Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                                                     Pagină Literară, semnată de Prof. Ion Ionescu - BUCOVU

                 

 

                     Ion Ionescu-Bucovu s-a născut în comuna Râca, judeţul Argeş la data de 15 ianuarie 1938.

                    A studiat la:
                                       Scoala elementară în Izvorul de Sus;
                                       Scoala Pedagogică la Câmpulung Muscel;
                                       Institutul pedagogic Bucureşti;

 

                      Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie-română.

 

                      Profesia: Preofesor gr I de limba română;

                         Lucrări de specialitate:
                         -Realitate şi fictiune în ,,Moromeţii” lui Marin Preda, lucrare coordonata de profesorii universitari:Ion Rotaru si Alexandru Piru;
                        -Dezvoltarea vocabularului la copiii din ciclul gimnazial, lucrare coordonată de ac. Eugen Simion şi Prof. Grigore Brâncuş;
                        Monografia comunei Râca;


Lucrări literare:- Martirii lui Eros- roman(Eminescu si Veronica Micle);
                           -Izvorul fericirii-roman;
                           -Îngerii si demonii revoluţiei;
                           - Fiasco- roman;
                           -Priveghiul-roman;

Poezii:                -Cutia cu amintiri;
                            -Aripi către infinit.

 

     Colaborări: -Basarabia literară;-Revista Noi. Nu;-Cenaclul literar Lira21.ro;-Revista Aspiraţii de pe net, ro.grup.net;-Revista literara Bruxelles Mision;-Revista Cărticica românească de copii;-Revista Rostiri, vol.2 de pe net;-Antologia Însemne, editura DOCUCENTER, Bacău,2010;-Antologiile revistei Singur-Poezie,editura grinta, Cluj-Napoca,2010;Antologia Revistei Singur- Proză, editura grinta, Cluj-Napoca;-RoLiteratura.ro;-Dialogeuropean.ning.com;-Reţeaua literară;-Garbo; - Cititor de proză, moderator la Eminescu la Muzeul Literaturii şi Folclor;-Faleze de piatră;

Publică în: Armonia, Boema, Observatorul,Luceafărul, Revista Singur, Bogdania, MElidonium, Ateneum etc.

EMINESCU ŞCOLAR LA CERNĂUŢI  (1858-1863)

       Anul acesta se împlinesc pe 16 iunie 127 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, prilej de aducere aminte ale unuia dintre cele mai importante capitole din viaţa lui: viaţa de şcolar la Cernăuţi.
Despre şederea lui Eminescu la Cernăuţi avem relatări de la Teodor Ştefanelli, fost  elev, coleg de şcoală şi prietenul lui Eminescu, Vasile Vîrcol, Ioan Zbierea, fost profesor al şcolii, Radu I. Zbierea şi alţii, relatări ce le vom folosi în expunerea noastră.
După scurta copilărie petrecută la Botoşani şi Ipoteşti, Mihai Eminescu la numai 7 ani fu luat de tatăl său şi dus la Cernăuţi la şcoală. Vă puteţi închipui ce va fi fost în sufletul copilului când a aflat că trebuie să plece de acasă, despărţit de fraţi, surori, de natura atât de dragă lui, de copiii satului cu care se juca, şi mai ales de dulcea lui mamă. Căminarul Gheorghe Eminovici trebuia să opteze pentru singurul institute de la Botoşani, pensionul lui Ladislav Ferderber şi şcoala primară Greco-orientală din Cernăuţi, aşa zisul Naţional-Hauptschule. Cum tatăl avea ambiţie ca fiii lui să înveţe carte , a optat pentru şcoala Greco-orientală din Cernăuţi.


       . In august 1857, cerând paşaport pentru fiii săi, Eminovici trecea printre ei şi pe Mihai, "in varsta de 7 ani", "părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţa smolita". Gh. Eminovici avea planuri măreţe pentru copiii săi şi-i preţuia pe nemţi cu deosebire. De aceea şi-a dat pe toţi băieţii la carte nemţească la Cernăuţi .
       De altfel se zice că Gheorghe Eminovici  în dragostea lui pentru limba germană pe care o şi vorbea, ar fi ţinut şi în casă un profesor de germană, pe un anume Scarlat Woiacek de Voinski de la care Mihai nu se omorâse să înveţe prea multă germană.
       Iată-l, aşadar, pe copilul Eminescu de numai 7 ani într-un oraş care împăca aşa de bine rusticitatea Moldovei de Sus cu aparenţa de civilizaţie occidentală a Austriei meridionale. Văzându-se în acest oraş, se simţea ca şi acasă, caci în împrejurimi mişunau satele româneşti, ai căror ţărani treceau cu căruţa cu boi prin oraş, şi nu prea departe de Putna lui Ştefan cel Mare şi de Călineşti, satul de naştere al părintelui său, unde se ducea vara. Se întânlise şi aici cu codrul drag lui şi cu râul. În jurul oraşului erau inălţimile păduroase, dealurile înflorite dinspre Mănăstrisca, Clocucica şi Caliceanca, iar puţin mai încolo de dumbrava de la Horecea curgea leneş Prutul. Linistea câmpenească a imprejurimilor, verdea şi mirositoarea umbră din Volksgarten, marile porţi de zid cu grădini îndărat şi uliţele largi ca un drum de ţară în care un copac răsărea deodata, împingeau satul până către inima târgului. Peste aceasta patriarhalitate se asezase un burg de provincie austriacă, înăsprind liniile.
       Pe drum, lumea împestriţată a Bucovinei. Ţărani români, ruteni, târgoveţi trec pe lângă evrei cu caftan si ungrofili austrieceşti. Pe lârgă Hauptstrasse se opresc trei călăreţi în faţa unei cazarmi cu gherete vărgate pentru sentinele, iar poştalionul aleargă răscolind colbul, tras de patru perechi de cai, biciuiţi aprig de surugii. Acestă umbră din tristeţea imensităţii provinciale cezaro-craiesti strica vioiciunea verdelui peisaj cu care copilul Eminescu venise de acasă.
       In această năvălire de zidărie germanică, bisericuţa de lemn, învelită cu şindrilă, mai sta ca un semn al simplităţii pământului, până ce şi aceea fu strămutată mai către margine, in Clocucica.
       Elevul  Mihai Eminovici fu înscris în clasa a treia la şcoala primară cu pricina, primele două clase probabil că le făcuse la Botoşani sau în particular. La început s-a deprins greu cu obiceiurile şcolare şi cu disciplina cazonă, dar pe parcurs s-a apucat de carte serios. Mai greu i-a fost cu mâncarea şi frigul iernilor, când chiriaşii îi băgau pe toţi copiii într-o cameră, pentru economii de lemne.
       Aici îşi petrece Eminescu aproape şapte ani din copilăria sa, cunoscănd unul din aspectele asupririi culturale, care-l va marca toată viaţa.Cele doua clase primare (a Ill-a si a IV-a), pe care suntem siguri că le-a urmat acolo (1858–1859, 1859–1860), le-a trecut cu bine. Director al scoalei era Wassilie Illasiewicz, catihet Porfir Dimitrovici, iar învăţăori – in anul întâi, Ioan Litviniuc, şi într-al doilea, Ioan Zybaczynski. Domnii invăţători, cu nume aşa de rebarbative, erau mulţumiţi de băiat, mai ales că începuse să rupă şi ceva germană.
       In anul scolar 1858–1859 Eminescu se clasifică al 15-lea printre 72 de colegi. Elevul era silitor, avea purtări bune si aplecare la învăţătura, socotea mulţumitor şi scria aşijdelea, nu era slab la religie, dar mai ales era straşnic la limba romăna. Când dupa al doilea an de carte, in iulie 1860, venind vara, Mihai se găti să plece la Ipotesti să se bata cu broaştele sau să se suie pe şură, când onorata direcţiune i-a dat certificat cu Vorzug, adica bine, clasificandu-l al 5-lea printre 82 de scolari.
       Încă de acum şcoala nu i-a prea priit micului Mihai, pentru că a fugit la Ipoteşti. În dorul lui după satul natal, după vecini şi uliţa copilăriei, dar mai ales după perele din părul lui Isăcescu, vecin cu gardul lui, toate acestea şi mai ales dorul de mamă l-au făcut să plece pe jos atâta drum până acasă. L-au adus, fireste, inapoi, dupa ce Gh. Eminovici i-a aplicat la spate usturătoarele sale metode pedagogice .In toamna anului 1860, fu desigur tot Gh. Eminovici cel care aduse pe baiat să-l inscrie la K.K. Ober-Gymnazium, in clasa I. Şcoala era o lunga cutie cu etaj, un fel de ospiciu mohorat, formând un istm de zidarie plană, neornamentată, in imensitatea unui scuar, ale cărui limbi de verdeaţă se întindeau până lângă înaltul porton al clădirii.
       Profesorii şcolii cunoşteau bine pe Eminovici. Patru fraţi mai mari, Serban, Niculae, Gheorghe şi Ilie, şezuseră pe bancile gimnaziului ani de zile. Şerban urmase şase ani, lipsind unul, ca să repare efectele repetenţiei şi, pe când Mihai isprăvea clasa a treia primară, sfârşea şi el pe a şasea liceală. Niculae, deşi mai mic, era în aceeaşi generaţie şcolara, dar urma şi clasa a Vll-a in anul scolar 1859-l860, cănd Eminescu era in clasa a patra primară. Tot atunci sfârşea cu rău clasa a Ill-a secundară Ilie. Şerban, Niculae şi Ilie nu mai figurează in scriptele şcolii in anul când Mihai vine să se înscrie. Numai Gheorghe (Iorgu) avea să mai urmeze pâna la Crăciun clasa a Vl-a, ca să se retraga şi el. Aşadar, Eminescu era singurul Eminovici care frecventa acum gimnaziul. Se poate însă ca ceilalţi fraţi să fi rămas în Cernăuţi, aşa cum va face mai tarziu şi Mihai, spre a se pregăti în particular. Când, directorul Stefan Wolff a văzut păşind in cancelarie şi pe Mihai, a exclamat, mirat: "Şi acesta e tot un Eminovici!" .
       După ce tată-său l-a înscris, a umblat desigur sa-l pună undeva "în cost". Cât fusese în şcoala primară, Mihai şezuse la Aron Pumnul, unde se aflau atunci (c. 1856–1858) si ceilalti fraţi . Profesorii aveau pe acea vreme obiceiul să ţină copii in gazdă, pe plată sau în schimbul unor mici servicii. Nu numai Pumnul, dar si părintele călugăr Veniamin Iliut făcea la fel.
        Acesta din urmă avea în gazdă, fără plată, vreo 27 de băieţi de ţărani săraci, care dormeau pe jos într-o odaie şi o bucatarie, "ca scrumbiile intr-un poloboc". Fiind cam bătăuşi, mai mari, fraţii nu se înţelegeau bine cu Mihai, încât Eminovici l-a dus la alta gazdă, Nicolai Tirtec, rutean, şi de meserie birjar. La inceput Tirtec şedea pe strada Şcoalei nr. 799 (Schulgasse), după care s-a mutat in strada Sfintei Treimi nr. 1. (Dreifaltigkeitsgasse).
       Colegii de pe atunci ai lui Eminescu îşi mai aminteau de acestă locuinţă. Casa se afla peste drum de bisericuţa de lemn Sf. Treime şi era a bisericii. Odăile acestea slujiseră ca chilii pentru călugări.  Tovaraşii de pensiune ai lui Eminescu erau doi fraţi Ştefanovici, care locuiau într-o camera deosebită, doi fraţi Daschevici, băieţi de popă, şi unul Ion Sahin. Odaia in care şedea Mihai – nici vorbă împreună cu alţii – dădea în grădină şi avea la fereastră gratii de fier. Lăsat aci de Gh. Eminovici, cu sfaturile mamei , care îi dăduse un şal turcesc să nu răcească peste iarna, Eminescu îşi începu activitatea de liceean. In clasă mai erau români (B. Missir, viitor ministru, trei Manea, doi fraţi Goilav, Ilie Lutia s. a.), iar în bancă şedea cu Arthur Hyneck din Botoşani, mai târziu doctor. Micul Eminovici se înfaţişa colegilor săi ca un băieţel mărunt şi îndesat, foarte curăţel, părul mare dat peste ceafă, fruntea lată şi ochii mari, umerii obrajilor puţin ieşiţi în afară.
       Cât despre şcoală, disciplina era foarte serioasă. Elevii n-aveau voie să umble prin cafenele şi restaurante, să fumeze sau să poarte bastonaşe şi erau pedepsiţi când nu mergeau la biserica. Profesorii erau bine pregătiţi. Mişcările de la 1848 se sfârşiseră cu o serie de reforme şi, Bucovina fiind socotită ca o margine de ţară, mulţi profesori distinşi din Austria, fuseseră transferaţi la Cernauti.
       Înscriindu-l la liceu, Gheorghe Eminovici a trebuit să-i caute iar gazdă. Cât fuseseră şi fraţii lui la Cernăuţi, Mihai stătuse cu ei în gazdă la Pumnul.
       Peripeţiile veniorii lui Aron Pumnul în Bucovina ne sunt cunoscute din amintirile lui Iraclie Porumbescu, fiind primit cu o bucurie fără margini de intelectualitate.
       Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un „copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul  închide ochii, T.V.Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea( mormântul) lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La  moartea lui,  în anul 1866, Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată, intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul” Poezia ne arată că Eminescu cochetase mai de mult cu versurile, dar cum era discret în acestă privinţă, nu-şi arăta producţiile literare la nimeni.
       Cine era acest Pumnul?
Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4 ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.”
Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului, expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și pumnismele” din limbă.
Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al timpului și lui Eminescu. Acestă carte a fost singura sursă a « Epigonilor », poezie trimisă de la Viena împreună cu « Venere şi Madonă » « Convorbirilor literare », ambele primite cu entuziasm de junimişti şi mai ales de Titu Maiorescu şi de publicul cititor, din care făcea parte şi Veronica Micle.
«Cine este acest Eminescu?”avea să întrebe Maiorescu-
 “Nu știu, poezia e trimisă din Viena. Foarte interesant, zise încă odată Maiorescu, lasă manuscriptul la mine. Peste câteva zile, fiind adunarea Junimei, și Maiorescu citindu-ne ersurile „Venere și Madonă”, toţi , și mai ales Pogor, au fost încântaţi de acest poet ecunoscut .»

       Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul.
       Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să spunem că  „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George Călinescu).
Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura.
Acum în casa lui Pumnul citeşte tot ce era de citit. Biblioteca gimnaziştilor era bogată pentru acele timpuri. În afară de Lepturariu se găseau opere de Asachi, C. Negruzzi, Iacob Negruzzi, Constantin  Morariu, Nicolae Ritter de Flondor, Eusebiu Popoviciu, Alexandru Pelimon, C.D. Aricescu, Anton Pann, C. Stamati, Dimitrie Bolintineanu, Eliade Rădulescu, Vasile Alecsandri etc.
Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…” și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866.
În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de muzica sferelor,  are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă, epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc.
 Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul patetic:

”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină;
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare,
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire și locul tău natal”

Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui, ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare.
După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia: « Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”.
In locul lui Pumnul, a venit de la o vreme Mihai Călinescu şi apoi Ion Sbiera. Lewinski, de istorie, era un dascăl strălucit şi curând a şi trecut la "Theresianum" din Viena . Neubauer, tot de istorie, era mai molatec, deşi sever, şi se arata bucuros să nu explice lectia; părintele Kalinowski (Calinescu), catihet şi el, era tot aşa de îndârjit împotriva celor ce nu veneau la biserică , Vyslouzil era cam nervos , pe altii, Caspary, Limberger, Kraska, Kermavner, Hayduk, nu-i ştim decât cu numele . Am comite o ingratitudine dacă am fura posteritaţii si pe servitorul Onufri, iubit de copii, fiindca îi imprumuta cu bani ca să-şi cumpere mere si covrigi.
Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e in liceu un şcolar strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei dintîi în clasa, care fac deliciile profesorilor şi sunt puşi monitori. El are preferinţe la studiu, iubeşte lectura, nu însa şi şcoala. Nu-i plăcea să-şi invete lecţiile şi de aceea lua note rele. De dragi ce-i erau aceste lecţii, uneori, ca să şi le pregătească, se suia sus  pe casă să le înveţe.
In primul rând nu se împăca cu matematicile şi de aceea se invoise cu Const. Stefanovici, care a şi devenit profesor de matematici, ca acesta să-i facă temele, iar el sa-i spuna povesti : "Eu ştiu chinul ce l-am avut insumi – spunea mai târziu poetul – cu matematicile în copilărie din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel eram unul din capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douazeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că [nu] se pusese in joc judecata, ci memoria. Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam invăţa deloc pe de rost, încât îmi intrase-n cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului." In afara de matematici, nici un alt studiu n-avea de ce să displacă lui Eminescu, încât dacă la ştiinţele naturale avea abia nota "satisfacator", iar profesorul de latineşte era de-a dreptul nemulţumit, deşi aceste studii ii vor fi cu deosebire scumpe lui Eminescu mai târziu, asta se datoreste, fără indoiala, zburdălniciei şi lipsei de simpatie pentru respectivii domni profesori.
In schimb, la limba română şi la istorie era tare. Fiindca n-aveau cărţi, învăţau gramatica şi celelalte după dictat. Eminescu căpătase de la Pumnul insemnările de lecţiuni şi le imprumuta şi la colegi, cu condiţia de a nu îndoi şi murdări filele, dar temeiul cunoştintelor sale era lectura. Lăsând în plata Domnului problemele de aritmetică, citea pe infundate, inchis în casă, cărţi din biblioteca şcoalei, sau de la Pumnul (unde îl aflai mai intotdeauna, duminicile si sărbătorile), hrănindu-se cu compuneri romantico-fantastice ca Povestirile lui Hofftnann, Bianca Capello si literatura romană câtă ii cădea lui in mâini. Cât despre istorie, dulapurile cu cărţi ale lui Gh. Eminovici işi găsiseră un nou cititor. Eminescu ştia de acasă slova chirilica, iar lecţiile nu şi le invăţa după manuale, ci de-a dreptul din cărţi mai vechi – negreşit din cronici pe care le avea de la Ipotesti sau din biblioteca lui Pumnul. Pentru a ne face o părere despre studiul lui Eminescu în familie, menţionăm că Eminovici avea o vastă bibliotecă personală, din care împrumuta şi prietenilor sau boierilor cu care venea în contact.
“Dintre toţi copiii lui Gheorghe Eminovici, numai poetul căpătase încrederea de a cerceta Biblioteca pământească din Ipotești.”
Tatăl poetului, deși nu avea o cultură deosebită, căpătase pasiunea de colecţionar. Gheorghe Eminovici, aduna cu frenezie manuscrise și cărţi rare românești pe unde le găsea. Biblioteca lui devenise așa de preţuită, încât mulţi boieri și cărturari moldoveni îi cereau diferite cărţi cu “împrumut pe garanţie” Dintr-o scrisoare a lui Balș, aflăm ce  cărţi primise dânsul din acea bibliotecă: Istoria cavalerului de Grie (des Grieux) și a iubitei sale Manun(Manon) în traducerea lui Alecu Beldimon; Alzira sau Americanii, tragedie în 5acte de Voltaire, tradusă de Grigore Alexandrescu; Antoni, dramă în 5 acte deAlexandru Dumas, în traducerea lui Alexandru Hresovesghi și cu precuvântarea lui Costache Negruzzi; Moartea lui Socrat, de Lamartine, tradusă de George Sion; Mizantropul de Molière, tradusă de George Sion; Zaira de Voltaire, tradusă de George Baronzi, Metella și Orbul , de George Sand, tradusă de george Baronzi; Speronare, de Alexandru Dumas, tradusă de I.Heliade Rădulescu; Femeia bună și Bărbatul bun, novele de Marmontel, traduceri I. HeliadeRădulescu; Crucea de argint , de Eugen Sue,tradusă de I. Heliade Rădulescu; Lacul Dracului,de George Sand, traducere de George Baronzi; Cei patruzeci și cinci, de Alexandru Dumas, traducere de George Baronzi;  Meropa de Voltaire, traducere de Grigore Alexandrescu.
Kogălniceanu și Hașdeu s-au folosit de multe cărţi și manuscrise, cerându-le printr-o scrisorică să fie «împrumutate spre cercetare». Fratele poetului, Nicu Eminovici, arată cum Mihai îi povestia scenele din romanul Manon Lescaut: « În fiecare seară mă duceam cu dânsul în fumoarul răzorului unde fumam și vorbiam. Acolo, dânsul mi-a povestit în mai multe nopţi întâmplările lui Manon. Avea o memorie strașnică, căci ce citea odată era în stare să- ţi reproducă vorbă cu vorbă » (Nicu Eminovici: „ Însemnări din viaţa mea”-Colecţia Maica Xenia Velizariu).
 Pasiunea tatălui său a aprins de timpuriu o altă pasiune a fiului pentru cărţi; citite, adnotate, copiate ele sunt purtate de Eminescu prin lăzi, geamantane, cufere, în peregrinările din ţară și străinătate. Fericită întâmplare, căci biblioteca de la Ipotești a deschis orizonturi de curiozitate precoce.
La Cernăuţi, ne spune Theodor Ștefanelli, coleg și prieten cu poetul, că «ne speriase cu puterea lui de asimilare a unor cărţi de care noi nici nu le cunoșteam urma. De cele mai multe ori nici nu știa ce lecţie are de învăţat, eșia nepregătit în faţa profesorilor, dar putea să se descurce cu cunoştinţele lui…”
Teatrul îl cucerise în deosebi. Printre manuscrisele lui se găsesc câteva însemnări despre arta dramatică. Îl înteresa meșteșugul, autorii însemnaţi, prefgătind o conferinţă de propagandă a ideei de cultură prin teatru, ţinută la Blaj, iată fragmentul: «Teatrul, ca șibiserica, e în puterea lui Dumnezeu, care îndeamnă ca sufletele să se purifice prin morală. Biserica ne înseninează, deosebește binele de rău, ne propovăduește că viaţa , oricum ar fi ea, isbăvește prin moarte, o izbăvire canonică și veșnică.Teatrul oglindește spiritul în lumina strălucitoare a scenei.  Ne vedem prin alţii, căci actorul nu face decât ceia ce gândirea noastră l -a îndemnat să facă ... Ritualul și în slujba bisericească și în cea actorice ască. Lumină din lumină, adevăr prin adevăr, mulţumire și liniște sufletească pe acest pământ  ,cu multă durere, dar și cu puţină bucurie. O naţie care nu are o biserică strămoșească puternică, dar și un teatru în limba ei, nu poate rădica fruntea cu mândrie în lume. Frăţie prin teatru, chemare prin glasul actorilor, iată ce  ţi doresc ţie neamule!»
 Am arătat că, încă din copilărie, spiritul său se oprise asupra paginilor din cărţile bibliotecii tatălui său care, după puterea lui de pătrundere și asimilare, îi concretizau unele idei, care pentru dânsul aveau pe atunci valoarea unor proverbe, o oarecare înţelepciune, ceva mai deosebit, de aceea Eminescu le subliniase cu plăcere, căutându-le chiar.
« Această deprindere, scria Stefanelli , o avusese și ca elev gimnazist, la Cernăuţi, unde scoteam o foaie așa zisă literară „Rândunica”: “ Eu eram tipograful, redactorul și expeditorul…
 Eminescu a început să publice diferite aforisme găsite prin cărţile răsfoite de el, între care și poezia„ Poetul”:
Gânduri multe ca furtuna
  A cuprins o minte mare,
 Frământând ca’n totdeauna
  Bozul lumii spre creiare etc.
De pe acum istoria antică il atragea. Intr-o Istorie universală (Weltgeschichte) de Weller, carte plină de atracţii, pe care o purta cu sine şi la plimbare, şi intr-o Mitologie de G. Reinbeck (Mythologie fiir Nichtstudierende), Eminescu găsea mai multe cunoştinte despre lumea antica, despre babiloneni, asirieni, perşi, inzi, egipteni, greci, romani, de câte putea afla la şcoala. Ajutându-l memoria, ştia aşa de bine la istorie, încât profesorul, vorbind in clasa a Il-a B despre tinereţile regelui Cyrus, spuse in chip de mustrare că în sectiunea A era un elev Eminovici care îi bătea pe toţi. A pricinuit mirare mare in tot gimnaziul faptul că Neubauer, profesorul de istorie, om foarte sever, i-a dat cea mai bună notă, ceea ce până atunci nu se mai intâmplase . De altfel, atât Pumnul, cât şi Lewinski, profesor şi el de istorie, il iubeau mult.
Nici religia nu era pe placul micului Mihai. Părinţii lui, mai ales mama, erau oameni bisericoşi şi în afara de aceasta, avea trei mătuşe în călugărie şi doi unchi, precum şi o nepoată de soră. Cu toate acestea, Mihai n-avea nici o tragere de inima pentru "exhortele" popii şi lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut când erau mânaţi spre biserica, drept care sfinţia-sa il "pârli",insemnandu-l la conduită cu vorbele: "tadelnswerth wegen Versaumniss der Exor-ten", adica, mai pe romaneste: "ticalos, fuge de la predică".
Incolo, Eminescu era foarte vioi si chiar vorbăreţ dar pe dată ce profesorul îi făcea vreo observaţie, se potolea numaidecât, păstrând cea mai adâncă tăcere .Un zambet statornic in coltul gurii, care dispărea numai când nu ştia lecţia, îi câstigase simpatiile colegilor, ceea ce nu înlătura însă înghiontirile şi bătăile.
Mai dragă decât şcoala îi era lui Eminescu joaca. Din strada Cuciur-Mare, in dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloaca (Pulvertum), unde "studenţii", ucenicii şi calfele de meseriaşi îşi făcuseră loc pentru bătut mingea.  Sub streaşina casei unde locuia colegul Ştefanelli, peste drum de toloacă, băietii făcuseră un depozit de beţe şi nuiele cu care alimentau pe studenţi pe dată ce incepeau ostilitaţile. Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul din cei mai zelosi purtători de muniţii, şi n-a lipsit mult odata ca să fie bătut măr de "duşmani”. Alte jocuri ale copiilor erau – cum se intamplă – imitarea mijloacelor de locomoţie înaintate, datul pe gheaţă, iarna, joc la care Mihai căzu odata aşa de rău, incât leşină, sau "de-a poşta", pe care o văzuseră pe uliţele Cernăutilor. Doi băieţi erau înaintaşi, doi rotaşi şi unul surugiu. Poştalionul, construit de băieţii in gazdă la Burlă, tatăl profesorului din Iasi, era din scânduri, cu oişte in cruce şi hamuri de sfoari petrecute prin gura "cailor". Cursa pornea pe Franzensgasse sau spre Dealul viilor (Weinberg). Mihai, care era numai cal rotaş, vru intr-o zi să fie vizitiu in locul lui Şahin. Dar caii fiind nărăvaşi, răsturnară la o întorsătură pe mândrul surugiu, care poate se visa – dupa cartea de istorie – pe o quadriga romană, zburdând pe hipodrom. Devenind mai mare, Eminescu dispreţui aceste jocuri copilareşti şi începu să frecventeze pe ascuns redutele, adica balurile mascate, şi in cele din urma teatrul. Adesea gazdele, pentru a câştiga un ban, înghesuia claie peste grămadă mai mulţi copii. Inchipuie-şi oricine ce infern trebuie să fi fost la gazda unde şedeau atâţi copii! Culcarea se petrecea cu zarva ce o fac găinile până se aşază in coteţ. Îşi istoriseau isprăvile de peste zi şi-şi plănuiau unul altuia farse peste noapte. Cum Eminescu avea obiceiul să stea acasă să citească şi era bun povestitor, tovarăşii îl puneau să le istorisească ce citise sau basme, ceea ce el făcea mai de voie bună, mai de nevoie, căci in caz de opunere era bătut cu pernele. Peste noapte se strecurau in grădină şi furau mere din pom sau, prinşi de Tirtec, il chemau urlând peste noapte ca din pivniţă, ca să se răzbune: "pani Tirtec, pani Tirtec!", până ce-l scoteau buimăcit din casă, apoi fugeau. Născociseră o sperietoare lugubră, cu care vârau în toate spaimele mai ales pe Eminescu, care era fricos din fire şi nu şedea bucuros singur. Fraţii Ştefanovici, vrând să vânda cu orice chip lui Mihai o carte (Biblische Geschichte Altes Testament) şi acesta refuzând, băieţii il imbiara să doarmă cu ei intr-o chilie, unde-i spuseră că s-ar fi spânzurat un călugăr. Peste noapte, cu o sfoara legata din vreme, incepura să zgâlţâie geamul, in vreme ce unul, vorbind intr-o cofă goală, ca un strigoi, zicea: "Eminowicz, Eminowicz, warum kaufst du nicht Biblische Geschichte?" (Eminovici, de ce nu cumperi cartea?). Apoi ii puseră plapuma în cap şi-l loviră cu sfeşnicul, până ce acesta, tremurând de spaima, acceptă să cumpere acea carte. Eminescu, inspăimantat, se plânse lui Tirtec că odaia e bântuita de stafii, şi birjarul se hotarî să nu doarmă într-o noapte, spre a da de rost duhurilor necurate. Işi aprinse ciubucul cel lung si se puse sa vegheze. Dar curând aţipi. Copiii pregătiseră dinainte un pepene găurit in chip de cap de mort, cu lumânare inăuntru, şi un cearceaf mare. Când sforăiturile bătrânului erau mai sonore, un zornăit lugubru cutremură ferestrele deschise pe jumătate şi legate cu sfoară şi o stafie albă cu ochi de foc şi dinţi clănţănitori, infăşurată in giulgiuri fâlfâitoare, ieşi dintr-un scrin ce se afla in cameră. Tirtec sări in picioare. Ca din depărtare, un glas inăbuşit (un băiat vorbea intr-un pahar apăsat pe buze) se auzi zicand: "Tirtec, iapa-ţi piere-n grajd". Ţinând ciubucul in mâna, Tirtec dădu năvală afară cu ochii speriaţi să vadă ce-i, când dintr-un pom din grădină sări unul, care furase mere. Băiatul, zdup peste gard, Tirtec dupa el, până ce a căzut in gura unor câini.
Acestea sunt numai unele din năzbâtiile copiilor de la gazdă. Fratii Ştefanovici prindeau păsări, ciocănitori şi le ţineau in colivie. Eminescu se cuibărise ca vulturul intr-un pom din grădină, iar toamna culegea mere rămase din scuturătură. Pe peretii "casuţei din grădină" făcuse o "galerie de tablouri" cu ilustraţii din jurnale, pentru vederea căreia trebuia să se plătească "intrarea". Cu un coleg, probabil, poreclit Armanul, cu care sta in odaia din pod, jucau teatru, şi bănuiala este că piesele reprezentate sunt Landhaus an der Heerstrasse si Liebelei am Fenster, cea dintâi in chip sigur, cea de-a doua cu probabilitate, de A. von Kotzebue. Când învăţau la ştiinţele naturale despre maimuţe, se căţărau in nuc spre a le pricepe mai bine mişcările . Prietenii il rugau să joace carţi, chiar pe bani: ferber cu santel şi fără. Mânaţi de unul Lozinschi, se duceau in beciul unui crâşmar din Ulita Jidoveasca, cu firma "La cocoşul roşu” . Aici, intr-o hrubă fără ferestre, aşezaţi pe un poloboc răsturnat, jucau cărţi la lumina unei lumânari de seu infipte intr-un cartof mare. Lozinschi, inţeles cu crâşmarul, le lua bani, straie sau cărţi vechi. Aici a pierdut Eminescu şalul turcesc pe care mamă-sa i-l dăduse ca să nu răceasca.
Fiind mai delicat, se înţelege că cele mai multe farse erau făcute pe socoteala sa. De spaima, Eminescu dădu in friguri. La acest neajuns se mai adăugă şi hrana proastă. Tirtec era un speculant netrebnic. Pentru ca sa nu facă focul, ghemuise, iarna, pe toti copiii intr-o chilie, iar seara nu le da de mâncare decât porumb fiert în lapte. De aceea copiii, infometaţi, furau mere şi făceau chisăliţă şi povidlă din poame. Unii băieţi se şi mutaseră de la Tirtec (mai 1862), dar Eminescu nu putu face acelaşi lucru pentru că, neplătindu-i-se costul, gazda il oprise zălog. Nemaiputând răbda şi fiindu-i urâtă şi şcoala, unde căpăta note rele (cl. a Il-a, 186l-l862), după ce in anul intai, 1860-l861, invăţase binişor, Mihai se hotărî să fugă din nou acasă. Obişnuit să bată drumurile, o lua deci pe jos până la Mihăileni, pe unde, neavând bilet de libera circulatie, trecu graniţa pitit in dosul unei harabale de marfă. Apoi se aşternu drumului până la Ipoteşti. Ajuns in sat, ii fu frica să meargă de-a dreptul pe acasa, ci dădea târcoale unui păr din ograda megiesului Isăcescu, pus tocmai pe o coastă, drept in faţa conacului părintesc. Maica Fevronia, care se afla la moşie în vizită, privind spre deal, zise mamei: "Ira! Ian te uită, Ralucă, cum samănă băietul cela cu Mihai." N-apuca să zică, şi iată şi o babă, Prodăneasa din sat, cu vestea ca e chiar el. Au pus pe un vizitiu, Vasile Rusu, să-l prindă. Văzându-se incolţit, Mihai dădu să fugă ţipând, dar fu luat pe sus şi dat in primire mamei, care il ţinu ascuns până seara, când, intorcându-se Gh. Eminovici, ii spuse intâmplarea pe ocolite. Tată-sau, supărat foc, i-a făcut o morala aspră insoţită de numeroase demonstraţiuni contondente, şi a incheiat cu necaz: "Atâta treaba am, Ralucă, şi acum trebuie să plec la Cernăuţi, să duc pe tâlharul ista la şcoală". A doua zi, "talharul" incercă iar să fugă, luând-o la deal, pe şoseaua naţională ce duce la Botoşani. Prinzând de veste, Eminovici trimise după el oameni călări. "Haide indărăt, cuconaşule, – ii zisera oamenii când il prinseră – haide la boier acasa, să te dea tot la Cernăuţi, că nu-i chip altfel." "La ce să mă dea la Cernauti – ţipa zbătându-se Mihai – că eu sunt invăţat şi fără Cernăuţi." După ce l-a ţinut o zi legat, in opinteli, căci copilul striga: "De ce mă legi degeaba, căci eu ştiu să mă dezleg", Eminovici l-a dus pe sus la Cernauti, unde directorul Wolff, sătul de năzdrăvăniile Eminovicenilor, nu l-a primit incântat.
Rămânand repetent în anul şcolar urmator, 1862–1863, Eminescu frecventează tot clasa a Il-a. Acum nu mai locuia la Tirtec, ci la un profesor de limba franceză, Victor Blanchin, in strada Domneasa-de-Jos, 23, care ţinea cu chirie casele lui Samuil Morariu, mai apoi mitropolit al Bucovinei. Se vede treaba că tată-său gândea că Mihai, stând în casă cu un franţuz, s-ar fi deprins să vorbească, fără să vrea, în această limbă. Blanchin era însă un betiv, venea acasă pe doua cărări şi făcea gălăgie, certându-se mai mereu cu nevasta. Afară de aceasta, odaia in care locuia Eminescu era nesănătoasă şi din această cauză băiatul a căpătat o boala de urechi pe care o va continua şi la Viena.
 Incepând cu 16 aprilie 1863, data când cădea prima zi de scoală, dupa vacanta Paştilor, Eminescu nu mai apare prin cataloage . Gh. Eminovici se încredinţase, desigur, că nici lui Mihai nu-i pria şcoala nemţeasca şi-l lăsase să se descurce singur, ca pregătit în particular.

Bibliografie:
M. Eminescu- Petru Rezuş;
M.Eminescu- viaţa şi opera, D. Murăraşu;
Hiperion-1.Viaţa lui Mihai Eminescu- George Munteanu;
Eminescu şi şcoala- George Munteanu;
Octav Minar- Conacul de la Ipoteşti unde a copilărit Eminescu.
Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie, note şi bibliografie de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun.
Călinescu- Viaţa lui Eminescu;
Contribuţii documentare…-augustin Z.N.Popp;
Ştefanelli- Eminescu la şcoala primară din Cernăuţi.

                                                                                                                                                                                                                                                                                   ION IONESCU-BUCOVU

                                                              ROMANUL EPISTOLAR   EMINESCU-VERONICA MICLE

                                                                                                              (istoria unei corespondențe)


   Prof. Ion Ionescu-BUCOVU  


   După moartea lui Eminescu la care participase discret, Veronica Micle s-a întors acasă în București, şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”
Dacă ar fi să-l credem pe cel ce văzuse acest pachet, sub plamblica cu pricina ca un motto, o foaie scrisă de mâna lui Eminescu străjuia pachetul, cu următoarele versuri : „ Copil bălai cu ochii-albaștri/ Simbol al vremilor eterne/Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să știe de amor,/Clădeam o lume de iluzii/ Pe-aripi de corb croncănitor...”

După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte.  A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui Eminescu pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:
                                                                                                                      ,,O moarte vin de treci
                                                                                                                      Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
                                                                                                                      S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
                                                                                                                      Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
                                                                                                                      Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
                                                                                                                      Să dorm pe veci”

   Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. În nebunia ei care încolțise mai demult, și-a adus aminte de drogurile ( medicamente) aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, și i le trimisese la rugămintea ei, fiind colegă cu farmacista Smaranda Gârbea pentru una din fete, zicea ea. Dar acum, așa din senin, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.
   Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede  la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..
   La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii  au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…
   Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.
   După moartea ei, scrisorile pe care le strânsese și le împachetase cu migală, lâsând cu literă de moarte fiicei ei, Virgina Gruber să le păstreze cu sfințenie și după un timp nedefinit ( alții spun după 100 de ani) să fie date publicității. Unele din scrisori circulau deja în copii fie pe la prietene, fie pe la diferiți amatori de suveniruri. Unele fuseseră copiate  greșit sau traduse prost din franțuzește. De altfel atât Veronica cât și Mihai Eminescu cunoșteau o limbă franceză aproximativă, pe care o foloseau din când în când în epistole.
  

   Fiica Veronicăi Micle, Virginia Gruber, a încredințat o parte din scrisori lui Nic. V. Baboianu care le-a publicat în volumul „Iubire-Durere”, Buc.,1905, preluate și de Octav Minar într-o serie de cărți. Prima dată , după scrisorile citate de la Augustin Z.N. Pop, am citit cartea lui Octav Minar Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911 care reabilitează pentru prima dată imaginea Veronicăi Micle în ochii lumii; Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc pentru prima dată date noi despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Lumea știa că după moartea ei dramatică la Văratic „a lăsat în urmă un volum de corespondență cu unul dintre poeții cei mai cunoscuți ai României”, fiicele poetei urmând „în curând” să pună sub presă „acest volum”.

   Ca și sora ei mai mică, Valeria Micle- Sturdza  a scris versuri și a preluat intenția mamei sale, copiind întregul roman epistolar dintre Eminescu și Veronica, întovărășindu-l de frumoase amintiri și identificări, lăudate de Slavici în „Marginalii la o corespondență” în „Cronica”, volumul însă nu a ieșit la iveală niciodată. De ce? Poate că Slavici care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, a hotărât că sunt prea multe intimități ale celor doi poeți care ar trebui să rămână necunoscute publicului larg.

   Un alt grupaj de scrisori (11 ale lui Eminescu și 28 ale Veronicăi Micle), Virginia Micle –Gruber l-a încredințat consultativ eminescologului Ioan Scurtu, fără a le publica, mărginindu-se doar să se documenteze asupra vieții afective a lui Eminescu. În scrisoarea de mulțumiri cu înapoierea scrisorilor, Ioan Scurtu îi scria Virginiei: „Doresc ca memoria scumpă a lui Eminescu și a Veronicăi Micle să fie ferită și în viitor de orice fel de indiscrețiuni. Știu că aceeași a fost și cred că mai este și dorința Dv.fermă”.

   Prima dată am luat cunoștință cu câteva scrisori de dragoste ale lui Eminescu și Veronicăi Micle din colecția eminescologului Augustin Z.N.Pop. (Corespondență- Veronica Micle, Ed. Dacia 1979). Le-am văzut în original și am crezut că am stat de vorbă cu ei. Una e să citești poeziile care sunt texte elaborate și alt e să citești scrisorile lor care dau frâu sentimentelor cu o pasiune înrobitoare. Agustin Z.N. Pop a scos la iveală douăzeci și cinci de scrisori neștiute ale Veronicăi către Mihai Eminescu pe care le-a comentat cu lux de amănunte.
   Majoritatea scrisorilor Veronicăi Micle, dispersate peste tot, atât în țară cât și peste hotare, a fost considerată o mare pierdere pentru istoria literară. Atunci când se credea mai puțin că se mai află scrisori necercetate, apare ca din senin o știre senzațională. Prin Ana Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, s-au dat publicității un număr însemnat de scrisori (93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica și și 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu). Unde stătuseră aceste scrisori până acum? Nu cumva fusese dorința Veronică ca să se dea publicității cât mai târziu sau deloc? Lungul drum al acestor scrisori către posteritate a început în anul 1937 când o tânără profesoară de limbi clasice, fusese invitată la o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și cu soția acestuia Graziella, nepoata de frate a Adele Nanu, pentru a o încredința pe fiica lor ,Ana Maria, pentru meditare. Tânăra profesoară de atunci, Maria Economu, este chiar mama editoarei acestor scrisori, care a scos la  lumină acest tezaur epistolar. Neculae Nanu Culianu a fost căsătorit prima oară cu Valeria Micle, fiica cea mare a Veronicăi. Din acestă căsătorie s-au născut doi copii: Graziella ( care s-a căsătorit cu ambasadorul României la Londra,Vasile Grigorcea) și Fănel, mort de tânăr. Apoi Valeria Micle-Nanu s-a recăsătorit cu Mihai  Sturdza și a mai avut încă doi copii, pe Grigore, scriitor, și pe Mihai.

   Valeria Micle, fata Veronicăi Micle, având o frumoasă carieră muzicală, moare pe neașteptate la 24 februarie 1929 la moșia de la Boureni, după Crăciunul petrecut cu fiica ei Graziella și cu nepoata ei Anna Maria. Alesele calități umane ale Valeriei Micle s-au transmis și fiicei și nepoatei dar și strănepoatei. Scrisorile cu pricina au ajuns în posesia Graziellei, apoi în custodia nepoatei  Anna Maria.  Mama editoarei a legat o frumoasă prietenie cu Anna Maria Grigorcea. Încă din anii petrecuți în străinătate mama editoarei știa de aceste scrisori și mai știa că femeia le păstra cu sfințenie; deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității, refuzase categoric de fiecare dată. Mama editoarei a făcut o călătorie în Italia dorind s-o vadă pe Anna Maria Grigorcea, căsătorită cu un diplomat și senator italian, Giarolamo Messeri. După 1990 i-a amintit Annei de scrisori și a încercat s-o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar. Insistențele ei au prins viață și au dus la un final fericit. Anna Maria Grigorce- Messeri i-a încredințat prețioasele documente și ele au prins viață în anul 2000 în cartea „Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle. DULCEA MEADOAMNĂ/ EMINUL MEU IUBIT” editura Polirom, 2000. cu o prefață scrisă de editoarea Christina Zarifopol- Illias din Indiana, Statele Unite. Acesta a fost lungul drum al scrisorilor până a vedea tiparul.

    După moartea Veronicăi Micle, mânuind cu abilitate un întreg arsenal de minciuni, feluriți istorici literari, unii dintre ei mari literați, biografi sau publiciști, în cursa după un spectaculos ieftin, dând crezare clevetirilor contemporane despre Veronica colportate cu atâta ușurință, crezând că slujesc purității amintirii lui Eminescu, au creat din  Veronica Micle efigia unei femei galante, facilitând o tradiție de detractori, odioasă ca orice neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existența celor doi poeți au fost hiaturi și imputări urmate de clarificări, de amnistieri și de frenezii reluate, penibilii procurori postumi, în ciuda faptului că părțile s-au împăcat, iar aura lor le-a condus suvenirul în legendă, au administrat acuzări asertorice de la bara unui tribunal inchizitorial, într-un proces care s-a terminat odată cu aceste scrisori publicate acum, la 100 de ani de la trecerea în neființă a celor doi.

   Gh. Bogdan Duică a făcut un chestionar pentru cursul său universitar la Cuj întrebând mai mulți cunoscuți despre persoana Veronicăi Micle. Iată ce a răspuns poeta Matilda Cugler-Poni la 22 noiembrie 1922: „Am cunoscut-o  și-mi era foarte simpatică. Ea era o femeie frumoasă și foarte inteligentă. (…) Avea mulți dușmani și mai cu seamă dușmance. Cred că a fost foarte nenorocită.”

   Și acum să facem un scenariu: Să presupunem că ne aflăm în sala unui tribunal al Istoriei literaturii române. În fața completului de judecată se află Veronica Micle, ca învinuită, de o parte și de alta martorii apărării și ai acuzării. Din martorii acuzării fac parte Henrieta, sora lui Eminescu, Maiorescu ( mare om, dar cu un suflet atât de mic pentru Veronica), George Călinescu și Lovinescu. De cealaltă parte, de partea apărării, sunt „necrofagul” Octav Minar, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Ibrăileanu, Augustin Z. N. Pop. Iau cuvântul și unii și alții și dintr-o dată apare Christina Zarifopol- Illias cu cartea editată de ea în mână și le citește scrisorile Veronicăi către Eminescu. În sală e o tăcere adâncă. Toți meditează la viața celor doi poeți, la dragostea lor pasională, la moartea lor. Deodată judecătorul se ridică și dă verdictul: NEVINOVATĂ!

   În altă parte am să mă refer la conținutul acestor epistole care întregește viața lor sentimentală și biografia lor.

 

                                                                                                                                          MIHAI EMINESCU CĂTRE VERONICA MICLE
                                                                                                    

 

Îngerul meu blond,

    Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti.

    Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire.

    Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

    Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.
 

   Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc , nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea lui Emin.

                         ÎNGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS (fragment de roman)

Viaţa are înălţările şi căderile ei şi de cele mai multe ori noi, oamenii, nu putem s-o influienţăm cu nimic. Două forţe interioare măreţe se luptă de când e omul pe pământ să conducă destinul lui: raţiunea şi inima. Atunci când pui judecata rece înaintea inimii, devii meschin, când inima o ia înaintea raţiunii, devii nebun. Sau chiar dacă nu devii, te consideră semenii tăi.
   Meschinilor le place drumul drept, calculul rece din care pot trage foloase, se mulţumesc cu firimiturile aruncate de mai marii lor; nebunilor le plac primăverile, visele, foşnetul frunzelor, mirosul plajelor pustii,femeile frumoase; într-un cuvânt ascultă  chemările inimii, glasul ei disperat care-şi cere dreptul la viaţă. E vorba de nebunii romantici şi de nebunia de a-ţi trăi viaţa aşa cum ţi-o cere ea, nu de nebunii clinici care-şi duc viaţa prin ospicii şi nici de condamnaţii de drept comun, adică de hoţi, borfaşi, criminali, derbedei care, din dorinţa de a-şi “trăi” viaţa, săvârşesc în numele ei fapte odioase.
   Poate şi de aceea m-am ataşat eu de domnul inginer Ionescu. Şi el este tot un nebun, un nebun în sensul frumos al cuvântului care ştie să-ţi răscolească inima. El mi-a zis prima dată că parcă aş fi un înger căzut din Paradis. De ce un înger ? Eu am fost o fiinţă pură, venit de acolo de la ţară unde toate lucrurile sunt curate, adică din acel Paradis. Şi, a zis el, am căzut pe un sol infectat în acest iad pe care toţi îl numesc Viaţă.
   “ Mihali- zice- tu eşti plin de romantism, domnule, ce dracu vezi tu de acolo de sus, de deasupra oraşului, din darabanaua aia, de stai acolo ore întregi după program?  “De acolo de sus din darabanaua mea, domnule inginer, văd acoperişurile caselor cum lucesc în razele primăverii, văd străzi întregi pline cu lume, nişte linii drepte ca nişte panglici uriaşe care se pierd undeva la marginea oraşului…Se vede aşa de mică lumea de aici încât nu dai doi bani pe ea; mai văd şirul blocurilor ridicate de mine perete cu perete, toată partea aceasta de oraş şi încerc să străpung zidurile cu imaginaţia mea şi să privesc de acolo perechile de tineri îndrăgostiţi cum se iubesc şi cum îşi cresc fericiţi copiii; e poate o femeie frumoasă care-şi aşteaptă înfrigurată iubitul sau poate o mamă care-şi aşteaptă copilul de la şcoală sau de la grădiniţă, sau iubitul care-şi aşteaptă soţia cu buchetul de flori pus în glastră, sau copiii singuri, aşa cum stăteau iezişorii mei, aşteptându-şi părinţii…Apoi mai privesc departe dealurile înverzite proaspăt şi munţii din zare peste care mai stăruie încă mantia iernii şi câmpul acesta cât văd cu ochii…Toate acestea cad peste nefericirea mea ca un glas de clopot care se tânguie-n pustiu…Asta fac eu acolo sus, meditez asupra vieţii, domnule inginer…,Îmi văd, domnule inginer, tot trecutul meu, îmi aduc aminte de toate clipele fericite din viaţa mea, reiau firul vieţii mele şi-l despic în patru să văd unde am greşit… »
   “Bă, Mihali, eu i-am povestit directorului despre drama ta şi ştii ce mi-a zis? Ia mai dă-i dracului, domnule Ionescu, de puţoi, vin cu toate dramele lor pe capul nostru să le rezolvăm noi! Ce suntem noi? Mamă şi tată? Şi-apoi am tăcut şi-am plecat. Ăsta e un împuţit de comunist care s-a ridicat prin politică şi-a ajuns să conducă un trust de construcţii! Habar n-are de oameni, de psihologia lor, de tehnica construcţiilor, se ţine cu piţipoanca aia de secretară toată ziua şi ne dă nouă ordine!”  « Domnule inginer, îi răspund eu, n-am şi eu dreptul la viaţă? » Şi tac. Zice el: “Nu cumva tu acolo sus te-oi fi uitând toată ziua la casa Marikăi şi-oi fi văzând-o pe verandă în costum de baie făcând plajă sau, mă rog, prin casă, la lumina becului, cum se despoaie…” “De ce să nu mă uit şi de ce să nu mă gândesc la Marika , domnule inginer? Ce să fac acum? Să-mi prind viaţa în pioneze? Sau să mă apuc de băutură ca alţii? Vă întreb şi pe dumneata, domnule inginer, şi pe toţi ăştia care aţi fost în şedinţă: Poate cineva să-mi ia dreptul la viaţă? Ştie o lume întreagă c-o iubesc pe Marika şi am recunoscut şi eu! Lângă Iulia nu mai pot trăi, nu o mai pot suporta; nu sunt fumuri de adolescent, sunt convingeri de om în toată firea! Ce dacă am doi copii? S-au despărţit ei, alţii, cu o droaie de copii, dar eu cu doi? Sclifositul ăla de secretar de partid credea că face pe deşteptul cu mine…”Uite, tovarăşe, a venit soţia dumitale şi s-a plâns că aşa şi pe dincolo…”  “ Dar despre ea n-a spus nimic, tovarăşe secretar? N-a spus cum am găsit-o eu cu ăla-n pat şi cum a fugit cu izmenele-n mână şi cum a sărit pe geam? Nuuu! Păi ce era proastă? Nu v-a spus că pleca  dimineţa de-acasă şi lăsa copiii încuiaţi în apartament şi se ducea la servici la el şi se suia-n Tatră şi se zbenguia cu el toată ziua? Vrea bani? Vrea pensie alimentară? Să se ducă, dracului la muncă, ea n-a auzit că-n România toată lumea munceşte?” “ Mihaly, tu eşti obosit şI stresat, ar trebui, după ce-ţi ispăşeşti pedeapsa, să-ţi iei un concediu medical ceva…” “Domnule inginer, deocamdată nu-mi iau, am început relaţia asta cu Marika, o iubesc al dracului şi mi-e frică să n-o pierd…Mă iubeşte şi ea pe mine şi când un bărbat simte aşa ceva, prinde aripi şi începe să viseze. De mult nu m-au mai încercat astfel de clipe, de pe timpul când o iubeam pe Piri…Atunci jurasem să nu mă mai îndrăgostesc…Dar dragostea nu ne întreabă dacă suntem pregătiţi s-o întâmpinăm, ea dă buzna peste noi şi ne tulbură cu puterile ei magice biata noastră existenţă!” “Măi, Mihaly, cu ce te-a atras femeia asta pe tine?”  “ Află, domnule inginer, că nu-i dau nici bani, nici cadouri; de câte ori mă duc la ea, mă întâmpină cu zâmbetul pe buze în prag, mă ia de mână şi mă invită-n casă…Hai, Mihaly în casă- zice- că ne văd vecinii şi punem la cale gurile rele! şi mă serveşte cu o cafea şi vine lângă mine cu glasul ei catifelat ca al lui Piri şi-mi zice : Mihaly, de ce eşti tu supărat? Este aşa de sinceră şi de naturală…” “şi crezi că te ia ea pe tine cu doi copii?”  “Eu cred că da, pentru că am întrebat-o şi mi-a zis că dacă asta ne va fi soarta…! ” Vezi- zice- ce faci cu divorţul ăla că n-aş vrea să mă mai încaier cu fosta ta consoartă, cum mi-a făcut-o alaltăieri în  Piaţă…Fă-zice- şi mie mi se făcuse o ruşine să intru în pământ, nu alta!-să fii tu a dracului de fufă- auzi, domnule inginer, s-o facă fufă, te jumol toată, şi se răţoieşte la ea, se strânsese lumea pe ele ca la urs…,,În fond şi la urma urmei, ce mai vrea, dragă de la tine?- mă întreabă ea, supărată.” Auzi întrebare, ce mai vrea ea de la mine? Acum, domnule inginer, nu mai are nici-un rost, mândruţul ei a ieşit din spital ca o găină capie ( doamne fereşte, că nu-i vreau eu răul) cică are capul într-o parte şi schioapăta, merge-n cârjă, ăia l-au pensionat de la şoferia lui, gradul trei, cu drept la alt servici, dar acum nici de portar nu mai e bun, am auzit că bate la parchet în urma noastră…L-a pocit soarta, domnule inginer!…”  “L-a pocit pe dracu, soarta, l-ai pocit tu, când l-ai aruncat pe fereastră!”  “Ia uite, domnule, nici domnul inginer nu mă crede! Aşa au zis şi ăia de la judecată…Cum să-l pocesc eu când nici nu l-am văzut când a sărit? Eu n-aveam intenţia asta cu el, voiam să-l prind viu şi nevătămat să-l invit pe scaun şi să-l întreb: Bine, vere, văd că vă iubiţi, stai aici să chem şi eu un martor şi să vă fac papucii la amândoi…Tu nu ştii că eu cu amărâta asta am doi copii? N-ai, mă, destule femei în ţara Românească? Dar ce am avut cu cine sta de vorbă, domnule inginer?”
   În lungile mele plecări cu maşina, că atunci eram şofer de cursă lungă, simţeam eu că ceva nu-i în regulă şi parcă mă apuca un fior, un bărbat simte imediat că ceva nu e la locul lui cu nevasta, mă apuca aşa un tremurat şi nu ştiam de ce până când o vecină de apartament mă cheamă în hol şi-mi spune: “Domnule Mihaly, te văd om în toată firea şi nu mă lasă conştiinţa să nu-ţi spun ceva! Te-i supăra, nu te-i supăra asta e treaba dumitale, dar eu nu pot să mai rabd!” “Da, tanti, de ce să mă supăr!” “Uite ce e, Iulia dumitale intră seara cu un bărbat străin  în casă, eu nu ştiu, maică, dacă e rudă sau amant, dar mi-e milă de dumneata că munceşti de dimineaţa până seara şi ai şi copiii ăia buni! şi n-ai pentru cine, maică…” Eu am tăcut şi m-a cuprins o furie de nedescris. Am plecat imediat de lângă acea femeie şi-am vrut să mă duc la Iulia s-o iau la bătaie…Dar n-am făcut-o, am vrut să mă conving personal, m-am  suit în apartament, am jucat ceva teatru, cum că sunt obosit, şi m-am culcat devreme. I-am spus Iuliei că a doua zi trebie să plec la Roman cu niştr tablă galvanizată şi trebuie să stau acolo o săptămână…Cred că ceva prinsese şi fetiţa c-o vedeam tristă şi mă tot ruga să stau acasă. De ce?- am întrebat-o eu. Fetiţa ocolea răspunsul ş-mi răspundea galeşă:”Aşa, că vreau eu…” Am plecat la servici şi l-am rugat pe Iordache de la garaj să-mi bage maşina-n revizie că nu mă mai ţin frânele…şi pe înserat m-am întors acasă .Am descuiat uşa( apartamentul era încuiat cu iala). şi apoi a urmat ce a urmat…Eu, după ce l-a luat salvarea m-am prezentat la Miliţie pentru declaraţii. “Martori ai?”- m-au întrebat acolo. Pe cine să am martor la ora aia? Pe nevastă-mea? Copiii dormiau buştean în camera lor…şi apoi au urmat anchetele…judecata…mica detenţie… Singura martoră a fost femeia care mi-a spus şi a jurat ce-a văzut. “Bine, tovarăşe Mihaly, -zice judecătorul- dumneta ai dreptate, dar de ce i-ai făcut vânt pe fereastră?” “Eu?” “Aşa a declarat nevasta dumitale!” “Ea, tovarăşe judecător, poate să declare ce vrea, dumneavoastră vă îndoiţi de dreptatea mea, vă jur că n-am nici-o vină, el s-a aruncat pe fereastră la sugestia neveste-mii, fugi pe geam!-am auzit-o, eu n-am avut timp nici să-l văd! Am auzit o bufnitură în stradă, atât!”
   A urmat totuşI condamnarea: Un an şi jumătate la locul de muncă…
   Seara trec adesea pe la bufetul Trocadero să beau şi eu o ţuică- o ţuică mare!-i-zic eu barmanului; după o zi de învârtire prin slava cerului cu macaraua, am şi eu dreptul la o ţuică mare. “Gata, domnu’ Mihaly, îmi întinde ţuica grăsanul ăla şi eu o iau şi mă retrag cu ea la capătuă tejghelei şi o beau în linişte, niciodată nu-mi place să mă amestec cu cheflii; privesc lumea şi mă detaşez de ea acolo în colţul meu şi mi se pare infectă, murdară şi dezagreabilă…Aşa m-am obişnuit, să privesc lumea de departe, să nu intru în sufletul ei. “Bă, tu ce mai faci cu nevasta?” sau “Cutare, ce mai ştii de curva aia?” Mie şi aici îmi place să vorbesc cu mine însumi…N-apuc să trag două înghiţituri că aud: “Servus, Mihaly!” “Servus!”- îI răspund eu şi întorc capul să văd cine este. “Aaaa, domnu’ inginer Ionescu de la Trust. Servus , domnu’ inginer!” “Fă-mi şi mie un pepsi cu un coniac!”, se adresează el barmanului, şi se retrage lângă mine. “Măi, Mihaly…”- se uită el spre mine, fără să termine gândurile. “Ce e, domnu’ inginer?”- îl întreb eu, crezând că are să-mi transmită ceva de la trust. “Nimic deosebit- zice el în zeflemea- vreau să beau şi eu un coniac cu tine!” “Poftiţi, domnu’ inginer, chiar îmi face plăcere!”- şi se dă mai lângă mine, aşezându-şi coatele pe tejghea şi oftând, ai fi zis, dacă nu-l cunoşteai, că i s-a întâmplat ceva sau are ceva pe suflet.
   “De ce sunteţi supărat, domnule inginer?”- încerc eu o întrebare cu toate că ştiam că e foarte greu să pătrunzi în sufletul lui cu o astfel de insinuare. “Stăm cam prost cu planul, bă, Mihaly; înjură ăia de la centrală, vor totul repede şI la cheie, ei nu ştiu care sunt condiţiile în construcţii; îţi pleacă oamenii de pe şantier când nu te-aştepţi şi te lasă cu plan cu tot baltă…” şi dă deodată sticla cu pepsi peste cap, ai fi zis că e bântuit de o mare sete şi se întoarce iar către barman, făcându-i cu ochiul: “Mai repetă o dată figura, şefule!” apoi către mine, spăsit şi vinovat. “Tu mai iei o ţuică?”- mă întrebă el. “Nu mai iau, domnu’ inginer, vreau să mă duc acasă mai devreme, m-aşteaptă puştii…” “Mai lasă dracului casa- zice el- neştiind sau uitând pur şi simplu de situaţia mea- ce,- zice el, nu ştii tu traiul de-acasă?” şi se uită în ochii mei, voia să mă întrebe ceva dar parcă nu îndrăznea. “Auzi, tu,-zice el într-un târziu, după câteva clipe de tăcere- am căutat tot şantierul un macaragiu să te schimbe, să-ţi iei şi tu un concediu, ceva,şi de-abia am găsit un prăpădit de pe la materiale…” “Adică cum să mă schimbe, domnu’ inginer? Ce, eu nu mai sunt bun de nimic? Am devenit chiar aşa o gioarsă?”- şi de necaz dau repede ţuica peste cap şi pun cinzeaca goală pe masă. El îmi ia repede vasul şi-l strigă pe barman: ” Oltene, mai pune-i una mare lui Mihaly!” şi apoi se întoarce către mine:”Dă-l în aia mă-si că e oltean de-al meu şi nu se supără!” ,Îl văd că-şi dă repede buzunarele peste cap, scoate o brichetă şi dă să aprindă o ţigară. În întind un carpaţi, o aprinde şi pufăie cu poftă din ea. Şi tace şi tac şi eu. Frumoasă e tăcerea-mi-am zis- noi cu vorbele noastre murdărim şi viciem aerul mai rău precum cu fumul de tutun… “…Păi- reia el discuţia de unde rămăsese- te-am văzut eu că în ultimele zile nu mai eşti stăpân pe macara, m-am uitat când te urcai pe scări acolo sus, parcă te împleticeai, poate ai şi tu dreptate, prin câte ai trecut cu curva aia de nevastă-ta…”- zice el şi trage puternic din ţigară, după care răstoarnă o a doua sticlă de pepsi peste cap, strigând iar, de data aceasta cam afumat: ” Olteneee,mai repetă figura!” “Gata, domnu’ inginer!”- sare barmanul spre el, luându-i sticla goală şi punându-i alta plină în mână. şi inginerul se apropie şi mai mult de mine cu o poftă nebună de vorbă. Între timp Olteanul Zamfir, căci aşa îl chema pe barman, puse muzică, avea un difuzor spânzurat drept în capul nostru: ”Mărie şi Mărioarăăă, ochii tăi mă bagă-n boalăăă”, cânta placa”,…sprânceneleee mă omoarăăă” “Olteanul tot oltean- zice domnu’ inginer- aici în inima Transilvaniei el a adus muzica lui oltenească, vouă, ungurilor vă place alt gen de muzică, sunteţi daţi dracului când începeţi voi ceardaşurile alea sau cu romanţele voastre…”  “Orice muzică bună e frumoasă, domnu’ inginer, noi suntem obişnuiţi şi cu muzica oltenească…”-îi spun eu, zâmbind,şi bătând cu degetele în tactul muzicii în tejghea. Domnu inginer a tăcut, a ciulit urechile ca un iepure şi a început şi el să îngâne: “…sprânceneleee mă omoarăăă…, hai, măi, Mihaly,mi se adresează el, cântă şi tu, dă-o dracului de viaţă…” Se opri muzica, iar tăceri, doar câţiva cheflii mai vorbeau tare cu limbile încurcate. “Şi de ce, domnu’ inginer mă înlocuiţi? V-am supărat cu ceva, am făcut vreun rău intreprinderii, eu cât am stat acolo v-am adus numai beneficii!”  “Aaaa, nu Mihaly, departe de mine gândul ăsta!- sare el ofensat, trezindu-se parcă din bucuria lui de-a cânta- nu, bă, Mihaly, dar eu cred, c-am vorbit şI cu tovarăşul Vlad de la sindicat că pentru tine mai nimerit ar fi un concediu de odihnă într-o staţiune, undeva, să-ţi vii în fire după detenţia ta şi după divorţul ăsta nenorocit…!”
   Atunci mi-am dat eu seama că domnul inginer Ionescu este un mare cunoscător de oameni, un mare psiholog. Nici gând să mă dea afară, el voia să mă ferească de ce era mai rău…şi avea dreptate căci eu acolo sus, întradevăr,aveam revelaţia unui sfânt care călătoreşte printre aştri şi adeseori, în răul meu de înălţime, cum nu-l avusesem până acum,puteam oricând să dau toată viaţa mea peste cap, nemaiputând să stăpânesc colosul ăla de macara ,prăbuşindu-mă cu ea cu tot într-un hău… “Aveţi dreptate, domnule inginer, îmi trebuie odihnă, eu n-am avut concediu de câţiva ani, am muncit ca un prost să iau şi eu ceva parale, dar degeaba!” Domnul inginer era însă absent, nu mai asculta la mine, bătea cu degetele în tejghea în tactul muzici cu gândurile aiurea…faţa i se iritase, o inundase sângele şi ochii i se albiseră în cap. “Tovarăşe Zamfir- îl strig eu pe barman- mai daţi-ne câte un rând!” Barmanul se uită la ceas, îmi face un semn cu degetul cum că este târziu, dar aduce şi al treilea rând.”Vă rog să le serviţi mai repede că e ora închiderii şi mă amendează ăştia!”- zice el şi hârşti!, trage acul picupului şi opreşte muzica şi tocmai atunci se trezi domnul inginer Ionescu din visurile lui, sări deodată aşa ca dintr-un somn greu. “Dar pe-astea cine le-a dat, Mihaly?” –se trezi el întrebând cu referire la cele două ţuici. “Eu!”- i-am răspuns scurt. “Nu trebuia, Mihaly!” “De ce, domnu’ inginer?” “Uite-aşa, nu trebuia, că ne cherchelim şi râd ăştia de noi şi mâine nu mai suntem buni de nimic!”
   Şi am plecat acasă şi eu şi domnul inginer Ionescu împleticindu-ne. Îmi venea să plâng, îmi venea să cânt, aveam aşa o stare ambiguă de fericire şi de nenorocire care mă sfâşia. Mi-era ruşine de lume, niciodată nu băusem în halul ăsta! Niciodată copiii nu mă văzuseră aşa!  “Tati- zice pişto când mă vede-ce-ai, eşti bolnav? Iulişca!- o strigă el pe soru-sa- vino să-l vezi pe tati că e bolnav!” “Tati- m-a certat Iulişca- niciodată nu te-am văzut aşa în halul ăsta! ţi-ai băut minţile, tati!” “Iertaţi-mă, copii,am reuşit eu să îngaim, am băut cu inginerul meu de la trust, pregătiţi-vă că mâine vă duc la ţară, eu plec într-un concediu…Vă duc la mătuşa voastră la Remetea …” “Nu-i duci la nicio ţară!”- sare Iulia din cealaltă camenră, gata să-l apuce pe pişto de mână şi să-l tragă în camera ei. “Tu să nu te amesteci, târfă ce eşti! -i-am tras eu o palmă peste fese- tu să-ţi faci bagajul şi să pleci cât mai repede din casa asta! Cu tine am încheiat viaţa, s-o ştii, după concediul ăsta o să deschid divorţul, s-o termin cât mai repede cu tine!”

                                                                                MARIN PREDA-copilăria şi anii de şcoală

             Pe 16 mai 2015 s-au împlinit 35 de ani de la moartea lui Marin Preda, prilej de rememorare a unuia dintre cei mai mari prozatori români contemporani. Moartea lui a venit în plină glorie, după romanul său „Cel mai iubit dintre pământeni”, roamn care probabil i-a fost fatal.
Pentru că m-a impresionat voința acestui copil de a învăța carte, voi evoca în acestă expunere doar copilăria și anii de școală din sat , de la Odorhei și din București, spre amintire.

„Când m-au dat la școală, nu mai eram mic, aveam opt ani. Nu mi-a părut niciodată rău de această întârziere, nu-mi explic, însă, întârzierea părinților. Bă, tu n-ai să începi școala anul ăsta !, mi-a zis tata. De ce ? Poate că nu prezentam eu semnele necesare trezirii din precopilărie ? Se temea că, așa adormit cum arătam, să nu rămân cumva repetent, să râdă lumea de noi ? Țin bine minte când s-au întâmplat toate astea”. (Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, p.43)

Fiu de țărani din satul Siliștea-Gumești, Marin Preda a avut o copilărie grea. Având o familie împovărată de nevoi, părinții lui aveau o stare materială precară. Din puținul agonisit în acești ani grei, tatăl lui, Tudor Călărașu, cumpără câteva oi, își repară căruța și face rost de doi cai crescuți de el. Aceasta era averea lui cu care pleca la muncă. Când Marin a intrat în clasa întâi, cei trei frați mai mari trecuseră deja prin  școală. Fuseseră înscriși tot de opt ani, făcuseră o clasă, două, mai rămăseseră și repetenți, după care părăsiseră școala, fiind luați la munca câmpului.


Școala din sat era de pe vremea lui Spiru Haret, cu două clase și cancelarie. Luase ființă în anul 1857 cu doi învățători, Ioan Săndulescu și Virgil Celescu. Pe Marin au încercat să-l trimită la școală în mai multe rânduri. Venea învățătorul la poartă și-l ruga pe Călărașu să-l lase că-l amendează. „Îl trimit dom’țător, să mănânce și-i dau drumul ! Copilul însă nu se ducea. Iar venea învățătorul : „Păibine,nea Tudore, ce-mi spuseși ?” Părintele venea în casă : „Of, du-te, Marine, ia-ți traista și dă-i drumul la școală, tu-ți anafura mătii, c-a venit dom’ țător iar dupătine !” La sfârșitul anului este declarat repetent din cauza absențelor. Faptul că nu mersese la școală nu era deloc o pură întâmplare. Încă din naștere fusese un copil firav, Joița îl născuse cu prețul vieții ei și în toți acești ani constituția slabă cu care venise pe lume, rămăsese aproape neschimbată.

În anul 1930/1931 va fi reâînscris în clasa întâi, „ pe baza nepromovării”.Acum are ca învățător pe Ionel Teodorescu, care îl ia sub aripa lui, și-l îndrăgește.Trebuie să ni-l imaginăm pe băiat îmbrăcat sumar în izmene, în cămașă sau ilic, cu traista de gât, încălțat cu o pereche de botine ponosite. Clasa a doua „abia am trecut-o”, a fost cea mai dificilă, stăpânea cititul și scrisul, fapt ce face ca în vară să alerge după Bisisica cu cartea suțioară.
În clasa a treia, la sfârșitul anului, Marin se trezește premiant. Momentul premierii a fost prilejul celei mai mari bucurii pe care le-a încercat copilul, mama și sora lui, Ilinca. Invitat la serbare de fiu, tatăl îi răspunde :„ Am să vin, mă, am să vin. Să văd ce bravură de băiat am !” La serbare, cu emoția că-l dă de rușine, bătrânul învățător cu mare atenție pe copil cum spune  poezia pe scenă :
„Biata gloată, talpa țării,
Ridicând-o din noroi,
Ridica-vom țara toată,
Ridica-ne-vom pe noi !”
În anul școlar 1930/1931 are media 7,15 clasificat al unsprezecelea dintre 39 de elevi promovați și 80 înscriși. În clasa a doua, anul școlar 1931/1932 are media 7, o4, clasificat al șaptelea între 32 de elevi promovați și 68 înscriși. În clasa a treia în anul școlar 1932/1933 obține media 8, 29, clasificat al doilea din 40 de elevi promovați și 64 înscriși.


„Ai mei toți știau că sunt un bleg, totuși de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aș fi meritat-o? (…) Faptul uimi pe ai mei și tata nu mai zise nimic, când, în toamnă, îi spusei că vreau s-o urmez și pe-a patra. Dar tot nu-mi luă cărți.”( Viața ca o pradă, p* 8)
 În clasa a patra în anul școlar 1933/1934, are media 8, casificat al treilea din 21 de elevi promovați și 72 înscriși. Acum este anul când la constituția lui firavă se vor adăuga și blestematele friguri. Frigurile nu-l slăbise nici în timpul verii când mergea cu oile sau cu caii pe dealuri. Făcea orice ca să mulțumească părinții  și să nu se mai pună problema  să rămână acasă.
Urmează apoi clasa a cincea, acum copilul se maturizează, iubește mai mult învățătura. Are norocul unui învățător, Ionel Georgescu, ardelean de origne, căruia Marin Preda i-a păstrat o vie simpatie, născută din primele ore de clasă, prin măiestria lui deosebită de a lăsa copiilor bogata lui experiență de viață și talentul de povestitor.
„În clasă (Marin) era un visător!, povestește învățătorul. Se uita fix în ochiimei și la început am avut senzația că mă sfidează, că vrea cu tot dinadinsul să mă provoace. Aveam impresia că o face intenționat, că are ceva cu mine și m-am simțit ofensat, am început să-l suspectez. (…) Nu răspundea decât dacă era întrebat. De multe ori tresărea când se auzea strigat și trebuia să repet întrebarea.; mai bine se descurca parcă la scris…” Termină prima clasă complementară cu media generală opt și optzeci de sutimi, clasificat primul între două zeci și unu de elevi. Clasa a șasea o termină cu media 9,03, clasificat întâiul între 12 elevi promovați. De asemenea clasa a șaptea o termină cu media 9, 78, clasificat întâiul între 12 elevi promovați. Examenul pentru obținerea certificatului de șapte clase s-a dat în localitatea Ciolăneștii din Deal. Marin obține certificatul eliberat la 18 iunie 1937, cu numărul de înregistrare 71, cu media generală 9, 75.

De observat că băiatul a făcut mari progrese începând cu clasa întâi și terminând cu clasa a șaptea. ”Domnule , îi spune Tudor Călărașu, învățătorului Georgescu, trebuie să-l duc că nu mai scap de el!… și cum spuneți că e „răsărit”, îl fac învățător. De altfel aceasta era și dorința copilului. „Singurul lucru care se deslușa era că voiam să fiu un om deosebit în meseria mea. Să fiu învățător deosebit, iată, nu mai mult.” ( Luceafărul nr 20/ 18 mai 1974).

Tudor Călărașu se interesează de soarta lui. La Școala normală din Turnu ca și la cea din Alexandria taxele erau mari și nu putea să le plătească. Învățătorul Georgescu îl sfătuiește pe Călărașu să-l ducă la  Cristur-Odorhei, unde erau taxele mai mici. Bătrânul însă nu se împacă cu distanța prea mare și se decide pentru Școala Normală din Câmpulung. În „Viața ca o pradă”, Marin Preda povestește cum a plecat cu taică-său cu căruța la munte la Câmpuluung, dar drumul a fost zadarnic. Marin Preda a fost respins la vizita medicală din cauza miopiei accentuate. La întoarcere dă pe la Miroși, unde exista o Școală de arte și meserii și vrea să-l înscrie aici. Trecând pe la librarul din comună pentru a cumpăra coli de scris pentru cerere, omul îi vede scrisul și se miră pentru talentul băiatului, rugând pe Călărașu să-i facă alt viitor. Cu chiu cu vai, Tudor Călărașu se hotărăște să-l înscrie la Școala Normală din Abrud. „Atât a dat tata pentru el, un pogon de pământ, oile le-a vândut fiindcă nu avea cine să se mai ducă cu ele” (relatarea Alboaicei, sora scriitorului). Băiatul este dus de Constantin Păun spre „marele oraș”, Abrud. Aici numărul locurilor fiind mai mare decât numărul de candidați, nu s-a mai dat examen de admitere, rămânând înscris cu bursă. Primul an de școală normală a fost greu departe de ai lui. Dar băiatul și-a luat hamul și praștia și s-a pus pe învățat. Din discuțiile cu foști colegi, am aflat că la Cristur dădea lecții de meditație celor mai mici și făcea lucrări literare ( un fel de compuneri libere) pentru colegi, contra cost.
Faptele se precipită în 1940 prin Dictatul de la Viena când României i se răpesc o parte din teritorii, printre care și Cristur-Odorheiul. „Înainte să ajung s-o fac eu, istoria, tulbure și amenințătoare, dădea buzna peste noi: Șcala Normală unde învățasem, din Cristur-Odorhai, nu mai exista, împreună cu jumătate din Ardeal…Primisem o hârtie prin care eram anunțat că sunt înscris la București…”

„Și într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărârea să se despartă de mine. Era în septembrie 1940…” –își amitește Preda. „Marine, începu el, te duci la București…Bă, tu auzi ce-ți spun eu aicea?” ”Cum să înțeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, își lua în acea oră mâna de pe mine și mă trimitea în lume cu gândul nemărturisit că întradevăr n-aveam ce mai căuta?… În nici un fel n-aveam sentimentul că lucru pe care-l dorisem atât de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră și că mulți ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu și nici stând cu el astfel  în căruță, simțindu-mă adică tot mic, deși nu eram, n-aveam să mai stau”. „Mă rog, m-a atenționat el, eu sper (și ți-o spun asta ca să mă ții minte), o să fie vai de capul tău, dacă…” Băiatul tace dar pricepe ce i-a spus. Este ultima recomandare pe care i-o face la despărțire.

Retrăgându-se de la școală pentru faptul că nu și-a mai putut plăti întreținerea a rămas pe drumuri într-un București cuprins de febra războilui. Nopți întregi a dormit prin gară sau se plimba cu tramvaiele de la un capăt al orașului la altul fără nici un Dumnezeu. Un singur lucru nu mai voia: să se întoarcă acasă, dacă s-ar fi întors viața lui de scriitor ar fi fost ratată.
Începând cu acestă dată Marin Preda nu mai dă nicio informație despre viața lui. Cred că nu vrea să descrie mizeria prin care a trecut. Foștii lui colegi cu care n-a stat decât puțin timp, mai mult fabulează: confesiunile lor sunt luate târziu când scriitorul era în plină glorie și fiecare spune despre el cam ce ar trebui „să dea bine” . Dar de acum înainte începe adevărata lui dramă existențială în București.
La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ’41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

În amarul lui se apucă de scris cu lacrimile în ochi, nu doarme nopți întregi pentru a-și peria manuscrisele. Cum nu avea nici un talent în ale poeziei, prima lui poezie „Întoarcerea fiului rătăcit” pe care Geo Dumitrescu o inclusese într-o antologie, este respinsă.
În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, care văzuse în el un om hotărât în ale scrisului, Marin Preda în sfârșit,este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.
De acum înainte Marin Preda are un alt destin.
 „Marin a fost o fire liniştită, blândă chiar, încă din copilărie. Nu era vorbăreţ, bătăuş şi, cum o spunea chiar el, unii îl credeau că este bleg. Cu toate acestea, din clasa a cincea pasiunea pentru literatură l-a acaparat în aşa măsură încât citea tot timpul. Citea noaptea, citea pe câmp, umbla cincisprezece kilometri prin comunele vecine după cărţi şi aşa a reuşit, până când a plecat la şcoala normală, să citească multe cărţi de valoare din literatura clasică română şi universală. A fost, aparent, un tip ursuz pentru cei care nu-l apreciau şi care îi erau ostili. Şi au fost mulţi. Ca om, a fost şi un bun familist. Şi-a iubit copiii foarte mult; dorinţa lui cea mai mare fiind să-i vadă mari şi realizaţi, însă nu a reuşit.(Alexandru (Sae) Preda, fratele scriitorului.)”


Copilăria lui Marin Preda este o lecție pentru copiii și adolescenții de azi. Numai prin muncă asiduă se ajunge la țelul propus. Și Marin Preda este un exemplu.
 
Bibliografie:
M. Ungheanu, Marn Preda- vocație și aspirație;
Eugen Simion, Întoarcerea autorului, ed. CR,
Marian Ciobanu, Marin Preda, monografie sentimentală,
Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, ed. Albatros.
Date personale culese din satul Siliștea-Gumești.

DIALOGUL LUI  TUDOR ARGHEZI CU DUMNEZEU

     Arghezi a fost un rebel care l-a căutat permanent pe Dumnezeu. O bună parte a liricii lui se ocupă direct de raporturile lui cu Divinitatea. În primul rând „Psalmii”, dar şi o mulţime de versuri din alte volume, au ca temă acestă căutare faustică a lui Dumnezeu.
Ştim că fostul ierodiacon a scris lucruri cumplite despre oamenii bisericii. Dar Arghezi recunoaşte o autentică legitimitate doar „sentimentului religios”, spontan şi liber de orice constrângeri rituale. El a găsit mereu resurse lirice neistovite pentru a exprima foamea de Dumnezeu a sufletului său. Niciodată în poezia noastră, sentimentul religios n-a făcut să răsune asemena accente de slavă:
                                                                                                                                         „Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!
                                                                                                                                         Nădejdea mea şi truda mea!
                                                                                                                                         Din ale cărui miezuri vii de stele
                                                                                                                                         Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea” –Psalm.
                                                                                                                                         Sau de solitudine torturantă:
                                                                                                                                        „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
                                                                                                                                        Copac pribeag uitat în câmpie,
                                                                                                                                        Cu fruct amar şi cu frunziş
                                                                                                                                        Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.”-Psalm.
                                                                                                                                        Apoi de implorare:
                                                                                                                                        „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă
                                                                                                                                        În recea mea-ncruntată suferinţă.
                                                                                                                                        Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes
                                                                                                                                        Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.”
                                                                                                                                        Şi de ce nu de dor mistuitor:
                                                                                                                                       „Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
                                                                                                                                       Nici omul meu nu-i poate omenesc.
                                                                                                                                        Ard către tine-ncet ca un tăciune,
                                                                                                                                        Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.”

                                                                                        Nici în astfel de împrejurări Arghezi nu renunţă la atitudinea sa rebelă. Refuză să aştepte indefinit graţia şi-şi manifestă brutal nerăbdarea:
                                                                                                                        „Nalt, candelabru, straje la hotare,
                                                                                                                        Stelele vin şi se aprind pe rând
                                                                                                                         În ramurile-ntinse pe altare-
                                                                                                                         Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?”
                                                                                                                         Pune Divinităţii întrebări lipsite de pietate:
                                                                                                                         Pentru ce, Doamne, atâta cruzime şi atâta măcel în grădina Ta frumoasă?

    Căutător de Dumnezeu, cu porniri iconoclaste, Arghezi nu se dă îndărăt să-i facă Domnului chiar reproşuri grave, învinuindu-l că-şi neglijează atribuţiile:
                                                                                                                      „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
                                                                                                                      Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
                                                                                                                      Şi anii mor şi veacurile pier
                                                                                                                      Aici sub tine, dedesubt, sub cer!-Psalm.

    Dumnezeu amestecă de-a valma blânzii cu ticăloşii ”câţi au întins obrazul, câţi l-au bătut cu palma”( De când mă ştii) că i-a dat sarcina ingrată să dărâme un munte de ceaţă şi să sleiască un puţ fără fund (Haruri) că l-a îndemnat să joace şi să cânte, ştiindu-l sortit mormântului, aşadar n-a creat pământul „din milă şi iubire” ci fiindcă-i trebuia „loc slobod, întins de cimitire”, că umbla să păcălească:
                                                                                                                   „Ce şiret! Ce calic! Cetertipar!
                                                                                                                  Pune un lucru tot în alt tipar
 
                                                                                                                  Când încoace, când încolo, o ia
                                                                                                                  De ici, de acolo, câte ceva
                                                                                                                  Şi măsluie sufletul şi trupul,
                                                                                                                  De nu ştii care-i albina şi care e stupul?,
                                                                                                                  Că se ascunde mereu după ”belciuge”,  “lacăte” şi “drugi”.

    Poetul se luptă necontenit cu îndoiala lui, adresându-se lui  Dumnezeu că-l caută ”pentru credinţă sau pentru tăgadă”. Psalmistul ezită să cadă în genunchi, el vrea să-l prindă pe Dumnezeu, să-l “pipăie” şi să “urle”: “Este!” El nu străluceşte prin cucernicie, ci, dimpotrivă, printr-o neîmpăcare rebelă, care doreşte să obţină totul sau nimic:
“Ispitele uşoare şi blajine
N-au fost şi nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca şi în cugetare,
Desprins-am gustul otrăvit şi tare.
Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,
Unde dă beznă, eu frământ scântei,
Unde-I tăcere, scutur cătuşa,
Dobor cu lanţuri uşa .
Când mă gândesc în pisc
Primejdia o caut şi o isc,
Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec
Ducând în cârcă muntele întreg.”-Psalm

    De la Claudel la aproape toţi expresioniştii germani, inclusiv la românul Arghezi, relaţia om-divinitate ia un aspect dramatic, apare ca o încleştare sălbatică, supusă neprevăztutului. “Bunul Dumnezeu “ din literatura sfârşitului de secol 20 e pus la îndoială. Noua sensibilitate poetică religioasă se caracterizează printr-o întoarcere la universal biblic şi la glasul profeţilor, împrumutând utopismul socialist creştinismului. “Ruga de seră” a lui Arghezi este mişcată de duhul profetic propriu unor Isaia sau Ieremia:
“Cuvântul meu să ardă,
Gândirea mea s-arunce foc
În sinagoga lor bastardă;
 
Să-mi fie versul limbă
De flăcări vaste ce distrug
Trecând ca şerpii ce se plimbă…”
Oricum, atunci când ajunge să vorbească despre Dumnezeu, Arghezi urmează calea teologiei  dialectice. Tropii liricii argheziene de inspiraţie religioasă sunt produsul unei neistovite invenţii poetice, care stă sub semnul categoriilor negative (Crohmălniceanu):
O mie de neamuri, plecate domoale,
Te caută-n ceruri, în vis, în pământ.
Ascuns te-au găsit în Cuvânt.
Sfarmă Cuvântul: cuvintele-s goale…(Inscripţie pe biblie)
“Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”-Psalm

     Tocmai eşecul nostru repetat de a ni-l putea imagina pe Dumnezeu, ne permite recunoaşterea adevăratei nature, ireductibile la însuşirile omeneşti. Ce-de Sus pentru Arghezi e mai ales Dumnezeu-Tatăl, din Vechiul Testament, descriindu-I înfricoşat puterea:
“Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.
Cocoloşeşti o-mpărăţie mare
Ca o foiţă de ţigare,
Dintr-o stăpânire măreaţă
Ai făcut puţină ceaţă…”

    Dumnezeul lui Arghezi se păstrează ascuns ca biblicul Iehova, reproşindu-I Creatorului că moartea este suprema mărginire omenească, pe care Dumnezeu n-a dezlegat-o:
“Pe uliţele-albastre, din cerurile tale,
Sunt mii şi mii de sate şi târguri toate goale,
Cătunele deşarte-n cerdac, au fiecare,
O candelă-n opaiţ şi-un muc de lumânare”
Sub pala rece  de vânt a neantului, psalmistul îşi încheie brusc cântarea cu următoarele două versuri sugrumate:
S-a prăbuşit vecia. Pe marginile gropii,
În bâlciul de morminte, rămân să plângă popii…”
Căutarea divinităţii este un eşec la Arghezi. În “Duhovnicească” poetul ne face să trăim ceasul de apoi. Aici tensiunea teribilă pe care o provoacă preţul veşniciei, jertfa existenţei fizice, şi răscumpărarea păcatului original prin identificare cu Isus, ia forma unei adevărate spaime mistice.  La bătrâneţe, suferinţa bolii îi prilejuieşte iarăşi o imagine de o  teribilă pregnanţă fizică:
“S-a culcat peste mine o fiară…
Aş voi cu o rugăciune
Să chem. Din cer să vie careva,
 Cu suliţă grea,
Şi s-o alunge-n bezna mare.
Atât îţi cer, Doamne, niţică răcoare.
 
Fiara şi-a potrivit ochiul aprins şi zgâit
În ochiul meu, de care-şi freacă pleoapa…”(S-a culcat fiara)
În poezia lui, spunea G. Călinescu, “odată deschisă o uşă , zece porţi se dau la o parte zgomotos şi simultan peste ameţitoare perspective”.
 
Bibliografie:
 Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. 2- Ovidiu Crohmălniceanu;
Şerban Cioculescu-Poezia d-lui t.Arghezi;
Dumitru Micu- Opera lui tudor Arghezi;
I.                  Negoiţescu, Tudor Arghezi, poet al existenţei.

                                               EMINESCU DUPĂ EMINESCU

     Titlul acestui articol l-am dat inspirat dintr-un Colocviu oraganizat de Universitatea Sorbona din 1975 care a încercat să discute fenomenul Eminescu după moartea lui şi amploarea operei lui în posteritate. A. Dupont, preşedintele Universităţii, spunea despre Eminescu: „Mai întâi drama prodigioasă a acestei vieţi prea scurte, culminând în rătăcire şi nebunie, şi care atestă un destin prometeic, al umanităţii contemporane chiar, în căutarea, de-a lungul culturilor şi sistemelor, să-şi găsească temeiuri de a exista. Furia chinuitoare a cunoaşterii, dorinţa de a da plenitudine şi sens vieţii, descoperite sau căutate, sfâşie inima lumii noastre.”
Deşi un poet romantic, un poet al „răului veacului”, Eminescu este totodată şi un poet modern (Eugen Todoran). Poetul modern este cel care, înlăturând ruptura dintre eu şi lumea reală are sentimentul reintegrării lumii într-o unitate a cărei conştiinţă o priveşte ca pe o „aventură poetică”, prin care se întrevede o nouă relaţie între eu şi lume. Acum intervine simbolul ca ca imagine a lumii exterioare, precum Baudelaire legase cauza poeziei de aceea a omului prin simbol. Trecerea spre simbolism a făcut-o romantismul prin încercarea de a restitui semnificaţiile originale ale mitului, cât şi ale legendelor şi poveştilor, care redevin structuri poetice.
Aşadar primul deceniu după Eminescu stă sub semnul emoţiei profunde care a zguduit opinia publică în legătură cu sfârşitul lui timpuriu. Acum începe să se contureze mitul Eminescu, o întruchipare a genialităţii supreme, motiv de fabulaţie, mit care s-a prelungit până astăzi în cultura română.
Posteritatea a cunoscut şi cunoaşte mari poeţi români, dar mitul Luceafărului a rămas acelaşi în conştiinţa poporului român. Articole despre poet scrise de mari critici literari de la Maiorescu până azi au scos în evidenţă profunzimea gândirii şi simţirii sale, cizelarea limbii, arta în mânuirea versului, sonurile noi care leagă cuvântul de popor, acest „răsărit falnic”, al poeziei noastre, care au rămas ca mărturie a genialităţii poetului.
Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. La începuturi Eminescu s-a dedublat, a fost şi om, dar încet-încet a devenit şi geniu. Mitul geniului vine din romantism. Mitologizarea se face lăsând în umbră detaliile. Mitul vine din asamblarea celor mai importante trăsături cum ar fi: viaţa scurtă, vârsta de 33 de ani fiind vârsta cristică, nebunia, adică pierderea facultăţilor primordiale ale creatorului, imaginea angelică cu portretul lui fascinant, universalitatea şi proteismul preocupărilor, un „uomo universale”, ocultismul şi ezoterismul –vezi Egiptul antic, Indiile, Nirvana, Dacia- apoi lipsa de succes din timpul vieţii şi nu în ultimul rând o iubire extraordinară neîmplinită.
Trebuie să spunem franc că după Eminescu poezia română stă sub zodia poetului. Pe timpul vieţii lui poeţii de la Junimea, şi nu numai ei, au eminescizat. Poeţi ca Veronica Micle, Samson Botnărescu, Alexandru Vlahuţă, Traian Demetrescu, Nicolae Beldiceanu, Ion Păun-Pincio şi în general cam toţi viersuitorii timpului, gândeau, simţeau, şi scriau ca Eminescu.
După ce Gherea semnalase în 1887 fenomenul eminescian în amploarea sa, poetul Alexandru Vlahuţă, prietenul lui Eminescu, ţine o conferinţă la 12 martie 1892 de un mare răsunet, intitulată „Curentul Eminescu”, unde denunţă cu mult patos maladia imitării de către tineri a marelui poet. Dar însuşi Vlahuţă, în ciuda dezicerii, nu s-a putut dezbăra de imaginile, ritmurile şi sonurile eminesciene, imitându-l până la sfârşitul vieţii, fiind „cel mai ilustru epigon al lui Eminescu”.
Din generaţia lui Vlahuţă, Coşbuc, suferă şi el la începuturi influenţa marelui înaintaş, apoi Octavian Goga sau Lucian Blaga nu ignoră nici ei lecţia Eminescu, urmează apoi Bacovia, Arghezi şi Ion Barbu care fac parte din aceeaşi „familie”, curentele care au urmat, semănătorismul şi poporanismul şi mai apoi simboliştii şi postmoderniştii au ieşit şi ei din mantaua poeziei eminesciene.
Poetul Arghezi, după unii critici cel mai mare poet după Eminescu, s-a născut sub zodia genialităţii eminesciene. Deşi a debutat sub auspiciile lui Macedonski, n-a recunoscut decât un singur maestru în poezie: pe Eminescu. El într-o sfichiuire de gândire, l-a pus alături de Homer şi Goethe: „ O trinitate: Homer, Goethe, Eminescu.” „Într-un fel-zice el- Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.” Arghezi avea acelaşi cult al refinării versului ca şi Eminescu. El a înţeles ca nimeni altul înnoirea de substanţă pe care arta lui Eminescu a produs-o în câmpul culturii, al limbii şi al expresiei poetice. Poezia lui nu este străină de poezia lui Eminescu. Deşi s-a ferit să nu cadă în aceeaşi greşeală ca şi contemporanii săi, eminescizând, Arghezi a furat de la Eminescu meşteşugul versificaţiei, temele şi ideile, „cuvântul ce exprimă adevărul”, trecându-le prin personalitatea sa şi dându-le noi străluciri.
Şi poeţii transilvăneni, avându-l ca model, l-au simţit atât de aproape pe Eminescu. Şt. O. Iosif, sub înrâurirea lui Vlahuţă, care reprezenta momentul epigonatului eminescian, a vibrat în acelaşi registru. În „Cântecele” lui criticii au fost aproape unanimi în a semnala un sunet nou ivit în armoniile elegiace de după Eminescu, Eugen Lovinescu spunea că „ De la Eminescu încoace, iubirea chinuită n-a îmbrăcat o formă mai armonioasă.” De altfel nivelul sintagmelor trădează o covârşitoare permanenţă a euforiilor eminesciene: „Te duci”, Şi dacă vii”, „O vremea” cu fragmente de vers…”de câte ori” sau „că te-am pierdut pe veci”, „când sera-n ceasuri de singurătate”. În „După o citire din Eminescu…” în care înalţă o imagine grandioasă a geniului, Iosif ridică o clasică apoteoză funerară, de la „giulgiu de jale/ Ce fâlfâie întunecat în aer” aruncat asupra întregii lumi ideale de către Eminescu şi până la alegoria convenţională, un fel de sculptură tombală în moda vremii:”Plutind pe culmi cu aripile-ntinse,/ Învăluit în nouri tu petreci/ În sfânta-apoteoză-a morţii reci.”
Octavian Goga a crescut în „aceeaşi religie artistică şi ideologie naţională” eminesciană. „ Eram şi eu atins de suflarea de foc lui Eminescu.” Dar poetul din Răşinari a părăsit versul elegiac al dragostei îndreptându-se spre social. Lovinescu descopere urmele umbrei lui Eminescu peste versurile „Din umbra zidurilor”. „În poezia lui Goga-zice Călinescu- dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar astfel acoperită încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare geniul lui Eminescu şi a ştiut să-l continuie cu materie nouă.” Glasul lui de furtuni apocaliptice se apropie de paşoptişti, apropiindu-se de tradiţionalişti. El e un romantic venit din mediul rural, apropiat de primele creaţii eminesciene. El se identifică cu năzuinţele poporului român.
Şi opera lui Aron Cotruş n-a fost ferită de obsesivele rezonanţe ale muzicii eminesciene. Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui poetului, în poezia „Eminescu” însumează simbolul unităţii eterne, mitice, a unui neam investit cu o misiune nobilă. În făptura mitică a poetului se adună „ tot sufletul neamului,/cu adâncul adâncului/ cu freamătul codrului,/ cu mireasma ierbilor,/ cu fugile cerbilor,/ cu fiorii piscului/ cu legile sângelui/ iată-l viu, cum altul nu-i,/ inimit peste măsură/ în lunateca-i făptură/ Sub Ceahlăul funţii lui.” Eminescu dobândeşte în ochii lui Cotruş legături cu imperiul roman, moştenind o vocaţie sigură a universalităţii. Ideea voivodală a poetului Eminescu se trage de la Cotruş.
În filozofia culturii, Lucian Blaga validează această metaforă, marcând o nouă treaptă în receptarea poetului, îmbrăcând haina mitico-poetică. Eminescu îl ajută pe Blaga să descopere şi să-şi urmeze calea proprie de artist. Izoarele inspiraţiei blagiene se află în universul eminescian.. Blaga vede în Eminescu „conştiinţa etnică” românească, „focar receptor şi emiţător al categoriilor abisale… de un romantism…creator”, cu stări de melancolie şi dor. Şi Eminescu şi Blaga sunt mari creatori de mituri poetice. Amândoi asimilează natura patriei şi a folclorului românesc, modelul paradiziac fiind la Blaga Ţara, şi la Eminescu Dacia mitică. Erosul se bucură la amândoi de un adevărat cult. Poezia lor de dragoste oscilează între poezia imnică şi poezia elegiacă, serafismul, diafanul, transparenţa, fiind surogatele de bază. De asemenea motivele somnului şi ale visului, deşi cu alte înţelesuri, le întâlnim la ambii poeţi. Amândoi au o formaţie culturală germană, Goethe le-a oferit amândorura exemplul unei vocaţii creatoare şi al unui ideal apolinic, întoarcerea spre „fenomenele originale”.
Magia versului eminescian prelungeşte şi la Bacovia două atitudini lirice: o perspectivă pesimistă, distrugătoare a lumii prin suferinţă şi disperare şi erosul bacovian care seamănă cu romanţa eminesciană. Cu volumul „Comedii în fond” Bacovia plăteşte tributul cel mai însemnat al muzicii eminesciene. Numai ruperea ritmului îi deosebeşte câteodată: vezi: „Şi dacă ramuri bat în geam…” (Eminescu) şi „De-aş fi artist/ Eu ţi-aş descri/ A tale mândre gesturi,/ Din al meu dor ar mai pieri/ Când ţi-aş ceti/ În versuri.” (Bacovia).
Spuneam undeva că toată poezia noastră contemporană a stat sub semnul poeziei eminesciene. E un paradox cum avangarda noastră s-a pus în „contradicţie” cu tradiţia poeziei lui Eminescu, refuzând să accepte orice autoritate sau model. Şi totuşi acestă „contradicţie” este explicată prin faptul că negându-l pe Eminescu, se negau pe ei. De la Ştefan Petică la Bacovia se descopere o sensibilitate „eminesciană”, fapt ce se manifestă şi la modernişti, precum Arghezi, Ion Barbu sau Lucian Blaga. Aşa zisul „sincronism” a pus problema corespondenţei dintre literatură şi spiritul epocii. Geo Bogza spunea undeva că „ Poezia lui (Eminescu) va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale cari i s-au închinat într-o batjocorire totală a vieţii lui de zbucium şi de mizerie.” Revoluţia poetică declanşată de simbolism introduce în câmpul poetic pictura şi muzica, gestica teatrală, fronda, ironia etc.
Prin simbolism poezia noastră se „modernizează”, devine contemporană cu peisajul liric occidental, noţiunile de nou şi vechi devenind relative. Astfel Macedonski, Anghel, Minulescu, Bacovia sunt poeţi crescuţi la flacăra lui Eminescu. În ei găsim teme, ambianţe, versificaţii, de tip eminescian, trecute însă prin personalitatea lor.
Închei mica mea expunere cu un citat din Nicolae Dabija: „ Secolul al XX-lea al poeziei noastre a început odată cu apariţia primului volum de poeme eminesciene- 1884, iată de unde trebuie să începem numărătoarea secolului al XX-lea al poeziei româneşti. După Eminescu suntem cu toţii eminescieni. Poetul eminescizează lucrurile pe care le atinge, ca regele Midias, cel pedepsit să prefacă-n aur orice lucru pe care va pune mâna. Poetul nostru a eminescizat teii, codrii, stelele, lacurile, plopii, dragostea, azi părându-ni-se că orice poet care încearcă a mai vorbi despre aceste lucruri nu face decât să eminescizeze. Eminescu a eminescizat întreg secolul nostru” ( Nicolae Dabija -Eminescu, cel contemporan cu noi). Eu aş zice că Eminescu a eminescizat întreaga poezie românească de până astăzi. Şi probabil şi pe cea care urmează…

ION IONESCU-BUCOVU

                            EMINESCU LA A 165-A ANIVERSARE DE LA NAŞTERE

                                                                                                                             „În Ţara Moldovei, de Sus,
                                                                                                                             Coborând dinspre obcini spre plai,
                                                                                                                             Trece în nopţi când e lună
                                                                                                                             Voivodul Eminescu Mihai,
                                                                                                                             Se opreşte la sfinte altare
                                                                                                                             Şi-n crame cu vin de un veac,
                                                                                                                             Privighetorile când îl văd se usucă
                                                                                                                             De-atâta iubire şi tac.
                                                                                                                             Şi-un cântec se face pământul,
                                                                                                                             Un cântec şi-un petic de rai
                                                                                                                             Când trece în nopţi înlunate
                                                                                                                             Voivodul Eminescu mihai”
                                                                                                                                                                  ( Mircea Micu)
 
   Acum la mijloc de ianuarie se petrec 165 de ierni de când Mihai Eminescu a căzut ca o lacrima a lui Dumnezeu pe solul nostru românesc.De atunci până astăzi s-au scris biblioteci întregi despre el. Se pare că orice cuvânt în plus este de prisos.
    Şi totusi...
În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.
   Pe timpul vieţii lui s-a vorbit că ar fi luat un sifilis de la Veronica , care şi ea la rândul ei l-ar fi luat de la ofiţerii pe care-i sluja ca infirmieră în Iaşi la 1877 .De altfel povestea a auzit-o şi Veronica care, după moartea lui, se simţea că e privită rău de toată lumea, fapt ce o face să plece din Bucureşti la Văratic şi, după aproape patruzeci de zile să se otrăvească.  Augustin Z.N. Pop dezminte asemenea poveste. Alta era relaţia dintre ei. Ca dovadă că Veronica în anul 1887 îl ia bolnav de la Henrieta de la Botoşani şi-l aduce în Bucureşti pentru îngrijiri. Mult timp stau împreună, merg la spectacole de teatru, la plimbare etc. O  fotografie descoperita decurând îi arata amici, fotografiaţi într-un grup de artişti, unde este şi Caragiale. Aici însă vedem un Eminescu lânga Veronica și Vlahuță distrus de boală, tras la faţă cu o mare mustaţă în strachină, pe cap cu o pălărie cu pamblică într- un costum alb.
   Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 165 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
   El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,  prisăcarii, ţapinarii.
   Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.  Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.
   Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.
   Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
   De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Ia și, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere , fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea , regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.
    Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.
   S-a acreditat ideea în ultimul timp că Eminescu a fost ucis de serviciile secrete imperiale printr-o mare conspiraţie, avându-i ca protagonişti pe apropiaţii lui cei mai buni de la Maiorescu la Slavici şi Caragiale.S-a mers până într-acolo să se spună că Ion Luca Caragiale s-a mutat la Berlin , sub oblăduirea serviciilor secrete austroungare, ca un bonus pentru spionajul său asupra poetului. Nimic mai fals! Mutarea lui Caragiale la Berlin a avut alte cauze care nu fac subiectul acestui articol.
Eminescologi de ocazie, după aproape  125 de ani de la moartea lui Eminescu se străduiesc din răsputeri să demonstreze că Eminescu a fost victima unei mari conspiraţii care l-a omorât pe poet. Că mulţi dintre apropiaţii lui Eminescu au fost agenţi de influenţă ai imperiului, nu mai există nici un dubiu. Dar ei n-au avut nicio treabă cu boala lui Eminescu, care a avut alte cauze.(Vezi DESPRE BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU Studiu patografic - Dezvăluiri - Material integralDocent dr. medic neuropatolog Ovidiu VUIA (18.3.1929 - 29.9.2002)
   De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat.
   Eminescu a fost luat în vizorul serviciilor secrete austroungare încă de la venirea lui la Viena. Imediat se înscrie în cele două societăţi româneşti “România” şi “Societatea literară şi ştiinţifică” La 20 octombrie 1869 a fost proclamat membru ordinar, publicând articolul “O scriere critică” în ziarul Albina din Pesta (1870)sub pseudonimul Varro. Acum în sânul naţionalităţilor din monarhia austroungară se agită idea fărâmiţării dualismului, urmând ca fiecare naţionalitate, inclusiv Transilvania să-şi ceară autonomia. După acest articol, Eminescu este citat să dea explicaţii la judecătoria de instrucţie. Urmează apoi Serbarea de la Putna şi articolele din Timpul care scot din ţâţâni serviciile secrete ale imeriului.
   Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români?Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică.
   Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
   După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
   Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal.
Oricum, Eminescu la Vieana a avut o revenire impresionată, stare desvăluită de scrisorile adresate de el cunoscuţilor şi prietenilor, în acea perioadă (11-15). Limpede la creier, cât şi în scrisul său de altfel niciodată schimbat, fenomen subliniat şi de specialiştii grafologi.
    Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să  scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi.
   Calvarul poetului a început la Botoşani unde i-a fost administrat prima dată tratamentul cu mercur.
   Când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?
   Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri şi de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatorului.    După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile cutremurătoare. Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează „Despre boala şi moartea lui Eminescu”.    Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au trata şi consultat pe Eminescu, atât la Viena , Bucureşti, Iaşi sau Botoşani.    Sindrom maniaco-depresiv  nu sifilis   În primul rând după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sidrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul  psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu.
   Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul , ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.
   În receptarea lui Eminescu astăzi, o valoare deosebită o reprezintă şi studiile profesoarei Monica Spiridon: Eminescu: O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994) şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, Eminescu sau despre convergenţă (2009), prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografi e şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase
alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.
   Astăzi avem tipărite cele cincisprezece mii de pagini din „Caietele Eminescu“, dar şi studiul lui Constantin Noica – Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, contribuţia esenţială a fi losofului în „problema Eminescu“.
O nouă lectură din Eminescu poetul, dar şi prozatorul, şi mai ales publicistul, ne arată cât de aproape ne este astăzi. De unde şi mereu vehiculata sintagmă „Eminescu – contemporanul nostru“.Ziua lui Eminescu Ziua Culturii Naţionale. Imaginea completă a scriitorului Eminescu o putem avea numai după lectura creaţiei integrale a poeziei, prozei şi teatrului, precum şi a publicisticii şi corespondenţei, întrucât autorul transferă părţi din dramaturgia sa în poezie. Proza este elaborată concomitent cu poezia şi reflectă aceleaşi probleme. Poeziile din perioada 1870, din „Convorbiri literare“, merg în paralel cu proze precum  Geniu pustiuşi  Făt-Frumos din lacrimă; marile poeme fi losofi ce, sociale şi politice, cu  Sărmanul Dionis, proză filosofică şi fantastică în care se regăsesc aceleaşi teme romantice cu cele din lirica sa.
Dramaturgia – rămasă în manuscris în stadii diverse de elaborare, scrisă de regulă în versuri, avea în prim plan fi guri istorice precum Decebal, Bogdan Dragoş, Alexandru cel Bun, dar şi eroi populari sau figuri revoluţionare ca aceea a lui Andrei Mureşanu – devine şi ea o parte importantă a operei.
   Dimensiunile sale spirituale întrec orice categorisire și încadrare în formule șablonarde.
   Dintr-o târfă el a făcut o madonă, dintr-o banală baltă, un lac de vis, dintr-o poiană, un omăt de iarbă.
   La el noptile se topesc în argint şi aur. Pădurea se transformă în templu. De fapt toată natura e un templu.
   Cromatica privirii lui e aparte, dominată de alb, galben şi albastru. El vede prin ceaţă unghiurile închise unde se ţese păiejenişul. La el lumea mică a gâzelor este o lume mirifică, umanizată şi plină de miracole.
   Poezia lui de dragoste este litanie. Dorul şi dragostea sunt cele două sentimente care-l obsedează.
   Articolele lui de la ,,Timpul” sunt și astăzi actuale.
Eminescu nu poate fi împărțit, repetându-se locuri comune și truisme, Eminescu trebuie luat Unic, așa cum a fost el, ferindu-l de aura senzaționalului.
   Dar noi? Ce facem cu Eminescu?
   Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
   Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.
   Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu

    Eminescu şi noi

   La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov.

   El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară.
    S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată  pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare.
   Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim.
   Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,  prisăcarii, ţapinarii.
   Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.  Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.
   Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.
   Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
   De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.
   Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.
   De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică.
   Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
   După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
   Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să  scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?
   Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.
 
    Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
   Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.
   Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.    

EMINESCU- 125 DE LA INTRAREA ÎN NEFIINȚĂ

    Eminescu a rămas în ochii noștri ca un colos care odată cu trecerea timpului devine uriaș, precum piramidele egiptene. La nașterea lui, Dumnezeu a fost darnic cu el, înzestrându-l precum pe zei, cu cele mai alese însușiri. El a fost și este un ORFEU al românilor, câtându-le suferințele, iubirile și dorurile lui ancestrale. Muzicalitatea versurilor lui este intraductibilă, cantabilitatea lor alunecă spre bocet și romanță. Rămânând un magister perpetuus pentru noi, Eminescu  se identifică cu Luceafărul străbătător de timp și spații, „ aceste lumi eterne”, care nu pot fi înnegurate de trecerea timpului. El stă alături de Homer, Shachespeare, Gothe, Dante, Pușkin, Hugo etc, săltând poporul român din mocirla timpului. Vizionarismul său asupra nației a fost și a rămas de o crudă actualitate. A veștejit rapacitatea imperialistă a epocii, pe politicienii care au făcut umbră pământului, pe cei ce i-au uzurpat țăranului drepturile. Poetul a fost și a rămas „o prezență arhetipală benefică în desfășurarea de istorie și spirit ale neamului său”, îmbrăcând „mii de forme, de ipostaze, care-l apropie de oricine îi rostește numele și îi citește opera”.

Mihai Eminescu ne aparține nouă, tuturor românilor. Cine îl atinge pe Eminescu, atinge fibra nației noastre. Moartea lui a însemnat renașterea noastră. Adevărata poezie începe cu el, el a fost Cristul care a descătușat lirismul din strânsorile înaintașilor, din ofurile și ahurile Conăcheștilor și Văcăreștilor, din văicărelile heliadiste, din versurile lui Bolintineanu și din poleiala versurilor lui Alecsandri.

De la Eminescu încoace limba română a căpătat aripi de vultur, înălțându-se ca o imensă cetate imaginară în sufletul nostru.

Publius Ovidius Naso –un Petrarca al Antichității

   Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând  frumoasele vestale dar şi femeile din saloanele nobililor. După ce a călătorit pe Nil şi a rămas uimit de piramidele faraonilor, s-a întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească.

   Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe Palatin se ridicase faimoasa Domus Augusta şi Templul de marmură al lui Apolo, urmat de Statuile Danaidelor. Se clădise măreţul Panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor,  teatrele, circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică.

În  aceste împrejurări, probabil, s-ā îndrăgostit el de o femeie- totam cantata per urbem- adică cântată în toată Roma- ascunsă sub numele de Corina. Scria versuri pe un lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă pe câteva coline pline cu flori.

Spuneam că a fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-a rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, a dat greş şi cu a doua şi cu a treia căsătorie. Dar i-a rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui a cultivat tot artele.

Viața lui a luat o întorsătură neașteptată în anul 8, luna august, era noastră, când Împăratul August îl exilează la Tomis, cetatea mercantilă grecească de pe coasta Mării Negre, unde își va petrece toată viața.

   Născut la 20 martie 43 î.e.n. la Sulamona, într-o familie bogată, a îndrăgit încă de mic Poezia, deși tatăl său îl întrebase : „De ce încerci o meserie nelucrativă ? Homer însuși n-a lăsat nicio avere !” Idolii lui erau poeții elegiaci. Ovidiu a declarat că acea care l-a inspirat întâia dată a fost o femeie „totam cantata per urbem”- cântată în toată Roma, ascunsă sub numele de Corina. August, pentru a da satisfacție aristocrației tradiționale, care cerea reînvierea vechilor virtuți republicane, dădu o serie de legi puritane, împotriva luxului, a adulterului, a celibatului și chiar a sterilității, care produse o reacție violentă. Între timp, Iulia, nepoata lui August, face demonstrații de viață libertină. În cercul curtenilor se afla și Ovidiu.„Ars Amatoria”, opera de dragoste a lui Ovidiu de care nimeni nu făcuse caz până acum, e declarată operă corupătoare. Pare-se că o văzuse pe Iulia fără veșminte, făcând aluzie  la Acteon, care a surprins pe Diana nudă. Unii cred că se făcuse vinovat de ”lenocinium”, înlesnind pe culpabili. Atât i-a trebuit Împăratului. Pe Iulia a exilat-o, undeva, într-un loc secret, iar pe Ovidiu la Tomis. Pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 8 e.n., după ce mai contemplă pentru ultima dată cerul cu lună și cu stele al Capitoliului, poetul porni în îndelungatul exil cu câțiva sclavi. În decembrie poetul naviga pe Adriatica, pe Marea Ionică, cu multe peripeții, apoi Corintul, iese prin Bosfor și trece în Pontul Euxin, stabilindu-se la Tomis. Acum începe marea lui decepție. Clima aici e foarte aspră, iarna un frig cumplt, vara o căldură înăbușitoare. Pe străzi geții bărboși și pletoși, pășesc înfășurați în cojoace și ițari. Locuitorii vorbesc o gracă împestrițată cu getică și sarmată. Peste tot vede paragină, bordeiele sunt sub pământ,rar se văd pluguri arând și vite păscând.

   Tomitanii l-au primit cu plăcere, l-au scutit de impozite și l-au numit poetul lor.

                                                                                                                                 „Dacă la Roma încă vreun ins mă ține minte

                                                                                                                                  Sau numele meu singur  trăiește înainte

                                                                                                                                  Să știe că acolo unde începe ghiața

                                                                                                                                  Printre barbari Ovidiu își irosește viața.”

 
   Operele lui în care a cântat dragostea, ,, Ars amatoria” şi ,,Ars amandi” sunt un fel de istorie spirituală a dragostei unui păgân care a văzut în femeie cel mai graţios animal.Ovidiu cunoaște ideea divinității femeii și a eternității dragostei. „Darul meu este de a nemuri prin cântece/ Femeile care au binemeritat : aceea pe care am ales-o devine ilustră prin arta mea /.../ Faima pe care o vor hărăzi cântecele va fi veșnică.”

   Elegiile erotice ale lui sunt întemeiate pe elementul senzual. Ovidiu nu cunoaște castitatea. Iată o elegie : E vară.  Soarele este la amiază. Poetul se întinde în pat. Ferestrele sunt pe jumătate deschise,  lumina intră în odaie ca într-o pădure. Atunci Corina apare cu părul desfășurat pe umeri și poetul îi admiră ca un sculptor trupul gol. Alteori momentul este suav, e revărsatul zorilor, la ceasul când aerul e răcoros și privighetoarea cântă. O altă elegie reprezintă un bilet trimis odată cu un inel. Poetul ar dori să fie inelul însuși ca să fie dus la buze atunci când puella își sigilează tabletele, să alunece în sânul ei, sau să intre cu ea în baie.

   „Amores” cântă în versuri elegiace dragostea ca sentiment ideal. Este adresată Corinei, femeie iubită pe care o exaltă în versuri înălțătoare. Aceste elegii i-au făcut pe contemporani să-l numească „tenerorum lusor amorum”, adică cântăreț al iubirilor gingașe. „Heroides” este o colecție de scrisori care povestesc romanul unor celebre pasiuni erotice: Hero către Leandru, Penelopa către Ulise etc. „Metamorfozele” reprezintă opera de căpătâi a poetului și înșiră mulțimea legendelor despre transformările Universului, începând cu geneza și până la schimbarea lui Cezar într-o stea. „Toate calitățile înăscute ale lui Ovidiu, precum și toate câștigurile pe care le datora profesorilor săi, frecventării saloanelor și satisfacțiile vieții romane, se regăsesc în „Metamorfoze”. Expresia e căutată, pitorescul și plastica sunt foarte apăsate, adesea gradate în chip fericit, mergând până la un realism brutal”( J. Bayet). „Tristele” sunt elegii în care poetul își deplânge amarul zilelor petrecute în exil, apăsat de singurătate, de dorul după cei lăsați acasă, de cerul veșnic senin al Italiei. În acestă operă este primul poet care descrie trecutul nostru, meleagurile, clima, oamenii și pe vechii sciți. De aceea eu  consider că orice Istorie a literaturii române ar trebui să înceapă cu acest mare poet.

                                     Ovidiu rămâne totuși poetul iubirii.

   El a dat lecţii contemporanilor cum să aleagă şi să cucerească o femeie, cum să păstreze iubirea şi cum să se poarte femeia  cu iubitul. A fost un expert al psihologiei feminine şi un rafinat în estetica corporală şi vestimentară.

                                Spicuim câteva idei din opera lui.

   Femeile trebuie duse la plimbare- zice el- la teatru, la circ, discuţiile cu ele trebuie să poarte o notă elegantă, cu cuvinte alese, să se lase sfiala rustică la oparte, iubitul să i se destăinuie, să-i admire faţa şi picioarele. Amantul trebuie să joace teatru, să plângă, să fie amabil, să-şi arate gelozia. La însuşirile fizice trebuie să se alăture şi însuşirile psihice. ,,Amorul plăcut se ademeneşte cu cuvinte dulci! Râzi când râde ea, plângi când plânge ea. Încălzeşte-i la sân mâinile îngheţate! Nu-i reproşa iubitei defectele! Află un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani, nici sub ce consul s-ā născut.”

   El dă şi sfaturi femeilor. Zice că cine refuză un cavaler va tremura babă în patul ei pustiu. ,,Şarpele îşi schimbă pielea, cerbul înnoieşte coarnele, tinereţea femeii nu mai vine înapoi.! Femeia să fie elegantă,să uzeze de toate mijloacele ei pentru ā atrage un bărbat. Femeia cu capul prelung să-şi facă pieptănătura la mijloc, cea cu capul rotund să-şi strângă pieptănătura într-un nod în creştet, lăsându-şi urechile descoperite. Ia seama la culori, negrul stă bine blondelor, albul oacheşelor, să nu-ţi miroase subsuorile sau picioarele, foloseşte dresurile cu măsură. Ascunde-ţi viţiile, piciorul urât, gâtul pătat, pieptul diform, nu deschide gura mare, râzi cu măsură, cântă şi dansează gratios”

   Naso magister erat…

   A murit în anul 17 d. Cr. la Tomis, plâns de toată lumea.

   Cea mai tristă dintre „Tristele” lui, de un umanism adânc sunt distihurile care și le-a compus ca epitaf, la moartea lui :

                                                                                                                                         „Al gingașelor amoruri cântăreț, ce zace-aicea,

                                                                                                                                          sunt răpus, poetul Naso, de al meu sublim talent.

                                                                                                                                          Trecător, dacă vreodată ai iubit, cumva ferice,

                                                                                                                                          Zi lui Naso, n-ai sfială, odihnească-și osu-n pace !”.

 
     Bibliografie :

Călinescu- Scriitori străini, editura pentru Literatura Universală, București,1967, pag.113-152 ;

Mic dicționar-Scriitori greci și latini ;

N. Lascu- Ovidiu, omul și poetul, Cluj, Dacia,1971.

                            ROMANUL EPISTOLAR EMINESCU-VERONICA MICLE

                                               (istoria unei corespondențe)

 

   După moartea lui Eminescu la care participase discret, Veronica Micle s-a întors acasă în București, şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”

Dacă ar fi să-l credem pe cel ce văzuse acest pachet, sub plamblica cu pricina ca un motto, o foaie scrisă de mâna lui Eminescu străjuia pachetul, cu următoarele versuri : „ Copil bălai cu ochii-albaștri/ Simbol al vremilor eterne/Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să știe de amor,/Clădeam o lume de iluzii/ Pe-aripi de corb croncănitor...”

După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui Eminescu pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:

                                                              ,,O moarte vin de treci
                                                              Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
                                                              S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
                                                             Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
                                                             Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
                                                             Să dorm pe veci”

   Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. În nebunia ei care încolțise mai demult, și-a adus aminte de drogurile ( medicamente) aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, și i le trimisese la rugămintea ei, fiind colegă cu farmacista Smaranda Gârbea pentru una din fete, zicea ea. Dar acum, așa din senin, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.

Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…

Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.

După moartea ei, scrisorile pe care le strânsese și le împachetase cu migală, lâsând cu literă de moarte fiicei ei, Virgina Gruber să le păstreze cu sfințenie și după un timp nedefinit ( alții spun după 100 de ani) să fie date publicității. Unele din scrisori circulau deja în copii fie pe la prietene, fie pe la diferiți amatori de suveniruri. Unele fuseseră copiate greșit sau traduse prost din franțuzește. De altfel atât Veronica cât și Mihai Eminescu cunoșteau o limbă franceză aproximativă, pe care o foloseau din când în când în epistole.

Fiica Veronicăi Micle, Virginia Gruber, a încredințat o parte din scrisori lui Nic. V. Baboianu care le-a publicat în volumul „Iubire-Durere”, Buc.,1905, preluate și de Octav Minar într-o serie de cărți. Prima dată , după scrisorile citate de la Augustin Z.N. Pop, am citit cartea lui Octav Minar Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911 care reabilitează pentru prima dată imaginea Veronicăi Micle în ochii lumii; Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc pentru prima dată date noi despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Lumea știa că după moartea ei dramatică la Văratic „a lăsat în urmă un volum de corespondență cu unul dintre poeții cei mai cunoscuți ai României”, fiicele poetei urmând „în curând” să pună sub presă „acest volum”.

Ca și sora ei mai mică, Valeria Micle- Sturdza a scris versuri și a preluat intenția mamei sale, copiind întregul roman epistolar dintre Eminescu și Veronica, întovărășindu-l de frumoase amintiri și identificări, lăudate de Slavici în „Marginalii la o corespondență” în „Cronica”, volumul însă nu a ieșit la iveală niciodată. De ce? Poate că Slavici care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, a hotărât că sunt prea multe intimități ale celor doi poeți care ar trebui să rămână necunoscute publicului larg.

Un alt grupaj de scrisori (11 ale lui Eminescu și 28 ale Veronicăi Micle), Virginia Micle –Gruber l-a încredințat consultativ eminescologului Ioan Scurtu, fără a le publica, mărginindu-se doar să se documenteze asupra vieții afective a lui Eminescu. În scrisoarea de mulțumiri cu înapoierea scrisorilor, Ioan Scurtu îi scria Virginiei: „Doresc ca memoria scumpă a lui Eminescu și a Veronicăi Micle să fie ferită și în viitor de orice fel de indiscrețiuni. Știu că aceeași a fost și cred că mai este și dorința Dv.fermă”.

Prima dată am luat cunoștință cu câteva scrisori de dragoste ale lui Eminescu și Veronicăi Micle din colecția eminescologului Augustin Z.N.Pop. (Corespondență- Veronica Micle, Ed. Dacia 1979). Le-am văzut în original și am crezut că am stat de vorbă cu ei. Una e să citești poeziile care sunt texte elaborate și alt e să citești scrisorile lor care dau frâu sentimentelor cu o pasiune înrobitoare. Agustin Z.N. Pop a scos la iveală douăzeci și cinci de scrisori neștiute ale Veronicăi către Mihai Eminescu pe care le-a comentat cu lux de amănunte.

Majoritatea scrisorilor Veronicăi Micle, dispersate peste tot, atât în țară cât și peste hotare, a fost considerată o mare pierdere pentru istoria literară. Atunci când se credea mai puțin că se mai află scrisori necercetate, apare ca din senin o știre senzațională. Prin Ana Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, s-au dat publicității un număr însemnat de scrisori (93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica și și 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu). Unde stătuseră aceste scrisori până acum? Nu cumva fusese dorința Veronică ca să se dea publicității cât mai târziu sau deloc? Lungul drum al acestor scrisori către posteritate a început în anul 1937 când o tânără profesoară de limbi clasice, fusese invitată la o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și cu soția acestuia Graziella, nepoata de frate a Adele Nanu, pentru a o încredința pe fiica lor ,Ana Maria, pentru meditare. Tânăra profesoară de atunci, Maria Economu, este chiar mama editoarei acestor scrisori, care a scos la lumină acest tezaur epistolar. Neculae Nanu Culianu a fost căsătorit prima oară cu Valeria Micle, fiica cea mare a Veronicăi. Din acestă căsătorie s-au născut doi copii: Graziella ( care s-a căsătorit cu ambasadorul României la Londra,Vasile Grigorcea) și Fănel, mort de tânăr. Apoi Valeria Micle-Nanu s-a recăsătorit cu Mihai Sturdza și a mai avut încă doi copii, pe Grigore, scriitor, și pe Mihai.

Valeria Micle, fata Veronicăi Micle, având o frumoasă carieră muzicală, moare pe neașteptate la 24 februarie 1929 la moșia de la Boureni, după Crăciunul petrecut cu fiica ei Graziella și cu nepoata ei Anna Maria. Alesele calități umane ale Valeriei Micle s-au transmis și fiicei și nepoatei dar și strănepoatei. Scrisorile cu pricina au ajuns în posesia Graziellei, apoi în custodia nepoatei Anna Maria. Mama editoarei a legat o frumoasă prietenie cu Anna Maria Grigorcea. Încă din anii petrecuți în străinătate mama editoarei știa de aceste scrisori și mai știa că femeia le păstra cu sfințenie; deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității, refuzase categoric de fiecare dată. Mama editoarei a făcut o călătorie în Italia dorind s-o vadă pe Anna Maria Grigorcea, căsătorită cu un diplomat și senator italian, Giarolamo Messeri. După 1990 i-a amintit Annei de scrisori și a încercat s-o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar. Insistențele ei au prins viață și au dus la un final fericit. Anna Maria Grigorce- Messeri i-a încredințat prețioasele documente și ele au prins viață în anul 2000 în cartea „Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle. DULCEA MEADOAMNĂ/ EMINUL MEU IUBIT” editura Polirom, 2000. cu o prefață scrisă de editoarea Christina Zarifopol- Illias din Indiana, Statele Unite. Acesta a fost lungul drum al scrisorilor până a vedea tiparul.

După moartea Veronicăi Micle, mânuind cu abilitate un întreg arsenal de minciuni, feluriți istorici literari, unii dintre ei mari literați, biografi sau publiciști, în cursa după un spectaculos ieftin, dând crezare clevetirilor contemporane despre Veronica colportate cu atâta ușurință, crezând că slujesc purității amintirii lui Eminescu, au creat din Veronica Micle efigia unei femei galante, facilitând o tradiție de detractori, odioasă ca orice neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existența celor doi poeți au fost hiaturi și imputări urmate de clarificări, de amnistieri și de frenezii reluate, penibilii procurori postumi, în ciuda faptului că părțile s-au împăcat, iar aura lor le-a condus suvenirul în legendă, au administrat acuzări asertorice de la bara unui tribunal inchizitorial, într-un proces care s-a terminat odată cu aceste scrisori publicate acum, la 100 de ani de la trecerea în neființă a celor doi.

Gh. Bogdan Duică a făcut un chestionar pentru cursul său universitar la Cuj întrebând mai mulți cunoscuți despre persoana Veronicăi Micle. Iată ce a răspuns poeta Matilda Cugler-Poni la 22 noiembrie 1922: „Am cunoscut-o și-mi era foarte simpatică. Ea era o femeie frumoasă și foarte inteligentă. (…) Avea mulți dușmani și mai cu seamă dușmance. Cred că a fost foarte nenorocită.”

Și acum să facem un scenariu: Să presupunem că ne aflăm în sala unui tribunal al Istoriei literaturii române. În fața completului de judecată se află Veronica Micle, ca învinuită, de o parte și de alta martorii apărării și ai acuzării. Din martorii acuzării fac parte Henrieta, sora lui Eminescu, Maiorescu ( mare om, dar cu un suflet atât de mic pentru Veronica), George Călinescu și Lovinescu. De cealaltă parte, de partea apărării, sunt „necrofagul” Octav Minar, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Ibrăileanu, Augustin Z. N. Pop. Iau cuvântul și unii și alții și dintr-o dată apare Christina Zarifopol- Illias cu cartea editată de ea în mână și le citește scrisorile Veronicăi către Eminescu. În sală e o tăcere adâncă. Toți meditează la viața celor doi poeți, la dragostea lor pasională, la moartea lor. Deodată judecătorul se ridică și dă verdictul: NEVINOVATĂ!

În altă parte am să mă refer la conținutul acestor epistole care întregește viața lor sentimentală și biografia lor.

MARIN PREDA ȘI „ERA TICĂLOȘILOR”

   Pe 16 mai 2014 se împlinesc 34 de ani de la moartea lui Marin Preda, prilej de rememorare a unuia dintre cei mai mari prozatori români actuali. Moartea lui a venit în plină glorie, după romanul său „Cel mai iubit dintre pământeni”, roamn care probabil i-a fost fatal.

În noaptea când a fost lansat romanul la librăria „Eminescu” din capitală s-a strâns un număr imens de iubitori de literatură, de la profesori, la scriitori și cititori de rând pentru a-i cumpăra cartea. Trecând prin zonă Elena Ceușescu și văzând atâta puhoi de oameni, a întrebat pentru ce sunt strânși acolo atâția oameni și cineva din escortă i-a răspuns că Marin Preda a scris un roman care se numește „Cel mai iubit dintre pământeni”. Auzind de titlu a crezut că cel mai iubit dintre pământeni este Nicolae Ceaușescu și a fost tare încântată. După câteva zile de la apariția romanului a tunat și a fulgerat când a aflat că romanul este un afront adus regimului, prin personajul Petrini, un alter ego al scriitorului, care a îndrăsnit să compare epoca lui Ceaușescu de societate socialistă multilateral dezvoltată cu o „ eră a ticăloșilor”. Cei de la Comitetul de cultură au mâncat o mare papară iar securitatea a primit noi ordine de monitorizare a tuturor scriitorilor și nu numai a lor, ca să nu mai apară astfel de cărți.

În acea perioadă eu însumi am fost protagonistul unei astfel de anchete. M-am pomenit cu doi securiști la poartă care mi-au spus că am o anonimă în care sunt reclamat că posed mult aur și să le dau voie să-mi facă o percheziție. Natural că le-am dat voie, dar când am văzut că răscolesc prin sertarele bibliotecii, mi-am dat seama că nu după aur au venit ei ci după manuscrisul unui roman pe care tocmai atunci îl terminasem. Mi l-au confiscat și au plecat mulțumiți, lăsându-mi un proces –verbal pe masă. Manuscrisul mi-a parvenit prin postul de miliție local în preajma revoluției din 1989, când securitatea a intrat în panică.Vă închipuiți prin ce am trecut câțiva ani, așteptându-mă oricând să fiu inculpat ca dușman al orânduirii socialiste. Dar nu asta interesează. Să revenim la Marin Preda. Despre organele de represiune ale statului care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", Petrini, foloseşte la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc. Aici amintea de organele de securitate cum supravegheau oamenii și cum o rețetă de medicamente este luată drept comunicare cifrată, transmisă „dușmanului de clasă” în țară. . Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste hazlie cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabilă. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului "Delirul".

  Toate aceste fapte au speriat regimul și a intrat în alarmă. Lui Marin Preda trebuia să i se închidă gura. Mai cu seamă că după romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, devenise celebru, era adulat de mulțime, mergea prin țară la întânliri cu cititorii, cu delegații interminabile de scriitori, critici literari, prieteni și era ascultat ca un guru de un auditoriu care umplea sălile peste măsură. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. De altfel și eu la citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu „era asta a ticăloşilor” şi cu „bezmeticii” despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil? După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…

 
Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. Eugen Simion, critic literar și prieten cu scriitorul arată că „Marin Pereda avea un sistem coerent de gândire și o morală ce se bizuia pe câteva noțiuni fundamentale. Era o ființă complexă, neobișnuit de complexă chiar pentru un creator.” Scriitorii lui preferați erau Dostoievki, Balzac, pe care îl admira enorm, Tolstoi, singurul scriitor pe care îl credea pe cuvânt,Celine, Camus, Marlaux, Faulkner, iar dintre români, Sadoveanu și Caragiale. Nu întâmplător i-a editat și prefațațat opera lui Caragiale iar eroul lui din „Moromeții” are afinități caragialești. Citea mereu Biblia, avea o memorie fabuloasă a epicului, Eroii lui „pățeau ceva” A cunoaște, a trăi și a păți erau cele trei verbe care defineau demersul lui epic. Se inițiase și în filozofie, vorbea cunoscuților despre Cartea morților tibetani, de Gnoza din Princeton, recitea Nietzsche, și alte cărți filozofice, fapt certificat și de C. Noica .

În opera lui, moartea are un loc aparte. El de altfel a fost toată viața obsedat de moarte. În ”Moromeții,II,” moartea tatălui are o grandoare aparte, ca o tragedie greacă, o moarte simbolică, dispariția unui mic zeu al câmpiei care era tatăl lui. Cu el piere o lume  sub talpa istoriei. În „Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda vorbește mai mult ca oriunde despre moarte, prevestindu-și parcă sfârșitul apropiat. Dar moartea, de fapt frica de moarte l-a obsedat permanent în viața de zi cu zi.

O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda? Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Siliştea Gumeşti şi la care am participat şi eu.

Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât, oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i rămână un asemenea semn. El, îmi spunea Alboaica, de câte ori venea pe acasă, le povestea la ai lui, lui Ilinca, că prevestea ceva, avea bănuiala morţii păgubaşe... „Mă urmăresc...” le spunea. „Cine?” - ł-a întrebat ea, soru-sa, Ilinca. Şi el tăcea. Nu-i răspunsndea.

Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia romanului "Delirul", roman care readucea în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei.

Notiţele volumului al doilea din "Delirul", împreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu moartea lui Nicolae Labiș sau cu cea a actorului Amza Pellea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din oraşul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului". "Zăpăcitu" era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de ameninţare: "dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri", precum şi a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofim, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil.

    Să vedem insa cum s-a desfăşurat "colaborarea" lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii. în Dosarul de Urmărire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume şi era intitulat "Editorul", există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se menţionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru". După "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei "revoluţii culturale" după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai "revoluţiei culturale".

Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenta securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenţi care îl supravegheau în permanenta. în notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: "declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia", precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Intr-una din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România". în luna ianuarie 1972 un alt informator al securităţii care semna "Artur", scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". în baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au făcut dese percheziţii noaptea. Cat priveşte "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinţa citind declaraţia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrările fiind acuzat ca în scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o înjurătură neaoşe, publicându-i apoi toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest aşa zis "produs al proletcultismului": "Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se în orice împrejurare ca un adevărat aristocrat; el avea răbdarea nobila să-i asculte pe toţi cei care i se adresau şi să le răspundă cu francheţe şi naturaleţe. De asemeni el apreciază "onestitatea intelectuală a lui Preda şi incapacitatea lui organica de a nu tolera minciuna şi injustiţia, de orice fel ar fi fost acestea."

 La rândul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul "Îngerul de gips", deşi era ostracizat în ţară întrucât participase peste hotare la manifestări anticomuniste.

În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări.

 ,,Serile acelea erau  adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari , de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune ,,Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică  majoritatea ,, creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”- zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoara, băiete, mă omoară!”A fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: ,,Îmbracă-te trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat.,, Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”. La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!” După un timp, altădată în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha, să vezi ce-am mai făcut astăzi!...Ştii cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia. Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vina el să mă întrebe ce am de gând  să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?”-l-a interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul”? Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat  să lovească intenţionat maşina scriitorului.
                                                                                                                                                                                     (Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului)


    De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas.

   În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", scriitorul C. Turturică, ,povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia.  Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe margineapatului.

           Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri.

Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…

Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.

Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia…

Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.
 Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”
Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”

După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES