Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                    Te uită cum ninge decembre...  (pagină cu fond muzical)                                           
Decembre
Nicu Alifantis (25)
0:00/2:51

 

Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

Autostrada Viselor Uitate la Cumpăna dintre Ani

   Mașina rula cu viteză pe autostradă. Stâlpii de iluminat se succedau periodic la intervale de ordinul secundelor la dreapta și la stânga drumului. Bordul pâlpâia de luminițe multicolore ce transmiteau ritmul de lucru al autovehiculului, care înainta tăcut prin noaptea densă a ultimei zile din an. Nu se auzea niciun cuvânt, ci doar ritmul lent al muzicii difuzate de un obscur post de radio se distingea alături de murmuratul molcom al motorului. Totul părea încremenit în timp și spațiu, deși detaliile se schimbau de la un minut la altul când priveai pe geam către întinsul nesfârșit al câmpiei.

Dar dincolo de orizontul vizibil, răsăreau imagini ale trecutului ce se atașau fiecărui crâmpei de realitate trezind reverberații emoționale tulburătoare. Forța acelor impresii se amplifica ulterior datorită întunericului din jur, străpuns doar la câțiva zeci de metri în față de lumina farurilor. Cu mișcări fantomatice, siluete umanoide populau amintirea cu senzații de mult uitate. Toți cei din cabina mașinii retrăiau fragmente dureroase ale unor evenimente apuse de mai bine de douăzeci de ani. Întâmplător sau nu, acest drum fusese parcurs de fiecare dintre ei în anii de demult ai școlii, liceului și studenției între locul de proveniență și unitatea de învățământ pe care o urmaseră în acea perioadă.

Crestele înalte ale munților se profilau acum în depărtare, dar peisajul monoton continua să domine mohorât trecerea în ritm de melc a timpului. Pe aceste trepte tonale, trăiri abisale prindeau contur prin întuneric și deodată răsări din amintire acel eveniment la care toți fuseseră martori. Tensiunea acelor momente reveni puternic de îndată ce lumina incandescentă a farurilor unei mașini venind pe sens opus surprinse pe nepregătite ochii șoferului. Un sunet sfâșietor claxonă puternic prin noapte avertizând pericolul iminent. Cu o mișcare fermă și precisă șoferul trase tare de volan, frână imediat și evită coliziunea iminentă cu un autocamion de transport internațional ce trecu razant pe lângă ei la o depărtare de câțiva centimetri.

Mașina se opri la mică distanță de locul posibilului accidentului. Împreună cu șoferul toți cei trei pasageri se dădură jos imediat și se strânseră pe marginea drumului. Frica se citea în ochii lor. Nimeni nu se gândise la un astfel de sfârșit tragic chiar la cumpăna dintre ani. Atmosfera veselă a revelionului la care luaseră parte se topi ca prin farmec lăsând loc groazei trecerii pe lângă porțile celuilalt tărâm. Ciocnitul zgomotos de pahare din amintire amuți și mirosul plăcut al nenumăratelor feluri de mâncare se estompă fâcând loc clipocitului unui pârâu care curgea în paralel cu șoseaua și miresmei proaspete a câmpiei bătute de vântul înghețat al iernii.

Lăsând mașina în urmă, începură să meargă de-a lungul drumului pentru a-și limpezi gândurile tulburate de un posibil eveniment nefast. Dar mintea relua obsesiv lumina farurilor care creștea tot mai mult însoțită de țipătul gutural al claxonului urmat de scrâșnetul de roți frânate brusc pe griblura de la marginea asfaltului. Toți tăceau, fiindcă aceste senzații dureroase nu însemnau nimic în comparație cu trăirile sfâșietoare ale acelui eveniment la care fuseseră martori în vremea când erau pe băncile școlii. Tot acest tăvălug emoțional alunga farmecul trecerii dintre ani și stingea bucuria pe care o sărbătoriseră în urmă cu doar câteva ore.

Vise de mult uitate se adunau asemenea norilor cenușii pe albastrul cerului. Păreri de rău bântuiau sufletul și răscoleau emoțiile cu vârtejuri de impresii ce răsturnau ordinea bine stabilită a gândurilor.

Toți știau că nu aveau voie să cugete la ce se întâmplase atunci, dar vuietul vântului trezea simțurile din amorțire. Se priviră între ei și zâmbiră fiecare încercând să se încurajeze reciproc. Pentru câteva clipe revelionul prinse din nou chip și atmosfera gălăgioasă a petrecerii își făcu iarăși loc în orizontul gândirii.

Momentele minunate ale ciocnitului de pahare însoțite de strigătele de bucurie pentru sosirea Noului An se reluară umbrind tensiunea acelor ceasuri înaintate ale nopții. Retrăiră fragmente de amintire suprapuse din episoade similare culese la trecerea dintre ani și fiecare simți căldura bucuriei năvălind cu putere în inimă și suflet. Un brad mare de Crăciun domina întreaga sală în care zeci de persoane se înghesuiau la patru șiruri de mese așezate în careu. Sticlele de șampanie se deschideau una după alta în bubuitul dopurilor sărind înspre tavan și căzând la întâmplare spre deliciul invitaților. Gustul dulce-acrișor al băuturii se împletea cu aroma mirodeniilor folosite din belșug în pregătirea felurilor speciale de mâncare pentru cel mai important eveniment al anului care stătea să înceapă.

Dar șuieratul ascuțit al unei sirene de locomotivă îi trezi din reverie. Un tren de marfă trecu pe calea ferată ce intersecta șoseaua chiar în fața lor. Se opriră chiar în fața semnului de avertizare de lângă barieră și priviră succesiunea de vagoane impersonale, asemănătoare unele cu celelalte, încolonate disciplinat după locomotivă ce se apropia de locul în care se găseau. Simțiră încordarea din ochii conducătorului de tren cum i-a privit preț de mai multe secunde înainte de a-și duce mai departe convoiul de fier către destinație.

Doar fumul dens cu miros de motorină se lăsă greu în urmă. Și cei patru prieteni rămaseră privind dincolo de barieră arcada maiestuoasă ce străjuia intrarea într-o pădure densă de stejari amestecați cu fagi. Frunze uscate atârnau printre ramurile golașe ale copacilor amintind de alte anotimpuri decât cel al iernii. Își dădură seama că se îndepărtaseră prea mult de mașină și din priviri se înțeleseră să se întoarcă. Frigul devenea tot mai pătrunzător și degetele le îngheță repede. Fiorul de gheață al vântului amplifică dorința intensă de a sta într-un loc cald și primitor.

Cu pași grăbiți făcură drumul înapoi și se urcară în mașină. Tăcerea continua, dar toți simțeau că pot comunica unii cu alții la nivel de trăiri și emoții. Șoferul porni motorul. Acesta hurui de mai multe ori tușind ca un bolnav de răceală, dar în scurt timp i se auzi zumzăitul prietenos revenit la normal. După cinci minute căldura din sistemul de climatizare își făcu datoria și toți pasagerii se dezmorțiră de frigul acumulat. Puteau să plece la drum, dar secvențele de trăiri nocturne se reluau amestecat în salve ce se întretăiau cu zgomote ciudate produse de curgerea apei, trecerea trenului, claxonul autocamionului venind cu putere, ciocnitul paharelor și scrâșnetul roților frânate brusc.

O amorțeală stranie puse stăpânire pe ei și imediat adormiră chiar înainte de a pleca la drum. Vuietul îndepărtat al vântului se auzea abia șoptit în interiorul cabinei. Luminile farurilor mașinilor ce treceau sporadic pe drum străluceau prin geamul parbrizului. Venind de pe un alt tărâm, globurile multicolore dintr-un brad mare de Crăciun aruncau sclipiri voioase către cei care le priveau. Beteala așternută în straturi dense peste crengile lui imita zăpada care întârziase să vină în acel an. Visele se așterneau și ele asemenea unor fulgi de nea într-o dulce revărsare de emoții ale unor amintiri de multă vreme trecute în uitare. Chiar și acel eveniment dramatic, la care ei fuseseră martori, se descompuse asemenea unui nor ce se topește în bătaia soarelui lăsând să se vadă albastru curat al cerului.

Și somnul împăcă enigmatic contrariile dureroase ale minții și șterse cu buretele contradicțiile logicii mereu nedumerite de paradoxurile insondabile ale lumii. Revelionul se extinse magic de-a lungul și de-a latul întregului univers. Impresii felurite se înșirară ordonat pe autostrada viselor de mult uitate și trenul magic al emoțiilor răscolitoare trecu mai departe către alte zări lăsând în urmă mireasma proaspătă a primăverii ce trebuia să vină în curând.

Orele treceau și soarele începea să răsară peste o lume adormită după ospățul traversării cumpenei dintre ani. Odată cu primele lui raze, cei patru se treziră fără să realizeze unde se aflau. La granița dintre vis și realitate fiecare plutea imponderabil în pauza ce desparte viitorul de trecut lăsând un loc îngust eternului prezent. Se priviră uimiți și imediat își dădură seama că un nou an începuse în acea noapte înghețată de iarnă. Zâmbiră unii către alții și înainte de a rosti cineva un cuvânt, lumina puternică a soarelui străluci prietenos în interiorul cabinei.

Motorul își făcuse din plin datoria și căldura continuase neîncetat de-a lungul acelor ore ale nopții. Cu mișcări precise, șoferul apăsă acceleratorul și cu grijă manevră volanul înainte de a se înscrie în șirul de mașini, care se încolonau disciplinat pe drumul către casă. Imaginea autoturismului mai stărui privirii o jumătate de minut până când acesta trecu de barieră, traversă calea ferată și se afundă în pădurea uscată de stejari și fagi. Nimic nu mai amintea de ce se petrecuse în acea noapte. Doar urmele proaspete ale unor roți puternic frânate se mai distingeau pe asfalt și în pietrișul griblurii de lângă drum. Un An Nou începuse iar fantomele trecutului rămâneau în urmă pentru a face loc mesagerilor tainici ai viitorului.
Și nu departe de acel loc, o filă de calendar având notată prima zi din an zăcea aruncată lângă drum având scris pe ea acest conținut: „Pe autostrada viselor uitate circulația se face doar într-un singur sens. Pentru cei care se aventurează să procedeze altfel, există pericolul coliziunii cu autocamioanele de mare tonaj ce transportă deșeurile toxice ale trecutului pentru a fi evacuate din calea speranțelor viitorului. Dacă nu ești atent, te poți ciocni oricând de aceste vehicule ce merg în sens opus, ba chiar poți să îți pierzi reperele corecte și să te înscrii dramatic pe un drum ce merge invers curgerii normale a vieții.”

Iar undeva, pe un spațiu gol lăsat să fie completat pe cealaltă pagină a filei de calendar, cineva adăugase: „Taina trecerii dintre ani, acest mister necuprins, se derulează ca o bandă de separație dintre ce a fost și ce va veni. La intersecția dintre realitate și visare, acest mister creează o punte de legătură între cele două tărâmuri ale timpului. Pasageri la bordul unui vehicul nevăzut, noi avansăm mereu pe acest drum având drept tovarăși pe semenii de lângă noi, care cu bunele și relele lor continuă să rămână partenerii noștri de încredere de-a lungul întregii călătorii dinspre Marele Trecut către

Necuprinsul Viitor. Prin urmare, să nu ne simțim niciodată singuri pe calea acestei vieți fiindcă totdeauna se mai găsește lângă noi cineva aflat într-o condiție asemănătoare. Și dacă mai este un loc în mașina în care mergem, atunci oricând putem să culegem de pe marginea drumului vreun partener de călătorie dintre cei care, din rațiuni neștiute, sunt nevoiți să parcurgă pe jos toată această cale.”
La cumpăna dintre ani, caută și tu această filă de calendar! Cu siguranță, ea există undeva în preajma ta, poate chiar în locul în care te aștepți cel mai puțin. Și nu uita să o completezi cu propriile tale cuvinte, care, chiar dacă nu vrei, fac parte din țesătura mirifică de gânduri, impresii și sentimente ce unește tainic pe oameni de tot ce există pe pământ! Un An Nou cu bucurie și La Mulți Ani!

Octavian Lupu
București
30 decembrie 2015

            DÉJÀ VU

    Dr. Cornelia Păun Heinzel 

 Dacă cineva mi-ar fi spus că este posibil să mă întorc vreodată în timp, nu l-aş fi crezut. Dar iată că, într-o zi, am trăit o astfel de ipostază, într-un mod cât se poate de real.

Dimineaţa, când am ajuns la corpul cunoscut cu numele de “Leul“, al Universităţii Politehnice, şeful meu de catedră îmi spuse, imediat ce m-a văzut:
   -    Văleanu, astăzi mergi cu studenţii la practică la firmă. Vine imediat autobuzul acesteia, să vă conducă la sediu.
M-am conformat imediat indicaţiilor şi am ieşit în curtea Universităţii. Studenţii, veseli şi vorbăreţi, mă aşteptau lângă autobuz. Le-am spus să urce şi am făcut şi eu acelaşi lucru. Am ocupat un loc la mijlocul vehicolului.
   -    Veniţi în faţă! mă invită şoferul, un bătrânel cu figură bonomă.
   -    Da, da, mergeţi în faţă! ţipară şi câţiva studenţi, care gândeau că prezenţa mea, alături de ei, îi va impiedica să facă niscavai năzdrăvănii.
   -    Nu, doresc să stau aici, precizai eu, gândindu-mă că totdeauna îmi place mai mult între studenţi şi mă simt mai bine cu ei.

Autobuzul rulă lin pe străzile capitalei, până la ieşirea din Bucureşti. Atunci am rămas stupefiat. Credeam că mergem la o firmă din Bucureşti. Nu ştiam că societatea comercială este în afara oraşului. Apărură rapid câmpurile cultivate cu cereale specifice zonei rurale de câmpie. Pe marginea drumului, din când în când, străjuia pierdut, câteun pom fructifer. Curând am intrat în prima comună. Aşezarea era plină de vile impunătoare, construite una după alta. Apăru şi un mall. Nu mai văzusem până atunci într-o zonă rurală, o construcţie de asemenea dimensiuni şi cu această destinaţie.
Drumul nostru se continuă pe şosea, pe câmpurile zonei străbătute. La un moment dat, am ieşit de pe aceasta şi am luat-o pe un drum bătătorit, de ţară. Am crezut că la sfârşitul acestuia ne oprim. Dar nu a fost aşa. Autobuzul a luat-o pe câmp, prin mirişte. Şi străbătu aşa, câteva minute până apărură nişte construcţii ciudate din tablă metalică, ca barăcile muncitorilor din construcţii de pe vremuri, dar mai curate.

Autobuzul se opri .

   -    Gata, am ajuns la destinaţie, spuse bătrânelul. Coborâţi din maşină!

Am ajuns imediat în faţa construcţiilor. Una dintre ele avea deschisă o uşă glisantă pe verticală, ca la garajele de maşini. Am intrat şi o domnişoara elegantă, îmbrăcată în costum îmi întinse mâna bărbăteşte şi se prezentă cu voce tare:
   -    Sunt Marilena Inescu, directorul firmei “Antice Electronix”. Bine aţi venit! Sper să vă placă societatea noastră.
   - Dan Mihai Valeanu, spusei eu şi mi-am rotit ochii cu curiozitate, să găsesc un scaun în care să nu-mi agăţ sau să nu-mi murdăresc hainele întrucât scaunele erau într-un stadiu avansat de uzură, cum nu mai existau în prezent în ţară. Toate cele cu vechime de peste douăzeci şi cinci de ani au fost casate. Aici, însă, erau scaune din altă epocă! Epoca socialistă!

Femeia parcă mi-a ghicit gândurile.

   -    Vă puteţi aşeza acolo, pe locul meu, spuse ea, arătându-mi într-un colţ, un scaun ceva mai elegant şi nedeteriorat, dar tot din epoca anterioară.

M-am aşezat pe scaunul de director, de piele, rotitor. Şi atunci, acesta a scârţăit ascuţit, sub greutatea mea. M-am speriat să nu cad şi l-am studiat să văd dacă rezistă.  

Studenţii ştiau ce au de făcut. Mai fuseseră aici de câteva ori. Au intrat în cabină şi s-au schimbat în halate albastre, pe care era imprimat numele firmei “Antice Electronix“.

Din locul în care mă aşezasem, aveam vedere largă asupra unei zone intinse. Şi ceea ce am văzut, m-a captat cu totul. Hangarul avea şi etaj. De acolo, apărură impudic nişte capete care mă studiau cu curiozitate. Erau funcţionarele de la compartimentul financiar-contabil al firmei, aflat la etaj, pe un suport de tablă, la care se urca pe nişte scări metalice..

Privind în jurul meu mi-am dat seama că un asemenea loc mai văzusem doar în epoca socialistă. Firmele actuale au un aspect complet diferit, cu alte dotări.

Mesele de lucru, vechi, erau dispuse pe rânduri paralele exact ca în atelierele din epoca socialistă. Ĩn imensul hangar, la numeroasele mese şi scaune, la fel de antice, erau distribuiţi vreo doisprezece muncitori, care lipeau plictisiţi componente electronice, pe plăci de textolit. Din când în când, unii se plimbau printre mese, lent, fără a avea vreun scop, alţii mergeau cu un aer visător, la dozatorul de cafea. Aşa ceva nu mai văzusem din anii de studenţie, dinainte de revoluţie. Incredibil ! Trecuseră douăzeci şi cinci de ani şi locul acesta era neschimbat! Nu se schimbase nimic! Atmosfera de lucru, mobilierul, dispunerea lui, aranjamentul, oamenii îmbrăcaţi la fel şi cu aceeaşi atitudine...  chiar şi hangarul, cu uşa lui glisantă, scările metalice, etajul cu podea de tablă… toate le mai văzusem demult şi erau acum la fel ca atunci .

Mi-am dat seama, la un moment dat, că.mobilierul incintei îmi era cunoscut. Era acelaşi în care îmi petrecusem practica din anii de studenţie. Mesele, scunele, bancurile de lucru, dotate cu menghine şi dispozitive de prindere a pieselor, utilajele le ştiam. Era chiar şi maşina de îndoit şi foarfecele ghilotină pentru tăiat tablă, băile galvanice în care se scufundau plăcuţele de textolit. Am observat apoi, paradoxal, că şi oamenii erau aceeaşi. Dar aveau figuri peste care trecerea timpului îşi lăsase amprenta - părul le albise şi se rărise, feţele erau brăzdate de riduri mai mult sau mai puţin, în funcţie de persoană, iar unii prezentau sau o burtă proeminentă sau slăbiseră excesiv încât deveniseră filiformi. Scăzuseră chiar din înălţime, de parcă ar fi intrat la apă. Am privit fiecare faţă, amintindu-mi cum arăta în urmă cu un sfert de secol, cu trăsături ce se mai păstraseră încă neschimbate - ochii, mai şterşi, care-şi pierduseră din vioiciune, forma capului şi a feţei - şi bineânţeles modul angajaţilor de comportament, care… era acelaşi.

Venise vremea prânzului şi îşi scoseseră toţi sufertaşele cu tocăniţă, exact ca pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai văzusem de atunci, pe cineva venind cu aşa ceva la serviciu, ca mâncare - era tocana de cartofi, cu tomate. Unii dintre ei aveau în compoziţia mâncării şi câteva oase, pe care mai rămăsese puţină carne de porc. Exact aceeaşi pe care o serveau oamenii muncii, după ce carnea dispăruse din alimentare şi se dădea numai la raţie iar cei care cunoşteau câteo vânzătoare mai făceau rost de nişte oase..

La firmele cu specific de electronică şi calculatoare, de obicei, în prezent se servesc produse de catering sau fast food, Coca-Cola. Poate doar ocazional, există câteun angajat care îşi ia de acasă vreun fruct sau o salată, un sandviş…

Studenţii găsiseră dozatorul de cafea şi nu-l mai părăseau. Preţul produselor era foarte mic. Aşa că introduceau monede continuu, selectând cafea şi ceai.

   - Domnu’ profesor! Domnu’ profesor! Veniţi şi dumneavoastră! E ieftin! Vă rog serviţi o cafea, spuse o studentă întinzându-mi un pahar de plastic cu cafea aburindă.
   - Mulţumesc, am băut una acasă, am răspuns. Nu beau mai multe cafele într-o zi.
   -Dar nu este nicio problemă, domn’ profesor. Noi am băut câte cinci şi nu avem nimic. Are un gust mai special. Nu este ca cea obişnuită, pe care o bem noi zilnic.

În momentul acela, aburii cafelei ce mi-a fost întinsă, mi-au pătruns adânc nările, care mi se dilataseră instantaneu, parcă pentru a o cerceta şi am realizat că era o aromă cunoscută, pe care nu am mai simţit-o demult. Era mirosul cafelei de cicoare vechi, al aşa-zisului “nechezol“.

M-am apropiat curios de dozator şi l-am recunoscut. Era cel la care apelam şi eu şi colegii mei, când studenţi fiind, doream o cafea, la orele de practică.

Incredibil ! m-am gândit eu. Oamenii aceştia şi-au adus mobilierul, utilajele, maşinile, incinta metalică în mijlocul câmpului. Dar au păstrat chiar şi “nechezolul“ epocii…

M-am dus la toaletă. Pe chiuvete erau două săpunuri. Săpunuri din epoca socialistă ! La fel şi hârtia igienică şi detergentul de spălat vasul de toaletă. Alături, era o cămară cu uşa deschisă, în care erau depozitate:săpun, detergent, hârtia igienică… aceeaşi de acum douăzeci şi cinci de ani.

Aici, în mijlocul câmpului mlăştinos, păzit cu străşnicie, de nişte câine vagabonzi înfometaţi, era teleportată o mare parte din fosta instituţie socialistă.

A venit ora două. Studenţii s-au strâns rapid şi urcară vioi în autocar.

Maşina demară cu putere în noroaiele mlăştimoase de pe câmp, lăsând în urmă hangarul vizitat, aparţinând altor timpuri. Ne întorceam din nou la civilizaţie! Devenisem melancolic, în timp ce baleiam cu privirea peisajele, altele decât cele pe care le văzusem la venire, întrucât şoferul alesese un alt traseu de întoarcere.

Veselia şi energia debordantă a tinerilor din jurul meu creau însă o atmosferă plăcută, antrenentă. Ceea ce văzuseră era pentru ei ceva nou şi le-a fascinat cu totul! Fără să ştie de ce…

   - Vreţi să lucraţi pe viitor aici? îi întreb eu.
   - Nu, domnu’ profesor. Nu dorim. Ne place aici, numai ca practică. Pentru că e altfel…

Autocarul se depărta, trecând prin sate.

Intrăm curând în capitală şi apărură clădirile somptuoase, înalte, cu pereţi din sticlă colorată în care îşi aveau sediul marile companii electronice, de computere, construite pe vechea platformă industrială. Tinerii îmbrăcaţi în costume, cu cravate, în mână având câteun pahar de cafea aburindă sau o ţigare se iveau la balcoane sau la intrările de la parterul clădirilor. Şi aroma răspândită era deosebit de plăcută. Era parfumul inconfundabil al cafelei naturale…

Intrasem în prezent şi în civilizaţie!

Zilele următoare, studenţii mei, din diferite grupe îmi arătară la ore, că aveau componente electronice prin buzunare.

   -    Dar de unde sunt? i-am întrebat mirat. Apoi mi-am amintit cât de stresate erau femeile de serviciu de la Universitate, când în toalete au fost aduse instalaţii auxiliare pentru depozitat săpun, hârtie, aparate de uscat mâinile, deosebit de moderne. Apoi acestea au dispărut cu totul.

“Pe vremea mea, nu ar fi luat niciun student niciun ac, de la practică sau de la Universitate“, am gândit eu. “Creşterea în spiritul obţinerii de profit, modificase complet oamenii…“.  
   -    De la “Antice”, domn’ profesor, îmi răspunseră nişte voci gălăgioase.
   -    Păi şi de ce le-aţi luat? i-am chestionat eu, curios, pentru a le înţelege gestul.
   -    Le găsim noi utilizare. Bostoacă a luat chiar şi o poză, se pare că a patronului, care este decedat, spuseră câţiva şi-mi arătară fotografia unui bărbat, în costum.

Am luat-o în mână şi am rămas tablou. Era poza fostului director al instituţiei în care-mi făcusem practica în studenţie, domnul Inescu...

Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările izbitoare cu persoane, locuri, situații  aproape identice, cunoscute, sunt pur întâmplătoare.

Drumul magilor spre peştera Bethleemului

  Carmen Marin 

Conform evanghelistului Matei, spre peştera Bethleemului s-au îndreptat acum două mii de ani, trei magi sau crai, veniţi din ţări îndepărtate. Aceştia au văzut steaua mare şi luminoasă care a vestit naşterea Mântuitorului lumii. Se presupune, că ei au văzut un fenomen cosmic care le-a atras atenţia, şi anume, o stea mare care a apărut pe cer şi care se mişca. Se ştie că stelele fiind la o mare distanţă de pământ, nu-şi schimbă poziţia, cu siguranţă a fost vorba de o cometă.

  Numele celor trei magi Melchior,cel bătrân cu părul alb, Baltazar cel matur și Gașpar cel mai tânăr este menţionat de către Biserica Armeană, într-o evanghelie. Tot aici este precizat şi rangul lor: Melchior regele Persiei, Baltazar regele Indiei şi Gaşpar regele Arabiei. Misterul este şi mai profund, dat fiind faptul că aceştia ştiau de venirea pe lume a lui Mesia, de la prooroci şi mânaţi de credinţă au vrut să fie martori la acest eveniment. Există o legendă care afirmă că de fapt au existat patru magi, dar unul dintre ei s-a rătăcit pe drum, şi a călătorit atât de mult timp, încât a ajuns să se închine Domnului, când acesta era pe cruce. Darurile ce le avuse pentru El, le dăruise altora, salvând de la moarte vieţi.

 Scriitorul Lew Walace, în romanul ,,Ben Hur’’ îmbracă într-o aureolă de legendă acest drum parcurs de magi. Este scos în evidenţă drumul anevoios parcurs prin deşertul Siriei, fiecare mergând cu cămila sa, iar punctul de întâlnire aflându-se în apropiere de hotarul Ammon. În Domul din Koln se păstrează relicvele celor trei magi, construcţia ridicându-se tocmai în cinstea lor.

 Ajunşi în peştera Bethleemului, magii au intrat în staulul luminat de steaua călăuzitoare şi au văzut-o pe Maica Sfântă cu pruncul în braţe. S-au închinat Pruncului Sfânt oferindu-i darurile deja cunoscute: aur, smirnă şi tămâie. Darurile aduse de ei, nu erau daruri obişnuite, ci daruri cu o semnificaţie profundă. Aurul simbolizând regalitatea, smirna-sacrificiul, iar tămâia - spiritualitatea. Aceşti trei magi sunt consideraţi primii care au crezut în profeţiile Vechiului Testament, şi de asemenea primii care I-au recunoscut planul divin, Mântuitorului Iisus Hristos.

  De asemenea se cunoaşte din paginile Evangheliei de crima care a urmat, din porunca regelui Irod. Magii însă erau departe, deoarece au fost anunţaţi de îngerul Domnului, să meargă spre ţările lor, pe alt drum.
 În unele ţări cu majoritate romano-catolică, în special în ţările Americii Latine, regii magi aduceau daruri copiilor, Moş Crăciun fiind de dată recentă.

 Pentru ca sǎrbǎtorile sǎ prind contur, în fiecare an ne amintim de prezenţa celor trei magi. Darurile lor sunt de fapt darurile pe care le aducem şi noi în faţa peşerii din Bethleem şi asemeni lor ne închinǎm cu drag, Pruncului Sfânt. Cǎlǎtoria pe care o facem este spre peştera sufletului nostru în care se naşte Hristos facem împreunǎ cu magii, în fiecare an.



De sărbători, mă aşez cu gândul la masă,
Îl servesc cu tacâm de argint şi fin porţelan,
Îl poftesc să guste bucată aleasă,
Din tava vieţii umplută iar.

De sărbători, colind pe la case uitate
De amintiri şi speranţe ce mor,
Sunt primită cu colaci şi cu cupe de vin vărsate,
De bătrâni tremurând de anii cei grei.

De sărbători îl aştept pe Hristos să vină,
Aşa cum vine în fiecare an,
Steaua Sa va fi pe cer din nou senină,
Văzută iar de Melcheor, Gaşpar şi Baltazar.

De sărbători, aştept dimineţi mai senine,
Cu zăpezi şi cu rouă de gheaţă,
Voi culege în palmele pline
Visuri, gânduri şi pofta de viaţă.

În ajun de Moş Crăciun

 

Din an în an pornesc la geam,

Voioşi cu moş Crăciun.

E ger cumplit, e drumul greu.

Da-i obicei străbun.

E ger cumplit, e drumul greu.

Da-i obicei străbun.

Acum e cor la casa ta,

Cu toţii cânt-acum.

Mai sunt şi moşi din vremea lui,

Bătrânul moş Crăciun.

Mai sunt şi moşi din vremea lui,

Bătrânul moş Crăciun.

Acum e joc la casa ta,

Cu toţi se veselesc.

Dar sunt bordeie fără fum,

Şi mâine-i moş Crăciun.

Dar sunt bordeie fără fum,
Şi mâine-i moş Crăciun.

Şi-acum te las, fii sănătos

Şi vesel de Crăciun,

Dar nu uita când eşti voios

Române să fi bun.

Dar nu uita când eşti voios

                                                  Române să fi bun

               Bucuria sărbătorilor de iarnă

                                                                                                                                                                        „Pe cel ce se bucură în Domnul, nici un necaz nu-l va scoate din bucuria lui.”
                                                                                                                                                                                                                                                                                Ioan Gura de Aur

 
      Bucuria este o trăire care generează o stare de bine, ne încarcă cu energie, încât simțim nevoia să o exteriorizăm prin expresia feții, a gesturilor și a vorbelor. Sufletul omului este însetat de bucurie, de ea avem nevoie, după ea alergăm, dorim să ne umplem clipele vieții cu cât mai multă bucurie și să alungăm tristețea. Cere efort din partea noastră, dar dobândirea este deosebit de prețioasă. Și, slavă Domnului, avem destule mici sau mai mari bucurii în jurul nostru, cărora trebuie să le dăm atenție, să le luăm în brațe. Este adevărat că nu oricine poate face acest lucru și nici toate momentele vieții nu sunt prielnice aducerii bucuriilor în sufletele noastre, dar să luăm aminte la cuvintele spuse de Domnul nostru Iisus Hristos, ucenicilor săi: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11). Credința în Dumnezeul nostru care este „Iubire” trebuie să fie aducătoare de bucurie, ea fiind calitatea unui bun creștin. Așa dar, să uităm în aceste zile ale sărbătorilor Crăciunului de tristețe, de sărăcie, să ne îmbogățim cu credința în Dumnezeu, să respectăm tradițiile frumoase ale neamului nostru, să fim bucuroși! Iată de ce Sfântul Ioan Gură de Aur a vrut să ne deschidă calea către bucurie, asigurându-ne că bucuria este mai mare decât toate împotrivirile care i-ar sta înainte.
   Sufletul omenesc este însetat după bucuriile vieții pământene, dar și după cele veșnice. Despre o astfel de bucurie le-a vorbit Iisus ucenicilor Săi, când a prevestit Patimile Sale: „Deși voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Toți năzuim spre bucurii, ne spune cartea Sfântă, și pentru aceasta trebuie să găsim calea bucuriei și să ținem cont de acel „șir al Fericirilor” de care a vorbit Iisus Hristos.
   Sărbătorile de iarnă sunt pentru noi toți, indiferent de vârstă, momente de renaștere, bucuria de a fi creștini. Noaptea Crăciunului aduce cu ea freamătul emoțiilor și fiecare dintre noi încearcă senzații după puterea afectelor sufletului. Ne fascinează albul zăpezii, mirosul bunătăților din cuptor, vinul – „Domnul ne dă vinul care veselește inima omului... și pâinea care întărește inima omului” (Psalmul 103,  16-17), luminițele colorate ale bradului împodobit după tradiție dar și după imaginația fiecăruia, și darurile aduse de Moș Crăciun. Iar când vom aprinde luminițele, să ne gândim la lumina pe care ne-a adus-o Mântuitorul prin nașterea Sa.
   Crăciunul este marea sărbătoare a creștinătății. Este sărbătoarea Naşterii Domnului, un timp al bucuriei, al păcii şi al liniştii sufleteşti; o perioadă în care primim şi dăruim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă şi în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru această sărbătoare: cumpărături, ornarea caselor, instituțiilor, magazinelor, pomilor de pe străzi etc.
   Ne reamintim cu drag trecutul istoric şi religios, momentul Naşterii lui Iisus în vremea Imperiului Roman condus de împăratul Cezar Augustus, a Israelului guvernat de regele Irod, de Nazaretul în care au trăit Iosif şi tânăra virgină Maria, cea vizitată de un Înger care i-a spus că va da naştere unui Fiu al lui Dumnezeu, cu numele Iisus. Iar când  împăratul a trimis înştiinţare ca toţi oamenii să se reîntoarcă în oraşul natal pentru a fi înregistraţi, Maria care era însărcinată şi trebuia să nască, a părăsit localitatea Nazaret împreună cu Iosif, îndreptându-se spre Betleem. Odată ajunşi în Betleem, au înnoptat într-una din cavernele săpate în dealurile din apropiere, în care ciobanii poposeau cu vacile şi oile; găsind o iesle, Iosif a întins pat din fân proaspăt, cuib pentru Domnul care avea să vadă lumina zilei. Noaptea următoare Maria a născut un fiu pe care l-a numit Iisus, aşa cum îi spusese Îngerul. O stea mare a apărut deasupra Betleem-ului, vizibilă de la depărtare; ciobanii au văzut cum cerul s-a umplut de îngeri lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” Ciobanii s-au îndreptat spre Betleem şi l-au găsit pe pruncul Iisus căruia I s-au închinat, iar regii (craii) care trăiau undeva la răsărit de Ierusalim, când au văzut steaua strălucitoare deasupra Betleem-ului, au plecat călăuziţi de stea, au ajuns în Betleem, l-au aflat pe Iisus în iesle,  I s-au închinat şi I-au pus în faţă daruri: aur, tămâie şi mir. După acea noapte s-au reîntors în propria ţară să dea de veste Naşterea Mântuitorului…    
   Cuvântul „Crăciun” se pare că l-am moștenit din latinescul „creationem” – creație, naștere. Unii spun că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, de dinaintea  romanizării Daciei, iar alții spun că ar veni din limba slavă, preluat odată cu creștinismul de la slavi. Obiceiurile moștenite pentru sărbătorire diferă de la o zonă la alta a Țării, dar pretutindeni au la bază sentimentul religios.
   În seara de Ajun, casele frumos decorate, cu nelipsitul Pom de Crăciun („O, brad frumos cu cetina tot verde/ Tu ești copacul credincios/ Ce frunza nu și-o pierde…), cântat în atât de multe limbi de pe glob, își primesc colindătorii. Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun își trage originile de la popoarele germanice. Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice.
   Colindatul este cea mai răspândită tradiție a românilor, alcătuit din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri și gesturi. Originea colindelor se pierde în timpurile îndepărtate ale istoriei poporului nostru. De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase şi au căpătat o mare varietate pe întreg teritoriul ţării. Ele creează o atmosferă de sărbătoare şi bună dispoziţie. Colindătorii intră în fiecare casă sau se opresc în fața ușilor sau a porților, cântând, vestind Nașterea Mântuitorului. Gazdele îi răsplătesc cu fructe (mere, nuci), colaci, bomboane şi chiar bani. Ajunul Crăciunului începe cu colindul: „Bună dimineața la Moș Ajun/ Ne dați ori nu ne dați, ne dați ori nu ne dați…” Copiii - câte trei, precum cei trei magi - merg din casă în casă purtând cu ei o stea și cântând colindul : „Steaua sus răsare/ Ca o taină mare,/ Steaua strălucește/ Și lumii vestește./ Că astăzi Curata,/ Prea Nevinovata/ Fecioara Maria/ Naște pe Mesia./ Magii cum zăriră/ Steaua și porniră/  Mergând după rază/ Pe Hristos să-L vază./ Și dacă porniră/ Îndată-L găsiră/ La Dânsul intrară/ Și se închinară./ Cu daruri gătite/ Lui Hristos menite/ Luând fiecare/ Bucurie mare./ Care bucurie/ Și aici să fie/ De la tinerețe/ Pan’ la bătrânețe.” Melodiile noastre românești sunt de o rară frumusețe! Steaua vestește nașterea lui Iisus, îngerii și păstorii se bucură, iar cei trei regi înțelepți de la Răsărit (Magii) vin să-L mărturisească și să I se închine, aducându-I daruri:  „O, ce veste minunată/ în Betleem ni se arată./ Astăzi S-a născut/ Cel far’ de-nceput/ cum au spus proorocii./ Că la Betleem Maria/ săvârșind călătoria/ într-un mic sălaș/ lâng-acel oraș/ a născut pe Mesia./ Pe Fiul în al Său nume/ Tatăl L-a trimis în lume/ să Se nască/ și să crească/ să ne mântuiască...”
   Am trăit o perioadă în care unii au încercat să-și realizeze un adevăr propriu, departe de Credință, de Dumnezeu – Adevărul Absolut. Era în fond o problemă a lor, personală. Mai sunt și astăzi persoane care păstrează „erorile”, falsele lor adevăruri. Toate religiile lumii încearcă să ne facă să înțelegem existența Adevărului Absolut, a Inteligenței creative, a sensului vieții noastre. Religiile dovedesc că trebuie să existe mai mult decât simpla existenţă fizică pe care o cunoaştem. Religia este chiar o dovadă că omenirea este mai mult decât rezultatul evoluţiei unui animal, că există într-adevăr un Creator care a creat omul cu un scop și a pus în oameni cunoştinţa existenţei Lui. Şi dacă există un Creator, atunci El este etalonul adevărului absolut. El S-a revelat nu numai pe Sine oamenilor, ci ne-a revelat şi Cuvântul Lui, Biblia. Singura cale prin care putem cunoaşte Adevărul Absolut este relaţia personală cu Cel care a pretins că este „Adevărul”, Domnul Iisus Hristos. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”(Ioan 14:6). Dumnezeu este Cel care a creat cerul şi pământul şi S-a făcut cunoscut nouă, prin Fiul Său Iisus Hristos.
   Suntem liberi să gândim asupra existenței unei conștiințe fundamentale, a inteligenței creative care este implicată în realitatea profundă a existenței noastre, cea mai profundă realitate fiind acest univers în care trăim. Religiile pot fi înțelese de toți oamenii și ele îi învaţă, frumos spunea cineva, cum să înoate atunci când se află în mijlocul unei ape și nu știu în ce direcție s-o ia, sau nu mai au putere să dea din mâini și din picioare. Creștinismul este religia care predică iubirea pentru semeni, mila, împăcarea, credința și speranța, iar Iisus a venit în lumea noastră să ne învețe cum să trăim, cum să ne mântuim. Iată de ce nu uităm această Sfântă Sărbătoare și ne bucurăm de venirea pe lume a Mântuitorului nostru.
   Viaţa de astăzi, individuală şi socială, cu problemele ei materiale copleșitoare, ne îndepărtează uneori de adevărata viaţa spirituală, aruncând între materie și spirit un văl întunecos. Sărbătoarea Crăciunului fiind  o sărbătoare a sufletelor noastre, oamenii dau la o parte acest văl… Crăciunul este Sărbătoarea Bucuriei, când Cerurile se leagă de Pământ, când fiecare dintre noi redevine copil prin curățenia gândurilor și își deschide sufletul către Domnul, cu credință și iubire.
   În aceste zile ne dorim să ningă (acolo unde este posibil!), cerul să cearnă puful alb  și moale care să-mbrace pământul și tot ce este în jurul nostru, aerul să se purifice, sufletele să ne fie pline de dragoste bunătate, răbdare și speranță.  

Sănătate, rod bogat și împlinirea dorințelor în noul an așteptat!


Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord .

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES