ani de la căderea comunismului în Europa de Est, ambasadorul George Maior a adresat mulţumiri tuturor membrilor Congresului SUA, care au susţinut permanent aspiraţiile şi parcursul democratic al României.


La rândul său, Daniel Lipinski, copreședintele democrat al Grupului de Prietenie pentru România din Congresul SUA, a promis sprijin pentru intrarea României în programul visa waiver, arătând că acest lucru este important pentru întărirea relațiilor dintre România și Statele Unite. El a arătat explicit că va lucra în Congres pentru ca România să fie inclusă în program.


În  mesajul său, Michael Turner, copreședintele republican al Grupului de Prietenie pentru România, i-a mulțumit ambasadorului României, George Maior, pentru cooperarea avută în cadrul Congresului american și pentru  leadership-ului său în întărirea relațiilor bilaterale româno-americane. Michael Turner a ținut să sublinieze rolul important pe care România îl are în întărirea securității regionale, inclusiv prin instalarea facilităţii antirachetă de la Baza Militară Deveselu, expresie a angajamentului României în consolidarea securităţii în zona euro-atlantică.

Ian Steff, adjunctul asistentului secretarului comerțului, a subliniat faptul că economia României are cea mai rapidă creșterea economică din cadrul Uniunii Europene, deținerea Președinției Consiliului UE reprezentând inclusiv o oportunitate pentru întărirea legăturilor comerciale dintre Europa și SUA. Ian Steff a felicitat România pentru organizarea summit-ului de la București, de anul trecut, al Inițiativei celor Trei Mări, reuniunea la care a participat, conducând delegația economică a SUA.


La rândul său, prim adjunctul asistentului secretarului de stat pentru Europa şi Eurasia, Julie Fisher, a salutat contribuția României la operațiunile militare aliate. Ea a subliniat faptul că România oferă un exemplu de cum pot fi contracarate amenințările din zonă și cum poate fi asigurată securitatea regională.

În discursul său, Gregory Meeks, copreședinte al Grupului de Prietenie pentru Uniunea Europeană din Congresul SUA, a felicitat România pentru preluarea Președinției Consiliului UE. El a arătat faptul că România este un exemplu strălucit în tot ceea ce a făcut în ultimii ani, fiind un partener important în regiune pentru Statele Unite. Gregory Meeks consideră că cea mai importantă relație strategică a SUA este cea cu Uniunea Europeană, și și-a exprimat convingerea că, sub conducerea României, relațiile transatlantice vor fi întărite.

 

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


 

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii

Ambasada României

în Statele Unite ale Americii

1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  washington@mae.ro

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us

 

SUCCESUL UNEI ROMÂNCE

  „Cel care mută un munte începe întotdeauna prin a îndepărta pietrele mai mici.” – Confucius

 

   Succesul este o stare sufletească dobândită prin muncă. El este simțit în interiorul celui care l-a dobândit, precum și în lumea din afară, cu o arie mai mică sau mai mare, după importanța dobândirii lui. Succesul este direct proporțional cu munca depusă și pasiunea pentru atingerea lui. Succesul depinde în primul rând de calitatea celui care luptă să-l dobândească. Pentru succes trebuie să fii dotat intelectual, să muncești intens, cu concentrarea asupra obiectivului urmărit. Succesul are treptele lui de urcat până la atingere. Depinde de pașii pe care îi faci, hotărârea și încrederea în tine, cu care pășești. Iar încrederea este necesar să se sprijine pe calculul rațional și pe focul pasiunii cu care ai pornit la muncă până la atingerea lui, precum și în continuare, pe drumul materializării acestui succes.

   Să nu ne gândim la dușmani, ci să ne concentrăm asupra țelului propus. Succesul nu e rezultatul unei arderi spontane, nu este norocul venit peste noapte, ci este rezultatul unei munci intense, corecte – curajoasă, sinceră și având drept scop Binele. Succesul nu vine din altă parte, persoana respectivă trebuie să-și aprindă acest foc în suflet.

   După zile întregi de așteptări, timp în care țineam pumnii strânși pentru România, justiție și statul de drept, Laura Codruța Kӧvesi a fost audiată la Brussel, pentru postul de procuror-șef al UE.

    Marţi seară, 26 febr. 2019 Laura Codruţa Kӧvesi a fost audiată de comisiile reunite CONT și LIBE, ce țin de Parlamentul European. Prestația doamnei Laura Codruța Kӧvesi a fost excepțională, conform pregătirii și profesării în acest domeniu al justiției. Ulterior, a fost votată pentru funcția de procuror-șef european de către Comisia de control bugetar (CONT) cu 12 voturi,  în timp ce procurorul francez Bohnert a primit 11, iar candidatul germanul a primit un singur vot.

Laura Codruța Kovesi a obținut primul loc și la votul din Comisia pentru Libertăţi civile, justiţie şi afaceri in