Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

Misterul morţii lui Vlad Ţepeş: ce caută rămăşiţele domnitorului valah într-o biserică din Italia?

   Moartea lui Vlad Ţepeş – ca şi multe aspecte ale personalităţii sale şi ale vieţii sale zbuciumate – este învăluită în legendă şi mister. Printre altele, nu se cunoaşte locul în care a fost înmormântat, deşi au fost emise diverse ipoteze în acest sens. Cea mai recentă dintre aceste ipoteze este cu totul surprinzătoare: cercetări recente sugerează că mormântul domnitorului s-ar afla într-o biserică din Napoli.

Istoricii credeau, în marea lor majoritate, că Vlad Ţepeş, supranumit Drăculea (sau Dracula, după cum a devenit apoi cunoscut în Occident) ar fi pierit în luptă, în cursul unei bătălii cu turcii, în timpul celei de-a treia şi ultimei sale domnii (1476), care a durat mai puţin de două luni. Locul în care a fost îngropat a rămas necunoscut; s-a vorbit despre Mânăstirea Snagov (dar cercetările au infirmat această ipoteză) iar mai târziu, despre Mânăstirea Comana – ipoteză acceptată de mulţi istorici români.

Dar oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Tallinn, Estonia, au descoperit dovezi documentare care sugerează o altă desfăşurare a evenimentelor: domnitorul ar fi fost luat prizonier, apoi răscumpărat de o fiică a sa, aflată în Italia, şi că ar fi murit aici, fiind îngropat într-o biserică napolitană.

Născut în 1431, Vlad Ţepeş aparţinea unei familii nobile, tatăl său făcând parte din aşa-numitul Ordin al Dragonului, un ordin militar-religios, ce avea ca scop apărarea creştinismului şi lupta împotriva turcilor.

În 1476, când Vlad Ţepeş a dispărut, s-a crezut că a pierit în  luptă. De fapt, susţin cercetătorii de la Universitatea din Tallinn, ar fi fost făcut prizonier de către turci, fiind apoi eliberat, în schimbul unei sume de bani trimise de o fiică a sa, numită Maria, care trăia la Napoli, căsătorită cu un nobil napolitan.

O piatră de mormânt recent descoperită la biserica Santa Maria La Nova din Napoli, în aceeaşi capelă funerară în care sunt îngropaţi fiica şi ginerele lui Vlad Ţepeş, ar putea marca locul în care a fost înmormântat acesta, spun cercetătorii estonieni.
Piatra, investigată de cercetători italieni şi estonieni, datează din secolul al XVI-lea şi prezintă imagini şi simboluri diferite de cele asociate cu nobilimea din Napoli.  

Printre altele, apar un dragon (evocare a numelui Dracula) şi doi sfincşi, ce simbolizează Teba, oraş grec antic al cărui nume putea fi scris Thebes, dar şi Tepes. Cu alte cuvinte, crede specialistul în istorie medievală Raffaello Glinni, pe piatra de mormînt ar fi înscris, în simboluri alegorice, chiar numele domnitorului.

Specialiştii încearcă acum să obţină autorizaţia de a cerceta mormântul, în speranţa de a clarifica enigma.

Ziua Unirii Principatelor-Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

  Viorel Rus  

           Aniversăm astăzi „Unirea Moldovei cu Ţara Românească”, de la 24 ianuarie 1859, eveniment epocal pentru istoria neamului românesc. În timpurile acelea au ieşit la iveală personalităţi ce au rămas înscrise pentru totdeauna in inimile noastre între care în prim plan domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest mare român s-a scris mult, dar nimeni atât de documentat precum istoricul de excepţie, academicianul A.D.Xenopol (1845-1920), în lucrarea sa mai puţin cunoscută publicului larg, „Domnia lui Cuza-Vodă”. Consemnez pentru cititorii „Curentului Internaţional” un fragment din capitolul acestei lucrări ce analizează însuşirile caracteriale ale domnitorului, cu lumini şi umbre, aşa cum au fost.

     Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracterului său. Să le schiţăm, întrucât ne învoiesc în această lucrare amintirile contemporanilor.

            Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza –Vodă, p. 40 Comp. p. 17[1]).

            Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861 ( „Românul”, 20 ianuarie 1862).

            Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce a ieşit din domnie fără să fi făcut avere mare        (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, p. 132 Comp., Anghel Dimitrescu, Discursurile lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1886, p. LV).

            El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa şi traiul său erau cumpătate, avea însă mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ.

Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către duşmanii săi. Aşa când apără pe mitropolitul Meletie, care era să fie dat în judecată, pentru că tăgăduise legitimitatea adunării din 1858, când ceru să se recunoască prinţul Grigore M. Sturza de deputat în aceeaşi adunare, când anulă în afacerea antreprizei şoselei din Galaţi sechestrul pus pe averea lui Lascăr Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din duşmanii lui cei mai rostiţi. (Vezi Decretul din 6 octombrie 1865, în Monitorul Oficial din 8 octombrie 1865).

Pe lângă dreptate avea însă şi o mare delicateţe de simţăminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune, că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, i-o restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu Zane către A.D.Xenopol, publicată în Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2. Vezi şi Monitorul Oficial, 4 iunie 1892).

Cuza era apoi foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Încă din timpul pârcălăbiei lui, pe când oştirile austriece ocupau Galaţiul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuviinţi. Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care i se răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români, ca să prindă pe acei austrieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi îi aduse la cazarmă. Comandantul, pentru a nu păţi şi altădată o atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere şi a vărsa sânge, luă măsura de a pune soldaţii săi la rânduială. Această notă a caracteruluilui Cuza va domina mai ales în politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere (Dovezile se vor aduce în cursul expunerii).

Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor şi în această privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care trebuia să-l prefacă din starea de barbarie orientală în aceea a occidentului civilizat.

Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17.).

Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca       (Place c. Walenski, 9 mai 1859, acte IX, p. 336: „Tout ce qui sent l`application et les affaires le fatiguent”, acelaşi Walenski, 34(12) ianuarie 1859, Ibidem, IX, p. 242: „ par une bizarrerie de son caractere, a la fois et paresseux, on ne le vit pas se placer au premier rang des lutteurs qui respousserent avec tant de`energie les intrigues de la Turquie et de l`Austriche”).

Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de cei ce-l înconjurau mai aproape şi ţinea în seamă prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsa adeseori trebile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de a se constitui aşa numita lui camarilă (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat.

Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie … În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”)…

            Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce pe tronul ţărilor române în momentul cel mai critic al vieţii lor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mersul politic al lumii…”

1Decembrie 1 9 1 8 - MAREA UNIRE

           Cu ajutorul unei politici expansioniste, imperiul habzburgic a subjugat de-a lungul istoriei  numeroase popoare, încercând să le asimileze prin  distrugerea identităţii lor naţionale. În toamna anului 1918 însă, în urma înfrângerilor militare pe toate fronturile de luptă, acest imperiu bicefal s-a destrămat. La declanşarea primei conflagraţii mondiale ţara noastră se afla practic strivită între cele două mari imperii, Rusia în Răsărit şi Austro-Ungaria sprijinită de Germania în Apus, în sud fiind ameninţată de Bulgaria şi Turcia, aliate prin tratate militare cu Germania. După ce şi-a păstrat neutralitatea timp de 2 ani, România s-a alăturat Puterilor Antantei, obţinând din partea lor promisiunea împlinirii visului de Secole al unirii cu teritoriile aflate sub ocupaţie străină.          

          Primul Război Mondial s-a declanşat la data de 28 iulie 1914, după ce imperiul Austro-Ungar a declarat  război Serbiei ca urmare a asasinării la Saraievo a prinţului lor moştenitor, război care avea să se extindă apoi la scară mondială. În fata cererilor tot mai insistente ale celor două părţi combatante de a intra în război de partea lor, Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia la data de 3 August 1914, a hotărât rămânerea ţării noastre în “espectativă armată”, adică neutralitate cu alertă maximă.  Primul ministru Ion I.C.Brătianu a respins presiunile Germaniei de a intra în război alături de Puterile Centrale, iar  Regele Ferdinand, având alături pe înţeleapta Regina Maria, a adoptat o poziţie conformă cu aspiraţiile poporului român. El a condiţionat intrarea trupelor noastre în luptă alături de Puterile Antantei de recunoaşterea drepturilor noastre sacre asupra străvechiului pământ al Transilvaniei.  Astfel, la data de 17 August 1916 s-a semnat între România şi Puterile Aliate o Convenţie Politică şi Militară, iar în ziua de 27 a aceleiaşi luni s-a decretat mobilizare generală, transmiţându-se Austro-Ungariei declaraţia de război. Trupele române au trecut Carpaţii eliberand primele oraşe transilvane, dar, dupa primele succese repurtate în luptă situaţia conjuncturală ne-a devenit complet nefavorabilă, România rămânând fără aliaţi, prinsă în mijlocul furtunii care se dezlănţuise. Victoriile fulgeratoare ale trupelor române au determinat Comandamentul german să declanşeze un atac masiv la Dunăre, împreună cu aliaţii lor bulgari şi turci, pentru a evita o înfrângere zdrobitoare şi a opri îaintarea truplor noastre în Translvania.  În acele momente armata română s-a văzut obligată să facă faţă atacurilor simultane a cinci ţări, respectiv: Austria, Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia.                                                                                     După înfrângerea de la Turtucaia Comandamentul Român a decis retragerea în defensivă pe linia protectoare a munţilor, trupele române sub comanda generalului Eremia Grigorescu asigurând replierea în Moldova a Statului său Major, declarând la Oituz: “Pe aici nu se trece!”  Retragerea în Moldova s-a realizat însă în condiţii deosebit de vitrege. Lipsurile, frigul şi mizeria au creat condiţii tifosului exantematic care a făcut 12.000 de victime. Conducând “Crucea Roşie Română”, Regina Maria a dat dovadă de un deosebit devotament, aducând prin prezenţa ei alinare celor suferinzi care au purtat-o în suflet tot restul vieţii.                                                                                                                                         Repliate pe linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, trupele  române au reuşit prin fapte de arme care au intrat în legendă să oprească ofensiva germană pe frontul Focşani-Nămoloasa-Galaţi, aşteptând apoi ajutorul în tehnica de luptă prevazută în Acordul încheiat cu Puterile Aliate. În luptele de la Mărăşeşti forţele agresoare germane au avut  de trei ori mai multe pierderi decât trupele noastre.  După victorie, generalul Eemia Grigorescu adresându-se ostaşilor români a declarat: ”Mărăşeştii au fost mormântul iluziilor germane”, iar generalul  Joffre a decorat oraşul erou cu “Crucea de război”.   

În ziua de 24 iulie 1917 generalul francez Berthelot a sosit în funtea unei misiuni militare aducând muniţii şi armament nou. Cu potenţialul de luptă şi moralul refăcut, armata română a spart frontul de luptă german eliberând o mare parte din teritoriul ocupat. În legătuă cu acele memorabile lupte, iată ce declara într-un raport oficial gen. german Kurt von Morgen, referitor la eroismul armatelor noastre: “Rezistenţa românilor a fost neobişnuit de dârză şi s-a manifestat prin 61 de contratacuri în decurs de 14 zile. Ele au condus lupta la baionetă, care ne-a pricinuit pierderi considerabile”. Aliaţii nemţilor, bulgarii, au fost învinşi în Macedonia de comandantul trupelor aliate din peninsula balcanică gen.Franchet d’Esperay, ceace a dus la capitluarea Bulgariei şi Turciei, în timp ce armata austro-ungară în totală descompunere era  lichidată pe frontul italian, iar cea germană fiind obligată să ceară încetarea luptelor şi încheierea unui  Armistitiu, care a fost semnat la data de 11 noiembrie 1917.   Regele Ferdinand a decretat atunci o noua mobilizare generală, dând un ulimatum de 24 de ore trupelor de ocupaţie germane să părăsească ţara.  Într-un elan  de nestavilit, în noaptea de 10 noiembrie 1918  trupele române au trecut din nou Carpaţii înaintând victorioase până la Budapesta. În timp ce armata română străpungea Carpaţii prin trecători, Consiliul Naţional Român Central din Transilvania trimitea un ultimaum guvernulu maghiar, căruia îi aducea la cunoştinţă că: ”în virtutea dreptului la liberă dispoziţiune a neamurilor, va prelua guvernarea în toate teritoriile locuite de români, pe care le declara separate de Austro-Ungaria, formând acum cu ROMÂNIA un stat unic şi independent”.                  

            Astfel, după o ocupaţie de câteva sute de ani, în care s-a încercat deznaţionalizarea totală a populaţiei de origine româna, în propria ei ţară, aceştia au scuturat jugul asupririi şi au hotărât desfacerea totală de Ungaria. Consiliul Central Român a trecut imediat la acţiune convocând pentru data de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, unde  avusese loc martiriul lui Horea şi Cloşca şi intrarea triumfală a primului unificator Mihai Viteazul, o Adunare Naţională a reprezentanţilor tuturor românilor din Transilvania şi ţara ungurească. Peste o sută de mii de participanţi au sosit din cele mai  îndepărtate colţuri, alăturându-se delegaţilor secţiilor de votare. Gh.Pop de Băseşti fusese numit preşedinte al tuturor delegaţilor, iar Vasile Goldiş fusese însărcinat cu citirea “Hotărârii de Unire”. Iată cum sună acest valoros document istoric:Articol prim al Hotărârii Adunării Naţionale a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească, adunaţi prin reprzentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează unirea acestor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânţii cu România”.                                                                                                                                      Era 1 Decembrie 1918. Marea Unire se înfăptuise prin voinţa neclintită a poporului român.  În timp ce la Alba Iulia se desfăşura Marea Adunare Naţională a Românilor, care urma să consfinţească realipirea pământului sfânt al Transilvaniei la Patria mamă, armatele române victorioase intrau în Bucureşti avându-l în frunte pe regele Ferdinand-Intregitorul. Lipseau din păcate marii dispăruţi în luptele de reintregire a neamului: gen. Eremia Grigorescu căzut în luptele de la Oituz, gen.Dragalina căzut în încleştarea din defileul Oltului, gen.Praporgescu căzut în luptele de pe Valea Oltului, gen.Scarisoreanu căzut în luptele din Dobrogea, col.Poenaru-Bordea şi slt.Eaterina Teodoroiu “eroina de la Jiu” căzuţi în încleştările de la Mărăşeşti, col.Dubois căzut pe Arges, loc.Henry Jean căzut la Varniţa, cap.Vernay căzut la Mărăşeşti şi gen. Laffont  decedat la Iaţi, alături de mulţi alţi eroi cunoscuţi sau necunoscuţi care s-au înfrăţit pe veci în glia strămoşilor din veac. Pierderile române au fost de peste 250.000 de morţi şi peste 200.000 de răniţi şi dispăruţi.                                                                                    

         Într-un cadru deosebit de emoţionant, la 27 Decembrie 1918 Regele Ferdinand a primit la Bucureşti Actul Unirii.  Cu  acest prilej, conducătorul delegaţilor Consiliului Naţional Român din Tansilvania Vasile Goldiş, declara: “Prin această  unire s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: unirea într-un singur stat al tuturor românilor”. A doua zi, la 28 decembrie 1918, Suveranul, care se identificase cu interesele naţionale ale poporului român, a declarat:” În numele românlor din Vechiul Regat, din Basarabia şi Bucovina, astăzi uniti, cu profundă recunoştinţă primesc hotărârarea fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi unitatea tuturor românilor şi declar pe vecie unite la Ragatul Român toate ţinuturile locuite de români, de la Tisa până la Nistru”                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

                 George GEORGESCU                                                                                                                          

Membru sl Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES