Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

Regele Leopold al Belgiei şi genocidul uitat din Congo

Ioan POPESCU, Ploieşti  


Dacă studiem din simplă curiozitate lista dictatorilor şi liderilor vinovaţi de cele mai multe victime umane din istoria omenirii, descoperim cu surprindere un personaj relativ necunoscut, dar care ocupă nonşalant poziţia a patra din listă. Dacă pe locul întâi se află Mao Zedong cu cei aproximativ 60 de milioane de chinezi ucişi în timpul „Revoluţiei Culturale”, iar locurile doi, respectiv trei sunt ocupate de Stalin şi Hitler, pe locul următor tronează un rege european get-beget, trăitor acum mai bine de un secol, dar care a fost capabil de atrocităţi la scară planetară. Este vorba despre regele Leopold Louis Philippe Marie Victor. Mai pe scurt, Leopold al doilea, rege al Belgiei şi vinovat de moartea a peste zece milioane de oameni. Până în anul 1492, când exploratorul portughez Diogo Cao descoperea gurile de vărsare în Atlantic ale uriaşului fluviu Congo (al doilea din lume ca volum de apă după Amazon), continentul african era un pământ oarecum liniștit .Însă, totul avea să se schimbe odată cu colonizarea şi exploatarea barbară a regiunii de către omul alb. La scurt timp după ce regatul belgian a devenit îndependent (adică după anul 1830), pe tronul acestuia avea să ajungă un rege care a reuşit să supună cu forţa uriaşele teritorii încă neexplorate din centrul şi estul Continentului Negru.
 

Fire materialistă şi lipsită de scrupule, Leopold al doilea a dorit cucerirea şi exploatarea în scop personal a suprafeţei uriaşe acoperită de bazinul fluviului Congo. Însă mijloacele folosite şi situaţia la care avea să se ajungă, s-au dovedit incredibil de crude. Mai ales că totul a fost opera unui rege european din perioada modernă. Aventura sa nu poate fi numită nici măcar una imperialistă, darmite colonialistă. Cel puţin modelele coloniale ale vremii, reprezentate de Anglia, Germania, Olanda şi Franţa aveau ca scop „doar” exploatarea băştinaşilor pentru beneficiile statelor respective.

În contrast, întregul teritoriu congolez ajusese proprietatea personală a lui Leopold, care l-a stăpânit şi folosit între anii 1885-1908, prin intermediul unei companii economice, deghizată sub forma unei asociaţii filantropice destinată, chipurile, educării şi emancipării populaţiei de culoare. Teritoriul era de fapt a doua junglă ecuatorială din lume după Amazonia, şi urma să fie cultivat cu arbori de cauciuc (Hevea brasiliensis).
 Cum în acele vremuri automobilele şi bicicletele începeau să cucerească lumea, exista o uriaşă cerere de cauciuc natural pentru roţile acestor vehicule, iar Leopold s-a grăbit să profite de acest lucru. Iniţial, regele belgian vroia să exploateze fildeşul elefanţilor din uriaşa pădure, angajând în această direcţie o adevărată armată de vânători profesioniti. Pentru asta, regele a construit un drum care să unească nordul cu sudul coloniei. Pe măsură ce oamenii companiei sale înaintau în zonă, aceştia descopereau că regiunea era deosebit de bogată şi în arbori cu lemn preţios, diverse specii de animale şi zăcăminte de minereuri preţioase. Exportul acestei materii prime (seva lăptoasă a arborilor, recoltată prin crestarea succesivă a trunchiurilor) a început odată cu anul 1890, iar cinci ani mai târziu, extragerea şi vinderea sa era una dintre cele mai profitabile afaceri la nivel mondial din acele vremuri. Aşa că regele Leopold s-a instalat inclusiv în puternica poziţie de fondator şi unic proprietar al aşa numitei Etat Independant du Congo (sau Congo Free State). Compania a apărut în urma înţelegerilor din cadrul Conferinţei de la Berlin din anul 1884 care avea ca scop finalizarea împărţirii coloniale a Africii între Belgia, Franţa, Marea Britanie, Prusia. Un an mai târziu, regele Leopold a reuşit să-şi păstreze pentru sine partea leului în urma eforturilor sale de a stabili influenţa belgiană în bazinul fluviului Congo. În acest scop, regele s-a folosit şi de eforturile şi cunoştinţele celebrului explorator african Henry Stanley, pe care l-a şi angajat. Etat Independant du Congo, era Republica Democratică Congo de astăzi, cel mai mare stat african, o ţară cu o suprafaţă totală de peste două milioane de kilometri pătraţi. Tot acest domeniu uriaş, devenea proprietatea personală a regelui Leopold al doilea, nici măcar a regatului belgian. Aşa a devenit Congo, infamul Domaine Privee al monarhului cu caracter de tiran sadic.
 Folosindu-se abil de hotărârile luate la Berlin, regele Leopold a promis celorlalte puteri europene că va pune capăt traficului de sclavi, va promova şi implementa politici umanitare faţă de băştinaşi, va garanta dreptul la liberul comerţ în cadrul noii sale colonii, nu va aplica taxe excesive şi va încuraja şi susţine acţiunile filantropice şi cercetarea ştiinţifică. În loc de cestea, Leopold a instituit o serie de decrete regale opuse hotărârilor comunea ale puterilor europene. A impus aşadar posesia statului belgian asupra intregului teritoriu congolez, iar prin trei decrete succesive, Leopold a redus cu mult drepturile băştinaşilor asupra proprietăţilor acestora.
 Între timp, regele belgian a dispus înfiinţarea Force Publique, un fel de miliţie colonială care trebuia să lupte contra negustorilor arabi de sclavi care acţionau în nordul Congo-ului. Ofiţerii din aceste miliţii erau toţi albi, iar soldaţii erau mercenari de prin toate colţurile lumii. În paralel, Leopold a încurajat comerţul cu sclavi practicat de arabi, în schimbul sclavilor pe care aceştia se obigau să-i trimită gratis regelui, care urma să-i folosească ca forţă de muncă brută şi ieftină pe plantaţiile sale de arburi de cauciuc.
  Doar că, spre finele secolului al XIX-lea, J.P. Dunlop a reuşit ca în anul 1887 să inventeze cauciucul sintetic. Pentru a contracara invenţia acestuia prin vinderea unui cauciuc mai ieftin chiar decât cel sintetic, regele Leopold avea nevoie de cantităţi cât mai mari de latex. Pentru asta trebuia să aibă cât mai mulţi sclavi pe plantaţiile de arbori de cauciuc. Motiv pentru care a emis trei decrete regale conform cărora orice băştinaş trebuia obligat să muncească. Un decret adiţional, emis în anul 1892 transforma terenurile oamenilor în domeniu regal belgian, ceea ce-i permitea lui Leopold să concesioneze pe bani frumoşi, restul terurilor unor companii particulare.
 În restul teritoriului, companiile particulare puteau să-şi desfăşoare activităţile dar erau puternic restricţionate şi taxate. Sistemul creat de rege a dus la distrugerea rapidă a economiei tradiţionale din baziunul fluviului Congo şi a impus o „labor tax” asupra băştinaşilor care şi aşa erau exploataţi de către căpeteniile tribale care erau obligate să trimită oameni pentru plantaţiile regelui.  În plus, noul sistem opresiv îi obliga pe băştinaşi să muncească forţat fără să fie plătiţi vreodată. Rezultatul s-a concretizat sub forma unuia celui mai cumplit sistem sclavagist din istoria recentă.
 Jandarmii coloniali ai lui Leopold le ţineau muncitorilor-sclavi soţiile şi copii ostatici, pentru ca aceştia să nu fugă de pe plantaţii. Casele şi satele celor care nu produceau îndeajuns de mult cauciuc erau incendiate pe loc, copiii le erau ucişi, iar jandarmii le tăiau palmele pentru a se asigura astfel că victimele nu mai pot purta pe viitor arme... Pentru a dovedi succesul misiunii lor, mercenarii din miliţiile coloniale trebuiau să aducă mâinile tăiate ale rebellilor. Această măsură a dus la cruzimi de neimaginat, căci mercenarii în căutare de recompense tăiau mâinile oricărui băştinaş întâlnit în cale. Zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii au fost astfel mutilaţi pe viaţă pentru un cauciuc care începea deja să aibă culoarea roşie a sângelui nevinovat....
 Seria cruzimilor de neimaginat a continuat cu bătăile până la moarte administrate congolezilor cu bice din piele dură de rinocer. Jandarmii şi agenţii belgieni au ucis în chinuri milioane de oameni. Mulţi au fost spînzuraţi, spintecaţi de vii, decapitaţi şi împuşcaţi. După ce ofiţerii belgieni i-au acuzat pe jandarmi şi pe mercenari că le aduc în principal mâinile tăiate ale femeilor întâlnite, în loc de presupuşi rebeli, aceştia au început să reteze penisurile bărbaţilor, după care se prezentau cu organele sângerânde pentru recompense la sediile miliţiilor coloniale...
Primii care au aflat de atrocităţile fără precedent din Congo, au fost britanicii şi, cum aceştia concurau cu belgienii în privinţa monopolului pe producţia de cauciuc natural, din Marea Britanie au pornit primele relatări, ştiri şi articole de ziar despre situaţia din Congo. Scandalul a ajuns unul de proporţii, astfel încât, în anul 1908, Parlamentul belgian a anexat Etat Independant du Congo statului, redenumind colonia Congo-ul belgian.
 În scurt timp, regele Leopold al doilea a fost înlăturat de la putere, dar înainte de a ceda suveranitatea coloniei către parlament, acesta a avut timp suficient să distrugă toate documentele incrimantorii, inclusiv arhivele Departamentului de Finanţe şi al celui de Interne. În plus, Parlamentul belgian de atunci a refuzat formarea oricărei comisii de anchetă care să cerceteze crimele împotriva umanităţii de care se făcea vinovat regele.
Din nefericire, în următoarele decenii, politicile inumane la adresa congolezilor au continuat, deşi au fost cu mult diminuate comparativ cu anii de glorie ai regelui Leopold.
 În anul 1959, autoritatea belgiană în regiune a început să se clatine ca urmare a revoltelor din capitala Leopoldville (astăzi capitala Kinshasa). Congo şi-a obţinut în final independenţa de Belgia, pe data de 30 iunie 1960.
 În urma regelui au rămas cifrele şi teroarea. Între anii 1885-1908, au murit peste zece milioane de congolezi. Cercetătorul istoric Adam Hochshild a identifica mai multe cauze ale morţii acestor oameni nevinovaţi, între care se află inaniţia, deshidratarea, bolile infecţioase, expunerea la un regim de muncă ucigaş şi mutilările care au dus la infecţii fatale. Istoricul congolez Ndaywel e Nziem susţine că numărul real al victimelor a fost de peste 13 milioane de oameni.
În timpul celor 23 de ani în care a exploatat această nefericită ţară africană, regele Leopold al doilea a strâns o uriaşă avere personală de pe urma vânzării fildeşului, lemnului preţios şi cauciucului. O parte din banii astfel obţinuţi i-a folosit la construirea unor mari palate şi monumente, precum Muzeul Regal al Africii Centrale din Tervueren, Belgia. În acest loc, Leopold al doilea şi-a amenajat pavilionul, colonial din cadrul Expoziţiei Mondiale din anul 1897.
   De reținut faptul că regele nu a văzut niciodată cu proprii ochi, tragedia provocată de setea sa de bani. A murit liniştit, de bătrâneţe. Cu toate că spre sfârşitul vieţii sale îşi pierduse populatitatea în Belgia natală şi la funeraliile sale s-au auzit huiduieli, astăzi figura sa este tot mai apreciată de către belgieni. Mulţi conaţionali îl văd astăzi drept regele care a consolidat Belgia şi a efectuat multe lucrări de uz public. Foarte puţini cunosc şi faţa sa întunecată. Şi mai puţini îi condamnă atrocităţile.
Revenind la actualitate, putem afirma că imigrația africană începută anul trecut în Europa, inclusiv recentul atac terorist din capitala Belgiei, pot fi considerate o răzbunare a acelor ani , chiar dacă ea, ideea, a pornit din inima continentului alb, Germania…

               SFÂRŞITUL LUMII ÎNTRE MIT ŞI REALITATE

    Octavian Lupu, Bucureşti  

 

    Nu trebuie să surprindă pe nimeni gândul sfârşitului aceste lumi în condiţiile în care tot mai multe argumente se acumulează dramatic structurând o viziune nu tocmai optimistă cu privire la viitor. Dar nici nu este cazul să alunecăm spre pesimism ca urmare a zvonurilor răspândite de către mulţi „profeţi” de ocazie sau jurnalişti dornici de un material senzaţional. În plus, majoritatea producţiilor cinematografice sau de televiziune continuă să exploateze o astfel de tematică din dorinţa de a oferi „senzaţii tari” celor care au devenit dependenţi de televizor. De aceea, abordarea temei sfârşitului civilizaţiei prezente comportă o paletă largă, extremele fiind cel mai uşor de urmat, iar deformarea subiectului conducând mai devreme sau mai târziu la banalizarea gravităţii sale.

                                                                                          NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ A FOST MEREU DE ACTUALITATE

     Încă din primele secole ale ciclului istoric în care se încadrează şi scurta noastră viaţă, subiectul finalului a fost mereu de actualitate. Exprimarea cea mai concretă a acestei tendinţe se poate urmări la toate popoarele lumii, „numărătoarea inversă” având la bază diferite calcule derivate din observarea deplasării astrelor pe bolta cerească. Dacă am fi trăit într-o perioadă de la începutul istoriei, atunci cu siguranţă că privind spre cer am fi avut senzaţia că observăm un imens orologiu cosmic, care sub o formă sau alta imprimă anumite ritmuri realităţilor terestre, similitudinea mergând uneori până la sincronizarea şi fuziunea dintre cer şi pământ.

Trăind între aceste două „planuri” ce se intersectează pe linia orizontului, omul a fost astfel martor al armoniei şi contradicţiei dintre cele două, experimentând tensiunea celui prins la mijloc între două forţe ce îşi dispută supremaţia. Însă de fiecare dată cerul a avut atuul de necontestat al stăpânirii timpului, pământul trebuind să se mulţumească doar cu o secţiune limitată şi temporară a spaţiului. De aceea, „numărătoarea inversă” a avut o influenţă puternică asupra tuturor concepţiilor despre lume şi viaţă de pe tot cuprinsul mapamondului, consecinţa imediată fiind o profundă teamă mistică în încercarea de prevenire a marii catastrofe, când pământul fie va fi înghiţit de ape, fie va fi topit prin foc venit din cer, atunci când marele orologiu cosmic va fi atins numărul deplin al ciclurilor astrale acordate răzvrătitei planete Pământ.

                                                                                         BLESTEMUL PĂMÂNTULUI ESTE DATORAT RĂUTĂŢII OMULUI

    Astfel se traduce interpretarea majoră a mesajului religios încifrat sub felurite forme la diferitele popoare, acest lucru conducând inevitabil la cerinţele judecăţii, pedepsei şi restabilirii ordinii. Mai precis, universul are o serie de legi imuabile care atunci când sunt încălcate aduc după sine mânia zeilor asupra celor care au nesocotit autoritatea cerului. Din această cauză, introducerea unor ritualuri de „îmbunare” a divinităţii a fost următorul pas logic în prevenirea „apocalipsei”, adică a sfârşitului lumii. De aceea, orice gen de practici religioase au drept scop final prevenirea, iar alteori înlăturarea, dizgraţiei divine asupra unei anumite comunităţi umane.

Tema „blestemului” poate fi cu uşurinţă pusă în evidenţă chiar şi la o analiză sumară a curentelor spirituale şi filosofice, indiferent de zona geografică, conturând o preocupare constantă ce transcende veacurile. Rezolvarea este însă de fiecare diferită, antichitatea dând mărturie despre jertfe sângeroase înlăturate doar prin trecerea la monoteism. În ce priveşte evul mediu, ritualul şi-a continuat evoluţia sub o formă mai spiritualizată, cu accente puse pe „evlavia” personală. Cu toate acestea, conştiinţa umană niciodată nu s-a simţit la adăpost faţă de „stihiile” primordiale, fapt pentru care în cele din urmă a trecut la elaborarea de tehnologii tot mai sofisticate cu scopul stăpânirii naturii.

                                                                                          TEAMA PRIMORDIALĂ DISIMULATĂ ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

     Însă este greu de crezut ca în epoca modernă, şi mai ales în zonele dezvoltate ale lumii, tema blestemului să mai genereze un ecou semnificativ. Graţie dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi a tehnologiei, multe temeri „sacre” au fost demitizate şi au primit o explicaţie raţională. Cu toate acestea, tensiunea interioară în faţa unui univers straniu şi misterios a continuat să evolueze generând angoasele şi spasmele omului contemporan în faţa unui „necunoscut” ce stă gata în orice clipă să invadeze şi să distrugă realizările prezentului. Din această frică ancestrală aducătoare de vinovăţie, care a fost resortul intim al nevoii de religie, s-au născut nevrozele, depresiile şi complexele milioanelor de oameni ce populează regiunile prospere ale umanităţii.

Locul religiei a fost luat de cel al ştiinţei, iar confesarea la un duhovnic s-a transformat în consilierea de specialitate a unui psihoterapeut. Ritualul bisericesc a fost transformat în „cultul” mall-ului şi al cumpărăturilor mai mult sau mai puţin extravagante, pentru ca la final mondenul şi divertismentul să detroneze cu uşurinţă orice interes spiritual aparţinând etapelor „depăşite” ale istoriei. Cu toate acestea, condiţia umană nu s-a modificat în esenţa ei, ci doar în ceea ce priveşte aspectul ei exterior, mai bine ambalat decât în trecut, dar mai lipsit de rezistenţă, dată fiind cultura economiei de „consum”, ce nu produce mărfuri de lungă durată.

                                                                                              DAR POATE EXISTA UN SFÂRŞIT AL LUMII?

      Orice lucru pe care îl putem studia din jurul nostru are o anumită durată de existenţă dictată de substanţele din care este alcătuit şi de utilitatea pe care ne-o oferă. Similar, lumea în care trăim are şi ea o durată finită pe parcursul căreia se derulează viaţa noastră. Prin urmare, istoria întregii umanităţi este subsumată marilor „cicluri” universale, care conferă o perioadă de existenţă universului, galaxiei şi sistemului solar din care face parte planeta Pământ. Mai departe, există un interval în care condiţiile oferite de către scoarţa terestră permit manifestarea vieţii, iar în final găzduirea rasei umane nu poate fi decât temporară pe acest fragment de „bolovan” cosmic rătăcitor prin spaţiul sideral.

Logic, va exista un sfârşit de lume, iar dacă nu ni se va oferi şansa de a traversa un „portal” spre o altă secţiune a universului, atunci înseamnă că undeva în viitor umanitatea va înceta să mai existe. În plus, la nivel individual, viaţa este extrem de scurtă pe o durată ce atinge un maxim de mai multe decade, distribuţia ei fiind extrem de variabilă la scara întregii populaţii a lumii. Iar din acest punct apar alte întrebări legate de preexistenţa şi postexistenţa fiinţei umane, de posibilitatea „întrupării” sub alte forme după ce durata terestră a expirat. Într-un fel sau altul, misterul persistă la nivel personal şi colectiv, însă extrapolând înţelegem că un final vine pentru fiecare dintre noi, precum şi pentru întregul ansamblu social.

                                                                 DISTRUGERE PRIN SCUFUNDARE, PRĂBUŞIRE, ARDERE SAU EXPLOZIE?

     Modalităţile practice de „lichidare” a conţinutului planetei Pământ variază de la scufundarea biblică sau atlantă, la prăbuşirea în „fântâna abisului”, la „raderea” prin foc stelar şi la explozia finală ce spulberă întregul ecosistem terestru. Care este diferenţa dintre aceste metode? Mai întâi, scufundarea a reprezentat o metodă barbară şi lentă de extincţie, aplicabilă unor populaţii trăind liber prin munţi, păduri şi pe câmpii, adică unor comunităţii umane incapabile să rezolve „tehnologic” această provocare prin construirea de ambarcaţiuni care să le ajute să supravieţuiască. De aceea, tiparul apelor ce se revarsă pe pământ reprezenta pentru omul din antichitate cel mai grozav lucru ce se putea întâmpla.

Tema prăbuşirii în fântâna abisului comportă o nuanţă mai elaborată, mai întâi fiindcă termenul în sine este mult mai abstract şi mai greu de imaginat. Este ca şi cum lumea ar sta deasupra unui imens gol, o cavernă al cărei tavan riscă să se prăbuşească la orice mişcare telurică mai puternică. O astfel de temere relevă o societate sedentară, concentrată în mari centre urbane cu clădiri mai mult sau mai puţin fragile faţă de mişcările scoarţei terestre.

„Arderea” reprezintă un procedeu mai rapid şi mai eficient, constând în trecerea sub un „şuvoi de foc” a întregii suprafeţe planetare. Viziunea este oarecum inspirată din imaginea vulcanilor ce aruncă vertical jerbe incandescente de lavă, care după aceea se revarsă pe pământ sub forma unor scurgeri piroclastice devastatoare. Cu siguranţă că această abordare relevă o manieră terifiantă de a pedepsi umanitatea pentru încălcarea codului „cosmic” al non-violenţei, precum şi pentru nerespectarea legilor universale ale conştiinţei morale. Pentru oamenii antichităţii târzii şi evului mediu, o astfel de temere a „prăbuşirii” firmamentului stelar şi revărsării energiei telurice primordiale a reprezentat mereu o provocare la care nu aveau cum să facă faţă, disperarea fiind o consecinţă sigură.

Însă pentru omul modern, „călit” în războaie mondiale pustiitoare, explozia se pare că este cea mai preferată prin spulberarea într-o singură clipă a tot ceea ce există. Metoda este mai puţin „barbară”, suferinţa fiind eliminată prin scurtimea duratei, dar în acelaşi timp această viziune este tributară fragilităţii tehnologiilor de care dispunem, care într-o singură clipă pot ceda făcând să dispară totul. În realitate, tema „exploziei” exprimă o vulnerabilitate extremă, care se poate manifesta neaşteptat şi letal, fără a oferi o a doua şansă. Fiindcă din potop se mai poate scăpa, prăbuşirea poate să nu fie totală, focul stelar mai poate oferi câteva locuri de rezistenţă prin ascunderea „sub munţi”, dar explozia spulberă totul şi dacă este atomică, atunci nu există scăpare cumulând într-una singură toate celelalte „procedee” de curăţare şi selecţie a rasei umane.

                                                                           DAR CHIAR NU EXISTĂ NICIO ŞANSĂ PENTRU OMENIRE?

       Deschiderea omului contemporan către cunoaşterea ştiinţifică şi spre zămislirea diferitelor tehnologii este în mod surprinzător proporţională cu ignoranţa pe care o manifestă în abordarea temelor fundamentale ale existenţei, care în trecut a condus la apariţia religiei şi filozofiei. Trăind la timpul prezent, devenit „rob” al maşinăriilor pe care şi le-a construit, omul zilelor noastre este în acelaşi timp cumplit de vulnerabil când vine vorba de angoasele temerilor primordiale ce apar în relaţia directă cu un univers misterios, călăuzit de legi necunoscute, care solicită compensarea prin „pedeapsă” a încălcării acestora.

Deja am început să culegem primele „roade” ale ignorării naturii prin fenomene meteorologice extreme şi tot mai stranii. Suprapopularea, dublată şi de un consum exagerat al combustibililor fosili, va genera o criză energetică fără precedent în următoarele decade, pe măsură ce rezervele se micşorează rapid, dar cerinţele cresc exponenţial din partea tuturor naţiunilor lumii. Aceşti trei „vectori” sunt prin ei înşişi generatori de „apocalipsă”, aducând tema sfârşitului lumii în actualitate, mai întâi în glumă, dar ulterior în serios. Dincolo de calcule ezoterice, mai mult sau mai puţin relevante, realităţile zilei reclamă o atenţie sporită, fiindcă ele pot fi cu adevărat semne ale „sfârşitului”.

Şansele de supravieţuire ale unei civilizaţii sunt dependente de eforturile depuse pentru corectarea deficienţelor sale, mai precis prin armonizarea cu legile naturii, controlul numărului de indivizi şi consumul raţional, ba chiar minimal, al resurselor. Dacă astfel de măsuri ar fi luate în considerare, atunci logic vorbind, tema „sfârşitului” ar fi amânată sau poate chiar îndepărtată din dreptul umanităţii. În ce mă priveşte, nu ştiu dacă întoarcerea la religie ar fi soluţia cea mai bună, fiindcă roadele acesteia din timpul antichităţii şi evului mediu nu o recomandă în vreun fel, însă manifestarea unei conştiinţe superioare, care să conducă la respect faţă de natură şi semeni, ar fi o necesitate de prim rang pentru ca „jocul” cosmic al umanităţii să continue.

Dacă vom învăţa să contemplăm cu atenţie şi respect universul din jurul nostru, dacă vom şti să ne apropiem unii faţă de alţii şi dacă ne vom limita consumul la strictul necesar, atunci porţi nebănuite se vor deschide înaintea noastră. Poate aceasta este lecţia principală pe care trebuie să o învăţăm în această viaţă. Poate tocmai de aceea am apărut în această lume ca specie şi indivizi, fapt care conturează un sens frumos şi ascendent fiinţei umane. Iar dacă la finalul însuşirii acestei lecţii vom avea şi revelaţia descoperii Autorului a tot ceea ce există, atunci înseamnă că experienţa noastră a devenit deplină şi astfel, poate, ne vom reîntâlni într-o altă secţiune a universului după ce durata evoluţiei noastre terestre se va fi încheiat.

AMENINŢAREA NUCLEARĂ este încă puternică! Cele 8 ţări care au "BUTONUL ROŞU" şi 19.000 de focoase nucleare.de Ana Borlescu-GÂNDUL

  de Ana Borlescu-GÂNDUL

           Ameninţarea nucleară a rămas puternică în 2011 în pofida încetării cheltuielilor globale pentru armament, o premieră după 1998, subliniază raportul anual 2012 al Sipri publicat luni, relatează AFP.

 Institutul internaţional de cercetare pentru pace din Stockholm (Sipri) arată de asemenea în raportul său că Primăvara arabă a generat noi tipuri de conflict.

Cheltuielile anuale pentru armament se ridică la aproximativ 1.738 miliarde de dolari (1.398 miliarde de euro), acestea cunoscând în 2011 cea mai slabă creştere anuală (plus 0,3 la sută), care se explică în mare parte prin criza economică. Acestea reprezintă 2,5 la sută din PIB-ul mondial sau 249 de dolari (199,4 euro) de persoană.

 "Este încă prea devreme pentru a spune dacă aceasta înseamnă că cheltuielile cu armamentul s-au stabilizat în sfârşit", subliniază Sipri.

 Numărul focoaselor nucleare s-a diminuat în 2011, în mare parte deoarece Rusia şi Statele Unite şi-au redus arsenalul.

 La începutul lui 2012, opt state (Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, India, Pakistan şi Israel) deţineau aproximativ 19.000 de focoase nucleare. Acestea aveau peste 20.500 în 2011, precizează raportul.

 "Programele de modernizare demarate de majoritatea statelor sugerează că armele nucleare rămân un atribut al puterii la nivel internaţional", apreciază un cercetător al Sipri, Shannon Kile.

 "În pofida unui interes global reafirmat pentru dezarmare, niciuna dintre ţările care dispun de arme nucleare nu a demonstrat până în prezent o intenţie, alta decât cea retorică, de a abandona arsenalul său nuclear", a adăugat acesta.

 Conform lui Kile, în 2011, "controversele privind sectorul nuclear iranian şi sirian au dat naştere unor noi îndoieli privind eficacitatea abordărilor juridice internaţionale, în special rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite în gestionarea cazurilor presupuse sau efective de încălcare a unor importante obligaţii şi norme ale tratatului de control al armelor".

 În ceea ce priveşte programul iranian, este necesar "de acum înainte să ştim dacă negocierile actuale între Iran şi grupul 5+1 vor avea rezultate concrete", a declarat Kile pentru AFP.

"Şansele de a obţine un (...) acord rămân incerte deoarece cele două părţi nu joacă corect", a adăugat acesta.

 Printre altele, Sipri arată că Phenianul ar dispune de aproximativ 30 de kilograme de plutoniu de calitate militară ceea ce i-ar permite să construiască până la opt arme nucleare, "în funcţie de intenţiile sale şi de competenţele tehnice".

 Conform unui raport al Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din 2011 difuzat de presă, statul a dezvoltat un program de îmbogăţire a uraniului timp de mai mulţi ani, poate chiar decenii, însă "nu se ştie dacă Phenianul a produs uraniu îmbogăţit la un nivel care ar permite fabricarea armelor nucleare", afirmă Sipri.

 De asemenea, raportul subliniază că războaiele civile din statele în curs de dezvoltare au devenit forma dominantă de conflict.

 "Am fost martori la dispariţia aproape completă a războaielor între state, al căror număr a atins un minim istoric", a comentat pentru AFP directorul Sipri al programului Conflicte armate şi Gestiunea conflictelor, Neil Melvin.

 Astfel, "violenţa în interiorul statelor s-a intensificat", aşa cum a fost cazul Libiei şi cum poate deveni Siria, a arătat Melvin.

 În concluzie, Sipri constată că Primăvara arabă a redefinit condiţiile conflictelor.

 "Evenimentele anului trecut nu sunt izolate (...) acestea sunt ecoul schimbărilor intervenite în cadrul conflictelor din ultimele decenii", explică Melvin.

 "Aceste schimbări sugerează apariţia unor noi forme de conflict în care intervenţiile internaţionale sunt mai dificil de pus în practică".

 Fondat în 1966, Sipri este un institut internaţional independent, finanţat în proporţie de 50 la sută de statul suedez şi al cărui sediul se află la Stockholm. Acesta este specializat în conflicte, armament, controlul armelor şi dezarmare.

Din laborator, la locul crimei

                                      Teste rapide de stabilire a ADN-ului elaborate de dr. Frederic Zenhausern de la Universitatea din Arizona

    Octavian D. Curpaş- Phoenix, Arizona

   Coautor al multor publicaţii ştiinţifice (peste 70), profesor la Universitatea din Arizona şi cercetător la Centrul de Cercetare Tehnologică din Chandler, Arizona, Frederic Zenhausern, face progrese remarcabile în ştiinţa investigaţiilor din domeniul criminalistic (crime-scene investigation). Munca sa pentru îmbunătăţirea medicinei şi siguranţei naţionale îl recomandă ca pe un nume de referinţă în ştiinţă.

Cu un Masterat în Administrarea afacerilor – Finanţe (MBA) de la Universitatea de Stat din New Jersey şi un Doctorat în Fizică Aplicată, obţinut la Universitatea din Geneva, Elveţia, dr. Frederic Zenhausern şi-a început activitatea ca director fondator al Centrului pentru Nanobioştiinţă Aplicată la Universitatea de Stat din Arizona, Institutul pentru Biodesign.

„Ne apropiem de migrarea CSI (crime-scene investigation), din laborator, la locul crimei”

Datorită cercetărilor lui Frederic Zenhausern, în viitorul apropiat ADN-ul va putea fi identificat cu ajutorul unor instrumente de dimensiune mică, astfel încât autorităţile nu vor mai fi nevoite să aştepte mostre din laborator.

Prin urmare, testul ADN va putea fi făcut în maşina poliţiei sau la graniţă, de către oficiali ai serviciului de emigrări. Aceştia vor putea identifica, astfel, mai uşor teroriştii sau infractorii.

„Ne apropiem de migrarea CSI (crime-scene investigation) din laborator la locul crimei” – a declarat Zenhausern, care îndeplineşte în continuare, funcţia de director al Centrului de Nanobioştiinţă Aplicată şi Medicină la UA’s College of Medicine din Phoenix, Arizona.

Noua metodă de testare va fi mult mai rapidă decât cea tradiţională

După ce a încheiat un contract cu FBI-ul, echipa lui Frederic Zenhaustern a elaborat instrumentele de ADN în colaborare cu o companie europeană.

Tehnologia testului ADN rapid este verificată în laboratoarele de poliţie din SUA şi Europa. Instrumentul va putea fi comercializat în decurs de 18 luni, potrivit omului de ştiinţă din statul Arizona, SUA.

Noua metodă de testare va fi mult mai rapidă decât cea tradiţională. În momentul de faţă, timpul de identificare al ADN-ului, după ce este luat de la locul crimei, durează până la două săptămâni, însă cu noul instrument minimizat, acelaşi proces poate fi redus la două ore.

De asemenea, în cazul în care la frontieră există persoane suspecte, autorităţile vor putea afla imediat dacă acestea au cazier sau dacă se află în baza lor de date. Potrivit doctorului Zenhausern, această metodă este mult mai precisă decât amprentarea.

Adiacent cu aceasta, instrumentul portabil de testare ADN poate funcţiona în caz de dezastre naturale (de exemplu la cutremur), servind la identificarea victimelor.

Domeniul de cercetare al lui Frederic Zenhausern este unul mai extins

Totuşi, domeniul de cercetare al lui Frederic Zenhausern este mai extins. Zenhausern efectuează cercetări şi în medicină, studiind metode de individualizare a tratamentului pentru cazurile în care persoana suferă de pe urma radiaţiilor cancerigene.

Aceste informaţii pot fi folosite şi în tratarea victimelor în cazul unor expuneri nucleare (de exemplu, dacă se detonează o bombă).

„Tratamentul individualizat va fi folosit în munca cu «gerome», o hartă ce arată construcţia genetică a persoanei. Astfel, vom putea să îi administrăm pacientului un cocktail de medicamente corespunzător profilului său personal” – susţine omul de ştiinţă.

Energie electrică pentru avioane

Frederic Zenhausern este, în acelaşi timp, autorul unui program finanţat de „Science Foundation Arizona” şi compania „Boeing”, care vizează folosirea combustibilului curat la avioanele comerciale şi militare, pentru a genera energie electrică.

Dl. Zenhausern deţine funcţia de investigator senior adjunct la „Translational Genomics Research Institute”.

Frederic Zenhausern – un cercetător cu o bogată experienţă

„Doctorul Zenhausern este unul din cei mai originali, creativi şi ingenioşi cercetători cu care am lucrat în ultimii peste 30 de ani” – a declarat dr. Jefrey Trent, preşedintele Institutului de Cercetare ştiinţifică.

Frederic Zenhausern deţine, de asemenea, o serie de funcţii în cercetare, printre care se numără cea de Visiting Scientist, la Centrul de Cercetare IBM „T. J. Watson” din New York, cea de şef al grupului pentru măsurări fizice, la Firmenich Inc., New Jersey, sau de vicepreşedinte pentru tehnologii avansate la Alpha-MOS America, Inc., New Jersey şi cea de manager pentru fizica microdispozitivelor, la Motorola Labs, Arizona.

Culisele vânătorii de la Balc

  De Petre Bădică, Claudiu Pădurean

          De ce se adună unii dintre cei mai influenţi oameni ai Europei pe domeniul de la Balc al lui Ion Ţiriac pentru a împuşca mistreţi? În timp ce unii susţin că punctul forte îl reprezintă calitatea vânatului, alţii vorbesc despre atracţia irezistibilă a unuia dintre cele mai importante domenii de vânătoare ale lui Ceauşescu.

        O nouă partidă de vânătoare pe domeniul lui Ion Ţiriac de la Balc se va desfăşura în acest weekend. Şi de această dată sunt aşteptaţi invitaţi de seamă, având în vedere experienţa anilor trecuţi, când au participat inclusiv vânători din familiile Rauch, care deţine un imperiu în domeniul alimentar, ori Porsche, celebră în industria auto şi nu numai. An de an, presa relatează despre ceea ce se întâmplă pe domeniul din Balc, acolo unde zeci de mistreţi, închişi într-un ţarc uriaş, sunt împuşcaţi. Vânătorii bihoreni şi clujeni cred că evenimentul organizat de Ion Ţiriac atrage atâtea celebrităţi din trei motive. Primul este acela că vânătorii au ocazia să împuşte exemplare uriaşe, care pot depăşi 240 de kilograme. Este vorba de porci mistreţi crescuţi într-un soi de semicaptivitate, pe domeniul îngrădit cu gard electrificat, şi care sunt îngrăşaţi special pentru această partidă de vânătoare. Practic, este vorba de nişte trofee care nu prea pot fi dobândite în altă parte. Al doilea motiv este legat de faptul că domeniul a fost folosit de Nicolae Ceauşescu, lucru care asigură o atracţie rezistibilă pentru mulţi dintre miliardarii occidentali. Iar un al treilea motiv, care are mai degrabă o aură de legendă, ar fi acela că ritualul uciderii porcilor, eviscerarea lor şi modul în care sunt organizate petrecerile de după vânătoare amintesc de presupuse ritualuri masonice.

                    300 de porci ucişi pe an

         Pentru mulţi dintre membrii asociaţiilor de vânători însă, ceea ce se întâmplă în Balc „nu este vânătoare, ci măcel", după cum spune Nicolae Stan, unul dintre vânători. Pe de altă parte, reprezentanţii asociaţiei vânătorilor din Bihor spun că, în fiecare an, pe domeniul din Balc trebuie împuşcaţi 300 de porci mistreţi. Altfel, domeniul devine suprapopulat, animalele nu mai găsesc hrană şi încep să distrugă recoltele sătenilor. Vânătorii spun că este dreptul lui Ion Ţiriac să îşi organizeze vânătorile aşa cum crede el de cuviinţă, pentru că porcii din Balc sunt crescuţi special pentru a fi vânaţi. Pe de altă parte, ei cred că ar fi mai cinstit ca vânătoarea să aibă loc în afara ocolului îngrădit.

Pentru sătenii din micuţa localitate Balc, vânătoarea organizată de Ion Ţiriac a fost de fiecare dată un motiv de mulţumire, pentru că au avut ocazia să câştige bani buni. Un hăitaş a primit anul trecut 150 de lei vechi, iar un transportator, între 350 şi 400 de lei pentru o zi de vânătoare. Localnicii au primit şi o parte din carnea porcilor ucişi. Un alt sătean, de 19 ani, a participat la prima lui goană în 2010. „Nu mi-a fost teamă, pentru că ne-a făcut instructaj. Erau vânătorii din Marghita cu noi, cu puştile, aşa că nu putea să ajungă nici un porc până la noi", spune băiatul care locuieşte în capătul satului Almaşu Mare. El mai spune că localnicii sunt obişnuiţi cu mistreţii, care intră frecvent pe ogoarele lor.      

                 Cum vânează alţii

           În fiecare an, vânătoarea de la Balc a dat naştere la controverse din cauza numărului mare de mistreţi împuşcaţi. Potrivit unei relatări din presă, din 2009, o sută de hăitaşi au mânat porcii în bătaia puştilor: „45 de animale au fost ucise în patru ore". În aceste condiţii, am încercat să vedem care sunt regulile după care se conduc partidele de vânătoare în străinătate. În alte state, există anumite reguli care lasă animalelor o şansă la supravieţuire. Regulile de vânătoare diferă de la ţară la ţară. Spre exemplu, în unele state din SUA, nu ai voie să foloseşti câini sau momeală şi nici să beneficiezi de telefon mobil în timpul vânătorii. „Ghidul nostru, familiarizat cu comportamentul mistreţilor, ştie strategia de supravieţuire a acestor animale şi vă poate arăta cum le puteţi lua urma. Ghidul vă poate fi un partener care să vă ajute cu toate informaţiile pentru a găsi aceste animale", aflăm de la unul dintre organizatorii partidelor de vânătoare din Occident. Altfel spus, ajutorul ţine doar de protecţia vânătorului.

      O altă ţară cu tradiţie în acest domeniu este Marea Britanie. Interesant este faptul că în Anglia porcul mistreţ a reapărut abia în 2003, la 300 de ani după extincţia sa completă. Purtătorul de cuvânt al „British Association of Shooting and Conservation" ne-a precizat că nu ştie nimic despre omul de afaceri Ion Ţiriac şi nici despre locul de vânătoare al acestuia. Din acest motiv, reprezentantul acestei asociaţii care încearcă să le arate vânătorilor cum trebuie să se comporte şi să acţioneze nu a putut comenta dacă au fost încălcate normele etice ale vânătorii.

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES