Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

O INIMĂ PENTRU CEI CE SUNT CU NOI, DAR TRĂIESC ÎN LUMEA LOR

                                                                                                                                                                                                                                                „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat
                                            
                                                                                                                                                                                                    şi durerile noastre le-a luat asupra Lui". (Isaia 53:4)

  Ligia-Gabriela JANIK 
  Aldingen, Germania

   Pe doamna Müller Drude am cunoscut-o în luna februarie a.c. într-un azil din Tuttlingen. La cei 83 de ani ai săi, doamna Müller este încă o femeie frumoasă, chipeşă dar cu urmele suferinţei întipărite pe chipul ei blând. Apropiindu-mă de patul ei, în ochii mari şi adânci puteai citi tristeţe şi dezamăgire totală. Eram sigură că va înţelege ceea ce încercam să-i spun, dar nu a fost aşa. Se uita la mine cu ochi mari şi totuşi era absentă. Oare ce secret şi ce tristeţe se afla in spatele acestui chip îmbătrînit prea devreme? Oare voi afla vreodată tristeţea care îi măcinase sufletul de-a lungul anilor? Voi avea vreodată ocazia să-i aud tonalitatea vocii? Erau intrebări la care nu ştiam dacă voi primi vreodată răspuns.

   Camera şi patul erau locul care in ultimele luni îşi petrecea timpul fiind mobilizată şi neputându-se mişca, să vorbească, să mănânce sau să ducă singură paharul cu apă la gură. Fusese o femeie puternică, remarcabilă, recunoscută în lumea medicinei şi a farmaceuticii. Dar cine s-ar fi aşteptat ca tocmai ea să fie atinsă de o boală senilă numită Alzheimer şi Parkinson? La început, am întâmpinat diferite agresivităţi cronice din partea dânsei. Au urmat clipe de luptă sufletească şi deseori eram descurajată. Dar în curând aveau să se arate primele semne de cooperare şi înţelegere între mine şi doamna Müller. Renunţând la sedativele ce o ţintuiau pe patul de suferinţă cu înlocuirea terapiei adecvate şi cu ajutorul Cuvantului lui Dumnezeu, zilnic îi transmiteam gândire pozitivă prin care faţa ei crispată de durere se însenina. Bucuria mi-a fost imensă când după multe luni, zile şi chiar nopţi nedormite începuse să mă înţeleagă şi să coopereze motoric cât şi psihic. Dintr-o dată în inima ei se născuse dorinţa de a trăi şi de a comunica cu cei din jur.

Într-o zi intrând în camera dânsei, am auzit o voce venind din patul in care se afla: „Mă bucur că aţi venit doamnă!". O bucurie fără de margini cuprinsese sufletul meu nevenindu-mi să cred că cea care îmi vorbea era insăşi doamna Müller. Avea un zâmbet frumos şi faţa îi strălucea. Ochii jucăuşi ca două mărgele se uitau cu recunoştinţa la mine. De atunci am început un program intensiv prin care lucram mult împreună. O voce slăbită de boală dar suavă a continuat să silabisească cuvinte. Prin exerciţii logopedice ajunse-se să formeze fraze scurte exprimându-şi dorinţele care ani şi luni îi înăbuşise sufletul. Din camera ei de la azil, acum se află în mijlocul familiei sale bucurându-se de toată atenţia. De curând aceasta doamnă drăguţă împlinise frumoasa vârsta de 83 de ani. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a îndeplinit dorinţa şi se află din nou in mijlocul familiei. Surprinzător este faptul că acorda o mare importanţă rugăciunii şi sufletului ei nemuritor. Împreună cu medicii s-a stabilit că, doamna Müller nu mai are nevoie de medicamente antidepresive renunţându-se definitiv la ele. Pe faţa ei crispată şi descurajată de durere uneori amestecată cu teama, acum vezi un chip frumos, liniştit şi plin de pace. Nopţile care erau adevărate coşmaruri, acum sunt liniştite şi se poate odihni.

La fel ca şi doamna Müller mulţi pacienţi din spitalele de psihiatrie şi azile suferă de aşa boală numită „Demenţă". Mă uitam pe chipul  pacienţilor şi mă întrebam: „Ooare ce eşecuri ale vieţii i-au adus pe un drum fără de întoarcere”. Citeai pe chipurile lor cum se perindau rând pe rând tot felul de resentimente: mânie, ură, descurajare, dorinţa de a fi iubit, servit, şi pentru că deseori se simţeau lăsaţi deoparte atrageau atenţia prin agresivitate sau strigăte stridente.
  
Trecând din cameră în cameră, am auzit parcă vocea celor condamnaţi să trăiască într-o lume paralelă, numai a lor, dar care are atâtea conexiuni cu lumea noastră. Ca într-un cor mut, vocile lor s-au unit şi se ridicau într-o spirală tremurătoare spre cer. „Am ajuns la vârsta când nu mai suntem stăpâni pe mâinile şi genunchii noştri. Simţim tremuratul mâinilor şi greu îl putem controla. Fără să vrem vărsăm supa din lingură şi ne alunecă paharul din mâini. Am ajuns la vârsta uitării, ne simţim neajutoraţi, iar cuvintele ne devin incoerente. Deseori, aceste maladii specifice vârstei înaintate ne marginalizează de restul lumii si ne etichetează ca fiind persoane cu dezabilităţi psihice.
Ne marginalizează, tocmai în momentele când tânjim după dragostea, ocrotirea si protecţia voastră.” Am răsuflat adânc şi m-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeu tocmai încearcă să îmi comunice ceva. Iată câteva din gândurile care s-au cristalizat: Trăim într-un secol în care lumea este tot mai mult lovită şi rănită cu tot felul de boli. Dar durerea este şi mai mare când cei dragi ai noştri suferă în tăcere, neputând să-şi exprime liber dorinţele ce le macină gândul. Mă refer la cei care se confruntă cu „boli care nu sunt pomenite in cartea aceasta" după cum scrie în cartea Deuteronom: „"ba încă, Domnul va aduce (...) toate felurile de boli şi de răni care nu sunt pomenite în cartea Legii acesteia" (Deut. 28:61.)

Sunt persoane care au fost diagnosticate cu boala Alzheimer, sau persoane depresive, bolnave de frica, etc. Sunt persoane care suferă de aşa numita boala secolului. Demenţa. Această boală nu este menţionată explicit pe paginile Sfintelor Scripturi, dar întâlnim tot mai des persoane care se luptă cu ea si ne doare inima când vedem suferinţa acestor bolnavi. Ne abandonăm persoanele dragi care au fost lovite de această boala a uitării - Alzheimer, chiar dacă nu într-un azil, totuşi nerăbdarea noastră şi lipsa de înţelegere faţă de ei îi fac să se simtă izolaţi, marginalizaţi. Pentru cei ce au fost diagnosticaţi cu Alzheimer, epilepsie, frică, depresie sau Parkinson, ştim că nu există metodă de vindecare şi tratament mai bun decât dragostea. Aceste persoane ştiu să facă deosebirea dintre dragostea adevărată şi cea falsă. Terapia făcută din toată inima si îngrijirea lor cu toată dragostea sunt tratamentele care ridică persoana cu deficienţă mintală la rangul de rege, regină, prinţ, prinţesă. Le place să se lase răsfăţaţi de puţina dragoste care le este oferită, iar dacă cineva i-ar privi mai atent în ochi ar putea vedea cât de mult tânjesc după apreciere, cuvinte înălţătoare şi pline de încurajare.

Dragostea este singurul tratament care luptă împotriva sedativelor şi care pentru o perioada mai scurta sau lunga, îi ajută să-şi revină din lumea lor pentru a fi recunoscători iubirii sincere pe care o ai faţă de ei. Este o bucurie nedescrisă când aceste persoane, care, deşi după standardele societăţii moderne sunt socotite rebuturi omeneşti, încep să vorbească, străduindu-se să-şi arate recunoştinţa pentru efortul pe care îl depui cu răbdare pentru ei. Nu doresc sa intru in descrierea cauzelor si efectelor demenţei, doresc doar să scriu despre ce poate face fiecare dintre noi care are contactat cu astfel de oameni:

1. Tratează-i ca adulţi. Indiferent de starea psihică a pacientului, Biblia spune să cinstim şi să iubim pe toţi semenii noştri.
2. Tratează-i ca pe nişte oameni normali, nefăcând nici o aluzie la boala pe care o au.
3. Lucrează cu ei ca şi cu oricare alta persoana. Lasă-i să facă lucrurile pe care le mai stăpânesc si le plac cel mai mult, renăscând încrederea în ei înşişi.
4. Arată-le dragoste. Vorbeşte-le cu bunătate.
5. Arată-le prietenia ta sinceră şi încrederea ta în ei încurajându-i in tot ceea ce fac. Chiar dacă nu reuşesc în lucrul lor, nu-i nimic. Cu răbdare pot încerca din nou.

Pacienţii cu boli psihice de obicei nu au încredere în nimeni (nici măcar in ei înşişi), considerându-i pe cei din jur duşmanii lor. De aceea arată deseori agresivitate faţă de cei ce le sunt aproape. Dacă îi vei trata după aceste simptome agresive, niciodată nu vei reuşi să-i ajuţi spiritual si moral. Majoritatea acestor persoane au suferit un şoc puternic în viaţă, un eşec, o durere imensă la nivelul psihicului, care au rămas nevindecate iar cu vremea s-au cicatrizat formând sechele sufleteşti. Consilierea neadecvată si tratarea cu superficialitate a acestor răni sufleteşti netratate la timp, împing astfel de persoane ajunse în pragul disperării să-şi pună capăt zilelor sau să fie închişi pentru totdeauna intr-un azil destinat persoanelor cu deficientă mintală.

Aceste consecinţe ale demenţei sunt arme cu care Satan atacă mintea şi sufletul omului. Deseori se întâmplă ca datorită unor păcate ascunse şi nemărturisite, Satan să preia controlul asupra minţii lor aducându-i în stare de inconştientă (starea de a nu mai şti ce se întâmplă în jurul lor sau chiar cu ei înşişi), furându-le pacea şi liniştea lăuntrică, aducându-i în pragul disperării. Dar sunt veşti bune si pentru aceste persoane. Dumnezeu dă o şansa fiecăruia, pentru că Evanghelia lui Hristos a fost adusă la orice făptură, de orice neam, si orice seminţie, indiferent de limbă, cultură, studii, religie. În timp ce sedativele si tratamentele adorm creierul pacientului făcându-l inactiv, dragostea lui Dumnezeu prelucrează mintea bolnavului, făcându-l conştient că există un Dumnezeu care Şi-a dat Fiul să moară răstignit pentru păcatul lor. Printr-o atitudine corectă şi prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu poţi ridica astfel de persoane şi poţi să le smulgi sufletul din locuinţa morţilor şi din ghearele lui Satan.

Deşi statisticile spun că cei mai mulţi din aceşti pacienţi sunt irecuperabili, Cuvântul lui Dumnezeu spune că Domnul Isus a murit pentru fiecare persoană, indiferent de starea pe care o are. Dacă Dumnezeu poate vindeca cancerul şi poate ierta păcatul, pentru El nu este greu să vindece o persoana bolnavă psihic. De aceea trebuie avuta o mare grijă pentru aceste persoane, deoarece nu ştim în ce moment Dumnezeu îi va conştientiza de prezenţa Lui în viaţa lor. Nu poţi şti dinainte momentul in care Dumnezeu le va oferi clipa de luciditate pentru a-i sensibiliza la Cuvântul Său şi inima lor va fi prelucrată de Duhul Sfânt şi predată Dumnezeului Celui Viu. Dintr-o persoană frământată sufleteşte şi psihic, vei vedea o persoană cu chipul blând, de pe care radiază pacea lui Dumnezeu. Dacă fiecare persoană, consilier, terapeut, psiholog, creştin, ar pătrunde în sufletul lor prin raza iubirii divine ar vedea cu uimire că sub amprenta demenţei există strigătul lor plin de durere. O durere imensă, o durere sufleteasca plină de disperare. Este mesajul care îl vezi în fiecare pacient, chiar dacă acesta nu poate vorbi: „Iubiţi-ne, respectaţi-ne şi trataţi-ne ca pe nişte fiinţe umane create de acelaşi Dumnezeu care v-a creat si pe voi".

In fiecare persoana umană există dorinţa lăsată de Dumnezeu de a fi iubită, înţeleasă, respectată, tratată cu bunătate. Cu atât mai mult în inima acestor persoane se zbate acest strigat dureros „Scoateţi-ne de sub robia diavolului prin dragostea voastră!". Şi oare nu aceasta este menirea noastră? Oare nu la aceasta am fost chemaţi? Să avem dar dragoste unii faţă de alţii şi în smerenie să dăm întâietate unii altora. Să avem dragoste faţă de toţi oamenii şi să ne punem în slujba lui Dumnezeu iubind necondiţionat aceste persoane care, la fel ca şi noi, sunt unice.

Mircea Cărtărescu, despre noua Românie: “Mitocanul se reproduce. El produce mitocani în generaţia următoare”.

     de Diana MARCU 

       "Violenţă nu înseamnă neapărat cureaua sau băţul. Cred că violenţă împotriva minţii unui copil înseamnă tot ce împiedică această minte să se dezvolte. Cred că părinţii care-şi lasă copiii în ţară şi pleacă în străinătate, în Spania sau Italia, ca să lucreze sunt mult mai violenţi faţă de copii, care rămân singuri şi fără nicio îndrumare, - rămân de capul lor, cum se spune -, decât dacă folosesc în fiecare zi mijloace de coerciţie fizice şi contondente", spune Mircea Cărtărescu.

     Într-un interviu acordat Gândul LIVE, scriitorul - implicat în lansarea platformei Părinţi buni - , vorbeşte despre "unul dintre cele mai mari paradoxuri": violenţa împotriva copiilor, pentru că, spune el, "noi încercăm să îi aducem la un grad mai înalt de civilizaţie folosind gradele cele mai joase de degradare umană". "Copilul din păcate este şi cel mai iubit, de toată lumea, dar paradoxul lumii româneşti şi nu numai este că acest copil, atât de iubit, este forţat să fie fericit, este fericit cu forţa, aşa cum toate societăţile tiranice au încercat să-şi fericească membrii. În familie copilul este pe postul unui etern soldat care-I dau ordine şi care-l tiranizează. Felul acesta de a înţelege educaţia este deplorabil, iar el va fi abandonat din ce în ce mai mult", afirmă scriitorul.

    În interviul acordat Gândul LIVE, Mircea Cărtărescu vorbeşte şi despre relaţia pe care o are cu cei doi copii ai săi, despre mitocanul român şi despre paradoxurile învăţământului românesc.
 - 38% dintre părinţii român recunosc că-şi altoiesc copiii, 68% dintre copii mărturisesc că sunt bătuţi de părinţi. Sunt cifrele triste ale unui nou studiu Salvaţi copiii. Au românii cultura băţului, domnule Mircea Cărtărescu?
 

   Cifrele astea nu mă surprind deloc, ele sunt specifice unei societăţi în tranziţie - de la o societate patriarhală şi tradiţională, unde 100% din părinţi îşi băteau copiii, la cea de acum.
    Bătaia era o metodă intrată în cutume, şi care e ilustrată prin faimoasele zicale pe care le-am auzit cu toţii în copilăria noastră: Eu te-am făcut, eu te omor, Cine are milă de băţ nu are milă de copil, Bătaia e ruptă din rai ş.a.m.d. Oamenii din societatea asta nu aveau la îndemână alte metode pentru disciplinarea copiilor. Alea erau mijloacele recomadate chiar de Biblie, în Proverbele lui Solomon există chiar astfel de ziceri care arată cum înţelegeau să-şi crească copiii părinţii din aceste lumi.  Numai că lumea noastră este una în evoluţie, este o lume în progres, în care cel puţin o parte din lumea românească a înţeles că nu mai sunt de actualitate metodele de felul acesta. Că aceste metode, în condiţiile lumii moderne, traumatizează copilul pentru totdeauna. Şi atunci, o parte din lumea românească, aş spune eu o parte mai mică decât jumătate – pentru că eu cred că copiii au dreptate în privinţa statisticii de care vorbiţi – au renunţat la aceste mijloace. Spre cinstea lor, aş spune. Şi înţeleg să-şi educe copilul cu alte metode.
  - Şi totuşi sunt anumite forme de violenţă exercitate asupra copilului din România.
  Copilul din păcate este şi cel mai iubit, de toată lumea, dar paradoxul lumii româneşti şi nu numai este că acest copil, atât de iubit, este forţat să fie fericit, este fericit cu forţa, aşa cum toate societăţile tiranice au încercat să-şi fericească membrii. În familie copilul este pe postul unui etern soldat care-I dau ordine şi care-l tiranizează. Felul acesta de a înţelege educaţia este deplorabil, iar el va fi abandonat din ce în ce mai mult.
  Cea mai puternică violenţă împotriva minţii tinere este absenţa părinţilor. În momentul în care părinţii emigrează în Italia sau în Spania şi îi lasă pe copii singuri. Sunt zeci de mii de cazuri în România..
  - 80.000 spun statisticile oficiale, 350.000 arată ONG-urile…
 Exact. Cunosc familii de acest fel, consecinţele pentru copil sunt absolut îngrozitoare. Aproape toţi copiii lăsaţi în acest fel abandonează şcoala şi în cele din urmă au în viitor eratic, un viitor pe care nimeni nu li-l mai garantează. Iată o formă de violenţă fără măcar să-ţi atingi măcat copilul, o formă de violenţă nici măcar verbală.
  Altă formă de violenţă e sufocarea copilului din prea mare iubire. Îndoparea lui cu cunoştinţe, grija ca el să fie primul din clasă, întotdeauna, grija ca el să studieze – şi pian, şi vioară, să facă şi sport...să facă de toate. Deci, furarea de fapt a copilăriei, a jocului, furarea a tot ce face bucuria acestei vârste.
  - Sunteţi părinte. Cum aţi scăpat de păcatul asta?
 Am doi copii. Fiica mea este deja căsătorită, are 26 de ani, iar fiul meu va avea încă multă vreme nevoie de mine – are numai 10 ani. Şi sunt foarte mândru că el mă numeşte un prieten al lui. Este unul dintre lucrurile cele mai frumoase care mi se întâmplă. Ambii au făcut ce au vrut ei să facă.
  - Erau aşteptări, erau presiuni. Sunt copiii lui Mircea Cărtărescu…
  Eu nu mă consider Mircea Cărtărescu. Nici pe departe. Sunt un simplu om care vrea sincer să devină mai bun şi care încearcă să facă şi lumea puţin mai bună. De aceea, cel puţin din partea mea nu a venit nicio presiune asupra copiilor. Ei au fost lăsaţi să facă cu adevărat ce vor şi ce le place lor înşile.
  Numai că noi, părinţii, nu suntem singura instituţie care e responsabilă de evoluţia  şi de educaţia copiilor. Mai e şi şcoala. Care e foarte dificilă, foarte grea în România. Cere foarte mult de la copii. Cel puţin băiatul meu, care are norocul de a fi la o şcoală foarte bună, vine acasă la ora 5 după-amiaza, după ce pleacă dimineaţa. De la această oră are şi lecţii de făcut, face cel puţin încă două ore lecţii.
  Practic, el mai are foarte puţin timp pentru el, fără să-I mai socoteşti şi cursurile speciale pe care le face. Are două la care merge din plăcere. Dar cum marea lui pasiune este computerul, el găseşte foarte puţin timp să şi-o realizeze. De asemenea, găseşte şi mai puţin timp să se joace în spaţiul liber, să bată mingea, să exploreze ca toţi copiii de vârsta lui.
  Şi atunci - iată încă un paradox – mă întreb de ce oare, când se ştie că învăţământul românesc este foarte slab şi că dă rezultate foarte slabe în general, de ce totuşi copiii muncesc atât de mult? Iraţional de mult. Pot face comparaţia. Fiul meu a făcut clasa întâi în Germania. Acolo era pus să muncească mult mai puţin, incomparabil mai puţin decât în România. Nu cumva e ceva putred în asta? Nu cumva, de fapt, sistemul de învăţământ are nişte enorme pierderi de energie pe  undeva pe parcurs? De ce se întâmplă lucrul acesta?
  - În momentul în care vă întâlniţi cu responsabilii învăţământului românesc le-aţi adresat întrebarea asta?
  Nu mă întâlnesc niciodată cu ei şi, în general, evit responsabilii de câte ori pot – de la responsabilii de aprozar de pe vremea comunistă până astăzi.
  Sunt şi eu profesor şi cred că, dacă nu eşti autist, trebuie să ai empatie cu cei din jur, inclusiv cu aşa zişii subordonaţi ai tăi, care sunt elevii şi studenţii. Trebuie să le înţelegi nevoile, care nu ţin doar de şcoală. Şcoala aş zice eu nu este nici măcar pe primul loc în rândul nevoilor oamenilor tineri şi să-i înţelegi de câte ori au probleme. Fără această înţelegere a faptului că un copil este un copil în primul rând, şi în al doilea rând un elev, niciun profesor nu o scoate la capăt.
  - Aveţi la activ o carieră didactică. Probabil de-a lungul anilor au fost elevi sau studenţi care au reuşit la propriu să vă scoată din sărite. Cum aţi reuşit să rămâneţi calm, cum aţi reuşit să nu puneţi etichete?
  Am 32 de ani de învăţământ. Câteodată nu-mi vine nici mie să cred. Zece ani am fost profesor la o şcoală de la capătul Colentinei, iar apoi – după revoluţie- am intrat imediat la facultate. Mie nu mi-e greu să fiu calm, aşa e firea mea. Nu sunt un exploziv, nu sunt un tiranic. Mulţi oameni se fac instinctiv profesori ca să-şi poată exercita sadismul. Şi cunosc nenumărate astfel de exemple de profesori care simt nevoia să aibă nişte subordonaţi absoluţi şi care se comportă ca nişte mici dictatori în clase.
  - V-au fost colegi de catedră?
  Mi-au fost colegi de catedră. Mie mi-e foarte uşor să fiu democrat cu elevii. Aş zice că profesoratul este ştiinţa distanţelor. Dacă nu ştii la ce distanţă, exact, cu 5% în plus sau în minus, să te situezi faţă de copii, eşti un om pierdut. Nu poţi fi nici foarte apropiat de ei, nu poţi fi nici foarte distant.

  Există un anumit spaţiu care-ţi dă şi ţie libertate de manevră, şi copiilor. E nevoie de un mic spaţiu între profesor şi elev. În momentul acela eu cred că se realizează principala condiţie a respectului reciproc, fără de care nu există învăţământ, nu poţi transmite cunoştinţe sau aptitudini, cum se zice.
  - Ne întoarcem în timp, în copilărie. Cum a fost Mircea Cărtărescu elev, apoi student? S-a întâmplat să fiţi vreodată victimă?
  Eu am fost un copil într-un fel privilegiat. Mama a stat cu mine acasă, nu a lucrat, a fost casnică. Nu am mers la grădiniţă, deci până la clasa întâi eu am stat cu mama şi am fost educat de ea, ca şi sora mea. Iar apoi am intrat direct la şcoală şi fireşte că am adunat, de-a lungul timpului, până în clasa a XII-a şi apoi până la sfârşitul facultăţii, o întreagă menajerie de profesori, de toate felurile. De la cei mai excentrici până la cei mai minunaţi, aş spune eu. O galerie care seamănă cu cea din Amarcord, a lui Fellini.
  Am întâlnit maniaci, dictatori, oameni violenţi, dar în acelaţi timp am întâlnit şi oameni extraordinari, care mi-au rămas pentru totdeauna în minte.
  Eu nu am vocaţie de victimă. Nu-mi plac situaţiile în care mă apropii de acest statut şi atunci încerc să le evit. Am încercat să le evit întotdeauna. Nu sunt niciun privilegiat. Încerc să rămân fidel mie însumi şi asta am făcut-o încă din copilărie. Nu am fost niciodată un copil prodigios. Am fost un copil modest şi normal întotdeauna. Eu cred că într-un fel mi s-a dat darul acesta de a ajunge la maturitate, de a mă descoperi pe mine însumi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Am făcut-o cum e ceasul să o faci în ultimele clase de liceu.
  - Aţi trăit mai bine de jumătate de viaţă în comunism. S-a întâmplat vreodată să fiţi corectat fizic, să fiţi lovit peste degete, că nu aţi scris tema nu ştiu cum, că nu aţi avut matricola, că nu eraţi  tuns regulamentar?
  Pe atunci, ca foarte multe alte aspecte ale comunismului, eu nu socoteam că lucrurile astea sunt ieşite din comun sau sunt un scandal. Era viaţa de zi cu zi. Aşa credeam că trebuie să fie. Am fost, fireşte. Am fost tras de perciuni, am primit cataloage în cap.
  Dar cum eram un elev destul de bun şi, să zic, aşa de conformist, nu mi se întâmpla aşa de des ca altora. Am văzut însă colegi de-ai mei umpluţi de sânge de profesori. Pentru vine de multe ori imaginare. Fireşte, nicio vină nu scuză comportamentu ăsta. Am văzut orori. Aşa cum le vedeai tot timpul în perioada aceea. Pentru că ororile nu au constat doar în foame, frig, securitate..ororile erau cotidiene; erau în viaţa de zi cu zi.
  De asta colegii mei prozatori au excelat în prezentarea acestei vieţi mizerabile, sordide, mizere  în cărţile lor. Mă refer la Nedelciu sau Crăciun. Era un mic infern cotidian, în care lucrul cel mai important era supravieţuirea zilnică. Lumea aceea traumatizată şi ostatică regimului se apăra prin încercarea de a fi cenuşiu, de a nu ieşi în evidenţă. În niciun fel – nici în rău, nici în bine. În acest cenuşiu cotidian aveau loc şi gesturi de altruism. De pildă, pe scara blocului unde stăteau părinţii mei, oamenii se ajutau între ei.
  Toată lumea această populară, măruntă, care nu simţea nevoia să protesteze public şi politic împotriva a ceea ce se înmtâmpla, ci  încerca să trăiască, să se adapteze. Nu toată lumea putea fi un erou în acel moment. Era foarte greu să stai cu tigrul în cuşcă şi să fii erou.
  - Acasă, aţi fost un copil cuminte?
  Acasă îmi dădeam în petec, eram Dr. Jekyll şi Mr Hyde. Acasă o exasperam pe mama care, trebuie să recunosc, a fost mult prea tolerantă cu mine. Nu zic că ar fi trebuit să mă bată, dar puţină asprime nu mi-ar fi stricat din când în când, pe când la şcoală diriginta mea, neuitata doamnă Teindel, Ligia Teindel, mă certa că sunt prea cuminte. Mă certa că sunt prea liniştit. Aşa că, probabil, trăiam două vieţi paralele.
  - Pentru cine e campania asta, Copiii fără etichete, a celor de la Salvaţi Copiii în care v-aţi implicat? Pentru adulţi? Pentru copii?
  Ea n-ar trebui să fie pentru cei deja convinşi. Ar trebui ca doctorii să caute bolnavii. Ar trebui să fie convinşi cei care-şi violentează copiii, care mai cred în mijloacele tradiţionale de coerciţie, cei care aşa înţeleg viaţa. Nu vreau să spun că sunt neapărat oameni răi. Ei le vor binele copiilor, cei mai mulţi dintre cei care îi bat din când în când.
  Dar ei sunt acea Românie profundă care trebuie schimbată. E una dintre simptomele acestei stări de inerţie a lumilor tradiţionale. Cred că nu se poate produce această schimbare decât odată cu toate celelalte schimbări – treptat, în timp, cu speranţă că lucrurile se vor îndrepta în bine, din toate punctele de vedere.
  Nu poţi evolua intelectual când eşti înapoiat economic. Lucrurile acestea vin la pachet şi se fac toate deodată, aşa încât purtarea rea cu propriii tăi copii este şi o consecinţă şi a putreziciunii societăţii, a cutumelor vechi şi nepotrivite cu lumea de astăzi. Cred că noi, fiind cetăţeni europeni, ar trebui să ne permitem cât mai puţin să fim mitocanul român.
  - Mitocanul român are urechi de auzit? Ar putea el să realizeze că a greşit, s-ar putea el schimba de azi, de mâine?
  E o întrebare foarte dificilă, pentru că el se autoreproduce. Cine a fost victima violenţei, se ştie, va fi violent, cine a fost violat - va viola, ş.a.m.d.
  Deci aceste cutume se transmit din generaţie în generaţie, din păcate. Mitocanul produce mitocani în generaţia următoare. Din acest motiv, o frânare a acestui proces este foarte dificil de realizat. Ar trebui ca societatea în întregul ei să evolueze, ca condiţiile de viaţă să se îmbunătăţească, sărăcia să se diminueze, pentru ca oamenii să poată progresa şi ei.
  Cineva dădea exemplul Suediei unde numai 6% dintre părinţi mărturisesc că şi-au lovit o dată-n viaţă copilul. La noi sunt 40%. Mai avem puţin până să ajungem acolo.
  - E o campanie de 30 de ani..
  Nu e vorba numai de o campanie pentru că nimeni nu este sensibil numai la vorbe. E vorba de un uriaş progres economic, care atrage după sine un progres al mentalităţilor.
  Scriitorul Mircea Cărtărescu s-a implicat direct în lansarea platformei de parenting pozitiv "Părinţi buni", de către organizaţia Salvaţi Copiii România.
                                                                               

                                                                                                                                                                                                                                                               Diana Marcu este editor al ziarului Gândul

MAI SUNT OAMENI BUNI!

 

Prima condiție a bunătății sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.” – George Eliot

 

  Vavila Popovici – Raleigh, NC, SUA 

 

      Mi-a reținut atenția un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cerșetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodnă, inel din platină cu diamante, pe care din greșeală femeia l-a aruncat cerșetorului. Inelul a fost pus inițial în portofel și uitând de el, l-a scos împreună cu alți bani și l-a aruncat în cutia milei cerșetorului. A doua zi, reconstituind momentele și gesturile, dându-și seama ce făcuse, s-a dus și l-a întrebat pe cerșetor dacă a găsit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept mulțumire, femeia a organizat o strângere de fonduri și din donații i-a dat cerșetorului bani pentru o casă. Fericit, bărbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam că o să găsesc o cale să revin la viaţa pe care o aveam. Cred că în viaţă ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite că există şi oameni buni”. „Bunicul meu era preot şi m-a crescut de când aveam 6 luni şi încă mai am acea bunătate de la el”, a mai spus bărbatul.

     Stând și analizând gestul celui care i-a înapoiat inelul, ajungem la concluzia că omul avea cu adevărat un suflet bun, ceea ce l-a determinat să procedeze corect. Bunătatea face casă bună cu corectitudinea, iar din bunătate se ajunge la dreptate. Socrate spunea că nu este nici o deosebire între a săvârși un rău și a pricinui cuiva o nedreptate, iar în Dialogurile de tinerețe ale lui Platon întâlnim părerea lui Criton - elevul și prietenul lui Socrate - cum că dreptatea trebuie prețuită mai mult decât copiii și decât viața.

     Din Scriptură aflăm că ,,Dumnezeu este …plin de bunătate” (Psalm 145.8), iar bunătatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului Sfânt. Deci bunătatea este de Sus și coboară la noi, în sufletele noastre. Bunătatea este cuprinsă în imperiul iubirii, alături de răbdare, iertare, milă, pace și nimeni nu poate avea o iubire curată față de Dumnezeul cel dăruitor, dacă nu are o iubire față de fratele său, căci „iubirea face sufletele să vorbească cu îngerii” - citim în Învățăturile lui Neagoe Basarab - și-i dă omului bunătatea necesară a încălzi sufletele celorlalți. Că Românul a fost avid de armonie, prin bunătatea sufletului său pastoral, o dovedesc expresiile des folosite și punctate de Constantin Noica: „o fi”, „au și lucrurile o noimă” și „se cade-nu se cade”, sau proverbul românesc care mi-a plăcut mult: „Nu supăra floarea, ca să poți mânca rodul ei”, expresii care arată judecata românului, încuviințarea, bunătatea sufletului său care, în dorința de a se-mpăca cu lumea, nu vroia să se răzvrătească, să condamne. Tensiunea dintre om și lume a apărut mult mai târziu în istorie, dar gesturi de bunătate întâlnim încă în orice colț al lumii și ele nu trebuie trecute ușor cu vederea, ci analizate și trase învățăturile necesare. Trist este faptul că încep să ni se pară povești…

     Părintele Nicolae Steinhardt în cartea Primejdia mărturisirii arată că „degeaba le-am avea pe toate: inteligență, cultură, istețime, supra-cultură, doctorate, supra-doctorate (ca în profesorul din Lecția lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei…”.

     Psihologul italian Paolo Montegazza (1831-1910) spunea: „Omul bun nu se bucură numai el singur de faptele sale, ci răspândeşte în jurul său o atmosferă de fericire, pe care o respiră toţi cei care-l înconjoară”. Bunătate înseamnă și înţelegere, dărnicie; este o pace pe care o dobândești şi din care dăruieşti întruna, necondiţionat. Ea nu trebuie să fie selectivă: sunt bun în cutare situaţie şi rău în alta, ci trebuie percepută în modul următor: sunt bun tot timpul și ofer bunătate semenilor, ori sunt rău și ofer răutate celor din jur, de câte ori am prilejul.

     Nu trebuie să uităm că autocunoașterea, autoeducația sunt procese care se desfășoară pe întreg parcursul vieții. Întotdeauna avem ce învăța, întotdeauna avem ce modela. Bunătatea este o virtute care înnobilează sufletul, înfrumuseţează caracterul unui om, îl înţelepțește. Unii - rău intenționați - încearcă să definească bunătatea ca fiind o prostie. Am auzit pe cineva exprimând: „Dacă ești bun, unii te iau drept prost”, acceptând comportamentul obraznic, agresiv, folosind șmecheria, păcăleala, furtul, pentru a nu fi luat de fraier, de prost, lăsând, în acest mod, deschisă poarta sufletului pentru răutate, nefăcând ordine și curățenie în interiorul ființei, fiindcă, așa cum am spus, în final nu poți fi și bun și rău, ci numai bun sau rău.  

     Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) scria în cartea sa Morale des idées-forces: „Suprema idee-forță de care avem nevoie în practică este aceea pe care o exprimă astăzi, în toate sensurile în care se poate lua acest cuvânt, noțiunea de bunătate: bunătate interioară și personală, bunătate exterioară și socială. Dacă deci, în izvorul ei, doctrina ideilor-forțe este o morală a conștiinței (în același timp personală și universală) ea este, în termenul ei final, o morală a bunătății. Ea transpune în domeniul psihologic și sociologic ideea ontologică a Binelui concepută de Platon, idee teologică a carității concepută de creștini”.

     Omul bun este acela care se străduiește să acumuleze bunătatea în el însuși, ca apoi ființa să fie deschisă și altora. Bunătatea nu poate fi concepută izolată. Ea constituie mireasma vieţii noastre pe care ar trebui s-o trăim în pace, linişte, răbdare, de cele mai multe ori acceptare şi înălțare.

     Bunătatea nu poate fi subapreciată, ea este o calitate importantă a omului; pătrunde în suflet, crește precum pâinea când se coace în cuptor și ajunge să domine, nelăsând să intre răutatea; „Omul bun aduce pe pământ adierile Cerului”, spunea cineva. Iubirea, bunătatea și compasiunea trebuie să dea strălucire sufletelor, vieții noastre. Cu cât cunoaștem prețul acestor calități și le experimentăm mai mult, cu atât trăim mai adevărat, mai frumos și mai armonios.

     Gestul de bunătate al unui om ne emoționează dacă suntem oameni la fel de buni sau măcar dacă suntem în stare să apreciem bunătatea. Ea pornește din suflet, se cristalizează în gând și apoi trece la fapte. Un înțelept spunea că ,,bunătatea întrece frumusețea”; alții au completat spunând că „cinstea și bunătatea întrec orice frumusețe” și aceasta deoarece sunt printre noi oameni frumoși la trup, dar cu suflete reci și lipsite de bunătate. Filozoful religios rus, Nikolai Berdyaev (1874-1948) mărturisea: „Pâinea pentru mine este o problemă materială, dar pâinea aproapelui meu este pentru mine o datorie spirituală”, deci, nimic nu poate înlocui întru totul bunătatea. Bunătatea, mai spunea scriitorul Mark Twain, ,,este limbajul pe care surdul îl poate auzi și orbul îl poate vedea”.

     Cred că bunătatea despre care se spune că este una din roadele Duhului Sfânt, ar trebui să rodească în fiecare zi din viața noastră, să încercăm, cu ajutorul filtrului rațiunii să fim buni tot timpul. Ar fi un câștig pentru noi în primul rând, apoi pentru cei din jurul nostru. Solomon, înțeleptul rege al Israelului, spunea: ,,Cine urmărește neprihănirea și bunătatea, găsește viață, neprihănire și slavă”.

   Chiar dacă ceea ce este în jurul nostru uneori, ne îndeamnă spre a fi răi și-i auzim pe unii zicând că ,,e o prostie să fii bun”, ar trebui să veghem ca în sufletele noastre, în viața noastră, bunătatea să crească în fiecare zi, cu atât mai mult cu cât vedem că trăim într-o lume care își pierde armonia avută, că binele este pervertit treptat în rău. Cicero - strălucitul orator al lumii latine, omul de stat al Romei republicane, considerat „homo universalis”, trăind într-o epocă de criză, a fost cel care a afirmat că „din moment ce se înlătură dragostea și bunătatea, toată bucuria vieții dispare”. Este valabil și pentru zilele noastre!  

     Bunătatea, această însușire a omului de a fi bun, este o formă a solidarității frățești, care unește sufletele oamenilor. Ea se manifestă de cele mai multe ori sincer, spontan, din acel imbold divin.    Conform învățăturii creștine, Hristos ne-a arătat bunătatea Sa, dându-și viața pentru noi și iertându-ne. La fel și noi, trebuie să fim gata să iertăm ființa de lângă noi, s-o respectăm, s-o iubim cu adevărat și să-i oferim bunătate. Să fim buni, corecți, milostivi, îndelung răbdători și îngăduitori. Să înlăturăm răutatea din noi, incorectitudinea, egoismul, nerăbdarea, agitația și furia, precum și intoleranța, defecte care ne întunecă mințile și ne pângăresc sufletele.

     Ne-am gândit la o altfel de reacție a cerșetorului și care poate fi des întâlnită în zilele noastre? O înjurătură sau o stupitură? Dar, cerșetorul, bărbatul de culoare, a dat dovadă de bunătate, corectitudine și respect. Răsplata bunătății deși nu trebuie așteptată, iată că a venit printr-un act filantropic, printr-un gest tot de bunătate, din partea femeii respective. Cerșetorul va avea o casă a sa!

     Scriam cândva: „Ce bine este să ai o cheie a ta,/ să o porţi în buzunar sau poşetă,/ să-i auzi zgomotul cald când o răsuceşti în broască./ Ce bine este să ai o casă a ta,/ să pleci oriunde şi să te poţi întoarce în ea/ Să alergi prin odăile-i toate,/ să deschizi ferestrele,/ să-ți arunci privirea protectoare peste lucruri/ şi să asculţi cum ceasul secunda o bate./ Ce bine este să ai un pat al tău,/ să-l găseşti şi pe-ntuneric,/ să te arunci în el ca într-un hău,/ să-ţi afunzi capul în pernă/ şi să visezi, să visezi toată dragostea de peste zi”.

   Soluţii pentru crizele şi confictele din familie

     Octavian D. Curpaş - Phoenix, Arizona 

    S-au scris multe cărţi despre viaţa de familie şi ne-am putea întreba dacă ar mai fi ceva de spus sau de adăugat în această privinţă. Multe cărţi care tratează acest subiect merg pe o abordare foarte specializată, ce restricţionează numărul potenţialului auditoriu. Nu acesta este cazul cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie. Soţ, soţie, părinţi, copii. Întrebări şi discuţii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Îmbinând în mod armonios o abordare dinamică cu un conţinut plin de valoare, autorul reuşeşte să ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalină, a gândurilor pe care ni le împătăşeşte.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvântul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este păstorul bisericii “Punctul Central” din Arad. S-a născut la Arad, dar a copilărit la Curtici. Dumnezeu i-a oferit acestuia posibilitatea să studieze într-un seminar teologic. Surprins, Cristian Barbosu a acceptat această chemare. Pasiunea pentru Scripturi l-a determinat să urmeze trei şcoli teologice în acest domeniu, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.

Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa. Împreună au doua fete, Tara şi Fiona care vorbesc fluent trei limbi. Cristian e pasionat de cărţi şi de munte. Cristian Barbosu este autorul volumelor  “Cele sapte pacate cardinale”, „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci” şi „Habacuc”. 

„Nicio căsnicie nu se zideşte uşor”

În mod sigur, „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” este o carte ce are la bază un studiu intens pe tema vieţii de familie. Acest lucru e bine conturat prin bibliografia consistentă a acestei cărţi. Dar dincolo de studiu, cartea exprimă o experienţă de valoare acumulată în propria viaţă de familie a autorului. Acest al doilea aspect oferă o valoare deosebită sfaturilor pe care le primim, deoarece nu avem de-a face cu un stil academic, ci cu o manieră directă, la obiect, vizavi de problematica deosebit de complexă a vieţii de familie.

„Cartea aceasta este pentru tine, cel care ţii la căsnicia ta sau la copiii tăi, dar care cauţi împlinire într-un mod realist şi sincer, recunoscând dificultăţile şi problemele existente, fiind însă conştient că Dumnezeu are un plan şi soluţii potrivite pentru familia ta. Nu este o carte uşoară, fiindcă nicio căsnicie nu se zideşte uşor şi nicio cale parentală nu are un şablon anume, dar în rândurile ei vei găsi principii biblice, practice şi simple, aplicabile universal, indiferent de anii tăi de căsnicie sau de experienţa ta de părinte.”

„Legământul face diferenţa”

 

Structura cărţii conturează două arii mari ale vieţii de familie: relaţia dintre soţ şi soţie, respectiv relaţia dintre părinţi şi copii. În ce priveşte relaţia dintre soţi, autorul ne expune într-o manieră didactică şi uşor de înţeles, principiile bibice cu privire la actul căsătoriei, scopul ei şi nevoile ce se cer împlinite. Nu este ocolită nici problema spinoasă a conflictelor din familie şi a modului în care ele trebuie să fie soluţionate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expunere realistă a complexităţiii problemelor cu care se confruntă orice familie, însă prezentându-se metode şi căi practice de rezolvare, pornindu-se de la învăţăturile de valoare din cuprinsul Bibliei.

„Căsătoria este un legământ încheiat între soţ şi soţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă mult şi este baza de la care pornim în orice discuţie sau studiu pe tema căsătoriei creştine, fiindcă legământul face diferenţa. Când Scriptura vorbeşte despre legământ, ea face referinţă la ceva unic, un concept de o importanţă şi o valoare sacră înaintea lui Dumnezeu. De aceea, căsătoria a fost văzută de biserica creştină de-a lungul veacurilor ca fiind ceva sacru, un legământ încheiat nu numai o dată în viaţă, ci şi pe viaţă.”

„Idealul lui Dumnezeu”

Într-o lume supusă relativismului în privinţa valorilor şi schimbărilor de abordare privind căsătoria, cu greu am putea să credem că sfaturile biblice ar mai fi de actualitate. Cu toate acestea, deopotrivă raţiunea şi experienţa demonstrează că nimic nu s-a schimbat în perioada modernă. Cartea „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” se constituie ca o chemare de întoarcere la ceea ce este autentic şi adevărat, adică la ceea ce nu se poate schimba, indiferent de timp şi circumstanţe. Ideea familiei nu i-a aparţinut omului, ci lui Dumnezeu, iar pentru a avea succes în această direcţie, trebuie să urmăm sfaturile Creatorului.

„Idealul lui Dumnezeu este clar prezentat: ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. De aceea, eu nu voi încuraja niciodată divorţul, ci voi căuta, atât cât ţine de mine, să îi ajut pe soţi să-şi reabiliteze căsnicia, pentru că regula Scripturii este împăcarea, pocăinţa, menţinerea unităţii, şi nu despărţirea.”

„Combustibilul necesar căsătoriei”

Un aspect inedit pe care-l subliniază autorul este cel legat de „combustibilul necesar căsătoriei”. „Există oare vreun combustibil necesar relaţiilor, fie ele conjugale, parentale, prieteneşti sau de orice fel? Avem nevoie de un combustibil special în relaţiile noastre? Avem. Care este acela? Răspunsul este dragostea. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Dragostea ne-a adus la altar, ea ne-a legat pe viaţă. Dragostea ne ţine vii amintirile, ea face parte din fiinţa noastră. Ea este pusă acolo de Creatorul nostru şi de aceea, dragostea este combustibilul relaţiilor.”

Conflictele în familie şi soluţionarea lor

Un alt aspect original al acestui volum de Cristian Barbosu se referă la explorarea cauzelor conflictelor din viaţa de familie. „Dumnezeu caută pacea, înţelegerea, atât în societate cât şi în familie. Oare de ce? Fiindcă El ştie, aşa cum ştim şi noi, că în general, conflictele sunt inevitabile, că pacea vine de la sine, că trebuie să ne luptăm pentru ea.”

Din acest punct de vedere, elementul de noutate se constituie din explorarea acelor tipare de reacţie care conduc cel mai adesea la conflicte, conturându-se de fiecare dată metode specifice de abordare şi contracarare a problemelor apărute. „Comunicarea dintre soţi este extrem de importantă. Aveţi grijă, cei care urmează să vă căsătoriţi, să discutaţi deschis, nu numai despre lucrurile bune din trecutul vostru, ci şi despre evenimentele negative. Am asistat la drame generate de faptul că el sau ea au aflat anumite lucruri din trecutul partenerului abia după ce s-au căsătorit, şi durerile au fost mari. Acest gen de amintiri apar când nici nu te aştepţi, în locuri şi în legătură cu lucruri la care nici nu te gândeai că ar putea să creeze astfel de complicaţii.”

Ce trebuie să schimbi

Am putea afirma că această carte este mai mult decât un manual ce tratează relaţiile de familie. Mai precis, la finalul fiecărui capitol, autorul ne oferă ocazia de a exersa „teoria” prezentată. Astfel, prin intermediul diferitelor chestionare sau al întrebărilor suntem provocaţi să aplicăm ceea ce am studiat, să exersăm principiile biblice ce privesc viaţa de familie. Acest gen de structurare şi alcătuire a unei cărţi măreşte valoarea învăţăturilor prezentate şi ne provocacă să experimentăm şi să ne îmbunătăţim propria viaţă de familie. De fapt, această carte se constituie ca o provocare adresată fiecăruia, având ca principal obiectiv împlinirea planului lui Dumnezeu în viaţa noastră.

„Dacă citeşti această carte focalizat mereu pe schimbarea celuilalt, a partenerului sau a copilului tău, în mod sigur îţi vei irosi timpul. Această carte este pentru tine, nu pentru altul. Tot ce citeşti aici, ţie şi nu altuia i se adresează. De aceea, nu arăta cu degetul spre altcineva, ci caută să vezi ce trebuie să schimbi ca Dumnezeu să poată lucra şi în familia ta.”

Părinţi şi copii

Dar viaţa de familie nu se rezumă la relaţiile dintre soţi, ci se referă şi la relaţiile ce se stabilesc între părinţi şi copii. „Un studiu pe tema relaţiilor de familie este incomplet fără o abordare a relaţiilor dintre părinţi şi copii. Acesta este şi modelul biblic, pe care-l găsim în multe dintre cărţile Noului Testament.”

Prin urmare, este esenţial să înţelegem modul în care armonia dintre soţ şi soţie se transferă asupra relaţiilor dintre ei şi copii. „Un ingredient vital al creşterii sănătoase a copiilor noştri este liniştea din familie. Am întâlnit zeci de persoane adulte care încă mai suferă şi astăzi din cauza tulburării care a existat în casă în perioada când erau copii.”

Despre disciplină şi disciplinare

Educarea copiilor presupune exercitarea cu înţelepciune a autorităţii de părinte. Nu este simplu şi nici nu se poate da o reţetă generală, însă Biblia  ne ajută şi în această privinţă, oferindu-ne învăţături de valoare şi soluţii de urmat. „Regulile, limitele şi consecinţele încălcării acelor reguli sau limite aduc siguranţa în viaţa unui copil. Familiile care sunt disciplinate, în care viaţa este ordonată, îi oferă acea speranţă copilului, acel mediu ce este propice atât dezvoltării emoţionale cât şi celei psihologice. Copiii au nevoie de un mediu în care lucrurile sunt previzibile, iar disciplina şi disciplinarea oferă acele graniţe între care copilul îşi găseşte siguranţa.”

„Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, o carte sintetică

Această scurtă trecere în revistă a cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” conturează fără a epuiza în vreun fel, bogăţia şi valoarea principiilor biblice, pe care Cristian Barbosu le-a adunat şi le-a prezentat într-o manieră sintetică, uşor de înţeles şi aplicabilă fiecăruia. Acest lucru nu este întâmplător, pentru că nu în ultimul rând, a păstori oameni înseamnă a-i călăuzi la principiile dreptăţii şi adevărului, aşa cum au fost ele prevăzute de către Dumnezeu. Prin urmare, volumul „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” i se adresează oricărui cititor, indiferent de vârstă. „Dragul meu, ajunşi la finalul acesti cărţi, nu te întreb ce te-a impresionat, dar sper însă, că ceva s-a schimbat sau măcar s-a mişcat în tine, nu datorită autorului acestei cărţi, ci datorită cuvintelor Autorului Cărţii Sfinte, cuvinte care au fost presărate îndeajuns cred eu, pe filele acestui volum.”

MAGIA CUVINTELOR CE ZĂMISLESC VIAŢA, DAR POT ŞI UCIDE ÎNTR-O SINGURĂ CLIPĂ

 

     Octavian LUPU, Bucureşti 

       Realitatea este „magică” prin natura ei, fiind tainică la toatele nivele ei de manifestare, transcedentă dar şi imanentă, străină şi totuşi familiară, paradoxală, însă şi raţională în conţinutul ei. Din fericire pentru fiinţa umană, există totuşi un instrumentul puternic de investigare a ei, acesta fiind nimic altceva decât „cuvântul”: gândit, rostit, primit şi ulterior transformat în acţiune. De aceea, prin afirmaţii succinte, dar relevante în ce priveşte conţinutul, am căutat să exprim necesitatea de redefinire a spaţiului mediatic românesc, în acest sens schiţând următoarele elemente ce trebuie avute în vedere:

·         influenţa puternică a cuvintelor în promovarea aspectelor pozitive sau negative ale vieţii

·         iluzia comunicării în cazul în care lipseşte interesul pentru ceea ce gândeşte auditoriul sau pentru opiniile alternative la ceea ce este prezentat

·         includerea constantă a insinuărilor şi calomniilor în produsele media de „succes”, măsura audienţei fiind proporţională cu scandalul realizat prin expunerea sau „explozia” lor

·         cultivarea dependenţei nefaste de audiere a lucrurilor negative, care prin obişnuinţa receptării lor conduce la scăderea dramatică a calităţii vieţii

·         nevoia definirii de canale media alternative, care să prezinte echilibrat aspectele pozitive şi negative ale experienţei umane, cu o tentă ascendentă, educativă şi oferind modele adevărate pentru toate generaţiile

 

Cuvintele pot da viaţă sau să distrugă

     Trăim într-o lume în care cuvintele sunt utilizate cu mult prea mare uşurinţă de parcă nu ar însemna nimic dacă exprimăm o idee de valoare sau doar ne mărginim să repetăm diferitele nimicuri lipsite de conţinut. Confruntaţi cu abundenţa de nestăvilit a informaţiilor nerelevante, suntem în cele din urmă împresuraţi în citadela interioară a sufletului de sentimente contradictorii induse în mod malefic de către o mass-media aservită intereselor de manipulare a opiniei publice. Astfel, este suficient să deschizi televizorul şi întreg câmpul vizual se umple de imagini groteşti, în  care oamenii se ceartă între ei, îşi aduc tot felul de acuzaţii şi se jignesc reciproc.

 

Ne întoarcem spre calculator, şi dacă nu suntem atenţi, de îndată ecranul se umple şi el cu informaţii lipsite de relevanţă însoţite de o mulţime de imagini lipsite de noimă, ce nu ne interesează în vreun fel, dar care insistă să intre în raza privirii, să ne captiveze şi să ne răpească nişte minute preţioase din viaţă, din această viaţă atât de scurtă încât până şi sensul ei ne rămâne până la urmă un mister de nepătruns. Şi astfel înţelegem faptul că toate cuvintele au o putere aparte în a zidi sau distruge, în a da viaţă sau ucide fără a lăsa o urmă vizibilă a punctului în care otrava lor penetrează învelişul interior al sufletului.

 

Şi din această cauză, nicio probă balistică ulterioară nu va putea pune în evidenţă pe „făptaşul” nevăzut, care la adăpostul anonimatului „împuşcă” victime nevinovate. Similar, „zidul” de reţele electronice ajunge să separe eficient pe cel care aruncă informaţii otrăvitoare de victima care le „absoarbe” şi în cele din urmă este ucisă moral sau fizic. Însă aceste imagini barbare nu reprezintă o exagerare, fiindcă deja violenţa mediatică s-a impus ca un standard „de facto” pe care îl respectă orice trust sau organizaţie care doreşte să fie în topul evaluărilor de audienţă în baza cărora se încheie profitabile afaceri de publicitate sau de promovare a imaginii.

 

Iluzia comunicării într-un mediu lipsit de opinii personale

     Dar aşa ceva nu reprezintă în vreun fel o comunicare reală dintre cel care prezintă şi cel care priveşte sau ascultă, fiindcă lipsesc acele ingrediente obligatorii ale sincerităţii, deschiderii şi bunei intenţii. Fără aceste elemente, simpla exprimare nu reuşeşte să depăşească nivelul demagogiei şi al discursului lipsit de conţinut. Nimic nu este mai tragic decât să foloseşti darul „cuvântului” pentru a împroşca cu noroi în ceilalţi şi pentru a vehicula idei vătămătoare în interiorul societăţii. Dar din nefericire, aceasta este situaţia în spaţiul mediatic românesc, devenind o regulă de la care aproape nu mai găseşti nici un fel de excepţie.

Iluzia comunicării porneşte de la falsa premisă că dacă ai audienţă, atunci înseamnă că ai reuşit în demersul de a a-ţi impune un anumit punct de vedere fără a ţine cont în vreun fel de adevărul sau falsitatea celor prezentate sau de opiniile alternative ale celor care te ascultă. Şi tocmai de aceea, producţiile media sunt de regulă exprimări cu sens unic, în care opinia publicului ţintă este cel mai adesea ignorantă sau eşantionată corespunzător pentru a corespunde ideilor prezentate. Acest monolog al canalelor de comunicare conduce la o alienare progresivă a capacităţii de reflectare a celor care se „hrănesc” zilnic din conţinutul lor, rezultatul fiind o amorfizare treptată a societăţii şi o scădere per ansamblu a capacităţii acesteia de a reacţiona inteligent şi creativ la schimbările dramatice ale mediului în care trăim.

 

Jocul murdar al insinuării şi calomniei

     O altă tehnică nefastă prin consecinţe din arsenalul mediatic „garantat” pentru succes constă în a plasa insinuări dintre cele mai josnice la adresa unui anumit personaj luat în discuţie şi relativ la motivaţiile sale. De fapt, niciodată nu vom şti cu siguranţă ceea ce se petrece în interiorul unui om, cât de mult este răuvoitor sau doar incapabil în a-şi discerne propriile sale motivaţii. A prezenta mereu imagini terfelite în mocirlă şi a nu oferi niciodată modele pozitive atrage după o sine o scădere progresivă a încrederii în semeni şi o şubrezire pe termen lung a construcţiei sociale. Fără a cădea în capcana prezentării numai a „realizărilor”, totuşi viaţa reprezintă un amestec de lumini şi umbre, iar a insista doar pe partea negativă răpeşte capacitatea de a aprecia ceea ce este pozitiv, valoros şi de urmat din ceea ce constituie comportamentul uman.

În ce priveşte calomnia, ea reprezintă articolul cel mai bine vândut pe micile şi marele ecrane, alături de bârfe şi de presupuneri, constituind un „tort” din care se hrănesc milioanele de telespectatori sau de utilizatori ai Internetului. Dacă la o emisiune de maximă audienţă - de obicei plasată la ore în care suntem cel mai susceptibili de a primi informaţii pe care să nu le putem cenzura prin raţiune, adică la ore târzii sau imediat după program de lucru - lipseşte acest ingredient, atunci imediat audienţa îşi comută atenţia pe un alt canal care oferă acest gen de produs. Nu contează cât de adevărate sau de false sunt afirmaţiile făcute, presupunerile fiind considerate argumente de netăgăduit, iar jocul cu informaţii şi cifre de pe „surse” anonime completând tabloul apocaliptic al unei zile obişnuite şi înnegrind cât mai dramatic diferitele personaje ale zilei.

 

Obişnuinţa cu partea negativă a lucrurilor este nefastă

      Ne-am obişnuit atât de mult cu acest mod de prezentare a realităţii încât nu ne mai simţim bine fără acest ingredient nefast al negativismului. Alături de mondenităţi, adică de amănunte intim – publice din viaţa unor reale sau false vedete, omul modern se hrăneşte cu „gunoaie” informaţionale, cu „resturi” din tomberoanele mereu proaspete de conţinut ale diferitelor canale media care ne invadează spaţiul privat generând o imagine urâtă, tristă şi pesimistă asupra vieţii. Nu întâmplător, efectul pe termen lung al expunerii la astfel de producţii se poate concretiza în scurtarea speranţei de viaţă, creşterea nivelului de stress şi accentuarea tendinţelor depresive, atât de caracteristice spaţiului românesc traumatizat extrem de comunism şi postcomunism.

Iar dacă există totuşi canale alternative, ele sunt doar trecător explorate, fiind „consumate” între două reprize cu „hrănire” din gunoaiele mediatice, care se alimentează mereu din scandalurile publice sau private aflate voit sau nu la ordinea zilei. În zadar încerci să te aduni pentru a urmări o emisiune bine realizată de pe „National Geographic”, fiindcă deja mintea a fost orientată către dispută şi ceartă, iar somnul a pierit de pe gene la ore târzii aflând noi informaţii despre „potlogăriile” celor care sunt în poziţii de frunte sau despre scandalurile personale ale unor personaje mediocre, dar vizibile datorită influenţei financiare, economice, politice sau de altă natură.

 

Nevoia unor canale media alternative

     Cuvintele pot da viaţă sau ucide prin exprimarea lor, pot aduce fericire sau înnegura viziunea prin simpla percepere a lor, pot induce bucurie sau teamă, încredere sau disperare, realitatea rămânând de multe ori aceeaşi. Prin cuvinte suntem educaţi să devenim fiinţe umane, depăşind regnul animal la nivelul căruia cu toţii ne naştem, progresând mereu către sfere spirituale tot mai înalte. Dar tot prin cuvinte reuşim să stricăm totul, să aruncăm în mocirlă şi derizoriu cele mai nobile idealuri, să minţim, să ne suspectăm şi să ne otrăvim viaţa. Cuvintele au puterea „magiei” în a crea şi distruge, conferi viaţă şi răpi dreptul la existenţă, prin ele se instigă masele să comită lucruri rele, dar tot prin ele oamenii pot fi înnobilaţi sufleteşte pentru a deveni asemenea îngerilor cereşti.

Şi tocmai din această cauză, apariţia unor canale media alternative în spaţiul românesc o disting ca pe o necesitate de prim rang. Nu este vorba de a încerca să exprimăm pozitiv ceea ce este în mod clar negativ, sau de a ignora asperităţile, durerea şi suferinţa vieţii de zi cu zi. Ci fac referinţă la producţii care să prezinte echilibrat „luminile şi umbrele” existenţei noastre, care să promoveze speranţa, încrederea şi colaborarea dintre oameni, astfel încât construcţia socială să fie sprijinită, iar spiritul comunitar să ia locul „atomizării” în indivizi care nu ştiu nimic unul de altul.

Să nu fiu înţeles greşit, nu mă refer la religie sau la promovarea de doctrine spirituale mai mult sau mai puţin ezoterice sau mistice. Dimpotrivă, mă gândesc la o prezentare obiectivă, profesionistă, lipsită de patos a bunelor şi relelor societăţii în care trăim, totuşi cu o tentă ascendentă prin promovarea laturii pozitive, de stimulare a potenţialului spre bine care există în inima fiecărui om, de cultivare a sensibilităţii interioare faţă de ceilalţi şi faţă de universul în care trăim. Adică un demers laic, dar profund umanist, aducător de încredere şi oferind modele de creştere pentru tânăra generaţie şi de corectare necesară a generaţiilor mai vârstnice, educate într-un sistem care a cultivat neîncrederea, suspiciunea, invidia şi turnătoria. Numai aşa comunismul şi postcomunismul vor dispărea definitiv din istoria umbrită de „negativ” a ultimelor şapte decenii, iar România se va putea „deştepta” din amorţirea indusă de cei care nu au avut alt interes decât să o desfigureze şi să o transforme într-o masă amorfă, lipsită de personalitate, creativitate şi putere lăuntrică.

Şi numai astfel, am convingerea că „magia cuvintelor” va zămisli viaţă pentru cei care prezintă şi pentru cei care ascultă, aducând speranţă, încredere şi viitor pentru societatea în mijlocul căreia trăim, sentimentele de înstrăinare şi însingurare dispărând progresiv fiind înlocuite de simpatie şi cooperare la nivel de familie, comunitate şi naţiune în ansamblul ei. Pare utopic, dar totdeauna marile schimbări sunt precedate de „visători” care îndrăznesc să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă. Şi chiar dacă cu „o floare nu se face primăvară”, totuşi apariţia unei „flori” poate însemna apropierea unui nou anotimp al regenerării, renaşterii şi apariţiei unui nou început. Suntem cu toţii victimele unui experiment social care ne-a marcat în profunzime mai mult decât ne dăm seama, însă niciodată nu este prea târziu pentru a ne regăsi adevărata identitate, ce nu poate fi alterată pe deplin vreodată de nici un fel de regim totalitar.

Stela Popescu, furioasă pe televiziunile care şi-au bătut joc de Ioana Tufaru: "E un act criminal îndreptat asupra unui om bolnav"

    LIBERTATEA  

       Scandalurile se ţin lanţ de Ioana Tufaru (35 de ani), fiica regretaţilor artişti Anda Călugăreanu şi Dan Tufaru. Atrasă de mirajul televiziunii şi, probabil, şi de mici recompense, Ioana a apărut la mai multe emisiuni de divertisment, în ipostaze umilitoare. În goana după audienţă, Ioana a fost provocată să vină pe platourile de filmare în lenjerie intimă şi a recunoscut că face prostituţie.

Mai mulţi artişti care au cunoscut-o îndeaproape pe Anda Călugăreanu se declară şocaţi de ipostazele în care apare, de ceva vreme, la emisiunile tv, Ioana Tufaru, fiica regretatei artiste. Cea mai virulentă dintre toţi s-a dovedit a fi însă Stela Popescu: “Nu îmi place deloc ce i se face Ioanei. Eu o cunosc de mică, toţi care eram prieteni cu Anda ştiam că fata ei avea probleme. E o mizerie ce i se face fetei ăsteia! E bolnavă. Ceea ce fac televiziunile este un act criminal îndreptat asupra unui om bolnav. Ea are probleme psihice şi ei profită de ea”.

       

                                                                                                                «Îl urechează» pe Cătălin Măruţă

       Stela Popescu a continuat pe acelaşi ton. “Prezentatorii emisiunilor de divertisment o pun să se dezbrace în faţa camerelor tv şi profită de ea, pentru a face audienţă. Dacă vor să o ajute, să-i cheme un doctor, nu să o pună să pozeze goală”, a declarat, pentru Libertatea, Stela Popescu, care vorbea adesea cu Anda Călugăreanu despre problemele de sănătate ale Ioanei. Stela Popescu n-a ezitat “să-l urecheze” pe Cătălin Măruţă, cel care a adus-o de mai multe ori pe Ioana în emisiunea sa, “Happy Hour” (PRO TV). “Am vorbit cu Măruţă şi i-am cerut să înceteze campania asta oribilă. Dar văd că în goana după audienţă oamenii sunt dispuşi să facă orice”, ne-a mai spus ea.

Şi actorul Alexandru Arşinel îi ia apărarea Ioanei: “E o porcărie. Mă deranjează foarte mult această mediatizare făcută în jurul unui om bolnav. Televiziunile sunt în criză de subiecte şi de audienţă, de aceea fac astfel de lucruri. Ar trebui să o ajute cu medici... Eu ţin prea mult la Anda Călugăreanu ca să mai comentez ce face Ioana, dar, vă spun sincer, e o porcărie”, ne-a declarat actorul.

 Cătălin Măruţă, prezentator TV: «Noi am vrut să o ajutăm pe Ioana şi am demarat mai multe iniţiative pentru a-i găsi un loc de muncă, pentru a o ajuta să slăbească, astfel încât greutatea să nu-i pună în pericol sănătatea. Nu am profitat de ea niciodată. A venit cu drag în emisiunea mea mereu. Îmi pare rău să descopăr că acum, profitând de slăbiciunile ei, unii colegi de breaslă îşi bat joc de ea»

   

                                                                                                                CNA n-a văzut, n-a auzit nimic

       Deşi ar fi trebuit să se autosesizeze până acum, Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), condus de Răsvan Popescu, n-a luat nici o măsură. “Nu au fost vizionate casetele cu emisiunile respective în Consiliu, aşa că nu pot spune nimic în legătură cu acest caz”, ne-a declarat Răsvan Popescu.

                   

                                                                                              Psihiatrul Florin Tudose: Nu are nimeni voie să râdă de ea

         Ioana Tufaru a recunoscut că imediat după moartea mamei sale, Anda Călugăreanu, a suferit două şocuri depresive. Pentru că avea doar 15 ani, autorităţile au încredinţat- o tatălui biologic, actorul Dan Tufaru. Potrivit declaraţiilor acesteia în presă, Tufaru i-ar fi “fabricat” un dosar medical, pentru a scăpa de ea, în care i-au fost puse diagnosticele de retard mintal şi tulburări grave de comportament. Mai mult, artistul a internat-o, timp de cinci luni, într-un centru pentru integrarea persoanelor cu boli mintale, din Odobeşti. Prof. dr. psihiatru Florin Tudose condamnă “circul” mediatic făcut pe spatele Ioanei: “Dacă într-adevăr suferă de schizofrenie, nimeni nu are voie să-şi bată joc de ea. O persoană bolnavă este vulnerabilă, manipulabilă şi poate fi foarte uşor victima unor organe de presă. Legea sănătăţii mintale îi poate sancţiona pe vinovaţi cu amenzi sau chiar cu pedepse penale”.

Declaraţii şocante în dosarul Gregorian Bivolaru: „Sex pe morminte, spirale porno şi integrare în absolut”

 

      EVZ.ro     O femeie, martor în dosarul lui Gregorian Bivolaru, a povestit în faţa instanţei supreme, tratamentul la care a fost supusă în calitatea ei de yoghină de către liderul MISA şi acoliţii acestuia, care i-au spus să facă sex pe morminte pentru a se apropia de zeiţa Kali şi să mănânce tămâie.

Sursa: MediafaxLa termenul de astăzi al dosarului în care Gregorian Bivolaru este acuzat de trafic de persoane au loc dezbaterile finale, fiind audiaţi mai mulţi martori, printre care vameşi de la Nădlac, unde a fost prins liderul MISA, precum şi foste practicante yoga. Una dintre martore a povestit în detaliu practicile la care a fost invitată să participe de către Gregorian Bivolaru şi instructorii acestuia.

                                                                            "Mi se spunea să fim mai deschişi în principal sexual"

    Luminiţa Stoienescu a povestit instanţei că a început să practice yoga în 1993, ştiind că Gregorian Bivolaru era cel care controla toată activitatea yoghină. "Mi se spunea să fim mai deschişi în principal sexual. Ei spuneau că totul este permis atâta vreme cât invocai o rugăciune către Dumnezeu. (...) Mi s-a propus la un moment dat să fac sex pe morminte. Mi s-a spus atunci că în felul acesta mă apropii de zeiţa Kali, cunoscută drept zeiţa morţilor, lucru pe care eu l-am refuzat. (...) Mi s-a spus că sunt o inhibată şi că nu pot evolua. După aproape un an l-am cunoscut, la Herculane, pe Gregorian Bivolaru, la o întâlnire a cursanţilor din prima săptămână a lunii mai 2004. S-au practicat acolo spirale, meditaţii şi sex în grup. Bivolaru stătea pe un fel de pupitru, iar prin faţa lui se perindau fete de toate vârstele. Am observat că cele care erau pe gustul lui erau alese şi chemate ulterior la Bucureşti, prin instructorii lor, de către Bivolaru. Şi eu am fost una dintre fetele chemate", a spus Luminiţa Stoienescu în faţa judecătorilor. În continuare, martora a detaliat tratamentele la care a fost supusă la venirea ei în Bucureşti, pe care le-a catalogat drept "degradante şi de natură a îndepărta o persoană de familie".

                                                                               Pedepsele din casele MISA

      "M-a chemat în Ferentari, la o casă, unde se aflau băieţi şi fete. A venit şi el a doua zi dimineaţă, după care le-a mutat doar pe fete în strada Teleaga 25. Acolo am stat aproximativ două săptămâni. Ştiu că între celelalte aproximativ nouă fete cu care eram era şi una de clasa a XI-a. El venea de regulă dimineaţa pe la ora 4.00 pentru a lua masa. (...) Spre exemplu, dacă nu-i plăcea ceva la una dintre fete sau sucul nu era prea dulce, fata era tunsă la chelie, procedură denumită tapas, ceea ce însemna arderea karmei negative. (...) Vorba lui Bivolaru faţă de mine era: ?Integrează-te odată!?. Adică să mă adaptez regulilor lui, adică să le ascult. Şi în cazul meu a pus să fiu tunsă, dar eu am refuzat. (...) La 20 de ani am fost aleasă personal de guru Bivolaru şi dusă la o maşină, împreună cu alte fete, iar ulterior duse toate la parterul unui bloc. Într-una din camere erau biblioteci, dar fără cărţi, ci doar cu casete video. Ne-a întrebat ce vrem să vedem, iar una a spus Kama Sutra. Ulterior a luat-o pe una dintre ele şi a dus-o în cealaltă cameră, în vreme ce noi am adormit. Dimineaţa, pe la 9.00, când m-am trezit, în casă mai eram eu şi Bivolaru. Bivolaru a venit în camera mea într-un halat, m-a luat de mână şi m-a dus în cealaltă cameră, unde se afla un pat foarte mare. Acolo el şi-a dat halatul jos şi mi-a spus să mă dezbrac de haine. Eu m-am dezbrăcat, iar el m-a atins, dar nu m-a agresat sau bruscat, iar cu toate acestea eu nu am putut să fac nimic, m-am închistat, am avut un blocaj. Atunci, Gregorian Bivolaru s-a enervat foarte tare de blocajul meu, a început să urle şi să mă acuze că ?am atâta întuneric în mine încât nu las lumina să intre?, strigând spre mine: ?Vaco, vaco?", a mai povestit femeia.

                                                          "Mă punea să mănânc tămâie, spunând că şi asta duce la curăţirea spirituală"

    Aceasta le-a arătat judecătorilor că, în ciuda presiunilor verbale, Bivolaru nu a agresat-o în niciun fel la acel moment, ci doar i-a aruncat hainele pe jos cu piciorul, moment la care ea a ieşit plângând din cameră. Martora a mai arătat că în toată perioada cât Bivolaru a încercat să facă sex cu ea a folosit un limbaj codat, indirect, fără a face referiri directe la dorinţa lui de a face sex cu ea. Stoienescu a arătat că a părăsit imobil la care fusese dusă şi a revenit în strada Teleaga nr. 25, unde fetele de acolo i-au transmis că Gregorian Bivolaru a dat ordin ca ea să nu plece. "Îmi dădea să mănânc şi îmi spunea: ?Nu ştii că vaca e sfântă în India?. (...) Între alte practici, Bivolaru mă punea să mănânc tămâie, spunând că şi asta duce la curăţirea spirituală. Imobilul din Teleaga era un fel de ashram, din care nu se putea ieşi sau nu se intra decât cu acordul lui Bivolaru", a mai arătat martora Stoienescu.

 

                                                     Nu putea adera la practici de genul sexului în grup sau al sexului pe morminte

    În finalul depoziţiei, femeia a arătat că a renunţat la yoga din cauza acestor tratamente la care a fost supusă de către Bivolaru şi acoliţii lui, dar şi pentru că ea nu putea adera la practici de genul sexului în grup sau al sexului pe morminte. "Eu am renunţat. Aceşti oameni foloseau mici adevăruri pentru a ascunde mari rătăciri, precum îndepărtarea de familie, descurajarea căsătoriei sau practicarea de sex involuntar cu fel de fel de persoane. Prin sex, spuneau ei, ajungeai mai aproape de Dumnezeu. Nu mi s-a cerut, dar ştiu că practicau şi urinologia, ei spunând că dacă îţi bei urina, îţi purifici organismul. (...) La un an după ce am plecat, am primit o scrisoare de ameninţare de la Gregorian Bivolaru, prin instructorul său Călin Gârlea, cu care mai interferam strict personal, în care guru îmi spunea că sunt o biată femeie frustrată. El mă ameninţa că după plecarea mea mi-am sfătuit toţi prietenii să nu mai meargă la yoga pentru că este un loc rău care te îndepărtează de ceea ce este bun", a încheiat femeia.

                                                               Audieri pe bandă rulantă

     Instanţa audiază în continuare martorii citat pentru termenul de marţi al procesului, urmând să asculte pledoariile finale ale avocatului lui Gregorian Bivolaru şi ale celorlalţi coinculpaţi. În 12 aprilie, instanţa supremă a decis să reţină spre rejudecare dosarul în care Gregorian Bivolaru a fost achitat pentru perversiune sexuală, act sexual cu un minor şi trafic de minori, admiţând astfel recursul procurorilor şi desfiinţând deciziile anterioare ale instanţelor. La termenul din 13 iulie, avocatul lui Gregorian Bivolaru a depus la ICCJ o serie de documente privind localizarea clientului său, dar şi o cerere a acestuia de a fi audiat prin comisie rogatorie, în Suedia, unde este "azilant politic", pe motiv că în România i-ar fi încălcate drepturi civile şi procesuale.

Mnistrul Educaţiei: La UMF Târgu Mureş este o situaţie în care ne îndreptăm spre dezastru, de aceea s-a intervenit

 

  MEDIAFAX:   La UMF Târgu Mureş expiră mandatul rectorului la sfârşitul lunii martie, nu există Cartă universitară, Senatul nu este legal, "este o situaţie în care ne îndreptăm spre dezastru", de aceea a fost nevoie de intervenţia Guvernului, a declarat, miercuri, ministrul Educaţiei, Cătălin Baba.

   "Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) Târgu Mureş nu are o Cartă care să fie legal aprobată. Este o discuţie pe care Senatul UMF vrea să o tranşeze în instanţă. Până când nu există o Cartă aprobată de MECTS care să reflecte caracterul multicultural, aşa cum spune Legea educaţiei, singura posibilitate rămâne tranşarea în justiţie ", a spus ministrul Educaţiei, Cătălin Baba.

    El a precizat că după ce va exista Carta, se pot declanşa alegerile legale.

"Suntem în situaţia în care mandatul vechiului Senat a expirat în februarie. Nu avem Cartă. În concluzie, alegerile care s-au desfăşurat pe baza unei carte inexistente nu pot să fie validate. Suntem în situaţia în care nu avem un Senat legal constituit. Lăsând la o parte faptul că, deşi este o instituţie multiculturală, în momentul în care s-a votat Senatul, l-a alegeri s-au prezentat doar colegii de la linia română, iar colegii de la linia maghiară nu au participat. Deci, suntem într-o situaţie destul de complicată din care eu sper ca universitatea să iasă cât mai repede", a adăugat ministrul Educaţiei.

    Cătălin Baba a mai spus că în orice universitate alegerile trebuie să fie corecte şi rectorul să fie validat de ministru, toate aceste lucruri fiind prevăzute în Legea educaţiei.

"Neavând Cartă, neavând alegeri, mandatul rectorului Copotoiu expirând la sfârşitul lunii, senatul UMF legal constituit ar trebui să propună o persoană care să aibă drept de semnătură în bancă pe diplome şi pe orice document oficial. În caz contrar, dacă un rector căruia i-a expirat mandatul semnează un document, toate aceste acte sunt în afara legii şi invalidate de justiţie", a mai spus Baba.

    Ministrul Educaţiei a subliniat că toate universităţile trebuie să respecte legislaţia, altfel riscă să sufere sancţiuni, una dintre acestea fiind inclusiv oprirea finanţării. "Este o chestiune care trebuie asumată exclusiv de Senatul universităţii", a adăugat Cătălin Baba.

 

Potrivit ministrului, toate aceste probleme de la UMF Târgu Mureş se puteau rezolva la nivelul Cartei universităţii. "Cel mai sigur mecanism ar fi fost cel în care în Carta universitară s-ar fi luat decizii împreună, români, maghiari, germani, iar acestea ar fi fost trecute în respectivul document. Niciodată MECTS nu a cerut altceva decât respectarea carcterului multicultural. Mai mult, am sugerat colegilor să se inspire din Carta celor două universităţi multiculturale, cea de arte din Târgu Mureş şi Babeş Bolyai.Chiar eu mă ofer să îi ajut dacă au nevoie", a mai spus ministrul Cătălin Baba.

El a precizat că nu doreşte ca studenţii să sufere, de aceea instituţia de învăţământ superior trebuie să funcţioneze. "Nu s-ar fi ajuns aici dacă s-ar fi luat pur şi simplu carta Babeş Bolyai. Dacă linia maghiară şi linia română s-ar fi înţeles să introducă prevederi la scoaterea posturilor la concurs referitoaare la studii, nu era nevoie ca Guvernul să intervină. Dar suntem în situaţia ca Guvernul să intervină. Avem nevoie de un Senat legal constituit, cadre didactice române şi maghiare să-şi aleagă rectorul, pentru că expiră mandatele unul după altul. Guvernul a tras un semnal de alarmă pentru toate cadrele didactice din liniile germană, maghiară, română. Facultatea care s-a înfiinţat grupează programe care există, este o facultate multiculturală", a conchis ministrul Educaţiei

    Înfiinţarea liniilor cu predare în limba maghiară la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş nu reprezintă un compromis din partea Executivului, deoarece Cabinetul lucrează tehnic şi nu este un mediator între partidele aflate la guvernare, susţine premierul Mihai Răzvan Ungureanu

Proiectul hotărârii de guvern prevede că Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş va avea linii cu predare în limba maghiară la specializările Medicină, Farmacie şi Asistenţă medicală generală, pentru 325 de studenţi, şi în engleză la Medicină, pentru 50 de studenţi.

Rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş, Constantin Copotoiu, a declarat, luni, corespondentului MEDIAFAX, că nu crede că va fi emisă o hotărâre de Guvern privind înfiinţarea unei linii maghiare de învăţământ, însă, dacă va fi cazul, HG respectivă poate fi atacată în justiţie.

Justiţia din România - un nou act de injustiţie!

 Mihai GHEORGHIU      

         Cu siguranţă, în România actuală (de după ‚89), totul pare a se face după ureche şi mai ales după bunul plac al celor care dispun de capital şi influienţă!  Şi poate că dacă această regulă s-ar întâlni numai ocazional, la anumite nivele, structuri, ar mai fi cum ar mai fi deşi tot nu ar cadra cu conceptele unui sistem ce se pretinde a fi

democratic!  Ceea ce este foarte GRAV însă, mi se pare faptul că alături de celelalte instituţii democratice corupte din ţară, JUSTIŢIA ocupă şi ea un loc de frunte!

Desigur, nu am să aduc exemple concrete în suportul afirmaţiei mele, ar fi de-a dreptul inutil! Căci, aşa zisele erori judiciare se găsesc pretutindeni şi la tot pasul! Ele sunt materializate direct prin: vicii de procedură, amânări la infinit (uneori până la prescrierea eventualei pedepsei), scutirea de detenţie în cazul unor infractori condamnaţi definitiv, pe motiv că nu suportă regimul de detenţie, eliberarea altora invocându-se că nu reprezintă un pericol social deşi individul respectiv este totuşi cercetat pentru viol sau crimă şi în pofida faptului că Procuratura solicită insistent reţinerea, etc, etc., etc...

Şi în timp ce unii sunt trataţi cu indulgenţă,  în spiritul democratic al legii, speculându-se orice portiţă legală pentru a-i proteja şi nu de puţine ori prin încălcarea GRAVĂ a legii, alţii sunt pedepsiţi exemplar! Asta, probabil, aşa, ca să se înveţe minte şi să nu mai primească mită în natură: cârnaţi, vin, ouă  şi alte produse de acest fel. Desigur, pe lângă cârnăţari şi alţi infractori de drept comun, sub incidenţa pedepsei EXEMPLARE mai intră şi alţii! De pildă vreo babă care cu de la sine putere îşi arogă dreptul de a muta un gard de delimitare, convinsă fiind că parcela în litigiu îi aparţine de drept!!! Sau vreun lotru care intră în pădurea vreunui împropietărit, beneficiar al noii democraţii post-decembriste, şi fură la propriu un braţ de lemne ca să se încălzească...  Sau, cine mai ştie?  Exemplele de acest fel, de aplicare a legii în mod subiectiv, abundă actualmente în ţara noastră, din nefericire.

   A nu fi înţeles greşit!  Într-un sistem democratic în care, într-adevăr JUSTIŢIA ESTE OARBĂ, fiecare om care încalcă legea trebuie pedepsit în conformitate cu aceasta şi în direct raport cu gravitatea faptelor săvârşite!

    Zilele acestea, iată, am asistat consternat la un nou act de injustiţie petrecut în România, ţară membră a U.E.! Ce-i drept cazul în sine, cel puţin până în acest moment, nu a fost mai deloc mediatizat! Şi mă întreb, oare de ce?  Să credem oare că şi presa  tratează anumite cazuri cu aceiaşi unitate de măsură şi după aceleaşi criterii după care o face Justiţia?

Dar, haideţi să judecăm puţin datele problemei, încercând să tragem singuri concluziile de rigoare. Personal, sincer, cazul în sine m-a oripilat!

                 

    Dinu Damaschin, cunoscut drept protectorul Monicăi Gabor, fostă Columbeanu, a murit, vineri (17 febr.a.c.), în timp ce se afla la proces în Bacău. La tribunal au fost chemate mai multe ambulanţe, însă medicii nu au reusit să îi salveze viaţa chiar dacă l-au resuscitat mai multe zeci de minute”, anunţă Antena 3.

     "Era atât de slăbit, încât nici nu putea vorbi. De pe 22 decembrie a intrat în greva foamei, nu a mai mâncat. (...) Nu era pentru prima oară când adopta această formă de protest, a mai încercat asta inainte de Revoluţie această metodă, a avut succes atunci. Acum a încercat să tragă un semnal de alarmă asupra nevinovăţiei lui", a declarat la Realitatea TV avocatul lui Dinu Damaschin, Petre Ivaşcu. Şi tot prin intermediul aceleiaşi surse suntem informaţi că: “Dinu Damaschin a fost arestat preventiv - este acuzat de proxenetism”

       “Dinu Damaschin a murit în timp ce magistraţii de la Curtea de Apel îi respingeau cererea de eliberare", a explicat si purtătorul de cuvânt al Curţii de Apel Bacău, într-o intervenţie telefonică la Realitata Tv.

        ”Bărbatul, pe numele adevărat Damaschin Dan Constatin, avea 55 de ani şi se afla în greva foamei încă de pe 22 decembrie, de când fusese audiat şi reţinut.
Acesta era acuzat într-un dosar de proxenetism şi trafic de minori. Se pare că facea parte dintr-o reţea de proxeneţi care închiria în zone ultracentrale din Bacău şi Bucureşti imobile unde zeci de fete erau obligate să se prostitueze. Printre presupuşii clienţi s-au numărat Nicu Gheară, Irinel Columbeanu şi Ovidiu Tender”.

 

        Departe de mine gândul de a contesta în vreun fel sau altul acuzaţiile ce i-au fost aduse respectivului! Nu am idee, poate că într-adevăr individul să fi fost vinovat şi deci, prin acest context, trebuia să fie supus unui proces judiciar corect şi echidistant!  Dar, oare, mă întreb, aşa s-au petrecut într-adevăr lucrurile? Nu! Cu siguranţă că nu!

Faptul că omul a murit chiar în faţa instanţei de judecată confirmă clar că starea lui de sănătate era GRAVĂ şi IMPUNEA, conform actualei legislaţii în vigoare, judecarea în libertate! Faptul că medicii care l-au examinat în în prealabil, (în perioada de grevă a foamei), declară că nu au realizat gravitatea stării lui de sănătate, nu scuză, ci acuză! Mai ales că unele surse din imediata apropiere a damnatului susţin că acesta ar fi trişat în protestul lui, mâncând! Deci, omul nu a murit prin înfometare benevolă, ci pentru că a fost bolnav şi nu a suportat regimul de detenţie!!! Deci, punct!

   Conform legilor, nu numai din România şi din U.E. ci şi cam de peste tot: “orice om, hai să-i zicem acuzat, este considerat nevinovat atâta timp cât instanţa de judecată nu îi probează indubitabil vinovăţia şi îl condamnă definitiv”!

    În acestă situaţie, decesul inculpatului Dinu Damaschin, petrecut în faţa instanţei de judecată (în custodia organelor de cercetare) (reţinut), reprezintă în primul rând un act impardonabil de eroare judiciară pentru care cei care au greşit ar trebui să plătească!

       Se va întâmpla oare acest lucru, ce credeţi?

NO, GATA! NO, HAI!”

  Maria Diana Popescu

      Ca prin miracol s-a deschis cerul şi odată cu nămeţii au căzut direct pe autostrăzile îngropate sub zăpezi, direct la lopată, miniştrii, premierul şi alte feţe politice, gata să-şi repare masca sifonată după 13 zile în care au stat pitiţi, comunicînd prin sms (celebră rămînînd de acum demiterea prin sms a celui care a îndrăznit să se joace cu ciumpalacii). Faimosul ministru de la externe, care nu de puţine ori a făcut ţara de rîs în tîrgul lumii, a fost trecut pe banca de rezerve, locul în teren fiind reciclat de un jucător cu experienţă, scos de la naftalină, senatorul cu viermii urbani urmînd să plece singur. Aşa ar fi demn. A nins apăsător peste mantia României, şuierul de vînt şi gerul năprasnic împrăştiind pe la case mulţimea tristă. Tăcerea dinaintea furtunii s-a aşternut în oraşele din ţară. Codul portocaliu, cel mai puternic salvator al Puterii (ce baftă chioară!), dar şi retragerea pentru moment a oamenilor, vor fi speculate la maximum de guvernanţi. Nu înseamnă că protestatarii au primit bine mesajul fără miez al preşedintelui. Nici să nu-i treacă prin cap că a reuşit să detensioneze situaţia. Numărul mic al manifestanţilor e cauzat de grade cu minus din termometre. Doar guvernul acesta, care trebuia să plece demult şi să stingă lumina, se face vinovat de situaţia explozivă din ţară.

     Sigur, după ridicarea avertismentului de vreme rea, de undeva, se va auzi de peste veac, glasul lui Avram Iancu: „No, gata! No, hai” să spulberăm corupţia, minciuna, opulenţa şi ignoranţa în care se scaldă netulburaţi aleşii neamului! S-au distrat suficient cu poporul, luîndu-i cu „cut & paste” de colo şi aruncîndu-i dincolo, ca pe nişte deşeuri toxice. Cuvîntul de ordine care va reînvia pe buzele românilor va fi: „demisia”. Micile bucăţi ademenitoare, aruncate mulţimii, adică readucerea ministrului secretar de stat la sănătate, anularea taxei auto pentru un an şi demiterea unui ministru ciumpalac, nu aduc hrană şi nici traiul decent al poporului. Românii nu vor decît demisia guvernaţilor care s-au rotit la putere, îmbogăţindu-se prin furt şi prin exploatare. Să plece! Au cu ce. Au elicoptere, maşini şi ambarcaţiuni de lux, hoteluri şi hambare, au provizii pentru şapte generaţii, iar românul muncitor, cu salariu de mizerie abia dacă îşi poate cumpăra abonament la transportul în comun. Românii se vor întoarce mai uniţi şi mai mulţi în stradă, se vor întoarce la porţile TVR. Instituţia trebuie să dea socoteală pentru că a manipulat fără jenă opinia publică, a făcut scamatorii teribile cu informaţia manifestaţilor, care din toată sărăcia plătesc obligaţi o taxă ilegală televiziunii. Vremurile sînt în clocot, însă aniversarea celor 153 de ani de la Unirea celor două principate i-a găsit pe români în stradă, scandînd lozinci împotriva guvernului, iar pe politicieni învrăjbiţi şi dezbinaţi, cuvîntînd fricos de la tribuna Parlamentului. Chiar dacă au fost pregătite pentru popor mii de porţii de fasole cu cîrnaţi, oficialităţile n-au scăpat de huiduieli, iar hora frăţiei a fost exclusiv a românilor. De 20 de ani, la guvernarea, s-au perindat corupţii şi hoţii. Dovadă? Mizeria în care trăim, nevoiţi să suportăm aroganţa îmbogăţiţilor prin jaf, obrăznicia şi violenţa clanurilor. Cînd vor trăi românii mai bine? Nu ştim, pentru că de anul acesta prioritară nu va fi condiţia de viaţă a românului, ci fi plata datoriei către Fond.

      Oare cînd va avea parte România de un lider patriot, educat, cult, corect şi cu simţul răspunderii, pentru care binele poporului să fie mai presus decît binele personal şi cel al clasei politice? Atunci cînd principalele braţe ale caracatiţei mafiote vor fi stîrpite. Cînd ţara nu va mai fi raiul clanurilor de interlopi, protejaţi de justiţia încălţată cu papuci politici. Cînd sectorul economic privat nu va mai fi o modalitate de a sifona bani din bugetele publice, cînd vor dispărea crima organizată şi grupările mafiote indestructibile, cu afaceri ilegitime, vegheate de cei care trebuie să asigure respectarea legii. Cînd în spatele unor firme folosite drept paravan pentru activităţi ilegale (pentru a spăla bani şi pentru ca liderii mafioţi să treacă drept antreprenori de succes) nu se vor mai ascunde reţele specializate acoperite de justiţie. Cînd România va redeveni grînarul Europei, nu al milionarilor de carton. Cînd guvernaţii lacomi nu vor mai fi conectaţi la robinetul statului, cînd puterea nu va mai fi o turmă de rozătoare ruptă de realitatea poporului, cînd legile nu vor mai fi încălcate şi schimbate în hora corupţiei, cînd la curtea Europei nu se vor mai foì piţipoance, oieri şi agramaţi, cînd România nu va mai fi condusă de piraţi, chelneri, tîmplari, hoţi, cînd prostituatele nu vor mai fi obiect de ştiri mondene, cînd va dispărea orice urmă a clasei politice post-decembriste. Cînd vor dispărea traficul de droguri, evaziunea fiscală, prostituţia, proxenetismul, traficul de persoane (cu un caracter secret şi bine organizat). Cînd liderii de sindicate nu vor mai fi controlaţi prin forţa banilor, cînd grupurile politico-economice de inspiraţie ocultă nu vor mai controla statul român, cînd organismele financiare internaţionale nu vor mai fi lăsate să jupoaie naţiunea de resurse.

     România este sufocată de regimul politic. Politica ţine loc de mic dejun, prînz şi cină. Nu s-a ridicat un pai în privinţa creşterii nivelului de trai al românilor după 1989. Totul pentru politic. Din tractoare s-au făcut tunuri, din spitale se fac aziluri de bătrîni. Pentru că România are o puzderie de partide care storc bani, unul dintre ele ar fiind cel mult o organizaţie a minorităţilor, nu partid (perpetuu de guvernare). România are o droaie de miriapozi care se urcă în mercedesurile plătite de stat şi coboară foarte rar în mulţimea înfometată şi sărăcită. Ceea ce vor politicienii, aceşti susţinători ai Centrului Suprem de manipulare, n-are nicio legătură cu idealurile românilor. Poporul s-a săturat să fie guvernat de imorali. A fi guvernat de o asemenea clasă politică înseamnă a fi obligat, taxat, mînat, jupuit, sărăcit, supus privaţiunilor, măsurat, pus la socoteală,confiscat, notat la fiecare bănuţ, numărat, avertizat, ştampilat, manipulat, dirijat, urmărit, inspectat la fiecare mişcare, spionat, îndoctrinat, controlat, verificat, cenzurat, pedepsit, prostit, persiflat, minţit, comandat de creaturi care nu au nici dreptul, nici virtutea.

      Sub pretextul folosului public şi în numele sacrificiului pentru ţară, eşti pus să contribui cu tot ce ai, eşti jecmănit, exploatat, monopolizat, extorcat, tras pe sfoară, jefuit de bănci, apoi, la cea mai mică rezistenţă, la primul cuvînt de împotrivire, eşti reprimat, amendat, umilit, hărţuit, vînat, supus abuzurilor, bătut, dezarmat, legat, sugrumat, închis, judecat, condamnat, denigrat, sacrificat, vîndut, trădat, batjocorit, ridiculizat, dezonorat. Aceasta este guvernarea şi justiţia ei, aceasta este moralitatea capitalistă, parafrazîndu-l pe Pierre-Joseph Proudhon. Singura soluţie pentru eradicarea cancerului social este exercitarea presiunilor asupra politicienilor care nu mai reprezintă ţara. Poporul se chinuie la modul subuman şi continuu de 22 de ani pentru bucata de pîine pe care o pune pe masă de pe o zi pe alta, în timp ce pletora bogătaşilor hoţi şi inculţi trăieşte în huzur. E tragic cînd românii spun că atît ei cît şi copiii lor nu au un loc de muncă, iar politicienii pînă la al şaselea neam n-au şi nici nu vor avea nevoie de un loc de muncă, averile agonisite fiindu-le căpătuială pe viaţă şi moştenire copiilor lor, care au învăţat de mici că a munci este treaba mulţimii. Avarilor!, bogăţia voastră o va roade molia şi o va fura hoţul. Ei trebuie doar să mintă, să fure prin rotaţie, de la adăpostul unor funcţii de stat pe care le ocupă.

     Această suprasaturaţie va schimba istoria noastră? Nu se ştie, dar sigur va creşte în lunile şi anii următori şi la noi şi pe glob şi va pune sub semnul întrebării întreaga clasa politică, statele sociale, Uniunea Europeană şi noua ordine mondială (a se citi noua sclavie mondială).

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES