Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                                                    ROMÂNI CONTEMPORANI, DE EXCEPŢIE

 

                                                                                                                                                                                                                

THEODOR DAMIAN. ETICA REVELAŢIEI ASUMATE

  MIRCEA A. DIACONU 

            Arşiţa pustiei şi În casa fulgerului, iată fascicolele de început şi de sfîrşit ale volumului publicat de Theodor Damian în 2012 la Editura Tracus Arte, volum care are chiar titlul secvenţei mediane, Apofaze. Şi dacă titlurile cu care se deschide şi se încheie volumul situează experienţa, poetică şi deopotrivă existenţială, sub semnul ardenţei, al unei ardenţe care, dînd senzaţia distrugerii, împlineşte, e de presupus că apofaza, adică dorinţa de a ajunge la Dumnezeu, stă sub aceleaşi coordonate. Cert este că volumul, unitar în totul, deşi fiecare dintre cicluri are propria-i individualitate, face o pledoarie implicită pentru paradox, pentru o cunoaştere (şi o participare prin cunoaştere) care se sustrage raţionalului, explorînd un teritoriu accesibil doar tainei. În jurul acestui motiv implicit, al tainei, se construieşte poezia lui Theodor Damian.
            Colocvială, căci, fie şi implicit, poetul se adresează mereu cuiva, poezia lui e şi o interpretare a datelor care aparţin fiinţei. Dar o interpretare care nu e contrariată de impasul în care se situează logica, raţiunea, pre-judecata, experienţa. Dimpotrivă: în faţa tainei, pe care o pune în evidenţă şi o condensează în metafore (care ar putea fi numite, în termeni blagieni, revelatorii), Theodor Damian nu trăieşte impasul eşecului, ci o apoteoză imnică. În fapt, imnuri sînt poeziile lui Theodor Damian. Fără nimic, însă, din solemnitatea retorică şi de la un moment dat manieristă a cărţilor de imnuri semnate de Ioan Alexandru. Situată în miezul poeziei lui Theodor Damian, experienţa religioasă e organic transformată în etică, în fundament existenţial oferit celorlalţi ca lecţie care nu are nimic didactic. O etică a tainei şi paradoxului, căci „paradoxul / ţine baierele fiinţei”.
            Arşiţa pustiei are în centru cîteva metafore (sau, mai exact, simboluri metaforice), precum peştera, şarpele şi pustia. În centru e plasată, însă, explicit neputinţa înţelegerii tainei care se află în miezul acestor date şi care întemeiază. Poate că, pentru a releva felul cum se articulează poezia lui Theodor Damian, ar trebui citită în întregime prima poezie a volumului. În paranteză fie spus, a cita un vers sau mai multe e într-o anume măsură irelevant. Poemele ar trebui citate în întregimea lor, întrucît sensul se construieşte din construcţia întregului. Or, ceea ce contează în această poezie e sensul, e relevarea tainei ca sens, o potenţialitate proiectată ca hermeneutică. Deşi nu rareori imaginile poetice au putere în sine. O expresivitate care depăşeşte relaţia dintre concret şi abstract, pentru a se concretiza în revelaţie: „Cum iese fulgerul din ruga fierbinte / şi cum creşte / n-am cuprins / în peşteră-i frig / dar stînjenelul înfloreşte / şi arde / ca rugul în pustie / nestins”.
            Revenind la poezia cu care se deschide volumul, Aşa ţi s-a spus, leit-motivul ei este „cum să ajungi acolo / ce taină este aceasta”. Or, primul dintre cicluri continuă cu ipostazierea cîtorva taine: „Peştera adevărată / are două intrări / ea este viaţa şi moartea / pîntece şi mormînt / mormîntul ca pîntece / peştera nu poate nimeni s-o sfîrtece” (Cuprinsul peşterii ca o întreagă pustie), ori: „În fiecare adînc / doarme un şarpe / chiar cînd e plecat / locul lui e acolo / locul e şarpele / a plecat dar şi-a lăsat / visul în loc / halucinaţii rătăcitoare / te-au prins şi te ţin / la mijloc / dincolo de vis cauţi realitatea / în lăuntrul fluorescent / al cuvîntului tău / dar de ce nu dincoace? / Cum desparte fulgerul / îngemănarea dintre bine şi rău?” (În fiecare adînc). E vorba despre simboluri cu multiple înţelesuri, nesupuse unei explorări analitice. În Văzut-am pe Satana ca un fulger, peştera e asociată singurătăţii, dar o singurătate care implică reprezentarea şi alteritatea: „Singurătatea pare mult mai frumoasă / nu-i aşa Gellu Dorian / cînd stai singur în faţa lui Duzmnezeu / cînd stai în peşteră / ca Iona în pîntecul chitului / şi te întrebi / cine zic oamenii că sînt eu?”. Altundeva, singurătatea e asociată rugăciunii, căci ea transfigurează fiinţa în rugăciune: „Luna se înalţă / peste peşteră / [...] dar nu mai ştii unde eşti / şi ce faci / căci deja ai devenit / rugăciune”. Cine eşti ? – iată întrebarea care se află la temelia discursului poetic al lui Theodor Damian. Şi întrebarea creează premisele configurării unui sine care se identifică cu marile simboluri: „Ochiul pustiei creşte în mine / şi-mi adînceşte peştera / umbrele-mi fug / dintr-un loc în altul / ochiul însă le prinde / aşa cum în adîncul mării / oricît de ascuns / prinde înaltul” (Plus infinit). E o lirică interogativă, chiar dacă nu întotdeauna interogaţiile sînt explicite. Firesc, în fond, pentru configurarea unei poezii a tainei. Iată un alt exemplu, dinspre finalul volumului: „Acasă este locul de unde vine / cuvîntul / cum se naşte cuvîntul ? / care e pîntecele său? / ce făcea el înainte de / naştere? / ce fulger l-a zămislit / din ce hău ?” (Pîntecele cuvîntului). În tot cazul, în spaţiul acesta în care paradoxul instituie adevărata libertate, poetul pledează pentru protejarea tainei. Soluţie blagiană pusă în ecuaţie teologică: „Ia bisturiul / de pe taina aceasta / nu-ncerca / în ea bumerangul / şi vraja / şi blestemul / descîntecul / pescarul dibaci / ce gata stă la pîndă / cu mreaja // [...] // Dacă mergi spre tăcere / mergi spre pustie / cînd vei lua pustia cu asalt / ţi se va trimite glas subţire / de vînt / să-ţi şoptească despre / cele ce vor să fie / despre cum poţi bea / în acelaşi timp / din adînc şi înalt” (Cînd vei lua pustia cu asalt).
            Simbolurile acestea, cel puţin cel al peşterii, se reiau în grupajul următor, ca şi ideea învierii prin păstrarea tainei. „Corabie a mîntuirii”, peştera e începutul, asemenea cuvîntului devenit rugăciune: „Pocneşte cuvîntul de sens / ca o gravidă gata să nască / rugăciunea mea încinge / altarul / ce-mi absoarbe ca o pîlnie / cuvîntul / pînă ce coliva devine pască”. Şi-n tot acest timp, ameninţarea lumii concrete, „cîinii din Baskeville”. Poetica lui Theodor Damian, configurată aici, face din cuvînt miezul fiinţei („am pus toate cele / de pomenire / într-un singur cuvînt / acolo este mama / din cuvîntul acela vin / prin acela voi fi / şi sînt” – Mai am un cuvînt), calea care asigură mutaţia esenţială, metamorfoza în căutarea lui Dumnezeu: „poezia ca drum spre izvor / ca dinspre morţi înspre vii / izvorul ca poartă spre dincolo / pe care încă nu-l vreau / dar de care mi-e dor” (Ca o regină sacrificată). Şi implicit o pledoarie pentru paradox, metodă de cunoaştere care refuză inerţia raţiunii şi a experienţei, chiar dacă ceea ce produce este frica: „Un singur adevăr / paradoxul / ne sperie dar ne place / goliciunea lui / ameninţătoare / aşa cum ne place viaţa / în care nu se mai moare. // Avem o singură frică / paradoxul / şi un adevăr / care ne fulgeră / şi ne trage spre el în răspăr / cum poate să-ţi fie frică de el / cum poate fizica / să se teamă de metafizică / ce rînduială este aceasta”.
            Asociat metafizicii, paradoxul este soluţia salvării fiinţei. Iar poezia lui Theodor Damian variază pe această temă, a neputinţei logicii de a descrie ori de a păstra inefabilul. Finalmente, pledoaria devine o laudă a împlinirii prin asumarea tainei: „Cu un şarpe de-a stînga / şi cu unul de-a dreapta / aşa trăim / avem de ales între două spaime / dacă nu-nţelegem taina / murim / Ţi s-a dat un şarpe / ca să mori / şi unul / ca să trăieşti / cînd unul te muşcă / altul te scapă / ce taină este aceasta / şi cum s-o dezlegi / cînd eşti atîta / pămînt, foc, aer şi apă / dacă mai eşti altceva / poate mai ai o şansă / să-nţelegi / dar tocmai aici este cheie / ca să fii doar atît / sau încă şi altceva / să alegi” (Ce taină este aceasta). Cel puţin cel de-al doilea grupaj de poeme construieşte astfel de paradoxuri care au rolul de a hrăni experienţa poetică.
            În fapt, în viziunea lui Theodor Damian, experienţa poetică este o experienţă de situare în lume, de raportare la o identitate recuperată, o trăire în interiorul tainei. Faptul că viziunea este ocultă este cu atît mai relevant. Tocmai de aici convingerea că „n-am să aflu / planul Arhitectului / să-l dejghioc”, dar  tot de aici trăirea în plină revelaţie: „poate nu-mi este îngăduit / catedrala ta însă / luminează deşertul”. Motivul peşterii revine astfel, fie în ipostaze metaforice pentru a reprezenta revelaţia („iese heruvul din conţinut / şi vine în formă”), fie în forme proprii, pentru a marca punctul originar al fiinţei: „Peştera e născătoarea / pustiul divin / cel măsurat şi nemăsurat / de unde toţi îngerii vin / este mormîntul nestricăciunii / locul de unde începe / slujba de seară / / ce curge în miezonoptici / şi de acolo mai departe / Lazăre, vino afară!” (Locul unde începe slujba de seară). Peştera e, în realitate, prototipul paradoxului, concretizat în „ploaia care nu stinge flacăra” sau în „rugul lui Moise” care „arde şi nu se consumă”.
            În tot cazul, peştera e asociată cuvîntului, revelaţiei pure. De aici suita de interogaţii: „Acasă este locul de unde vine / cuvîntul / cum se naşte cuvîntul? / care e pîntecele său? / ce făcea el înainte de / naştere? / ce fulger l-a zămislit / din ce hău?” (Pîntecele cuvîntului). Casa, pîntecele cuvîntului, peştera, toate acestea sînt adăposturi ale tainei. În cel de-al treilea ciclu al volumului, În casa fulgerului, această pledoarie pentru taină capătă forma unei pledoarii pentru natură, în opoziţie cu citadinul. Imaginea „Cerbii şi căprioarele ţîşnesc / pe drumul înspre izvor” sau  stînjeneii invocaţie în cîteva dintre poeme fac pandat cu lumea tainei. Şi, deşi ocazionale, căci sînt inspirate de călătorii pe diferite locuri ale lumii (la drept vorbind, fiind dedicate majoritatea unor prieteni, ocazionale ar putea fi considerate şi multe din poeziile anterioare), poeziile acestea poartă toate ecoul tainei. Iar ultimul dintre poeme transgresează imaginea peşterii în templu, ceea ce face ca în miezul lumii să se situeze cuvîntul: „Am adormit pe piatra / mormîntului meu / citind poezie pe sub / zidurile Moreliei / studenţi, muncitori şi funcţionari / se opresc să asculte / sunetul sacadat al poetului / îngropat în grija de multe / poetul sună ca un clopot / limba cuvîntului cheamă / rătăcitorii”.
Înscrisă în cotidian, taina (şi paradoxul) ies din teritoriul metafizic pentru a se înscrie în concret. Ba mai mult, pentru a da formă concretului. Or, tocmai aici trebuie căutat sensul poeziei lui Theodor Damian, care fundamentează o etică. O etică a revelaţiei asumate.

MUZICOLOGUL COSTIN POPA, UN GLOBTROTEUR ROMÂN AL SCENELOR LIRICE DIN ÎNTREAGA LUME

  Prof. Anca Sîrghie   

   Mișcarea lui Costin Popa printre interpreții de frunte ai  scenelor de operă românești  și străine este dintre cele mai firești. Ubicuitatea sa a devenit de mult timp o tradiție și este receptată ca o certitudine a competenței.  Admirabilă inițiativă este cea a redactării unor volume, ca necesară sinteză a consemnării evenimentelor scenice, riscând altfel să se piardă în presa culturală a momentului, fie că avem în vedere revista “Cultura”, blogul personal în “Adevărul” sau  adresele sit-urilor  cu” cronici. cimec”, pe care autorul le practică, perfect adaptat la căile de circulație a informației în perioada  contemporană. Ceea ce  uimește la muzicologul Costin Popa  în anotimpul cultural postdecembrist  este ritmul susținut în care oferă publicului volum după volum cu notațiile sale pertinente de observator împătimit al fenomenului liric actual.

   Noua carte, Opera măiastra,  surprinde plăcut,  de data aceasta cu irizările ei brâncușiene din intitulare, dar  care în convergența ei este la fel de inspirată ca și cele ce au precedat-o, prin puterea  cu care transmite starea sufletească emulativă, ce naște acest întreg corpus. Admirația pentru un gen de spectacol cu totul special este tema muzicală centrală care nutrește o structură logică, de deschidere simfonică a cronicilor și interviurilor  realizate  într-un răstimp clar delimitat, mai exact în anul din urmă. O prestație uluitoare, vor zice unii cititori ai noului volum, anume cei care nu s-au edificat încă asupra ritmicității fenomenale a activității criticului în ultimul deceniu, care a publicat Opera live, 2002, Opera viva, 2004, titlul preluat după cinci ani de Simpozionul de la Cluj-Napoca, la care el a participat,  Opera în direct, 2008,Ludovic Spiess, 2009, Opera eterna, 2010, Opera divina, 2012 și Opera în portrete, 2013. Mai mult decât oricare altul, noul volum aprofundează analiza fenomenului liric, criticul lăsând impresia că este el însuși un om al scenei, încă unul atotcunoscător al tehnicilor interpretării. Pentru că n-am cum miza pe niște antecedente artistice scenice, l-aș încadra pe criticul muzical Costin Popa între spectatorii, tot mai rari în timpul nostru,cu înaltă expertiză  științifică, amintindu-i pe cei care audiau cândva muzica clasică, așezați în sala de spectacol cu partiturile în față, urmărind  cu exigență maximă executarea fiecărei note. Tempi passati! Numai că criticul Costin Popa pare că poartă toate acele partituri în mintea lui, bine depozitate, oricând gata să fie activate, așa cum numai dirijorul Florentin Mihăescu de la Cluj-Napoca mi-a mai dovedit că este capabil.

Gondolier al scenelor românești și străine, criticul Costin Popa ne poartă pe valurile spectacolelor operei lirice, ghidajul lui oferind o lecție de interpretare, utilă în egală măsură inițiaților și celor  novici. El se dovedește  un comentator avizat, ridicând de la prima filă a noului volum ștacheta  comentariului. Astfel, cele trei dive din Concertul de Crăciun  de la Sala Radio 2012, unde se plasează  în timp kilometru 0 al traseului urmat, sunt apreciate de un profesionist al domeniului, atent cu obiectivitate  la fiecare amănunt al frazării, nu numai cu ceea ce este admirabil, ci, după caz, și cu tot ce  criticul socotește a fi fost  imperfect:”Am regăsit în cântul pur al Teodorei Gheorghiu plăcuta muzicalitate, broderia lejeră de sunete frumos înlănțuite, apetența pentru desenele nuanțate, chiar dacă în vocaliza ultraacută a Gildei din aria “Caro nome”(Rigoletto de Verdi) atingerea celei mai înalte note ar fi putut fi făcută cu mai multă preciziune.“ Numai un muzicolog care stăpânește perfect partiturile   pieselor lirice interpretate și nu mai puțin calitățile stilistice solicitate de interpretarea lor ar fi reușit, ca autorul articolului,  să sesizeze  faptul că în cabaleta Ah! Non giunge uman pensiero din Somnambula belliniană soprana  din acel spectacol “a emis un superb contra- Mi bemol acut puternic, strălucitor și perfect intonat, ca o încoronare a calităților de frazare fluidă și modelată.“  Nu va lipsi  din comentariu nici dirijorul  “docilei Orchestre Naționale Radio”, care “a rămas dator“ în interpretarea celor două piese alese, chiar dacă virtuțile lui Tiberiu Soare îndreptățesc încrederea în împlinirile viitoare. O anume temeinicie care îl caracterizează va face  ca fiecărui spectacol prezentat să-I fie commentate toate contribuțiile semnificative, cu numele fiecîărui actant.Cartea devine un document de certă valoare, nu numai propriul jurnal professional.

Muzicologul Costin Popa ilustrează un model rarisim de responsabilitate profesională asumată.  Seismograf sensibil al freamătului muzical românesc și al celui internațional, autorul păstrează în noua sa lucrare structura deja cunoscută, pornind de la spectacole de operă din București și continuând, într-un grupaj anume, cu  o veritabilă cronică a Festivalului  Internațional George Enescu, ediția a XXI-a, 2013. Este o inițiativă inedită  cu totul remarcabilă și ea, mai ales că acest eveniment muzical major poate fi socotit  “unic în lume”, drept care în aprecierea lui Ioan Holender “Festivalul de la Salzburg va fi gelos“ pe el. Da, acesta este “cel mai important brand de țară al României culturale“, confirmat de opinia lui Costin Popa. În cuprins, urmează o incursiune pe la teatrele de operă și filarmonici din țară, ca evenimentelor operei lirice din străinătate să i se închine, ca totdeauna, un capitol interesant, intitulat Meridiane și bazat pe propria experiență de musical  globe-trotter neobosit, plecat în căutarea operei, pe care o savurează și o studiază pe viu. Volumul  se încheie cu capitolul Carte-Audio-Video, fără să omită  tradiționalul Album foto, care cu trecerea timpului va spori uluitor ca valoare, împreună cu textele pe care le ilustrează.

   Autorul cunoaște generațiile succesive  de soliști, care s-au afirmat de-a lungul timpului pe scena românească, tot astfel cum urmărește și fenomenul  liric internațional, cu competența  profesionistului.  Între cele mai spectaculoase apariții ale momentului este cea din concertul lui Cezar Ouatu, făcând cu vocea lui de contratenor o impresie strălucită la București unde a abordat  în compania Orchestrei Radio, condusă de dirijorul foarte tânăr Gabriel Bebeșelea, un repertoriu handelian de o rară frumusețe barocă. În plus,  Costin Popa are memoria intactă a istoriei vieții muzicale, astfel că o nouă abordare a unei partituri își dovedește rațiunea și are valoare numai dacă este comparată cu cele anterioare, așa cum se întâmplă cu Don Carlos din debutul Anului Giuseppe Verdi  la bicentenar.

     Detector de tinere talente, ca preocupare permanentă, nu numai când la Opera Națională din București semnalează Debuturi în Rigoletto, criticul muzical oferă lectorilor un tratat de teorie muzicală aplicată, împănat cu elemente de istorie a operei lirice universale.  Atent la ceea ce se întâmplă în pepiniera de talente românești, criticul  oferă în paginile volumului un curs practic, aplicat și face o școală de stilistică interpretativă pentru  tinerii soliști ai scenelor, pe care îi observă în evoluția lor. Comentând în revista “ Cultura“ din 4 iulie 2013 spectacolul cu Don Giovanni  de la Opera Națională din București,unde baritonul Ionuț Pascu a debutat, Costin Popa stimulează și alți cântăreți distribuiți în acel spectacol:”Față de prestații anterioare, am notat progresul baritonului Cătălin Țoropoc(Leporello), mult mai sigur pe el în expunerea vocii sale rotund timbrate. Cred că trebuie să urmeze exemplul lui Ionuț Pascu în italienizarea frazării, pentru evitarea monotoniei de expresie. Și tenorul Augustin Hotea(Don Ottavio) a fost în bună formă. A cântat fluid, cu derulare omogenă a desenelor melodice, cu moliciuni și delicatețe”floreziană“, dacă mă gândesc la renumitul tenor peruan Juan Diego Florez.“Departe de a rămâne lanivelul unor observații sterile, criticul consiliază tinerii cu bună credință, așteptând ameliorări în drumul lor spre evoluții strălucite, conform exigențelor pe care le comportă etaloanele de platină ale genului.

    Cartea  Opera măiastra cuprinde un calendar convingător și instructiv al vieții scenelor lirice românești din ultimul an, prin care au trecut cu brio evenimente ca bicentenarul Verdi-Wagner, Ziua Culturii Naționale,  Richard Strauss la 150 de ani de la naștere, reluarea ciclului “ Vă place opera?”, aniversarea baritonului Dan Iordăchescu la 84 de ani și Grigore Constantinescu la 75, cea de-a 4-a ediție a Festivalului Internațional de Canto VOX ARTIS la Sibiu, sărbătorirea  basului Theodore Coresi la Filarmonica din Bacău, Brașovul-capitala europeană a liedului românesc, inaugurarea Operei Române la Craiova, despre care criticul a mai scris și în volumul precedent etc. .

     Spirit dinamic, muzicologul reușește să încredințeze cuvântului scris sarcina de a exprima farmecul inefabil al muzicii. Termenii tehnici trec din sfera informaticii în cea muzicală atunci când-vom lua un singur exemplu- Opera Națională din București își găzduiește marile talente revenite din diaspora, oferind publicului un spectacol liric similar celor  de pe marile scene ale lumii, iar comentariul criticului  se oprește asupra managementului lui Răzvan Ioan  Dinică, despre care se poate spune:”Are hardware-ul la dispoziție. Dar software-ul? Va reuși? Să vedem.“Comentatorul are proprietatea termenilor neologici de ultimă oră ( demers crossover, Regietheater, cu implicațiile conceptului în spectacolul cu Rigoletto la București,   streaming optim, mare ductilitate,  un challenge pentru operă,  o fraseggiatrice, baghetă sau voce emergentă etc.) și pune expresivitatea metaforei și epitetului ( arc melodic, pictura sonoră ), folosite cu deplină cumpătare,  în slujba exactității unor idei care apar astfel clare, edificându-ne asupra mesajului ce se vrea transmis.  Nu vom stărui asupra termenilor muzicali atât de proaspeți și exacți  în acolada  deschisă de la cabaletta, belcantist,  ambitusul vocii la expresia  familiară  “glas de buzunar”.

Una dintre temerile care amenință viitorul acestui gen muzical este inadaptarea spectacolului la nou, la modernitate, de unde o rezistență istorică. Din comentariul lui Costin Popa se desprind și unele inovații scenografice ale spectacolului de operă, inovații care în prezent se doresc modernizant- refrișante. Așa este acel one-woman show cu soprana Catarina Coresi Lal,  artistă totală, care a spart în spectacolul liric de la Teatrul Nottara din capitală tiparele clasice ale genului prin colajul de text și muzică. (Pentru deschiderea de evantai a actului critic, să precizăm că nu lipsesc din acel comentariu nici referirile la prestațiile de viitor apropiat ale sopranei pe scena vieneză.) Din alte pagini aflăm că s-a realizat o formulă concertantă, cu unele proiecții electronice, (ce-i drept, neconvingătoare), că Rigoletto s-a jucat la București printr-o translatare în perioada americană a lui Al Capone a anului 1929,  în spiritului Regietheater, spirit în care s-a realizat și puternicul spectacol Otello, al  Verei Nemirova din Festivalul Enescu. sau se promovează opera comică pentru copii, consemnându-se evoluția Corului  Academic Radio și  cea a Orchestrei Naționale. Venind de la Maria Callas în conlucrare cu regizori ca Visconti și Zefirelli, Regietheater, ca trend,  a fost  încercat și la Viena în spectacolul verdian Attila, unde apar  în scenă trotinete și fotolii cu rotile. Nu lipsește o anume rezervă în consemnare la acel Don Carlos în care din spirit inovativ s-au introdus scene cu pizza-boy și rațe “arse” în cuptor.  Importantă pentru echilibrul viziunii criticului este și reluarea unor capodopere, precum Faust de Gounod în regia lui Alexandru Tocilescu la Opera bucureșteană, dacă ar fi să ne oprim numai la un singur exemplu de restudiere la nivelul întregului complex solistic și  la cel scengrafic, ceea ce a constituit o provocare.

Între parametrii evaluării la Costin Popa, poate cel mai interesant pentru lectori este cel al evoluției și  clasării interpreților. Aflăm că între sopranele de traseu internațional,  tânăra Anita Hartig, originară din Bistrița, are o voce, o stilistică și o o emoționalitate care sunt “bijuterii de aur.“ Mezzosoprana Ruxandra Donose are “prestații la nivelul marilor teatre ale lumii, unde este oaspete obișnuit.“Incitantă este și notația demnă de paginile unei critici de întâmpinare:“Apropo, a auzit cineva de Valer Barna-Săbăduș, născut la Arad, care –la 27 de ani- a sedus Franța și Germania?” La Elena Moșuc  ca “belcantistă renumită pe marile scene internaționale“ criticul apreciază printr-o triplă superlativizare  “întreaga sa măiestrie, importantul său bagaj tehnic și desăvârșita cultură de stil.“Mezzosoprana Cecilia Bartoli, cercetătoare împătimită a partiturilor uitate în arhive italiene, a interpretat la Haus fur Mozart din Salzburg rolul “teribil“ al Normei din opera lui Belinni, cântând “ pictural, emoționant, răscolitor.“, dar-Helas!-  fără a o egala pe Maria Callas, care atinsese absolutul în acest rol de neuitat. Important este de știut că Elena Moșuc, intrată în pleiada marilor soprane ale lumii și recunoscută ca maestră mozartiană, a fost aplaudată cu frenezie și pe scene românești.

    În noul său volum, criticul muzical apropie lectorului neinițiat  nume mai puțin cunoscute din lumea operei pe diferite meridiane ale lumii.  În  spectacolul Don Carlos, pus în scenă  la Salzburg, între  veterani, basul finlandez Matti Salminen în rolul Regelui Filip,  baritonul american Thomas Hampson interpretând pe Marchizul Posa, nelipsit, de altfel,  în ultimul sfert de veac de la Salzburg,basul britanic Robert Lloyd în rolul Călugărului,  ca și basul Eric Halfvarson, au de luptat în prezent cu restriștile vocale ale vârstei mai înaintate. Nu alta este soarta lui Placido Domingo în ultimele evoluții, altfel cu totul notabile.

  Opera măiastra vine după o carte dedicate de Costin Popa portretelor de artiști ai scenei lirice. Acest fapt explică de ce interviurile sunt de data aceasta mai puțin abundente. Între interviuri, cel cu mezzosoprana lirică Liliana Nikiteanu, amintind de colaborarea ei cu celebra Cecilia Bartoli,  conduce spre concluzia că artista româncă a interpretat 80 de roluri în 30 de ani. Cel mai consistent și extins  este interviul dat de Alain Surrans, directorul Operei din Rennes.   Realitatea este că albumul foto este așteptat cu interes la fiecare nou volum al lui Costin Popa. Oricum l-a conceput el ca personalizare, acest segment ultim al volumului oferă o altă, necesară fațetă  de prețuire a oamenilor operei, când artiștii coboară de pe scenă, apărând în momentele de după aplauzele spectacolelor, mai destinși, de cele mai multe ori chiar cu paharul de șampanie în mână. Cât de valoroase vor fi asemenea imagini peste câteva decenii ca remember !   

Este vorba de un nou volum  de critică muzicală, scris nuanțat și expresiv, care nu se citește în flux continuu, ca un roman, ci  Opera măiastra se abordează în liniște, spre a se savura pagină de pagină, ca lectură ce îmbogățește mintea și sufletul, deopotrivă. Asistăm la o maturizare a metodei de abordare, într-un crescendo ce trebuie salutat. Așadar, o carte care instruiește și clădește în spirit. Ferit de formula savantă a tratatului de istoria muzicii, ciclul celor-deja!- șapte volume, diverse în abordarea lor, chiar dacă o anumită structură de fundal rezistă, este o istorie vie a ultimului deceniu muzical.Este istoria vie a participării artiștilor români pe mari scene ale lumii și a prezenței unor soliști străini pe scene din țară.Tocmai de aceea, acest summum  de cronici și interviuri, deloc formale în alternarea lor,  va rămâne o contribuție de referință în domeniul spectacolelor de operă lirică, mai ales acum când ea are nevoie de consemnare și sintetizare, are nevoie de promovare prin comentariul autorizat al unui expert.
În mod cert, mereu încântat să revină în săli de opera și să respire”aerul unic, vibrant, al unui spectacol“,   Costin Popa prezintă fenomenul muzical situându-se în centrul lui, nu privindu-l din exterior.  El nu-l preia din surse secunde, ci îl receptează “în direct”, chiar dacă muzicologul nu omite  consultarea website-urilor de la teatrele din țară și din străinătate, care pentru el este un instrument curent de informare. Visul său este ca la Operă, seară de seară să fie atmosferă de încântare, pentru că menirea  spectacolului liric este să pună în ecuație “arta” cu “bucuria” sufletelor. Și nu s-ar putea afirma că în anotimpul turbionar al zilelor noastre care înghite cultura în loc să o încurajeze, nu  este lipsă de un asemenea model de prestație conștientă, responsabilă, ce ne încredințează că opera lirică este vie tocmai pentru că este perenă.

                                            Norman Manea, elogiat de presa suedeză: „Este un gigant al literaturii române”

  de Madalina Cerban - Mediafax 

 (Foto-Bogdan Statin)

    Scriitorul Norman Manea este, din nou, în atenţia presei suedeze, de această dată cu volumul de povestiri "Octombrie, ora opt", apărut în traducerea traducătoarei Inger Johansson, la editura 2244, informează Institutul Cultural Român (ICR) de la Stockholm.
Acesta este al treilea volum de Norman Manea publicat în limba suedeză, după "Întoarcerea huliganului" (2012) şi "Vizuina" (2013). Asemenea celor precedente, şi acest titlu s-a bucurat de reacţii entuziaste din partea presei, majoritatea semnate de recenzenţi care sunt, deopotrivă, scriitori.

Astfel, revista Dagens bok scrie că Norman Manea este "un gigant al literaturii române", în timp ce Dagens Nyheter aminteşte faptul că scriitorul român şi-a clădit, prin toate cărţile publicate până acum, reputaţia unui candidat serios la premiul Nobel.
 
În Göteborgs Posten, scriitorul Ulf Eriksson compară proza lui Norman Manea cu cea a lui Thomas Mann şi Hugo Claus, descriind-o ca fiind "concretă, savuroasă, grotescă, intuitivă şi totodată intensă, aluzivă şi deseori parodică".

În Sydsvenskan, scriitoarea Eva Ström descrie cartea în termeni similari, considerând-o o lucrare excelentă pentru cititorii care vor să intre în contact cu opera lui Norman Manea, o carte "scrisă fără compromis", "de o forţă deosebită".

Scriitorul Kaj Schueler îşi deschide cronica din Svenska Dagbladet cu observaţia că Norman Manea, asemenea lui Imre Kertész, a transformat experienţa lagărului în "literatură memorabilă", în timp ce Anneli Dufva de la Radiodifuziunea suedeză punctează că avem de-a face cu "o literatură bine scrisă, trăită, fără compromisuri".

Scriitorul Joar Tiberg de la Aftonbladet remarcă şi el "măiestria" lui Norman Manea în "acuitatea detaliilor şi arta amintirii". Majoritatea recenziilor se opresc, de asemenea, asupra "subtilităţii" şi "forţei" traducerii realizate de Inger Johansson.

În ultimul timp, Norman Manea a devenit un contributor constant al cotidianului naţional suedez Dagens Nyheter, care îi consacră un amplu interviu cu ocazia apariţiei celui mai recent volum, dar şi în contextul împlinirii a 70 de ani de la eliberarea lagărelor naziste. Printre temele abordate se numără copilăria într-un lagăr de concentrare din Transnistria, ataşamentul faţă de limba română, exilul în Statele Unite, recrudescenţa antisemitismului în Europa şi viitorul literaturii.

Norman Manea îşi va întâlni cititorii suedezi în această toamnă, când va participa la mai multe programe organizate la Târgul de Carte de la Göteborg şi la sediul Institutului Cultural Român de la Stockholm.

Norman Manea, născut în 1936, este unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi "writer in residence" la Bard College, New York.

De la debutul din 1966 şi până în 1986, când a plecat din ţară, a publicat zece volume, fiind distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În 1992, a primit Bursa Guggenheim şi premiul MacArthur, în 2002 i s-a atribuit premiul internaţional de literatură Nonino pentru Opera omnia, iar, în 2006, premiul Médicis Étranger, pentru volumul "Întoarcerea huliganului".

În anul 2010, a primit titlul de Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor din partea Guvernului francez, iar, în anul 2011, a fost distins cu prestigiosul premiu literar Nelly Sachs. În 2012, Uniunea Scriitorilor din Romania i-a decernat premiul naţional pentru literatură şi, în anul 2014, l-a inclus pe lista propunerilor României pentru premiul Nobel pentru literatură.

La editura Polirom, Norman Manea a publicat "Întoarcerea huliganului" (ediţia I, 2003; ediţia a II-a, 2006, 2008, 2011), "Plicuri şi portrete" (ediţia I, 2004), "Fericirea obligatorie" (ediţia a II-a, 2005, 2011), "Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul" (ediţia a II-a, 2005; ediţia a III-a, 2013), "Anii de ucenicie ai lui August Prostul" (ediţia a II-a, 2005, 2010), "Plicul negru" (ediţia a IV-a, 2007, 2010), "Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici" (2008), "Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow" (2008), "Vorbind pietrei" (2008), "Atrium" (ediţia a II-a, 2008), "Variante la un autoportret" (2008), "Vizuina" (ediţia I, 2009; ediţia a II-a, 2010), "Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian" (2010), "Cuvinte din exil" (împreună cu Hannes Stein, 2011), "Captivi" (ediţia a II-a, 2011), "Cartea fiului" (ediţia a II-a, 2012), "Zilele şi jocul" (ediţia a II-a, 2012).

                                                                 Peisaj al realităţii americane împletite în versuri româneşti

                                                               „Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88 p.

   Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.”
                                      

                                                                   Theodor Damian – profesor şi scriitor

   Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie – Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 (Teologie sistematică – Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică – Istoria Bisericii). Theodor Damian este profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008.
   Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.
        

                                                                                            Stânjenelul arzând”

   Metafora stânjeneilor din titlul acestei cărţi ascunde – de fapt relevă identitatea fiecărui om prins în hora acestei lumi, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentului ce trece şi ne marchează cu fiecare clipă. Suspendat între două tărâmuri – cel al patriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi în care trăieşte în momentul de faţă – Theodor Damian surprinde tensiunea dintre cele două lumi, paradoxul existenţial dintre două moduri de a trăi care se contrazic, se întretaie, dar se şi întrepătrund, formând o nouă identitate, a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fie ataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc.
   În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori se contrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozie iminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şi cel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cu întunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud// Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu o mireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.”
  Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la un destin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemenea unei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşi descopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de a deveni.
                                  

                                                                                                                                           „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”

   Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţei să fi fost alterate de mercantilismul unor meleaguri ce noi le credeam sfinte, privindu-le de departe. Se prea poate ca în această ţară de adopţie să descoperi că totul nu este altceva decât o „sforărie”, un loc unde „Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor”. De aceea, Theodor Damian afirmă: „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă/ Sau ca-n hala veche/ Din Omaha, Nebraska/ Cu pantofii-n vitrină şi cu/ Vitrina-n pantofi// American Express, Visa şi Discover/ Sunt singurele carduri/ Acceptate pe moment// Tot ce este în hală/ Se ţine suspendat de sfori/ Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Mai subţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor.”
                                                       

                                                                                                                                                                       „Miere şi lapte”

   Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă, cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în care te-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace, îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometri distanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”: „Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Din rana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuie lumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”  Aceste impresii ce se ridică din adâncul memoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şi monstruoase. Imaginea plină de rezonanţă a Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologia monstrului care oferă miere şi lapte pe cartelă. Se poate să fie un ecou al timpului când monstrul comunismului promitea lapte şi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot mai greu de procurat şi tot mai dificil de convertit în alimente.
                              

                                                                                                                                                         „Când spintecarea mi-e locuinţa”

   Dar pentru a nu rămâne cu o imagine prea tristă asupra existenţei cu care ne luptăm, autorul ne arată „Singurul mod în care existăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poate să şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/ Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acela ce îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-e locuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundat într-o mare de vis.” Prin urmare, „Starea de spintecare” ce descrie prima parte a acestor „Stihiri cu stânjenei” nu reprezintă altceva decât disecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în care s-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze în lumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar „matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu de trăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu la atingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea.
                                          Theodor Damian – om al gliei româneşti
   Şi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşte într-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa după înavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitându-se ce a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămână cu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul unde s-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al gliei româneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei” merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încă sânge românesc.
                                                                                  

                                                                                                                                                                                                                                                                                      Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Marin Moraru, la TIFF: Nu îmi place să filmez, când mă văd pe ecran mă doare stomacul

  de Vasile Măgrădean, Andreea Tobias 

  Actorul Marin Moraru, care va primi Premiul de Excelenţă al TIFF 2015 pentru întreaga activitate, declară că nu îi place să filmeze, fiind mai mult om de teatru, şi spune că, atunci când se vede pe ecran, îl doare stomacul, transmite corespondentul MEDIAFAX.
Marin Moraru a declarat, vineri, la Cluj-Napoca, la o dezbatere organizată în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), că structura sa este de om de teatru.

"Premiul de Excelenţă al TIFF este aprecierea maximă din partea breslei, calificativul pe care mi-l dau nu este de la oricine, este plăcut, onorant şi ţine de o mândrie de înaltă clasă. A fost o surpriză pentru că înaintea mea sunt mulţi actori care merită acest premiu şi nu ştiu de ce m-au ales pe mine, sunt unii mai competitivi. Structura mea este de teatru, nu prea am dat mâna de multe ori cu filmul, a fost întâmplător, dar benefic. Nu îmi place să filmez, când mă văd pe ecran mă doare stomacul, îmi da seama că nu am făcut ce trebuia, puteam să fac mai multe. Zgârietura pe peliculă rămâne, nu poţi să o ştergi, dar la teatru o mai ştergi în următorul spectacol, în schimb la film nu mai poţi modifica nimic", a spus actorul.

El a adăugat că toate rolurile din filmele în care a jucat i-au provocat dureri de stomac, dar a şi refuzat unele roluri, "pe criterii de suflet".

"Dacă rolul nu mă atinge, nu mă interesează, nu mă duc acolo, fără dragoste nu poţi face meseria asta. Toate rolurile pe care le-am jucat au fost plăcute, sunt facerile mele", a spus Marin Moraru.

Actorul a jucat, printre altele, în filme precum "Operaţiunea Monstrul", "Actorul şi sălbaticii", "Toamna bobocilor", "Iarna bobocilor", "Concurs", "Faleze de nisip" şi "Chiriţa la Iaşi".

Marin Moraru va primi, sâmbătă, la Gala de închidere a TIFF 2015, Premiul de Excelenţă.

TIFF are loc între 29 mai şi 7 iunie la Cluj-Napoca, fiind organizat de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc şi Asociaţia pentru Film şi Cultură Urbană, cu sprijinul Ministerului Culturii, Centrului Naţional al Cinematografiei, Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca, Institutului Cultural Român, Consiliului Judeţean Cluj, Programului Europa Creativă - MEDIA al Uniunii Europene.

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES