Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                   Pagină cu fond muzical !

Emil Cioran dincolo de culmile disperării
                                                                                                                                                                                                                                                     „Nimeni pe culmile disperării nu mai are dreptul la somn.”

   În iunie 2015 s-au împlinit 20 ani de la trecerea în eternitate a scriitorului, filozofului român Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Rășinari, județul Sibiu și decedat la 20 iunie 1995, la Paris. Tatăl său a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din orașul Sibiu. Pe linie maternă se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, a început studiul filozofiei la Universitatea din București, coleg fiind cu Constantin Noica și având profesori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. Cunoscând bine limba germană, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friederich Nietzsche. A arătat înclinație spre agnosticism, doctrina filozofică care susține că lumea obiectivă nu poate fi cunoscută, rațiunea omenească fiind limitată, și dincolo de limitele senzațiilor omul nu poate cunoaște nimic; gândirea omului ar fi incapabilă să ofere argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu. În 1933 a obținut o bursă care i-a permis să continue studiile de filozofie la Berlin. Într-un articol se declara admirator al lui Hitler, mai târziu fiindu-i rușine de această viziune, considerând-o ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții. Generația tânără din țară de la noi a simțit nevoia unei treziri spirituale care, regretabil, a culminat într-un extremism de dreapta, influențând într-o oarecare măsură viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia. Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. După o scurtă întoarcere în România (două luni), în 1941 părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment scrie și publică cărțile în limba franceză, ele fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție al limbii. În 1949 îi apare la ed. Gallimard prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul „Rivarol”.
   A locuit la Paris în Cartierul Latin, ducând o viață destul de retrasă și cultivând darul conversației cu numeroși prieteni, în corespondență dovedindu-se un remarcabil autor epistolar.
   Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran s-a consacrat unor cugetări profund personale: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, consemnează mai târziu.  A început prin a fi un gânditor obsedat de sentimente care năvălesc ca o furtună violentă. Vorbind despre temperamentul său, Isabela Vasiliu – Scraba (eseist, filozof) notează: „Cioran este coleric, se aprinde repede și se stinge la fel”.
   Teme mari străbat opera lui Emil Cioran legate de ființa umană. Totuși el pretinde că nu filosofează, ci doar își manifestă interesul pentru „intensitatea experienței”. Lectura scrierilor lui Cioran te face să simți cum afirmațiile sale se suprapun uneori, poate în mod nedefinit, gândurilor tale. A scris într-adevăr cu o violentă defulare a tensiunii interioare, temele dovedindu-se a fi obsesive. Întreaga lui operă este dovada unei sincerități și a unei lucidități frapante.
    Insomniile de care suferea au fost revelatoare pentru el. În revelații îi apare inutilitatea oricărei acțiuni, chiar și cea a exprimării scrise convertite în profesie, luciditatea clipelor face să apară paradoxurile redate atât de clar în prima sa carte Pe culmile disperării, și reluate în următoarele cărți. Cineva era de părere că în scrieri Cioran este mai mult convalescent decât autor, iar rezultatul e „mai mult ecografie decât operă”, că totul pare o terapie, un proces de exorcizare, foarte clar exprimat în prima sa carte.
   Cartea apărută în 1934 în Romania Pe culmile disperării a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937), Amurgul gândurilor (1940), Îndreptar pătimaș (1991), Singurătate și destin (1992), Scrisori către cei de-acasă (1995), Mon pays / Țara mea volum bilingv (1996), ultimele patru apărute la ed. Humanitas, București.
   Pe culmile disperării începe cu definirea liricului: „A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți. […] Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. […] Începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a face loc unei beții interioare dintre cele mai fecunde”.
   Multe sunt obsesiile lui Cioran în această carte! Mă voi opri doar la câteva dintre ele. Sinceritatea gândurilor, vioiciunea lor, scepticismul ce-l macină alcătuiesc nuanța de bază a scrierilor sale: el în raport cu lumea, inexistența vreunui sens al lumii: „Faptul că exist eu dovedește că lumea nu are nici un sens”. Și s-a dovedit contrariul!
   Îl preocupă gândul agoniei, acea senzație groaznică de topire a tot ce este soliditate într-o persoană: „În orice agonie veritabilă  este un triumf al morții, chiar dacă după acele clipe de sfârșeală continui să trăiești”.
   Presentimentul nebuniei e pregnant și terifiant. Cioran scrie: „Oamenii niciodată nu vor înțelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger”.[…] Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de eventualele lucidități într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el”. Și totuși, consideră că „cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n-are drept să vorbească de spirit”.
   Vădită este obsesia bolii, a morții: „Moartea nu poate fi înțeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața.[…] Oamenii sănătoși, normali și mediocri nu au o experiență a agoniei și nici o senzație a morții.[…] Fiecare pas în viață este un pas în moarte”. Sentimentul eternității acestei vieți îl consideră ca fiind „naiv” și totuși este unica împăcare pentru omul istoric. Doar în boală moartea este prezentă în viață: „A fi bolnav înseamnă a trăi vrând nevrând pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adâncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri.[…] A fi sănătos înseamnă în lumea aceasta a umbla legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adâncimile existenței”.
   Melancolia e un gen de dezgust rafinat, sentimentul că nu aparții lumii de aici. E o senzație de plecare a ființei, având în structura ei „o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe”. Regretul ar fi cauza melancoliei, dar el nu paralizează ființa, existând o deschidere spre viitor prin „vis și grație”.
   În aceeași măsură îl preocupă disperarea, definind-o ca o stare în care anxietatea și neliniștea sunt imanente existenței. Preferă existența dramatică „chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare”, disprețuind „absența riscului, a nebuniei și a pasiunii”.
   Când vorbește despre tristețe, Cioran spune: „Tristețea apare după toate fenomenele prin care viața pierde din ea însăși”. Viața fiind agonică, tristețea pare a reflecta ceva din această agonie; ea ajunge la ireparabil și „a lăsa o dâră de sânge și de fum după tine, ca simboluri ale dramei și ale morții ființei tale, înseamnă a fi nefericit…”.
   Altă obsesie este singurătatea, unica manieră de a-ți păstra puritatea sinelui, de a nu te păta de prezența coruptibilă a semenilor și de a înălța altarul inutil al preocupării de sine „prin care nu poți ajunge decât satana sau dumnezeu, dar niciodată om”. Singurătatea este „cavoul” care îi oferă lui Cioran o altfel de înțelepciune, cea a fără - de - rostului, a rădăcinilor ființei care-și trage seva din subteranul neantului. Singurătatea, tăcerea, luciditatea, toate exacerbate de insomnia din nopțile lui albe. Cioran admite două feluri de a simți singurătatea: „a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii”. Oricum, ești tot singur dacă ai acest sentiment al singurătății și ești obligat a-l suporta. Să ne amintim de Nietzsche care spunea că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.
   Suferința pentru el este o forță teribilă de descompunere, este „dezagregare și otravă, dar și fecunditate, pe care o plătești însă scump”. Ea nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită. Dacă iubirea îl apropie pe om de viață, durerea îl separă. În Cartea amăgirilor reia această temă și amintesc frazele: „Numai suferința schimbă pe om. […] Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit, dar modifici inimaginabil de mult prin durere.[…] Tot ceea ce este profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală.[…] O sănătate perfectă este a-spirituală”. În Căderea în timp, Cioran reia obsesia durerii: „Fără durere nu ar exista conștiința, iar durerea, care afectează toate ființele vii, este unicul indiciu ce ne îngăduie să presupunem că numai omul are conștiință. […] Luciditatea este ruptura dintre spirit și lume; ea este în mod necesar conștiință a conștiinței.[…] Durerea circumscrisă, opusă vagului, e totdeauna încărcată cu un sens, fie el și negativ, în timp ce Vidul, prea vast, nu poate conține nici unul”[…] Ar trebui să urlăm un sfert de oră pe zi. Urletul este modul de exprimare al sângelui, care ne întărește, ne vindecă. Acum, într-un singur loc putem urla și acela este ospiciul de nebuni”.
   Grația este „un avânt, o bucurie a înălțării […] o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viață, ale tendințelor ei negative”. Pentru tânărul de 22 de ani care scria cartea, femeile se bucură mai mult de grație, fiindcă la ele „grația și naivitatea  sunt incomparabil mai frecvente ca la bărbați”. Fericiți sunt pentru el cei naivi, cu naivitatea lor putând să atingă armonia și să se integreze în viață, spre deosebire de cei care pierd total naivitatea, pierderea ei însemnând dezintegrarea. Nu se simțea încă, îmi permit să adaug, evoluția femeilor din zilele noastre, nevoite a-și pierde și din grație și din naivitate...
   Tinerețea lui va gândi eronat când afirmă că nu se știe clar ce este bine și ce este rău, că „orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viață”. Revoltat exprimă: „Întreaga morală n-ar vrea să facă din viață decât o sumă de ocazii pierdute”, uitând de conștiința morală care ne îndeamnă la respectul pentru legile morale.
   Percepe intens entuziasmul vieții pe care-l consideră semnificativ: „Pierderea fluidității vitale și debordante îți distruge receptivitatea și posibilitatea de a îmbrățișa viața cu generozitate și elan. Entuziasmul este singurul care se menține viu până la bătrânețe. Toți ceilalți când nu sunt născuți morți, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sunt atât de rari oamenii entuziaști!”, acest sentiment închizând drumul spre moarte. Cioran considera entuziasmul o revărsare a iubirii dezinteresate, spre deosebire de grație cu farmecul ei melancolic inexistent în entuziasm.
   Renunțarea „conține mult orgoliu și suferință.[…] Prefer să mor de foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului, la care aceasta răsare dintr-un gol lăuntric”.
   Lumea i se pare irațională și întrucât este infinită, nu-i acceptă vreun sens: „Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poți ajunge la ceva…[…] Totul e prea puțin față de nemărginire”. Separarea de lume produsă de suferință duce la „interiorizarea excesivă” și la unul dintre paradoxuri, anume: „de a șterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite și de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul”. „Interiorizarea duce la prăbușire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine și te apasă dincolo de orice rezistență. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de artă și de sexualitate numai pentru a uita?” Și totuși, spune Cioran, „numai iubirea de oameni ce răsare din suferință seamănă cu înțelepciunea ce izvorăște din nefericire”.
   Nu greșește când afirmă că munca este un blestem, fiindcă biblic: „În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta!” i s-a spus lui Adam când a fost alungat din Rai, dar greșește când afirmă că ea „tâmpește, trivializează și impersonalizează”, susținând că este mai mult simț metafizic într-un om leneș decât într-unul activ.  Admite totuși că uneori lenea poate fi „un semn al imbecilității”. Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”. Atribuie vina de a fi nefericit vieții și nu sieși, considerând viața irațională și evoluția ei fără de scop. Simte că omul nu poate ajunge să fie fericit întru totul, dar recunoaște că poate să ajungă la un grad mai mic de nefericire. Nietzschean în tinerețe, Cioran  încercă să „dărâme” o lume plină de imperfecțiuni, dar ea este o construcție făcută în timp, cu mari sacrificii și nu avem dreptul să nesocotim lumea și viața ce ni s-a dat! În corespondența lui cu părintele Nicolae Steinhardt, acesta îi scrie: „Credința ne dă o poziție strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni și nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare și furie. Ce păcat că imensul dumneavoastră talent și marile dumneavoastră virtuți creștine nu sunt puse în slujba Transfiguratului!”.
   Sinuciderea este o altă obsesie, o temă pe care o dezbate, crezând că în acest mod poți face viața suportabilă. Întrebat de prietenul lui Constantin Noica de ce nu s-a sinucis până la acel moment tot vorbind despre sinucidere, Cioran i-a răspuns sincer că iubește viața.
   O altă obsesie a lui Cioran este timpul, el fiind de neînlăturat din ecuația ființei umane și devenind dușman în insomnii, lipsa de somn fiind pentru el „cea mai mare experiență pe care o poți avea în viață”. Nesomnul aducea desigur cu el oboseala ce semăna cu un drum spre prăbușire, spre moarte… Oboseala cu stările ei negative ce „separă pe om de lume și de lucruri”.   
   Și, spune Cioran către finalul cărții, „după ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme, sfârșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul”. Înduioșător, Cioran continuă: „Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor”. Înverșunat uneori față de cel ce l-a condamnat la viață, atitudinea lui Cioran față de religie se nuanțează: „dacă prin orice pot cădea în lumea asta numai prin iubire nu”[…] „Singurul lucru care îl poate salva pe om este iubirea”. Frumos și adevărat!
   Intervievat de jurnalistul elvețian FranÇois Bondy (1915-2003), la întrebarea ce este iluzia, ce este maya?, a răspuns: „Înseamnă să privești gheața fără să te gândești că este apa”, cu alte cuvinte să te amăgești oprindu-te cu gândul la gardul concretului… Întrebat dacă este un om dezamăgit, a răspuns:„Nu sunt un om dezamăgit, sunt mai degrabă ruinat pe dinăuntru de prea multă încordare”. Cât privește subiectul religiei, răspunsul a fost: „Nu sunt religios, dar nu sunt insensibil față de dimensiunea religioasă… Personal cred că religia merge mult mai în adâncime decât orice altă reflecție a spiritului uman și că adevărata viziune a vieții este religioasă. Omul care n-a trecut prin religie și care nu a cunoscut tentația religioasă este un om vid”. Iată că Pascal a avut dreptate: „Marile spirite termină religios”, virtuțile creștine - credința, speranța și iubirea - nu pot fi date la o parte, căci „Iadul e durerea celor ce nu pot iubi”(Dostoievski).
   Catalogat de unii cititori ca deținător al unui umor negru privitor la viață, supranumit de unii critici „filozoful disperării”, de alții „aristocrat al dubiului și un dandy al metafizicului”, Emil Cioran a fost în primul rând un „scafandru” ce a căutat în adâncul sufletului omului, a găsit pietre, le-a cules și le-a adus la suprafață, ca noi să le studiem, să le întoarcem pe toate fețele, să le vedem strălucirea sau întunecimea, prețiozitatea sau banalitatea… Pentru acest curaj de a explora adâncimile sufletului, pentru explozia și incisivitatea gândului, Cioran trebuie prețuit.
   Într-un fragment din jurnalul filozofului austriac Wolfgang Kraus am putut citi caracterizarea: „Un mers agitat, cu pași mari, un fel de a vorbi sacadat, avântat, de parcă i-ar fi greu să țină pasul cu șuvoiul gândurilor sale, cuvintele se rostogolesc, se suprapun, dând glas unor formulări incisive și precise. Un om de o bunătate deplină”.
   Pictorul, omul politic Eugen Mihăescu a amintit de curând cutremurătoarea întâlnire cu filozoful, în ultimele zile ale vieții sale: „În vara lui ’94 m-am dus, ca de obicei atunci când mă aflam la Paris, să-l iau pe Cioran la o plimbare în grădina Luxembourg. Pentru că nu răspundea nimeni la sonerie, l-am căutat pe librarul din colţ ca să-l întreb dacă ştie ceva de maestru. Mi-a spus trist că Cioran e bolnav şi a fost internat la spital…”.
   Darul cel mai prețios al filozofului intrase în haos, luciditatea apărând doar ca un „fulger” pe cerul minții sale.
Și dreptul la somn i-a fost dat… dincolo de culmile disperării.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

EDIȚIE JUBILIARĂ A CONGRESULUI INTERNAȚIONAL DE MEDIEVALISTICĂ DE LA KALAMAZOO

    La Universitatea din Kalamazoo, Michigan, s-a desfășurat  între 14 și 17 mai  2015 a 50-a ediție a Congresului  Internațional de Medievalistică/International Congress on Medieval Studies/.  Intenționam de mai mulți ani să particip la această manifestare științifică de anvergură, organizată de Institutul Medieval de pe lângă Western Michigan University, fiind atrasă de ideea descoperirii  variatelor  aspecte ale cercetării în domeniul medievalisticii, într-o covârșitoare opoziție cu scandalurile politice și mondene  actuale care, de obicei,  amenință să ne acapareze atenția zi de zi. A trimite ancore  care ne afundă  în trecutul secolelor IV- XVIII  mi se pare un  adevărat lux intelectual și eram încântată ca tocmai la a 50-a ediție să pot împlini un asemenea vechi proiect personal.

   M-am decis ca dintre cele 567 secțiuni  al congresului eu să particip, unde eram de altfel invitată în mod cu totul special de către prof. univ. Dr. Th. Damian, anume la secțiunea 173, secțiune sponsorizată de Institutul Român de Teologie Ortodoxă și Spiritualitate din New York. Intenționam să intru și la alte secțiuni la care mă interesau temele anunțate, mai ales că disciplina strictă a prezentării comunicărilor  în 20 minute asigură perfecta orientare în timp a participanților.

   De la scările clădirii principale ne-a întâmpinat persoana care ne îndruma spre biroul de organizare a evenimentului academic. Mai departe,  totul a mers strună. Am poposit  în Fox Hall la standurile editurilor universitare care ofereau ultimele lor apariții în domeniul medievalisticii, iar cataloagele  generoase ca amplitudine  tematică, puse la dispoziție de fiecare dintre ele,  ne-au edificat asupra dinamicii cercetărilor inițiate nu numai de universitățile de pe continentele care au avut o epocă feudală manifestă, ci mai ales în mediul academic american, pornit cu tenacitate de o jumătate de secol să-și găsească propria medievalitate, conform unei tipice viziuni integraliste și globalizante.  Menționăm aleatoriu Centrul de studii medievale și renascentiste de la Universitatea din Arizona, unde în cele deja  21 ediții anuale  proprii se lărgește sfera de abordare a cercetării tradiționale cu noi aspecte  privind civilizațiile latino-americane native, cele indigene africane, privite în relație cu cele europene, pe care le-au interferat, influențând arta veacurilor moderne din întreaga lume.

  La o asemenea întâlnire magistrală a editurilor de profil au ținut să ia parte în primul rând editurile universităților  participante,  cu cărți și publicații aduse din Liverpool, Oxford, Harvard, Chicago, Pennsylvania, Toronto, Paris,  Florida, Stanford, Houston  etc. La care dintre standuri să te oprești mai întâi? Atunci când treceam de la titlul Aristotel and the Arabs la standul cu  Women’s works, panoramând priveliștea superbă a vârstelor cărții în lume, aveam senzația lui Borges care afirmase”Eu îmi imaginez Paradisul ca un fel de bibliotecă”. Un titlu ca Unde e niciunde? Totul s-a schimbat, nimic nu s-a schimbat mi-a amintit de conferința pe care Costantin Noica a ținut-o fizicienilor de frunte ai României în toamna anului 1984 la Sibiu, el începând cu afirmația șocantă “Din Evul Mediu fizica n-a mai făcut niciun progres.“  Și în mod surprinzător niciunul dintre iluștrii specialiști aflați în sala aceea largă nu i-a putut aduce un cotraargument convingător. Cei dornici să se edifice asupra controversei catolicilor cu ortodocșii  puteau citi cartea lui Peter Cramer, apărută la Cambridge Univ. Press, intitulată Botezul și schimbările în Evul Mediu Mijlociu de la 200 la 1150.

   Am constatat cu ușurință că publicațiile academice prezente acolo abordează teme de maxim interes în actualitate, cum este Journal of the history of sexuality, aflat în 2014 la volumul 23 sau Medievalia. An Interdisciplinary Journal of Medieval Studies Worldwide, care edita în 2013 volumul 34. M-a impresionat mesajul lui Marc Michael Epstein care semnează introducerea semnificativ intitulată For the love of books la lucrarea Skies of parchement/ Seas of ink  Jewish illuminated manuscripts, autorul atestând astfel faptul că,  fără cărțile  importante și frumoase scoase harnic de edituri, lumea noastră prezentă ar fi mai săracă. Interesantă este  cartea Dante and the Greeks,  publicată de Jan M.Ziolkowski de la Harvard. Însă orice încercare de a cuprinde cu vârful unui condei întreaga splendoare a unui asemenea spectacol livresc este sortită neîmplinirii. Va trebui să dăm frâu liber fanteziei, care ar putea, doar ea, birui într-o asemenea tentativă.

    Cum era de așteptat, au mai participat la târgul de carte al congresului  și alte instituții de profil ca Penguin Publishing Group din New York, axată pe problemele majore ale copiilor,   ori Lexington Books, specializată în dicționare, dar prezentând  și sinteze precum Cavalerii teutoni, Cruciadele de la A la Z, Imperiul Otoman. Islamul timpuriu și nașterea capitalismului.  Dumbarton Oaks Medieval Library vindea cărți interesante și oferea gratuit sacoșe de pânză, ca să vină în ajutorul cumpărătorilor. Erau prezente cu titluri atractive  Franciscan Institute Publications, Kazoo Books,  care avea deschise librării chiar în vecinătatea universității, Kid Beowulf Comics, profilată pe literatură distractivă pentru cei mici,  și multe altele. Astfel, pe lângă cărți ale epocii medievale, cum este Opera Sfântului Vasile cel Mare, tipărită în 1566 la Paris,  se puteau cumpăra povești pentru copii inspirate de epoca feudală,  ca Marguerite makes a book de Bruce Roberson, splendid ilustrată color de Bathrun Hewitt spre a imagina Parisul secolului al XIV-lea, unde este plasată acțiunea.  Cine dorea să se afunde mai mult în istorie, putea cumpăra Death before Compline de Sharan Newman, cu cele 7 povești fantastice inspirate de misterele Franței secolului al XII-lea, cartea reînviind lumea cu monștri silveștri din legendele bretone.   

   Cum este posibil, mă întrebam,  ca la început de secol XXI,  cu spațiul său pragmatic prin excelență,  peste 3000 de specialiști într-un domeniu cu totul rupt de prezent să fie primiți într-o universitate americană cu un asemenea interes ? Desigur că  este semn de normalitate, întrucât cine nu  cunoaște trecutul poate repeta greșelile înaintașilor. Dar să readuci în actualitate prin noi investigații științifice  pe regele Arthur, pe Genghis Khan,  pe Richard III, pe Ioana d’Arc și pe Toma d’Aquino este un regal al spiritului,  cu atât mai fascinant în America ritmurilor trepidante ale tehnicii actuale.

    Salutul de bun venit la un pahar de vin oferit medievaliștilor din toată lumea a devenit de mult timp o tradiție. Dacă ar mai fi trăit, ca să fie cu noi, desigur că George Alexe ne-ar fi îndemnat să închidem pentru un moment ochii și “să savurăm murmurul medievalității”.  Cercetători americani,  japonezi și africani se intersectau pe culoare cu istorici scoțieni, care își etalau cu mândrie kilturile, căci timp de câteva zile  medievaliștii cei mai pasionați  de pe mapamond s-au reunit în Universitatea Western Michigan din Kalamazoo, ca să trăiască în ritmul altui timp, ajutați de instrumente muzicale ale anglo-saxonilor, confecționate  din lemn de salcie și tei. Ni se explica la standul Carvel Strings că lira anglo-saxonă din filmul Be  Woolf a fost construită după descrierea din poemul original. Jocul None mens morris, cu cele 9 piese ale morarilor care îl foloseau ca distracție, este vechi de 2000 de ani. A fost reconstituit după o carte de jocuri din secolul al XIII-lea, expusă acolo. Din mulțimea jocurilor identificate astfel, cel mai vechi era creat în Egipt și a fost decoperit la Troia. Un altul aparține epocii bronzului din Irlanda, iar fenicienii și grecii practicau șahul. Fondul muzical care ne desfăta completa atmostfera creată de icoanele pe lemn, bijuteriile din chihlimbar și obiectele ceramice pe modele de epocă. Cei interesați participau la demonstrația cum se poate scrie o carte pe temă istorică.

  Prezența românească la acest eveniment academic complex, în care activitatea științifică era colorată de momente artistice, s-a datorat unui  istoric pasionat și vizionar. Autor de volume, dicționare, studii și eseuri, profesor de istorie și de arheologie la această universitate, Lucian Roșu a prezidat timp de 9 ani, ( între 1989-și 1998,când a murit)  sesiunile Congresului Internațional de Studii Medievale de pe lângă Western Michigan University din Kalamazoo. Inițiativa lui a  fost preluată de George Alexe, secretarul Arhidiecezei Române din America timp de 40 de ani, iar în prezent  preotul Dr.Theodor Damian, profesor universitar la Colegiul Metropolitan din New York, este organizatorul recentelor ediții ale secțiunii, care și-a propus la ediția jubiliară ca temă Theory and Practice in Medieval Context /Teorie și practică în context medieval.  Moderatorul secțiunii 173  a fost Dr. Daniela Anghel, specialist în istorie, afiliată Institutului Român de Teologie Ortodoxă și Spiritualitate  din New York. În cadrul sesiunii, Theodor Damian  a prezentat tema Gregory of Nazianzus’s Poetical Legacy / Moștenirea poetică a Sfântului Grigorie de Nazianz. La capătul unei fascinante  explorări, Th. Damian a evaluat  testamentul  lăsat de Grigorie, primul părinte care a făcut un asemenea gest. La capătul unei fascinante  explorări, Th. Damian a evaluat poezia Sfântului  Grigorie de Nazianz, mai degrabă un testament, o moștenire teologică, catehetică,  el fiind primul părinte care a folosit acest gen de scriere. Din corespondența lui cu prietenii, între care se număra Sfântul Vasile cel Mare, și cu alți oameni din Imperiul Roman, se desprinde opinia sa despre educație. Relațiile lui cu cetățeni din diferite straturi sociale dovedesc adevărul că el făcea nu numai teologie, ci și pastorație. Concluzia a fost că acest “om al oamenilor” a pus cultura păgână a timpului în serviciul creștinismului. După Biblie,  Grigorie de Nazianz este cel mai citat  autor în literatura ecleziastică, el fiind considerat un neegalat  poet creștin din secolul IV. Daniel VanderKolk a prezentat comunicarea Neptic Prayer in Early Medieval Monasticism:The Byzantine Ascetic Theme of watchfulness in the Rule of Saint Benedict /Rugăciunea neptică în monasticismul începutului de epocă medievală, vorbind despre tema ascetică a trezviei în lucrarea “Reguli” a Sfântului Benedict, care mi-a pus în grea cumpănă înțelegerea unor termeni de specialitate teologică. NEPTICĂ ESTE O stare de trezire, de veghe.   

    Dr. Clair McPherson, profesor la Seminarul Teologic al Bisericii Episcopale din New York, a expus lucrarea  intitulată Classical Theory and Medieval Practice /Teoria Clasică și Practica Medievală, făcând un adevărat curs de teorie literară aplicat pe versuri ale epocii feudale, scandate cu pasiune. El a demonstrat  pe baza unor imagini edificatoare strategia teologiei medievale de a prezenta crucea purtată pe umăr de Iisus Hristos, nu ca pe o povară gata să-l doboare, ci ca pe o armă  în lupta cu cei 4 inamici care erau păcatul, satana, moartea și iadul.

    Autorii au răspuns cu multă atenție la întrebările care curgeau, pentru că nimeni nu accepta să plece nelămurit asupra celor expuse acolo. Astfel, am aflat că “neptică” este starea de veghe,  adică de „trezvie”.  Dr. Napoleon Săvescu ar fi prezentat tema Roman Emperors of Dacian Origin in Medieval Writings /Împărați romani de origine dacă în scrierile medievale, care neîndoios ar fi fost extrem de interesantă pentru noi, românii prezenți la secțiunea 173, dar autorul nu a reușit să ajungă la Kalamazoo.   Am înțeles legitimitatea unui asemenea eveniment academic de largă cuprindere, descoperind  cu mulțumire și alte câteva nume românești între comunicanți.

  Ritualul participării la congresul de la Kalamazoo cuprindea și seara petrecută la doamna Dona Roșu, soția inițiatorului, ea însăși scriitoare și o amfitrioană fără cusur a cinei oferite în  vila ei, înfrumusețată de picturile fiicei  sale, Luciana.

   Vizita la Grand Rapids făcută poetului publicist Mihai Gheorghiu a stat sub semnul îndemnului de a continua activitatea la ziarul Lumea Românească, pe care înțelegem să-l întărim tematic, adăugându-ne cu toată convingerea mai vechilor lui colaboratori.
                                                                          

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     Prof.,  Dr. Anca Sîrghie

Scriitoarea Anca Sîrghie la CASA ROMÂNĂ de la Hayward

      Pentru cei care nu o cunosc pe distinsa mesageră a culturii româneşti care este conf. univ. dr. Anca Sîrghie, se cere să menționăm că după nenumărate conferinţe susţinute cu talent şi competenţă la Universitatea Harvard, la Institutul Cultural Român din New York, la Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, menţionate şi în revista “Lumină Lină” unde colaborează, evenimente organizate admirabil de Părintele Prof. Univ. Dr. Theodor Damian de la New-York,  sau în cadrul Cenaclului „Mircea Eliade” din Denver, Colorado,la Troy în Michigan, precum și la Windsor, Montreal, Toronto și Hamilton în Canada, dânsa a poposit de curând și în California.

     De această dată, duminică, 19 aprilie 2015, în timpul consacrat Orei de Cafea, la CASA ROMÂNĂ din Hayward, în prezența românilor din împrejurimi, scriitoarea Anca Sîrghie, profesoară la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu, a conferee a vorbit cu multă căldură despre noutăţile în cercetarea vieţii lui Mihai Eminescu și în interpretarea literară a unor poezii, după care a insistat asupra temei genialității blagiene, pe care poetul a fructificat-o până la capăt, în pofida oricăror vicisitudini. Conferința s-a încheiat cu prezentarea  destinului tragic al poetului și dramaturgului Radu Stanca, un baladist neîntrecut al literaturii române, care în “obsedantul deceniu” a montat la Sibiu ca regizor 30 de spectacole de teatru, dar a fost în mod consecvent oprit să-și pună în scenă propriile piese, deși el scrisese 15 texte de o mare frumusețe alegorică despre existența și menirea omului. Scriitoarea a anunțat apariția la București a unei a treia cărți dedicate lui Radu Stanca, după studiul monografic Radu Stanca și obsesia Thalia. Ipostazele omului de teatru și după volumul Dăltuiri, la care a fost îngrijitor de ediție împreună cu Marin Diaconu și a semnat și prefața,   promițând că va aduce noul volum la viitoarea vizită și iubitorilor de literatură din California.

    Reuniunea literară de la Hayward  a continuat cu un film documentar intitulat Lucian Blaga în amintirile Elenei Daniello și un recital de poezie blagiană susţinut de participanţi – toţi din Hayward -  pe care îi putem enumera în persoana lui: Liviu Popescu-Autoportret,  Floare de viță; Viorica Adriana Constantinescu, Viori aprinse femeile, Bocca del Rio; Doina Vines, Aripi de argint; Elena Popescu- Portret; Roxana Leca, Catrenele fetei frumoase; Carmen Rad, Întâlniri, în versiune română și engleză. Autorul tuturor poeziilor a fost, desigur, Lucian Blaga. Modul nuanțat și expresiv al lecturării textelor a asigurat un caracter interactiv reuniunii și a dovedit că la CASA ROMÂNĂ din California există un real interes pentru literatura națională.
Un moment distinct al reuniunii a fost lansarea noii cărți a scriitoarei Anca Sîrghie,intitulată Lucian Blaga și ultima lui muză, realizată pe baza unei documentaţii inedite, împlinite la Cluj,  și prezentate ca un “dialog în trepte”, cartea fiind apărută la Editura Techno Media Sibiu, anul acesta, 2015. Partea cu totul personală a cărții, după cum am observat eu, este cea de-a treia treaptă, cuprinzând dialogul imaginar al scriitoarei cu Lucian Blaga însuși, unde se dezvoltă și unele interpretări de text poetic, făcută cu multă intuiție.  Medicul Elena Daniello, inspiratoare a creației blagiene din perioada 1950 – 1961 (anul morţii poetului Lucian Blaga) - cea care a fost ultima lui muză, aşa cum se arată în carte - a păstrat cu sfinţenie amintirea autorului care i-a dăruit un valoros tezaur de manuscrise și lucrări dactilografiate, ce-i completează fericit poetului-filozof opera literară și evidențiază frământările și viața plină de interdicții trăită de Lucian Blaga în perioada comunismului. Mărturisirile Elenei Daniello demonstrează emoționant adevărul că Lucian Blaga a avut neşansa de a crea atât de rodnic în ultimul său deceniu de viață tocmai în “perioada stalinistă” sub cea  mai cruntă persecuţie comunistă.

   Fără îndoială, asemenea evenimente culturale ar trebui organizate mult mai frecvent, mai ales că profesoara Simona Sîrghie a propus o colaborare rodnică a iubitorilor de cultură din California cu Cenaclul Românesc “Mircea Eliade”, care activează cu succes în ultimii 5 ani la Denver Colorado.

   Munca de o viață a doamnei conf. univ. dr. Anca Sîrghie și descoperirile făcute în ultimii ani întregesc activitatea în domeniul istoriei literare, al biblioteconomiei, al pedagogiei și al teatrului, cuprinzând 24 volume de carte și peste 400 articole din care personalitățile literare - Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Octavian Goga, Lucian Blaga, Radu Stanca – și cele istorice – Nicolae Cristea, Septimiu Albini – marchează ineditul creației sale științifice și o includ în pantheonul culturii românești.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Pr. Gh. Naghi 

                                                  Cu dorul „Luceafărului” o întreagă națiune a rămas!

                                                                „Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.” - Nicolae Iorga
 
                Mihai Eminescu (Mihail Eminovici în actul de botez) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, în frumoasa noastră Bucovină, țara fagilor, despre care Nicolae Iorga, impresionat fiind, spunea: „atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte“.
   A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română și a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară.   
   A decedat la 15 iunie 1889, la București, și a fost înmormântat în cimitirul Belu, la data de 17 iunie. După procesiunea înmormântării s-au auzit cântate versurile: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării; Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape…”
   Decesul a survenit în sanatoriul doctorului Șuțu din București, în urma unui tratament medicamentos cu mercur, administrat injectabil pentru o boală diagnosticată fals, tendențios - paralizie generală progresivă de natură sifilitică. Tratamentul i-a provocat o intoxicație mercurială cu grave tulburări.
   Iată, suntem în preajma zilei comemorative, ne reamintim că întruna din aceste frumoase luni a verii, în anul 1889, la București, își înceta drumul plin de zbucium al scurtei sale vieți, marele nostru poet Mihai Eminescu.
   În cartea „Misterul morții lui Eminescu”, arădeanul Ovidiu Vuia, medic, scriitor, poet și critic literar (1929-2002), îl numește „Zeul limbii și al spiritualității poporului român”. El susține că Eminescu nu a suferit de lues, nu a avut o demență paralitică, cum a fost stipulat în documente, ci o psihoză maniaco-depresivă. Amintește de geniali scriitori, filozofi, pictori, compozitori precum: Nietzsche, Maupassant, Hölderlin, Dostoievski, Van Gogh, Schumann, Luchian, Heine, vorbind despre bolile lor și arătând că mai important este de știut că ei au fost înzestrați cu acel dar de percepție și exprimare propriu numai celor aleși, boala constituind incidentalul din viața nu numai a geniilor, dar și a oamenilor obișnuiți. Creația artistică are în ea ceva din „revelația divinas - harul Domnului”, este de părere autorul, și „un geniu asemeni lui Eminescu reprezintă o adevărată mutație spirituală, apărută brusc, ca o lumină supranaturală, în sânul unei nații și al generațiilor care, prin strădania lor, au contribuit cu siguranță la nașterea lui”.
   Harieta, sora lui Eminescu, a murit convinsă că fratele ei ar fi fost omorât printr-o lovitură cu o piatră în cap, autopsia fiind efectuată de dr. Șuțu și asistentul lui, și nu de un anatomopatolog calificat precum Victor Babeș, care nu a fost chemat. „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru…”, declarase Harieta.
   În scurta sa viață, Veronica Micle i-a fost muză inspiratoare, marea lui iubire, ei doi constituind o pereche întru veșnicie, comparată cu Paolo și Francesca din Divina Comedie a lui Dante și cu Tristan și Isolda venerați prin ritmurile paradisiace wagneriene. Cum să nu tresărim și noi la citirea versului eminescian?: „Când mă atingi, eu mă cutremur;/ Tresar la pasul tău când treci;/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci…” Sau, atunci când, pentru momentele de învinuire a femeii, își cere iertare: „Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.”
   A avut și multe alte surse inspiratoare, dragostea fiind de cele mai multe ori legănată de natura din jur, lacul, pădurea, floarea constituind o prezență obișnuită în viața poetului, de mic având prilejul să fie sedus de misterul acestora, cutreierând pădurile și văile parfumate din nostalgicul tărâm bucovinean. Oglinda lacului adăpostind luna, stelele cerului: „Iată lacul! Luna plină/ Poleindu-l îl străbate,/ El aprins de-a ei lumină/ Simte-a lui singurătate. Tremurând ca unde-n spume/ Între trestie le farmă,/ Și visând o-ntreagă lume,/ Tot nu poate să adoarmă…”; Pădurea: „În al umbrei întuneric/ Te asemăn unui prinț/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți”; Floarea: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floare-albastră!../ Totuși este trist în lume!” Nu știm, dar ne imaginăm că leit-motivul florii în creaţia eminesciană a provenit din sensibilitatea sa, sau, poate, influențat de curentul romantic, dorea ca omenirea să-şi întoarcă privirea spre natură, spre perfecțiunea creației lui Dumnezeu.
   Activitatea sa de jurnalist politic a fost deosebit de importantă. Acestei activități și-a dăruit mintea și sufletul, de aici trăgându-i-se moartea. În prefața „Scrieri politice și literare  – M. Eminescu, vol. I (1879-1877), București 1905, Editura Minerva”, Ioan Scurtu, istoric și cadru didactic român, născut în 1940, cel ce prefațează volumul, scrie: „Scriitor politic în sensul cel mai bun al cuvântului, Eminescu se interesează de toate problemele culturale ale neamului său, rămânând credincios sieși și ca funcționar al statului și ca ziarist independent”; consideră că personalitatea de cugetător a lui Eminescu are un conservatism național, democratic - de o parte, un romantism național, poetic - de altă parte. În unele pagini ale lucrării, scrie despre bucovineni, considerând fizionomia lor a fi „diploma cea mai românească a Bucovineanului de peste Prut… Vorbească el românește ori rusește, e peste tot română, pe când numai trecând Nistrul găsești neexpresivele fizionomii ale Slavilor de Nord. Bucovina de când s-a pomenit, nu a fost sub  dominarea slavă….[…] Numirile sunt dacice și nu rusnece: Cernăuți, Craiova, Brăila. Mănăstiri cu denumiri slave: Vorona (în Moldova), Cernica (în Muntenia), Dobrovățul. Numiri grecești: Agapia, Agatonul, Stavropoles. Numirile râurilor și orașelor sunt dace: Bistrița, Siretul, Prutul. Numele satelor sunt românești: Frasinul, Ulmul, Șipotul, Sulița. Bucovina, asemenea Daciei întregi...”
   Am mai semnalat, cândva, în scrierile mele, faptul că după ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață  –  profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu, pe care l-am și ascultat în anul 2008 în sala Primăriei din orașul Pitești expunându-și ideile din cartea scrisă „Boala și moartea lui Eminescu”, a reușit să deslușească misterul bolii și morții poetului, prin prisma contextului politic de la acea vreme. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-ungar. Autorul dovedește că el devenise incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul care se transmitea mentorului Junimii – Titu Maiorescu.
   Trist, dar adevărat, comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu, marcat de o mare suferință pe fond psihic - psihoză maniaco - depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, ceea ce le permitea administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, au pornit de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic  din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. A fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica doctorului Alexandru Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact  umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în  secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului: „Venisem la spitalul doctorului Şuţu, cam pe la trei după amiaza. După ce l-am tuns, Eminescu zice, uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi «Deşteaptă-te, române»! Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte, şi eu după el. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată, pe la spate, alt bolnav de acolo, unul furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă, pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos, cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât».”, ar fi relatat la ani buni de la producerea incidentului frizerul.
   Se știa despre mărturia acelui frizer, ea a fost publicată în ziarul „Universul” în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.
   Nicolae Georgescu ne mai aduce la cunoștință că scriitorul Alexandru Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute, pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ. După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și cu un glas nespus de sfâșietor a rostit: „Of, Doamne, Doamne!”.                               
   Istoricul, politicianul, botoșăneanul Nicolae Iorga spunea că „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”, iar în volumul său „Istoria românilor prin călători”, a consemnat constatările din anul 1858 ale unui „harnic scriitor” despre Bucovina, după efectuarea călătoriei sale din Viena în Principate, trecând prin Galiția - și anume: „spiritul de rasă și de naționalitate a păstrat toată puterea sa”, precum vechile tipuri de români și daci ale Coloanei lui Traian se recunoșteau ușor, în acele vremuri, în picturi.
   Scriitorul Ioan Slavici îl caracteriza pe poet ca fiind „un om cu trebuințe puține și cu apucături boierești”; poetul Ion Caraion: „Eminescu este imponderabil și muzică”; Tudor Vianu: „Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
  George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, a scris mult despre Eminescu, a debutat editorial cu monografia „Viața lui Mihai Eminescu” (1932) care avea să-l impună ca pe un nume în rândul exegeților eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu „Opera lui Mihai Eminescu”, lucrare în cinci volume (1934-1936).
   Constantin Noica, filozof și scriitor, în cartea sa „Introducere la miracolul eminescian”, a apreciat, în modul său, cuprinderea extraordinară a lui Călinescu, arătând că a vorbit „ într-atât de mult și bine despre el, încât n-a mai putut, cu toată marea vocație de critic, să dea o imagine unică, totalizatoare”. Și totuși, evocând moartea poetului, George Călinescu scria: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești, spunând: „… Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați”. Tot în acea carte citează un vers găsit în caietele lui Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot în adâncul/ Apelor mării” și, mai adaugă Constantin Noica: „Zilele i-au fost lungi din prea plinul, și nu din golul lor”.
   Un alt scriitor spunea despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică. Limba lui cântă ne-terestru”.
   Au trecut 126  ani de la plecarea sa în eternitate și scriu aceste rânduri, intitulându-le : „Ne este dor de Eminescu”, cel care a lăsat o lumină în urma sa:
   Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare - după cum dorea -,/ într-o noapte cu lună plină,/ nici la o mănăstire, unde să poată asculta/ mult îndrăgita cântare „Lumină lină”./ Drumul zbuciumatei vieți s-a închis într-un țintirim din țara pe care a iubit-o,/ și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte:/ „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ țara mea de glorii, țara mea de dor?…/ La trecutu-ți mare, mare viitor”…/ A fost o zi a lunii iunie – lună a florilor de tei,/ anul una mie opt sute optzeci și trei./ Se spune că cerul plângea./ Părea, că ultimele lui gânduri/ rămase acolo ca zălog în dar,/ pe pământ Domnul le-arunca./ „Nemuritor și rece”/ poetul în sicriu zăcea./ Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas…/ Cu dorul „Luceafărului”/ o întreagă națiune a rămas!

Vavila Popovici, Carolina de Nord

                                                                          DEBUTUL UNUI PERIPLU CULTURAL AMERICAN.

                                                                                        FLORI ALE SPIRITULUI  ROMÂNESC LA CENACLUL “Mircea Eliade” DIN DENVER

 

  Prof. univ. dr. Anca Sîrghie  


    Un mare câștig al anotimpului postdecembrist este dialogul fortificant al diasporei române de pe diferitele meridiane ale lumii cu țara. Abandonarea mentalității conform căreia ceea ce rodește spiritual dincolo de frontierele României nu poate fi integrat în patrimoniul național este un semn de binevenită normalitate. Nu din ce direcție vine inițiativa comunicării transfrontaliere depinde reușita, ci de modul cum se răspunde la apelul lansat. Emblematică poate fi considerată prezența, într-un același mănunchi, în revistele culturale actuale a semnatarilor de pe cele mai diferite meridiane ale românismului. Energizantă  în speță a devenit  lansarea cărților sosite din diaspora  în marile centre culturale din țară, unde ele nu lipsesc nici de la târgurile  tradiționale, dovedind că ideile și valorile spirituale primesc un gir nou, dacă circulă neînfrânat în întreaga lume. Din experiența mea directă, cel mai concret  model ni-l dă revista “Lumină lină” de la New York, care colindă anual  țara, poposind mereu într-o altă zonă culturală  reprezentativă,  aducând într-un același cadru  pe scriitorii locali și  pe musafirii de peste Ocean,  dornici să le prezinte conținutul revistei,  manifestarea aceasta îndemnând la conlucrare spirituală eficientă. În acest context, considerăm important ca fiecărui cărturar român sosit din țară în Lumea Nouă  să  i se facă ascultat cuvântul, prin care el comunică  noutăți din viața culturală a României.  Totdeauna, de când răspund  în ultimii 15 ani la invitațiilor făcute în diaspora americană să prezint teme literare în diferite comunități ale românilor din S.U.A și Canada, am rămas cu impresia că dialogul nostru ne îmbogățește pe fiecare dintre noi cu aspecte noi ale  ferventei manifestări culturale actuale de pe ambele maluri ale Atlanticului.

    În însorita zi a Duminecii Floriilor,  Cenaclul Românesc de la Denver, Colorado, proaspăt intitulat “Mircea Eliade“,  în amintirea vizitelor pe care  scriitorul- savant român  le-a făcut la Universitatea Colorado de la Boulder, din vecinătate,  a organizat o interesantă reuniune culturală, propunându-și evocarea a două personalități de anvergură națională, pe profesorul de estetică Liviu Rusu și pe scriitorul –filozof Lucian Blaga. În deschiderea reuniunii, găzduită  în Sala socială a Bisericii Sf. Dimitrie cel Nou,  prof. Sebastian Doreanu, ca inițiator  și conducător al cenaclului,  a anunțat cărțile trimise din țară de scriitoarea Ana Hâncu,  placheta de versuri “Oglinda sinelui” și volumul de proză scurtă „Amfora cu vise”, ca apoi să facă lansarea absolută a cărții “Lucian Blaga și ultima lui muză. Dialog în trepte”, (Editura Techno Media Sibiu, 2015), semnată Anca Sîrghie, eu fiind tocmai sosită din țară și prezentă, în calitate  ca autor al unei cărți  noi și al unui film documentar, la acest nou eveniment al cenaclului, pe care onorific l-am ctitorit în anul 2010. În expunerea sa privind conținutul cărții bazate pe un „dialog în trepte” , Sebastian Doreanu a subliniat frumusețea și rodnicia prieteniei spirituale pe care  Lucian Blaga a avut-o pentru Elena Daniello, ultima sa muză inspiratoare,  care a păstrat cu strășnicie un adevărat tezaur  de manuscrise și lucrări dactilografiate, multe dintre ele purtând dedicațiile autorului „pentru Elen”;  în vremurile tulburi ale obsedantului deceniu al VI-lea din secolul XX,  ele fuseseră încredințate de poet familiei de prieteni Leon și Elena Daniello. Din dialogurile  prietenești susținute de mine cu Elena Daniello se desprind aspecte  inedite ale dramatismului situației în care se afla Lucian Blaga ca scriitor interzis. Prezentatorul consideră că este o carte- document, în care apar personalități interesante, intelectuali români în perioada  cea mai acerbă a comunismului. Dar acesta este numai  fundalul politic pe care se proiectează o incredibilă poveste de iubire, ultima dintre cele care au nutrit  cu prisosință poezia blagiană.

Moderatoarea reuniunii, profesoara Simona  Sîrghie, a menționat punctele următoare din program. “Un program valoros prin musafirii săi de vază, un program bogat, cu momente interactive, susținute de membrii cenaclului.  Un program de zile mari!”  

   Anunțat în  izbutitul afiș al  manifestării, momentul evocării personalității lui Liviu Rusu a beneficiat de prezența emoționantă a fiicei profesorului clujean, doamna Cristina Popescu, împreună cu fiii dânsei, Radu și Ioana, fiecare dintre ei prezentând personalitatea profesorului din unghiul aparte al propriilor amintiri de familie. Cristina a retrăit vremea copilăriei sale, atât de plină de privațiuni și umilințe. La ele era supus în primul rând prestigiosul profesor, care luase Doctoratul la Universitatea Sorbona din Paris, dar avea să fie prigonit de la Catedra de Estetică, întocmai lui Lucian Blaga de la cea de Filozofia culturii, obligați  după 1948 să activeze ca bibliotecari. Abia după 12 ani, Liviu Rusu va fi reprimit la catedră, dar lipsurile materiale aveau să stăruie în viața familiei sale.  Latura profesională   a activității esteticianului clujean a fost pusă în evidență de fostele  studente Elena Vasiliu din anii 1945-1946 și eu, Anca Sîrghie, din perioada mai însorită 1965-1967. Rememorările noastre au creat un nou moment  emoționant al reuniunii. 

În partea a doua a programului, am prezentat rezultatele unei cercetări  îndelungate privind biografia lui Lucian Blaga,  fiind expuse câteva aspecte inedite pe baza dialogului meu din perioada 1996-2010, cu prietena mea  Elena Daniello, ultima muză inspiratoare a poetului. Vizionarea peliculei realizate cu ajutorul tehnic al lui Radu Ilea de la TV Cluj  în 7 iulie 1998, intitulată “Elena Daniello sau amintirile unei muze despre Lucian Blaga”,  a impresionat participanții prin ineditul mărturisirilor făcute de cea căreia genialul creator îi împărtășea în ultima  decadă

a activității și vieții sale grijile și neliniștile cauzate de un regim politic opresiv.  Deși se spune că în perioada interdicției din 1948 până în 1961 Lucian Blaga a scris cu mare hărnicie  tot atât de mult cât însuma creația  sa publicată anterior, nimic nu a mai putut vedea lumina tiparului. De aici, importanța păstrării cu strășnicie a tot ce completa creația blagiană, preocupare în care Elena Daniello a jucat un rol cardinal.

Momentul cel mai așteptat de membrii cenaclului a fost recitalul lor, cu o selecție a poeziilor din ciclul „Vară de noiembrie” pe care Lucian Blaga le-a scris, inspirat de ultima sa muză, (anume „Risipei se dedă florarul, Anotimpuri, Descântec, Caut nume, Frumusețe, Solstițiul grădinilor, Andante, Poveste, Primăvara, Sonata lunii, Bocca del Rio,  Pădureanca, Aripi de argint” etc.), precum și de Rodica, fiica acesteia, căreia poetul i-a dedicat  „Catrenele fetei frumoase”.

    Sunt sincer convinsă că participanții la acest regal de poezie blagiană, care și-au îmbogățit cunoștințele despre viața unor personalități importante ale culturii române, vor reveni cu același entuziasm la reuniunile viitoare ale Cenaclului Românesc “Mircea Eliade“ din Denver, ce  reușește să traseze punți trainice între fenomenul literar  din țară și setea de cunoaștere a conaționalilor din diaspora americană.
8. Periplul cultural pe care sunt invitată să-l fac  va cuprinde în următoarele trei luni popasuri în comunitățile românilor din California, Michigan, Ohio în U.S.A.  și Windsor și Hamilton în Canada, iar ideea-fanion va fi aceea a promovării valorilor literaturii române în lume.

În imagini: 

1. Prof. univ. dr. Anca Sirghie, conferențiind la Denver, CO.

2. Un grup pe participanți la reuniunea  literară de la Casa Română din California

Harpa din camera alăturată

    Sunetul harpei se auzea discret din camera alăturată cum învăluia în sunete ei cristaline interiorul încăperii. Prin reflexii multiple, sunetele se întretăiau și se amestecau armonios unele cu altele, conferind savoare discuțiilor purtate între Edith și Edan, doi tineri aflați la începutul primăverii vieții. Cu fețele îmbujorate, se priveau unul pe altul ascultând instrumentul muzical manevrat cu virtuozitate de către Helena, sora lui Edan, studentă la conservatorul din localitate. Prin ușa capitonată, deschisă larg privirii celor doi, se putea observa silueta elegantă ce mânuia fermecătorul instrument cu coarde fără să manifeste nici cel mai mic efort. Harpa cânta ca de la sine și nicio tresărire nu se distingea pe fața artistei, ci doar calmul trecerii vântului peste iarba câmpiei în miez de vară sub un cer senin de amiază.
— Nu este minunată această melodie?, întrebă Edith în timp ce își legăna capul în ritmul lent al cântecului. Ai impresia că vine de pe un alt tărâm, adăugă ea zâmbind către Edan.
— Farmecul audiției derivă din calitatea specială a interpretării, spuse Edan și adăugă imediat:
— Dar este necesară o muncă susținută pentru a ochii pe măsură ce acordurile se revărsau în cascadă peste simțurile sale.
—  Dar cum a ajuns Helena să interpreteze această piesă muzicală? Am impresia că harpa cântă singură și artistul doar o privește cu blândețe!, spuse Edith cu entuziasm.
Edan se ridică, merse către fereastră, privi în depărtare la nesfârșitele lanuri de grâu ce se legănau coapte în bătaia vântului și zâmbi de îndată ce își ridică privirile spre albastrul cerului. Se simțea plin de entuziasm și bucurie în acea după-amiază de mai. Cugetarea îi străbătea întinsele spații ale imaginației atent cultivate printr-o lectură menită să îi înalțe spiritul. Cu o astfel de trăire lăuntrică, se întoarse spre Edith, îi surâse și îi spuse:
— Helena nu a cântat așa dintotdeauna, tăcu misterios și adăugă, ci numai după ce a ajuns să cunoască tainele interpretării armonice. După aceea, treptat, s-a transformat ca om și artist până când harpa a început să emită sunete ca de la sine!
Ochii lui Edith rămaseră uimiți privind fața lui Edan care strălucea în bătaia soarelui asemenea unei efigii de pe fațetele unei monede antice. Părul său brunet spre castaniu se armoniza cromatic cu ușoara paloare a feței sale liniștite, dar brăzdate uneori de gânduri ce îi aprindeau strălucirea ochilor sub bolta unei frunți înalte. Imediat, el continuă:
 — Interpretarea armonică se aplică la orice disciplină artistică și presupune distingerea tonurilor fundamentale din care, ulterior prin compoziție, iau naștere toate partiturile muzicale autentice.
— Te rog să îmi dai mai multe detalii, spuse Edith, fiindcă pregătirea mea, bazată mai mult pe matematică și raționament, nu mă ajută prea mult să înțeleg la ce anume te referi. Dar vino mai aproape, fiindcă doresc mai multe amănunte!
Edan clătină din cap cu aprobare, se așeză la masa din fața lui Edith, o privi cu simpatie și îi spuse:
— În orice disciplină se aplică principiul descoperit în fizică și anume că materia rezultă din asamblarea unor părți, sau tonuri fundamentale, ce nu mai pot fi divizate, în principiu, mai departe. Acestea sunt numite cuante și din ele, conform anumitor reguli, se poate constitui orice fragment de realitate.
Edith clătină din cap cu încuviințare și adăugă la cele spuse de Edan:
— Ai dreptate, aceste cuante, care inițial se limitau doar la molecule și atomi, constituie obiectul de studiu al fizicii și ingineriei moderne. Descoperirea lor a adus multă lumină asupra înțelegerii universului și continuă să atragă cercetarea din întreaga lume.
Edan consimți și continuă:
— De exemplu, în artele vizuale tonurile fundamentale cele mai simple sunt reprezentate de culorile curcubeului, din care se pot deduce prin combinație orice alte nuanțe posibile. Și atunci, întreaga măiestrie constă în a îmbina armonios aceste elemente de bază pentru a rezulta un tablou de valoare.
— Cu alte cuvinte, talentul unui artist se rezumă doar la deprinderea științei de a distinge și combina aceste tonuri similare cuantelor fizice?, întrebă Edith așteptând clarificarea noțiunilor prezentate de către Edan.
Edan deschise un frumos set de piese de șah realizate din porțelan și le așeză pe o tablă de lemn lăcuit cu cadru de mahon pe care erau notate cu litere și cifre albe pe margine coloanele și rândurile șirurilor de pătrate ce alternau colorat între alb și maro. Fiecare piesă o lua cu atenție, o privea în lumina ce se revărsa discret dinspre fereastră și o așeza la locul cuvenit conform regulilor jocului de șah.
— De exemplu, aceasta este o tură, spuse și luă piesa în mână. Ce poate face ea pe tabla de șah?,  întrebă pe Edith și privi către ea pentru răspuns.
Edith se uită atentă la piesa indicată de Edan și spuse:
— O tură poate să se miște doar pe coloana și rândul ce se intersectează în dreptul poziției pe care o are pe tablă, spuse ea nedumerită.
— Ai dreptate!, răspunse Edan. Conceptul de tură reprezintă un ton fundamental al jocului de șah, dincolo de care nu mai ai ce explora. Dacă ea s-ar putea mișca și altfel, fie nu ar mai fi o tură, fie nu am mai putea vorbi despre jocul de șah, corect?
Edith răspunse afirmativ dând din cap spre aprobare și Edan continuă:
— În privința șahului avem șase astfel de tonuri fundamentale date de piesele utilizate: rege, regină, nebun, cal, tură și pion. Pentru a începe să deprinzi acest joc, este necesar să distingi și să înțelegi ce poate realiza fiecare piesă în parte!
— Dar cum se aplică acest lucru la muzică, fiindcă de aici am plecat cu discuția noastră?, întrebă nerăbdătoare Edith.
— Simplu!, răspunse Edan. În muzică există așa numitele tonuri fundamentale care au fost grupate sub forma gamei de opt sunete: do, re, mi, fa, sol, la, si și do, adăugă și se opri pentru a urmări dacă Edith a înțeles.
— Știam acest lucru!, spuse Edith. Nu înțeleg unde se află noutatea aplicării noțiunii de ton fundamental în interpretare!
— Iarăși este simplu răspunsul meu, zise Edan. Aceste sunete au o corespondență precisă legată de folosirea unui anumit instrument muzical. Practic, înainte de a discuta despre redarea unei partituri, este necesar să identifici precis condițiile în care aceste tonuri vor putea fi emise, de exemplu de o harpă, astfel încât do-ul să fie do, re-ul să fie re și așa mai departe.
— Tot nu înțeleg prin ce se remarcă interpretarea lui Helen de cea a unui alt artist din acest punct de vedere!, exclamă Edith.
— În interpretarea armonică, mai întâi, se deprinde emiterea distinctă și curată a fiecărui ton, mergându-se până la redarea precisă a fiecărei tonalități muzicale, fapt care necesită concentrare, răbdare și profunzime, spuse Edan.
— Cu alte cuvinte, trebuie să insiști până ajungi să stăpânești deplin emiterea acestor sunete?, întrebă surprinsă Edith.
— Cam așa ceva!, confirmă Edan. Nu este simplu să dedici studiului o singură notă muzicală pe parcursul unei zile, nu-i așa?
Edith se ridică de pe scaun și se îndreptă către un dulap cu vitrină, unde erau expuse mai multe instrumente muzicale: o vioară, un flaut și un nai, toate așezate cu grijă în cutii protectoare deschise privirii. Explorând cu grijă suprafața lor spuse:
— Cred că este teribil de plictisitor să interpretezi câte o singură tonalitate până când o înveți pe deplin! Nu cred că aș fi în stare de un astfel de efort!
— Nu neapărat, răspunse Edan, fiindcă adevărata taină a învățării armoniilor fundamentale se află în faptul că niciodată un ton realizat, indiferent de instrumentul muzical, nu va semăna cu cel precedent. O diferență va exista mereu, așa cum niciun fulg de zăpadă nu este identic în întregime cu altul!
— Sau cum nicio floare nu este la fel cu alta!, adăugă șoptit Edith.
Edan sesiză remarca lui Edith și comentă mai departe:
— Sau cum nicio plantă sau ființă din lumea aceasta nu seamănă deplin cu alta, adică există ceva unic în ceea ce se întâmplă în fiecare clipă și în fiecare loc din univers. Lucrurile pot fi similare, dar niciodată identice!
Edith surâse, iar chipul ei luminat de acel zâmbet îi conferi o imagine de neuitat pe care Edan o reținu imediat și îi răspunse, la rândul lui, privind cu o strălucire aparte către ea. Dar tocmai atunci, melodia din camera alăturată încetă și Helena apăru în pragul ușii. Îi privi pe amândoi și spuse:
— Ca o completare a discuției voastre, pe care întâmplător am auzit-o în timp ce interpretam partitura muzicală, este faptul că de îndată ce vei ajunge să execuți cu precizie și fără să te mai gândești o anumită tonalitate, vei putea să te concentrezi exclusiv pe armonia compoziției și să urmezi, asemenea unui fluviu, albia inspirației celui care a realizat o capodoperă artistică!
Și imediat, ca din întâmplare, corzile harpei prinseră a vibra puternic în bătaia vântului ce intra năvalnic pe fereastră în acea după-amiază de vară cu puțin timp înainte de asfințit. Sunetul lor făcu să tresară pe Edith și Edan, care involuntar se priviră unul pe altul pe măsură ce tonurile fundamentale emise de instrumentul muzical se estompau în lumina crepusculară a soarelui, ce își trimitea curcubeul de culori elementare peste fragmentul de univers al lumii terestre. Și harpa din camera alăturată tăcu doar pentru a face loc altor instrumente să își trimită mesajul lor în cuprinsul existenței ce înglobează armonios întregul joc al muzicii fără de sfârșit.

Octavian Lupu

București
21 mai 2015

Tărâmul Fermecat al Insomniei

          

       Stăteam în fața jurnalului zilnic și încercam să rememorez o discuție avută de curând și pe care o consideram extrem de importantă pentru ceea ce exploram cu interes de mai mulți ani. Fiindcă impresiile îmi erau încă destul de clare, am preferat să consemnez schimbul de idei pe care l-am avut pe veșnica temă a insomniei. Ceea ce urmează reprezintă un fragment interesant, care merită să fie parcurs ca atare:
„Săptămâna trecută un prieten, stabilit de peste zece ani în străinătate, mi-a povestit cum a decurs ultima sa călătorie într-un anumit oraș din România. Nu era o experiență nouă pentru el, fiindcă în urmă cu un an ajunsese în treacăt și pe acele meleaguri. Asemănarea cu locurile natale îl fascina și îl odihnea când privea întinderea orașului, în special în secțiunea sa istorică. Dar la fel ca data trecută, prima noapte și-a petrecut-o stând treaz în ciuda celor mai bune eforturi pentru a dormi. Straniu, nu reușea să se liniștească interior, deși luase toate măsurile de care era capabil pentru atingerea acestui obiectiv.
Insomnia o cunoscuse de când era copil, mai precis, părinții i-au spus că din primul an de viață, cam după patru luni, a început să nu mai doarmă noaptea și să se agite frenetic de îndată ce se lăsa întunericul. Ziua reușea să ațipească relativ cu ușurință, dar cum venea asfințitul, neliniștea îi creștea și îl ținea  treaz până spre dimineață, fapt care avea repercursiuni neplăcute asupra tuturor. Plângea și se zvârcolea în pat fără să găsească o poziție în care să se relaxeze.
Ulterior, lucrurile au început să se mai estompeze, dar în cursul perioadei de internat din timpul liceului, în special începând cu anul al II-lea, insomniile au revenit cu o putere nouă ce rezista chiar și la somniferele cele mai puternice. La acea dată, singura soluție a fost să abandoneze orice medicație și să se lase cuprins în voie de brațele insomniei, fapt care, surprinzător, i-a adus o diminuare semnificativă a simptomelor, lucru ce l-a ajutat pe toată durata pregătirii universitare ce a urmat.
Dar insomnia a revenit, mai ales după ce a început activitatea profesională și de atunci, l-a hărțuit pe parcursul a peste douăzeci de ani fără să poată găsi o soluție viabilă. Acest adversar, aproape mereu prezent noapte de noapte, indiferent dacă era în perioada de lucru sau de concediu, l-a asaltat continuu cu imaginea terifiantă a unui balaur, ce încerca să îl termine, dacă nu fizic, măcar mental.
Corespunzător, și-a dezvoltat strategii, mereu perfecționate, de prevenire și apărare, cu o eficiență dovedită de fiecare dată doar pentru câteva luni, perioadă după care deveneau în mod subit inutile. Constant, a evitat medicația de inducere a somnului preferând preparatele naturiste, dar acestea aveau doar un efect limitat și sporadic. Astfel, a fost nevoit să apeleze și la produse de sinteză, pe care le-a obținut de la medicii de specialitate, însă eficiente pentru scurte perioade de timp.
Chiar atunci, când îmi povestea, avusese o noapte în care se luptase din nou cu dragonul insomniei și în care fusese nevoit să apeleze la tot felul de metode menite să îi ofere măcar câteva ore de somn. Acest lucru l-a determinat să îmi povestească experiența sa cu scopul de a-l sfătui asupra acestui subiect. Însă voi fi mai explicit asupra motivație sale în cursul relatării.
Prin urmare, eroul nostru a ajuns în acel oraș încărcat de istorie și încântarea i-a fost maximă din clipa în care a avut ocazia să se plimbe pe străzile pline de amintirile trecutului. Totul părea fermecător și conexiunile cu perioada copilăriei i se legau natural. Așa a trecut după-amiaza până spre orele asfințitului când, inexplicabil, o undă de nostalgie l-a cuprins și i-a indus o melancolie, ce îl sfâșia dureros. Îi părea rău după anii copilăriei, după acea perioadă frumoasă a vieții, când privea cu bucurie către viitor și când perspective luminoase se deschideau la orizont. Și astfel, vizualiza pierderea iremediabilă a contactului cu locurile natale însoțită de senzația dureroasă a dezrădăcinării.
A încercat să ignore toate aceste trăiri și după lăsarea întunericului s-a pregătit să se odihnească așa cum proceda acasă. Însă, după ce a stins toate luminile și s-a întins în pat, a simțit brusc o tensiune interioară puternică, ce nu îi dădea pace. O stranie nostalgie și o teamă nedefinită și-au făcut apariția prin derularea unor clișee caleidoscopice, printre care apăreau presărate imaginile clădirilor istorice ale orașului, evocate cu o putere nebănuită și cu nenumărate detalii. Trăirile atașate le simțea în special în zona abdominală și îi provocau un disconfort continuu, ce nu dispărea indiferent de poziția în care stătea.
Din experiență știa că în astfel de situații trebuia să aplice mentalitatea supraviețuitorului, mai precis, să se relaxeze muscular, și pe cât posibil psihic, și să rămână într-o zonă de consum redus de energie. Principiul era următorul: „dacă nu poți să dormi, măcar să te relaxezi.” Dar era ca și cum dorea să ațipească în prezența unui bec aprins în mijlocul încăperii, adică un lucru imposibil, iar orele treceau repede prin negura nopții.
Către dimineață, pe măsură ce oboseala își făcea simțită prezența, gândurile cenușii au venit în stoluri dense căutând să îi inducă impresii negative. Ideea că nu mai există viitor îl bântuia dureros. Totul părea zadarnic. În curând viața urma să se încheie și timpul trecerii sale prin această lume avea să expire într-un final lipsit de măreție. Vinovății reale sau închipuite îl asaltau cu putere și îi generau trăiri sfâșietoare. Îi părea rău de alegerile pe care le-a făcut și dorea să fi urmat un alt drum prin viață, fiindcă oricare altul părea mai bun decât cel pe care mersese. În zadar încerca să gândească pozitiv și să își spună că totul va fi bine. Impresiile rele râdeau cu hohote și îi arătau dovada contrară prin faptul că nu dormea și în curând trebuia să se trezească obosit pentru o nouă zi.
Așa a înțeles că întreruperea prin somn a sferei conștiente reprezenta un lucru minunat, fiindcă îi permitea să trăiască felii de viață și nu o perioadă lungă de timp, care l-ar fi încărcat cu o povară de impresii greu de suportat. Cel mai dificil lucru, când avea o insomnie completă, decurgea din acea conștiință acumulată pe parcursul mai multor zile, ce genera o încărcare cognitivă și emoțională dificil de purtat. De dimineață, a simțit că excitația aferentă trezirii la o nouă zi a început să se manifeste și cu ochii obosiți de nesomn, a fost nevoit să se ridice din pat și să parcurgă mahmur tot restul zilei.
S-a oprit din povestit, m-a privit în ochi cu toată seriozitatea și în numele prieteniei pe care i-o purtam, m-a rugat să îl ajut să înțeleagă mai bine strania experiență a luptei cu insomnia. De asemenea, m-a întrebat ce lecții poate să desprindă din confruntarea cu acel dușman invizibil, care îi popula întunericul nopții cu temeri nejustificate și ridicole la lumina zilei.
Am stat puțin, m-am gândit asupra tot ce îmi relatase și i-am spus că în primul rând, teama de insomnie atrăgea cu o putere sporită manifestarea ei. Am numit acest lucru prin expresia: „fuga de omul negru.” I-am zis că încercarea de evitare a întâlnirii cu monstrul nocturn îl punea în situația de a alerga bezmetic pe câmpiile imaginației întreaga noapte, chiar dacă nu era conștient de acest lucru, și din păcate, omul negru reapărea, indiferent de distanța parcursă de sărmana victimă, adică de el!
Am adăugat, că exista o similaritate cu lumea basmelor, în care zmeul îl urmărea pe făt-frumos, acesta fiind silit să ia un cal iute la alergat și să arunce în urmă tot felul de obiecte magice, care să îl întârzie pe vrăjmaș. Astfel de amulete, în genul oglinzii, pieptenului sau periei, se traduceau pentru el prin somnifere, suplimente sau alte tratamente. Ele aveau o putere similară celor din basm. Dar zmeul întârziat astăzi, avea să își ia revanșa noaptea următoare. Din această cauză, victima urma să fie nevoită să inventeze o nouă metodă în fiecare noapte, adică să ia un alt medicament sau o doză mai mare dintr-unul existent sau să născocească o altă tehnică menită să îl țină la distanță. Imediat a fost de acord cu mine că această abordare nu putea fi acceptabilă pe termen lung.
De aceea, i-am spus că mai există și varianta de a-și construi un puternic sistem de apărare, similar unei fortărețe, care să îi permită să se relaxeze în prezența oricărui gen de tensiune și astfel, să stea liniștit indiferent de ce urma să se întâmple. Adică să se retragă într-o cochilie, asemenea unui melc, sau să se încolăcească precum un arici în fața pericolului. A zâmbit imediat, și mi-a spus, pe bună dreptate, că poți rămâne o noapte întreagă într-o stare de relaxare profundă, dar somnul să nu se prindă de tine. Zmeul va sta cuminte lângă tine și te va asedia continuu până când vei ceda, dacă nu în noaptea aceasta, atunci sigur  în cea viitoare.
Am zâmbit și în continuare i-am povestit despre a treia variantă, care consta în a-ți exprima deschis stările negative prin care treci. Astfel, vei putea plânge, te vei zbuciuma, te vei întoarce de pe o parte pe alta și vei lăsa ca zmeul să te chinuie în voie, așa cum avea el chef. M-a privit nedumerit, a cugetat îndelung și în cele din urmă, mi-a răspuns că uneori, această metodă ar putea să funcționeze, dar de regulă, cedarea în fața zmeului te va lega în lanțurile dependenței victimei de călău. A adăugat că multe persoane pot ajunge la gesturi necugetate și tentative de auto-distrugere, datorită presiunii psihice induse de către zmeul insomniei.
I-am dat dreptate și atunci, i-am propus o altă variantă, care presupunea să stai fără teamă în fața zmeului și să privești situația fără să te simți în vreun fel implicat. Am precizat că dacă rămâi într-o stare de relaxare fizică și mentală maximă, vei avea ocazia să contempli din exterior confruntarea, fără să răspunzi, și să privești experiența respectivă ca o lecție de cunoaștere a unor noi fațete ale realității. Am adăugat că întărirea conștiinței martor și ieșirea din condiția de actor, implicit de victimă, îi va conferi o perspectivă nouă, capabilă să treacă dincolo de schema conflictului, ce presupune obligatoriu două părți. Dacă el va privi cu detașare, chiar cu o ușoară ironie, trecerea orelor în care nu poate dormi, atunci zmeul va constata că nu are cu cine să se lupte și astfel, puterea îi va fi diminuată până se va stinge. De data aceasta a fost de acord cu mine și doar a adăugat, oarecum laconic, că la fel de bine, este posibil ca zmeul să se plictisească și să aștepte o altă ocazie să îl mai atace.”
După ce am ajuns la acest punct al discuției, mi-am dat seama că dinamica schimbului de replici atinsese un punct culminant ce mă determina să trec la consemnarea directă a cuvintelor folosite, fapt pentru care am început să adaug următoarele rânduri sub formă de dialog:
„Indiferent de metoda aleasă,” i-am spus mai departe, „esențial este faptul că va trebui să înțelegi natura acelei creaturi nocturne și materialul din care este ea constituită.”
„Dar cum este posibil acest lucru?” m-a întrebat plin de curiozitate și surprins de suspansul discuției.
Atunci, după o scurtă pauză, privindu-l cu seriozitate i-am zis: „Cel mai surprinzător lucru pe care îl vei constata în urma acestui exercițiu de meditație lăuntrică, va fi să constați că de fapt, zmeul, cu care te lupți și pe care îl urăști cu toată ființa, ești chiar tu!”
Când a auzit acest lucru a rămas contrariat: „Cum este posibil așa ceva? Pare absurd ca noapte de noapte să mă lupt cu mine însumi!”
Am așteptat calm să încheie, după care am continuat: „Da, zmeul despre care discutăm nu reprezintă o altă persoană, venită de nu-știu-unde ca să îți facă rău în miez de noapte, ci reprezintă acea fațetă a personalității tale compusă din temeri, vinovății și păreri de rău!”
Când am spus aceste lucruri, chipul i s-a luminat de înțelegerea unei realități ce îl contrariase atât de multă vreme, fapt pentru care am completat: „Aceste trăiri, dispuse preponderent în zona subconștientă, își cer dreptul lor la existență. Prin faptul că tu le refuzi acest lucru în timpul zilei, ele încearcă atunci să își facă apariția în spațiul nopții. Dar dacă le vei lăsa să îți cucerească teritoriul destinat odihnei, în scurt timp vei constata cum ele își vor extinde stăpânirea asupra întregii zile!”
„Dar cum este posibil să contracarez aceste tendințe? Din câte observ, tu nu îmi oferi niciun fel de șansă de a învinge zmeul!” spuse el așteptând un răspuns.
Și astfel, cu toată forța de convingere de care eram capabil, i-am spus: „Totuși, în tine există și un prinț nobil, ce se luptă cu această creație monstruoasă, ce vine din adâncurile eredității și din tumultul întunecat al societății în care te-ai format!”
De îndată ce am pronunțat aceste cuvinte, am sesizat cum fața i s-a luminat și astfel, am adăugat: „Acest prinț știe să se lupte, dar are nevoie de arme adecvate, de un armăsar de nădejde, de curaj și istețime și mai ales, de o speranță unită cu încrederea în biruință.”
„Dar cine este acest prinț despre care îmi vorbești?” mă întrebă plin de curiozitate.
Imediat i-am răspuns: „Bineînțeles, prințul ești tot tu, dar dintr-o perspectivă luminoasă și nobilă!” M-am oprit și după ce am avut confirmarea, am continuat: „Acest prinț va arunca peria în urma lui, care va deveni o pădure deasă, ce va împiedica avansarea bestiei. Tot el va intra într-o fortăreață, unde va suporta eroic asaltul zmeului și al aliaților săi, creaturile hidoase ale întunericului și fricii. Poate el va fi prins, legat și torturat de către zmeu în foc și pucioasă, dar tot el va fi capabil să iasă din condiția de victimă, evadând la momentul oportun din temniță și tăind calea de acces a zmeului de pe tărâmul întunericului către cel zilei.”
„Și este posibil ca acest prinț să obțină o victorie durabilă?” veni imediat întrebarea din partea sa.
Fără să pierd vremea, i-am spus: „Da, există posibilitatea ca prințul, prin vitejie și credință, să reușească să îl taie în bucăți pe zmeu și să cucerească tărâmul nopții, aducând o pace deplină și un somn odihnitor pentru cel care s-a confruntat o viață întreagă cu tenebrele întunericului!”
În acel moment am văzut o bucurie lăuntrică pe fața sa și mi-a spus că niciodată nu va uita discuția pe care am purtat-o și că va explora, la rândul lui, viziunea pe care i-am prezentat-o. În următoarea săptămână mi-a dat telefon aproape zilnic spunând doar atât  în fiecare dimineață: „Prințul a învins și în noaptea aceasta!” Bucuria pe care o avea era așa de mare, încât fără să vreau îi repetam: „Prințul ești chiar tu din perspectiva luminii ce învinge mereu întunericul!”
După ce am încheiat de scris aceste cuvinte în jurnal, mi-am ridicat ochii și am privit imaginea grandioasă a asfințitului de soare. O noapte plină de neliniști și tenebre se desfășura înaintea mea, dar atenția îmi era în continuare atrasă de tot ce reușisem să consemnez: „De ce oare zmeul încearcă să îl omoare și să îl mănânce pe prinț? Ciudat canibalism, nu-i așa?” m-am întrebat așteptând un răspuns.
Și imediat m-am surprins gândind: „Dar și prințul, la rândul său, trebuie să îl taie în bucăți pe zmeu și să îl dea drept hrană păsărilor cerului și animalelor sălbatice, adică naturii, nu-i așa? Nu cumva natura trebuie să îl digere pe zmeu și să îi absoarbă elementele sale componente, pentru a putea readuce organizarea normală a lumii?”
„Da, interesant lucru! Până la urmă, zmeul reprezintă agentul care inițiază o ordine hidoasă și diformă a universului, generatoare de distorsiuni și suferință.” Instantaneu, am văzut sistemele totalitare ale umanității mergând încolonate în marșul blestemat al distrugerii și defilând pe întregul mapamond.
„Dar în același timp, prințul este un restaurator al ordinii primordiale, alterate de zmeu. Astfel, această ființă nobilă, prin sacrificiu și luptă îndârjită, reușește să readucă lucrurile la forma lor originală,” am continuat. Și imediat am vizualizat lumina cerului cum îmbrățișa pământul și distrugea bucată-cu-bucată toate întocmirile rele ale lumii.
„Dar unde sunt eu în toată această poveste?” m-am întrebat nedumerit.
„Ești prinț sau zmeu după cum lucrezi pentru ordinea primordială sau pentru cea diformă a lumii,” am primit prompt răspunsul, după care, adăugând și acest ultim rând, am lăsat stiloul din mână, m-am îndreptat către fereastră, unde într-un colț se afla acea Carte capabilă să restaureze înțelesul deplin al lucrurilor. Zâmbind, am ridicat-o cu delicatețe, mi-am trecut degetele cu atenție peste coperțile ei, am deschis-o și în lumina ultimelor raze ale soarelui am putut să citesc scrise cu litere aurite cuvintele: „Al meu este pământul și cerul, ziua și noaptea, în veci de veci!”

Octavian Lupu
București, 11 mai 2015

                                                                                                                     Cristina Stamate

                                                                                                                                                Dacă marea ar fi lumea dintre noi…

 

          Actriţa Cristina Stamate este una dintre prezenţele şi bucuriile noastre, ale românilor, familiare, oferitoare de daruri, dintre care cel mai bogat e înveselirea. Dacă marea ar fi lumea dintre noi, între Cristina Stamate şi publicul ei acea mare n-ar fi decât până la glezne de adâncă, până sub sprâncene de departe, până azi, până mâine, până mereu de dragă, până la inimă de bună. Până la surâs răbdând, până la suspin sperând, până la voioşie hrănind viaţa, până la cântec ţinând cumpăna fiinţei, aceasta-i actriţa Cristina Stamate… numai şi numai până la scenă şi public pietruindu-şi cărarea sa, cu pietre rare de iubire, de har, de trude, de jertfe…!
          Anume potrivire a actriţei cu frumuseţea umană, pentru anume alcătuire a frumuseţii între rosturile vieţii estetice, armonioase şi optimiste care exaltă pe scena Teatrului de Revistă „Conatantin Tănase”, unde joacă minunata actriţă Cristina Stamate! Ea e un dram de duh scump şi putere magică, un dram şi un crepuscul de taină şi de stea a scenei teatrului românesc peste care planează îngeri de ieri şi dintotdeauna ai Thaliei.
          Suflul şi harul inspiraţiei e viu la „Tănase” şi generos, cu atât mai mult cu cât aici absoarbe actriţa Cristina Stamate serul artei scenei care unge fiinţa şi spiritul monştrilor sacri cu mir de dragoste până la jertfelnicie! Ce actori au jucat şi joacă şi azi la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”! Ce corpi şi seve miraculoase circulă de o viaţă, de mai multe vieţi, de o istorie, la colosalul Teatru căruia actorii i-au dat fiinţa, numele şi faima! Cât de mult s-au dăruit Teatrului acestuia actorii, cât de invadaţi au fost ei în tot acest timp de viaţă fremătândă a lui, de lacrimi, de bucurii şi de dureri, câtă bucurie şi câtă amărăciune au menţinut flacăra vieţii artiştilor, câte flăcări au ars ori s-au stins!
          Trecuse puţin timp de când viaţa actorului Alexandru Arşinel se luptase cu sine şi doar doctorii salvatori au încheiat pacea, smulgându-o din cleştele patimii trupeşti, redându-l pe maestru familiei, scenei, filmului, nouă tuturor celor ce i-am fost şi i-am rămas prieteni alături sufleteşte, suferind la rându-ne ca de o traumă a noastră, de durerile şi mâhnirile sale! Abia se cicatrizau rănile trupului actorului Alexandru Arşinel când, vesela actriţă Cristina Stamate, atât de veselă încât puţini au crezut vreodată că durerea ar putea birui în cursă cu ea, a fost pradă crudei vătămări a inimii ce avusese deschisă fereastra doar binelui şi iubirii întreaga viaţă.
          O grădină de flori spirituale înflorise într-o viaţă sub cerul inimii artistei Cristina Stamate! O udase cu roua bucuriilor sale, cu lacrimile ochilor privitori blând şi bun, o încălzise cu soarele conştiinţei ei, o luminase cu raza harului ei! Dar, un ciclon vruse să o devasteze. Inima actriţei, ostenită, îşi cerea dreptul unui act al ei cu tema iubirii şi recunoştinţei. Doctorii, oştenii raiului alb au vegheat-o, au apărat-o, au salvat-o, au grădinărit splendoarea de flori spirituale ameninţate a fi secerate în plină frumuseţe şi bogăţie de corole şi parfumuri!
          Pentru toţi, operaţia a fost înfiorătoare, pentru actriţă a fost eroism şi dragoste de viaţă! Echipa medicală alcătuită din conf. univ. dr. Horaţiu Moldovan, şeful Secţiei de Chirurgie Cardiovasculară de la Spitalul Sanador, dr. Mihaela Crăciun, medic primar ATI, şef Departamentul ATI Chirurgie Cardiovasculară şi dr. Daniela Popescu, medic primar cardiologie sunt „grădinarii” raiului alb unde clipa e veşnicie şi viaţa redută! O suferinţă severă de insuficienţă mitrală şi cardiopatie ischemică ajunsese la punctul terminus al meandrelor ei, viaţa actriţei fiind ameninţată. S-a impus urgent operaţia pe cord deschis, care a constat în înlocuirea valvei mitrale cu o proteză din pyrolite carbon de tip Medtronic şi montarea a trei by-pass-uri aortocoronariene pentru revascularizarea muşchiului. „Doamna Cristina Stamate a fost internată la noi cu diagnosticul de insuficienţă mitrală severă şi angină pectorală prin leziuni tricoronariene. Intervenţia efectuată a fost una deosebit de complexă, însă a decurs cu succes, iar momentan pacienta se află în recuperare, în secţia de terapie intensivă” - declara după operație, dr. Horaţiu Moldovan. „Rezolvarea acestui caz medical nu ar fi fost posibilă fără aparatura performantă de care dispunem şi a experienţei echipei medicale multidisciplinare care s-a ocupat de acest caz”. Intervenţia cu un grad de complexitate ridicat a durat peste şase ore și a presupus utilizarea circulaţiei extracorporeale.
          De parcă nici nu au trecut razant cu soarele, norii vieţii actriţei Cristinei Stamate s-au spulberat necrezut de repede. La numai două luni de la operaţie, actriţa a păşit iarăşi, grabnic, împrospătată de energii şi dragoste, pe scenă. „M-am operat pe 21 ianuarie”, spune după victorie, eroina scenelor teatrului şi vieţii, „și revin pe scenă pe 21 martie, la fix două luni după operație. Un mic… record după o intervenție chirurgicală atât de grea!”. Coincidență sau nu, premiera spectacolul „Vivat Revista” în care a jucat Cristina Stamate a avut loc tot într-o zi de „21”, mai precis pe 21 februarie 2014.
          21, zi de luptă, de victorie, de spectacol! Zi pe care actriţa Cristina Stamate o are scrisă de acum între sărbătorile sale, teatrul românesc o strânge în cununa lui de succese, publicul îi închină aplauze frenetice!

 

                                                                                                                                                                                                                                                      Aurel V. ZGHERAN ([email protected])

                                                    O rază de faimă a Bacăului purtată de ziua actorului

                                                                                                    Florin Piersic la Bucureşti

          27 ianuarie e zi fără timp, castă şi încercuitoare ca un inel de nuntire, binevenită ca o bunătate în chivotul înnoirilor culturii naţionale, zi a răsăririi razei de genialitate în viaţă de prunc ursit a ajunge cel mai mândru şi iubit actor român. Teatrul, cinema-ul, Florin Piersic sunt nume inversabile infinit în ordine, pentru arta actoriei româneşti urcată, în această triadă, la valoarea uniformă cu iubirea!
          Pe 27 ianuarie 2015, ziua aniversară a naşterii actorului Florin Piersic a fost sărbătoare naţională cu finalitate lăuntrică pentru atâţia oameni câţi, dacă ar vota, ar alege preşedintele! Sunt pline de roşu cele două tipuri de calendar al românilor, religios şi laic, sunt pete roşii cu firave raze negre, calendarele înăduşite de atâta solemnitate involutivă şi zile libere, de stat degeaba, dar calendarele sufletului românesc sunt pline de o singură culoare, culoarea iubirii. Cu ea e scrisă ziua naşterii actorului Florin Piersic.
          Când este vorba de Florin Piersic, e o lipsă generală de contrazicere între români,  rară dacă nu unică din motive fără sfârşit de contre. Iubirea are proprie genialitate, se descoperă în sine, se dezice de intuiţionişti şi logicieni, dar se afirmă şi apără singură, trăieşte din meritul şi din viaţa ei, nu este în zei, zeii sunt în ea, are o complectitudine care îi dă fiinţă, altfel nu e iubire, e părere de iubire. În aceasta se explică de ce şi cum de este atât de iubit actorul Florin Piersic! Fireşte, mult din ce ţine de duhul artei atrage iubirea pentru actorul Florin Piersic, dar e şi un ceva al omului Florin Piersic, dincolo sau dincoace de actor: nu are pe caracter scoarţe ursuze, pe minte aburi de erou olimpian, în gestică alură de statuie…! Nu! Fără să aibă niciunul dintre aceste acoperişuri de aur falsificat, Florin Piersic străluceşte ca soarele!
          De aceea, de ziua sa, în zorii anului 2015, interpreta de muzică folclorică Maria Şalaru, cu gingaşii „bobocei” de la Bacău au pornit în zorii împlinirii necrezutei vârste a artistului, din depărtatul Bacău, nenins de o lună şi-acum aşternut pe alocuri cu zăpadă cenuşie, la Bucureşti. Cu flori de la inima lor pe care n-o deschid decât voişia şi iubirea inocentă curată, fără gândul datului la schimb pe ce poate rămâne neîmbolnăvit în om, şi nu rămâne, până la sfârşit: spiritul!
          Jucau la Palatul Copiilor din Bucureşti mirabilii actori Florin Piersic şi Medeea Marinescu în piesa „Străini în noapte”. La sfârşitul spectacolului au izbucnit în scenă „boboceii” de la Bacău, întocmai astfel: ca boboceii! Ei şi profesoara care i-a luminat ca să încolţească frumos înaintea explodării în floare, interpreta Maria Şalaru, adorabila artistă Medeea Marinescu, înflăcăratul public, au cântat maestrului sărbătorit „La mulţi ani”. Un fluviu de sentimente s-a revărsat în sala de spectacol prefăcută estuar al lui. Înlăcrimat, Florin Piersic a strâns în braţe şi la piept „boboceii! În acea singură clipă vibra iubirea toată a lumii. O astfel de clipă aruncă din ea tot ce e accesoriu îmbrăţişării. Ea nu trebuie să fie decât o concizie a trăirilor inimii şi asta a fost!
          „Boboceii” de la Bacău şi Maria Şalaru au fost primiţi cu multă curtenie de Florin Piersic şi cu mare mirare de o mare de spectatori care, iată, când nici nu s-a gândit cineva, au aflat că la Bacău sunt copii ce cresc atât de frumos sufleteşte, iar Bacăul însuşi are în ei soli ce duc frumos, curat, cu sinceritate fără umbre, dragostea lui pentru actorul Florin Piersic, pentru actriţa Medeea Marinescu, pentru teatrul românesc darnic de bine sufletesc tuturor.
          În urmă cu un an, aceiaşi copii şi aceeaşi sentimentală profesoară, interpreta de muzică folclorică Maria Şalaru, au omagiat-o întocmai de gingaş pe actriţa Medeea Marinescu la ziua ei de naştere, 27 mai, sărbătorită pe scenă la Bacău în aceeaşi reprezentaţie, „Străini în noapte”.
          Iată o uriaşă, rară şi romantică exclamaţie a iubirii, într-un scurt refren de glasuri cristaline. Şi iată, Bacăul, a cărui vestire mai cunoscută în lume e supărarea, duce într-o seară aniversară de ianuarie, la Bucureşti, un mesaj ce poartă în el măreţia sensibilităţii moldovenilor din aceste locuri. Şi iată cât de frumos au purtat la destinaţie acest mesaj „boboceii” şi „florăreasa” lor, căci ei, deşi nu au fost trimişi de către nimeni decât de propria inimă, au aprins o rază de faimă a Bacăului în Bucureştiul care, la rândul său nu întoarce decât prin artişti iubirea!

Aurel V. ZGHERAN ([email protected])

                                                       Mihai Eminescu, poetul naţional al României

     Mihai Eminescu, poetul naţional al României, cel mai mare poet român s-a născut 15 ianuarie 1850 la Botoşani fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, fiică de stolnic din Joldeşti.

Mihai Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Între anii 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face două clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, “Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia “La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în “Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în “Familia“, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la “Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul “Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul “Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în “Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul “Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul “Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.

     Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.  (Sursa: Istoria.md)

Fericirea Imprimată în Textura Sufletului

      „Sentimentul nu poate înfrânge rațiunea. Cel puțin aparent așa stau lucrurile. De multe ori în acest meci inegal simțirea se frânge sub apăsarea tirană a datoriei, interesului sau convenienței sociale. Însă în felul acesta, oamenii devin lipsiți de inimă și de pasiune trăind asemenea unor roboți programați să urmeze doar tipare prestabilite și nimic mai mult,” spuse Darian în timp ce răsfoia filele unei cărți îngălbenite de vreme luată de pe raftul bibliotecii universității.
„De ce te lași pradă unor astfel de trăiri întunecate?” întrebă nedumerit  Elian, prietenul său din copilărie între timp coleg la aceeași facultate. „Există momente luminoase în care căldura sufletească ajunge să topească metalul rațiunii pure și să azvârle bolovanii acelei logici impuse prin convenție. Nu crezi acest lucru?” spuse Elian așteptând un răspuns.
Deodată, de undeva din difuzoarele dispuse discret în plafonul bibliotecii se auziră suficient de distinct cuvintele unei melodii cântate în limba engleză: „Vise făcute din amintiri, / Ca punți între tine și mine, / Sunt fețe din altă lume / Sub chipuri de bal mascat. // Sunt vise despre tine și mine, / Sunt punți ale destinului, / Sunt vise ca de copil, / La începutul vieții. // Sunt oglinzi ale amintirii, / Vise cu prieteni și dușmani, / Sau cu dorințe tainice / Desprinse din Eternitate.”
Darian tresări involuntar. Cuvintele atingeau corzi sensibile pe care nu putea să le stăpânească. Era ca  în acele vremuri când căuta cu febrilitatea femeia iubită și nu o găsea nicăieri. Bineînțeles, varianta de substitut își făcea apariția la tot pasul, dar Ea nu era printre ele niciodată. Aceste vise îl bântuiseră ani la rând în timpul nesfârșitelor ore de meditație nocturnă stând singur sub lumina lunii și fumând țigară după țigară până la ziuă. Balul mascat al lumii niciodată nu îi permisese să vadă ce se afla în spatele măștilor purtate voluntar sau nu pe coridoarele mari sau mici ale lumii.
„Te gândești la ceva?” îl întrerupse Elian. „Uite, tocmai am găsit o carte despre dobândirea fericirii conform filozofiei antice grecești. Ce mă frapează este faptul că pentru Socrate fericirea se dobândește prin efort personal și nu este un dar al zeilor. Ce părere ai?” spuse mai departe întorcându-se către Darian în timp ce ținea în mână o carte voluminoasă înfățișând pe copertă bustul impunător al unui filozof antic.
Dar Darian o vedea în continuarea pe Ea, acea persoană fără chip și nume, cum îl privea când din spatele rafturilor de carte, când din dreptul ferestrei asemenea unei fantezii ce a prins realitate. „Oare chiar există?” se mărgini să se întrebe fără să aibă vreun răspuns. „Balul mascat al lumii prelungește senzația de vis ce nu se mai termină, ce doar tranzitează de la o formă fluidă la una solidă, care ulterior se topește din nou în cea fluidă și așa mai departe. Cum pot avea certitudinea că exist, că lucrurile sunt reale și că voi rămâne consecvent pe calea dobândirii acelui ceva numit fericire?”
Dar întorcându-se către Elian spuse: „Calea lui Socrate reflectă de fapt propria sa viziune axată pe spirite ce transcend materialitatea lumii acesteia. Nu știu dacă pentru el noțiunea de fericire a reprezentat altceva decât un mijloc în atingerea acestui obiectiv mistic al trecerii în eternitate.”  După aceea, înaintând către mijlocul bibliotecii și așezându-se la o masă de lectură continuă: „Pentru mine fericirea reprezintă ceva tangibil și trebuie să fie scopul suprem al acestei vieți. Dar rațiunea și convenția socială te vor deturna de fiecare dată încercând să schimbe definiția corectă, pe care chiar și un copil o poate intui.”
Elian se așeză și el la aceeași masă și îl privi pe Darian cu bunăvoință, dar fără să îi poată înțelege direct cuvintele. Întotdeauna îl admirase pentru rigoarea vorbirii și precizia detaliilor fixate acolo unde trebuie ca într-un tablou clasic în care nimic nu este lăsat la întâmplare. Fruntea sa înaltă deseori se încrunta sub greutatea cugetărilor profunde, care îl urmăreau mai tot timpul. Mâinile sale fine, ca de pianist, adăugau prin gestica lor putere la ceea ce afirma conferind gravitatea necesară sublinierii unor idei mai însemnate. Această seriozitate a lui Darian era ceva cu totul neobișnuit fiind o trăsătură caracteristică a sa încă din perioada adolescenței.
În timp ce alții de vârsta lor își începeau viața sentimentală și jocul schimbului de parteneri, Darian prefera să rămână în compania cărților din bibliotecă, ieșind doar pentru a se plimba singur sau cu Elian printr-un parc unde putea rămâne departe de tumultul celor din jur. Această maturitate precoce s-a continuat și în timpul facultății, când colegii de generație deja aveau adevărate aventuri mai mult sau mai puțin romantice, însă Darian continua să rămână dedicat cărților și studiului. Din când în când se părea că era dispus să încerce și el jocul dependenței sentimentale, dar de fiecare dată se retrăgea înainte ca lucrurile să devină cu adevărat serioase.
Cu toate acestea, Ea îl urmărea mai tot timpul și nu îi dădea pace, chiar și în momentele cele mai liniștite, așa cum erau acestea din sala de bibliotecă. Aplecat asupra unei cărți de arheologie, unde o mulțime de imagini ale statuilor antice îi treceau prin fața ochilor, avea impresia că Ea căuta să îi vorbească și să îl atingă cu fiecare filă. Era un joc al iluziei și imaginației de care cu greu putea să scape. Nici măcar lui Elian, bunul său prieten, nu îi spusese prea multe despre această sâcâială, aproape continuă, ce îl urmărea de ceva vreme încoace.
„Dar cum poate fi tangibil ceea ce este iluzoriu?” îi răspunse Elian. „Știi bine că fericirea dispare de îndată ce o atingi, fiind un fel  de miraj care te atrage, dar se destramă la apropiere. Ea nu poate fi atinsă și reprezintă doar un ideal ce ne luminează viața. Ai cumva vreo altă viziune? Chiar sunt curios să aflu mai multe detalii!” adăugă cu entuziasm închizând cartea din fața sa și uitându-se atent la Darian.
Devenit brusc dispus să vorbească, Darian spuse: „Fericirea nu poate fi atinsă în exteriorul tău, ci doar în interiorul tău. Cei care caută să o dobândească pe calea exterioară se vor amăgi mereu, fiindcă ea se află în interior și acolo trebuie să fie concentrată urmărirea ei. Pe de altă parte, dacă o găsești în inima ta, cum se spune, atunci o vei găsi și în exterior, fiindcă surprinzător sau nu, fericirea are capacitatea de a se materializa de îndată ce ai identificat-o în propria ta lume. Ea va prinde un chip fizic, care te va urma mereu, cât timp păstrezi legătura interioară,” continuă el fără să se oprească.
„Și există vreo metodă să nu o pierzi? Poți să rămâi cu Ea mereu?” întrebă Elian într-o manieră ce accentua cu un pronume personal noțiunea de fericirea ca făcând referință la o ființă.
Deloc surprins, Darian continuă: „Ea te va urmări mereu cât timp ești pe calea cea bună, dar de îndată ce o vei părăsi, Ea va dispărea. De fapt, este posibil să nu mai găsești niciodată cărarea fericirii dacă din neglijență, conformism social sau interes material o abandonezi voit. Pe de altă parte, există șansa ca într-o zi Ea să iasă din lumea ideilor și să ia chipul fizic al unei persoane la care nici nu te aștepți!”
Atunci se apropie Sofia, care ascultase fără să vrea toată această conversație fiind așezată la masa vecină și îl întrebă: „Dar cum va apărea fericirea în cazul unei persoane de sex feminin? Te întreb, fiindcă până acum ai aplicat toate aceste imagini doar la condiția voastră masculină,” continuă ea fiind curioasă de răspuns.
„Simplu,” îi răspunse Darian fără să fie mirat de intervenția ei. „Fericirea pentru o fată se va manifesta ca un El care te urmărește și este alături de tine în cele mai neașteptate clipe, pentru ca la momentul potrivit să prindă chip în cineva pe care vei avea ocazia să îl întâlnești! Există o simetrie a căutării, fiindcă fericirea are o natură duală ce integrează deopotrivă elementul feminin și cel masculin. De fapt, nu există iubire autentică fără fericire și fericire adevărată fără prezența iubirii!” încheie Darian fără a mai oferi alte amănunte.
Însă cumva, printr-un joc al coincidenței, sau poate al predestinației, se auziră cuvintele finale ale melodiei ambientale, cum răsunară cu un glas abia șoptit pe culoarele pline de rafturi ale bibliotecii în timp ce picăturile de ploaie izbeau puternic în geamul ferestrelor: „Vise făcute din armonie / Și dorințe desprinse din realitate / De la începutul vieții / Se unesc luminos și lăuntric / Cu vise de dragoste amestecată cu lacrimi / Ce trăiesc la nesfârșit.”  Tresărind, Darian a prins vocea Ei, în timp ce Sonia înțelese imediat că El îi vorbea, iar Elian privindu-i se întrebă dacă nu cumva Ea și El s-au întâlnit chiar în fața lui în același elan al căutării.

Octavian Lupu 

Marilena Rodica Chireţu, o autentică personalitate literară

   Mihai GHEORGHIU 

 

   Întâmplător, căutând ceva pe internet, am descoperit un site bilingv (româno-italian), deosebit de interesant 

În primul moment am fost atras de grafica impre- sionantă a acestuia! Mai apoi, parcurgându-l cu răb- dare şi atenţie, descoperind multitudinea de titluri sugestive, mi-am propus să citesc, măcar, o parte din interesantele materiale publicate în cadrul acestuia.  
   

Siteul respectiv se intitulează sugestiv: “România şi Italia în imagini şi cuvinte” şi poate fi accesat la adresa: www.pitestiromania.ro

Editoarea acestuia este doamna Marilena Rodica Chireţu!

     Cine este Marilena Rodica Chireţu!?

  Întrebarea în sine poate părea simplă la prima vedere şi cu siguranţă aşa ar fi, dacă ne-am rezuma, numai, la enumţarea biografiei şi a nominalizării lucrărilor dumneaei! Numai că, pentru a cunoaşte un poet, un scriitor, în adevăratul înţeles al cuvântului, cu siguranţă, este nevoie ca mai întâi să-i aprofundezi, cât, decât, lucrările! Fără a avea pretenţia că am făcut acest lucru, (poate o voi face într-un viitor apropiat!), am sintetizat, totuşi, pentru publicul cititor de pretutindeni, câteva date notabile, referitoare la personalitatea şi lucrările dumneaei. Şi ca o concluzie preliminară, înaintea studieii aprofundate a lucrărilor semnate de distinsa doamnă, cu ceritudine, Marilena Rodica Chireţu scrie la fel de bine, atât în româneşte cât şi în italiană, aducând astfel o contribuţe importantă la imbogăţirea celor două culturi de referinţă europeană!
 
   S-a născut şi trăieşte în oraşul Piteşti.

  Atrasă fiind de limba italiană şi dorind promovarea acesteia în oraşul Piteşti, respectiv România, publică primele cărţi imediat după 1995, (în ediţie româno- italiană).
Este Laureată în Limbi Romanice, secţia italiană-română, a Universităţii Bucureşti şi se bucură de o intensă colaborare cu diverse publicaţii italiene, cum ar fi: EFASCE- Pordenone, Italia, şi cu Unione Latini nel Mondo- Treviso, Italia (în 1990).

  Participă la mai multe congrese, contribuind la propagarea şi activităţii Comunităţii Etnicilor Italieni din România.
  A publicat opt cărţi (ediţie bilingvă), în perioada 1985-2007!
 
 Din punctul meu de vedere Marilena Rodica Chireţu este o personalitate literară  autentică, contemporană, a literaturii noastre româneşti!

  La solicitarea mea, distinsa doamnă a a avut amabilitatea şi ne-a trimis, spre publicare, două dintre numeroasele sale creaţii, respectiv: “Ce poată ţara mea în poala vieţii sale” şi “În umbra dictaturii”, poezii, pe care le publicăm cu plăcere!

 

 

 

Ce poartă ţara mea în poala vieţii sale!?

Ce poarta ţara mea în poala vieţii sale!?

Doar stropii aurii din holdele-i întinse,

doar horele de brazi ce se încing la vale

şi munţii învăluiţi în straiele lor ninse?

Mai poartă în obraji rubinul din livadă,

în merele rotunde seminţe ce rodesc,

pe buze vinul dulce iluzii ce o scaldă

şi care doar acasă ştiu să le înfloresc.

 

Nu am plecat departe deşi îmi este dor

de plaja ce bronzează măslinele pe ram,

aş vrea în palmier pe-o aripă să zbor,

dar zborul e in doi şi eu rămân la geam.

Căci ţara-i rădăcina copacului în flori,

e muntele ce poartă căciula brumărie,

izvorul care plânge la cumpăna din zori,

e vântul ce se-aprinde în clipa de mânie.

Ce poarte ţara mea în poala vieţii sale?!

Trecutul ce trăieşte trezind clipa de mâine,

lumina ce din beznă ne-a mai întins o cale

pe care împreuna mâncăm aceeaşi pâine.

   

                                  Marilena Rodica Chiretu 

   Orfanul, de Mihai Gheorghiu - selectată din Culegerea "Sufletînsângerat".
 

 

Copil stingher, plecat în lume,

Flămând şi gol şi prigonit,

El umblă, neavând un nume,

Prin şanţul vieţii, drum cotit!
 

Bătând la porţi, el pâine cere,

De câini şi... oameni hăituit!

 El duce-n spate-un sac de piele,

Dar sacu-i gol şi găurit!
 

În mâna-i mică şi subţire

El are-un beţişor de brad.

Pe care-l poartă cu iubire,

Fiindu-i prietenul cel drag!
 

În case-i cald... Şi lume multă,

Cu toţi Crăciunul îl cinstesc.

El umblă în durerea-i mută,

Zăpada, gerul, mâinile-i rănesc!


 
Într-un târziu, când lumea doarme,

Găseşte-un colţ sub un cotlon

Şi cade... răscolit de foame,

Visând la pâine şi jambon!

 
 

 

În pragul unei uşi apare

Un domn, în straie de Crăciun,

Ce dă la câine de mâncare

Din tot ce el avea mai bun!

 
Încet, încet, cu pas sfios,

Flămând şi fără de-adăpost,

Orfanul cere-ncet un os!

Chiar de-o fi din cel mai prost!

 
Întinde mâna prea grăbită,

Luâd bucata mult râvnită

Ş fericit de-aşa pomană,

 Se bagă mulţumit sub scară!

 

Adoarme-apoi... şi-i somnul dulce.

Zăpada cerne ne-ncetat!

Cu băţul deseneaz-o cruce,

Şi-i chipul alb Şi ne-ntinat!

 
În zorii zilei următoare

Zăpada şterse-aproape tot,

Lăsând în urma-i sfidătoare

Numai un băţ, atâta tot...

                                                 În umbra dictaturii..

Pe fluviul nedreptăţii s-au scurs anii puterii,

am aşteptat lumina la capătul de drum,

dar barca se scufundă în lacrima durerii,

în umbra dictaturii se văd speranţe-n scrum.


S-au răsculat şi aştrii pe cerul sărăciei,

mulţimea răvăşită s-a înălţat din ceaţă,

cuvintele s-au spart în clipa nebuniei

de-a crede în scânteia ce s-a trezit la viaţă.


Un strop de libertate pe buze înflorise

şi într-un fluviul mare cu toţii l-am visat,

dar umbra dictaturii din nou ţara cuprinse;

Nu-i cale de întors pe drumul ce-am lăsat!


                                           Marilena Rodica Chireţu

VERTIGO în retrospectiva timpului meu - (Portret autobiografic)
                                                                                
   Mihai GHEORGHIU 

    ...  


-    Daţi-mi un bilet până la staţia Sf. Elefterie.
-    Tinere, coboară şi ia-l pe 82, 84 nu merge într-acolo!

   Lume multă, aglomeraţie ca de obicei deşi e seară, aproape noapte.  Întind cei cincizeci de bani taxatoarei, iau biletul şi mă îndrept înspre uşa din faţă a troleibuzului, strecurându-mă printre oameni.  La un moment dat atenţia îmi este irevocabil atrasă de un puternic miros de colonie “Bucureşti!”. Mama!!! Da, ea este! Colonia ei preferată o evidenţiază dsistinctiv. O văd undeva, ceva mai în faţă şi încerc din greu să ajung la ea, dar în drumul meu intervin tot felul de neaveniţi. O lume aiurea, în necontenită mişcare, o lume viermuitoare, care vrea mereu şi mereu ceva sau chiar altceva şi de îndată ce a obţinut cava-ul pe care l-a căutat iniţial, cu un stoicism egoist şi feroce continuă să caute aiurea..
   O strig! De fapt încerc să o strig, căci vorbele nu-mi ies din gură! Mă mişc instinctiv şi cu atenţie, să nu-l supăr pe vecinul călător, să nu-i lezez  drepturile..., să nu, cumva, să-l supăr. Mă gândesc la dreptul lui şi îl neglijez pe al meu, dreptul de a ajunge la mama! Dar oare, pentru el are vreo importanţă al cărui drept este mai drept? Nu, desigur că nu! Pentru el ca individ, dreptul lui este cel mai drept cel mai legitim, al celorlalţi, numai prin prisma cointeresării lui poate conta, eventual!

   Troleibuzul se mişcă alene, prin intermediul ferestrelor lui dreptunghiulare, încadreate de cauciucuri negre şi late încerc să privesc în afară, să-mi dau seama cât mai am de mers şi unde anume să cobor....

  Mă doare cumplit capul şi simt cum mă sufoc! Mama! Da, mama m-o vedea şi ea, o înţelege că nu mi-e bine? Mă simt rău, rău de tot. În jurul meu totul a început să se învârtă incontrolabil sau poate nu este aşa, ci mi se pare numai mie. De fapt am vaga impresie că eu sunt cel ce se învârte într-o lume placidă şi latentă... 

“Apă, vă rog, apă! Mi-e sete, mi-e sete....”  În fine, reuşesc să ajung aproape de geam. Privesc cu lăcomie în afară şi încerc să înţeleg unde sunt! Calea Griviţei 161, Buzeşti, prăvălia lui tăticu’... “Absurd, absurd!!!”  Strig cu disperare, nimeni însă nu mă aude. Nici chiar ea, mama, pe care nu o mai zăresc deloc... A dispărut şi odată cu ea şi miasma coloniei ei... A coborât?  Când şi unde, la ce staţie? De unde, până unde Calea Griviţei? Nu se poate, eu m-am suit în 82 şi merg la Cici, la casa noastră din Obedenaru!!!


  Ce se întâmplă cu mine, unde mi-e capul, unde mi-e sufletul?  Acolo sau aici? Încerc din greu să-mi reamintesc, să înţeleg unde anume merg..., îmi dau seama, însă că în creierul meu a pătruns haosul. Acel plânset al disperării, care a luat de la un timp locul PREZENTULUI inacceptabil, în căutarea timpului trrecut şi aparent pierdut...

  "Bat câmpii", simt cum îmi arde tot capul. Aş vrea să mor, să se termine odată şi pentru totdeauna acest blesem, acestă saga a vieţii mele... Şi totuşi! Mă gândesc că poate încă nu este momentul....  Ce nebunie?!!!

  Mă cutremur realizând că am trăit o iluzie deşartă! Nu era mama, nici vorbă! Ea a murit demult, de ani buni. Şi totuşi am văzut-o şi i-am siţit inconfundabilul miros de colonie Bucureşti!!! Visez, da...., trebuie să mă trezesc! Creierul meu a luat-o razna. Şi totuşi, nu! Nuuuuu! Vreau să ajung acolo, trebuie...

  Mă uit din nou prin geam. Da!!! În sfârşit, mă apropi de casă!!! Pe partea stângă - Biserica Cotroceni..., pe dreapta -Magazinul de cafea a’ lui “Armeanu’”. În troleibuz nu mai este nimeni..., nici chiar şoferul. Oare când or fi coborât, cu toţii şi cum de nu am văzut?  Culmea este că maşina nu mai opreşte! În faţă obsev, chiar în mijloc, Biserica Cotroceni... Ce oare se întâmplă şi cum să fac să pot coborî....?

“Apă, apă, mi-e sete...” Beau cu lăcomie câteva înghiţitur,i dar... nu simt nimic.  Şi capul... mă strânge şi mă arde...
...


  Mă aflu în faţa porţii vilei din Obedenaru şi încerc să intru, dar acesta nu se deschide... Trag insistent de ea dar degeaba... 

Îl văd pe Pufi, care vine bucuros spre mine din spatele porţii. Am intrat deja şi  privesc cu lăcomie intrearea principală a vilei, aşteptându-mă ca din spatele ei să apară cineva, oricine, la fel ca mai întotdeauna. Nu se întâmplă astfel aşa, semn că în casă domneşte pustiul, viaţa acesteia fiind decimată de moartea prezentului ireal.  La un moment dat  nu mai am răbdare să ajung sus şi strig din tot profundul sufletului meu:
- Cici!!!
Cici, nu-mi răspunde, însă se aude  pianul! O văd aievea mângâind cu mâinile ei fine dinţii de sidef ai acestuia.  Urc scările în fugă şi deschid imediat uşa albă a sufrageriei noastre.
-    Cici, am venit acasă! Unde eşti, hai vino... Lasă glumele la o parte. De-ai şti ce dor mi-a fost de tine!
Cici nu-mi răspunde! Mă uit cu atenţie împrejur; totu-i la fel ca atunci, neschimbat: candela din colţul camerei, care arde împroşcând pe pereţi umbre sângerii, pianul, tablourile, chiar ţi măsuţa mea... Totul! Numai Cici nu este!
-Cici, Cici unde eşti?

  Pe scări se aud voci şi paşi, ce calcă la întîmplare treptele.
- “Miuţă, de ce Miuţă? De ce-ai plecat şi ne-ai lăsat?”  se aude vocea lu’ Cici.
Alerg spre hol lăsând în urmă-mi, la întâmplare uşa întredeschisă. La un moment dat cad.... Mă ridic..., nu se mai aude nimic...
   Mi-e cald, capul îmi arde şi mă doare îngrozitor. “Apă, apă..., mi-e sete”.
...

  Mă aplec printre fruzele de mentă din grădina noastră şi ridic capacul de fier al micului bazin cu apă.  Deschid robinetul şi beau cu nesaţ, direct din gura micului bazin. Mirosul de frunză de mentă strivită  îmi îmbie setea şi mă face să beau şi să beau....

  Gata, nu mai pot! Mă învârt din nou în jurul pământului sau... invers. Nu înţeleg cum şi de ce?! Am visat, desigur şi acum m-am trezit! Căci Cici şi tăticu’ nu mai sunt, demult! La fel şi vila noastră din Obedenaru, la fel şi pământul nostru din Progreusu'. Totul, totul s-a pierdut, toţi ai mei au plecat... Şi atunci, eu?, Ce rost mai am eu în acest neant?

“Mi-e dor de voi, mi-e tare dor!!!” Strig… de fapt, încerc să strig, căci glasul nu mă ajută… deloc. Murmur încet, imperceptibil. Mă simt privit insistent, mă uit dar nu văd pe nimeni. Gata, cad, cad din nou, nu mai simt nimic…


-    Ce ziceţi, domnule doctor, ce şanse mai sunt? Nu se poate!!! Faceţi, vă rog ceva, pentru numele lui Dumnezei!
-    Nu ştiu ce să vă spun..., cu certitudine are temperatură mare, foarte mare. Pare a fi vorba de o comă. Acum, însă eu... ca medic... , pentru moment nu ştiu ce să vă spun. Delirează, pare rupt din această lume. Pare a fi suspendat între două lumi... Să sperăm că “lumea noastră” îl va convinge să rămână aici, de nu..., va pleca...

… Sulina, da Sulina!  Acolo trebuie să ajung!


-    Tant’ Dorina, dă-mi, te rog, mâna. Ajută-mă să mă ridic! Trebuie să ajung la tren, apoi la vapor. “Saligny” pleacă la 10 din Tulcea! De ce taci, de ce zâmbeşti aşa... trist? Spune-mi, te rog ceva! Te rog, nu mă privi aşa.. Plângi sau mi se pare mie? Ce-i cu voi, ce se întâmplă? Sunt eu, Michi, băiatul lui Miuţă, al vostru... Stai, te rog, de ce pleci şi tu? Ce se întâmplă cu voi sau... Nu cumva am murit? 

-    “Apă, apă, mi-e sete, mi-frig...  Şi apa asta tulbure şi învolburată a Dunării!!! Şi vaporul ăsta, ce parcă nu-şi mai găseşte odată stabilitatea şi se clatină atât de ameţitor! Mă învârt groaznic, totul se învârte în jurul meu: Dunărea, Saligny, Farul, Sulina, Marea...
...

... deschid poarta de lemn a Cazarmei şi caut cu lăcomie. De fapt, ce, pe cine? Mda… pe ei, pe toţi, căci mi-e tare dor!
 – Muha! Ce bine-mi pare că te-am regăsit! Ce mai faci “bătrâne”? Mai ţii minte cum era să ne înecăm în Dunăre, atunci? 
  Muha se joacă cu o mingie pe terenul de sport din curtea Unităţii. E singur şi deşi vorbesc cu el, nu mă aude... Ceva mai încolo, în clădirea Unităţii, în sala de festivităţii îi regăsesc pe toţi strânşi în faţa “Rubin-ului”!  Începe Robin Hood, se aude cântecul de început al serialului: “Robin Hood, Robin Hood…” 
Undeva în faţă, pe un scaun -Mariana! Alături de ea -un scaun... gol. Probabil scaunul meu. Iată. deci, m-am reîntors, am scăpat! Totul, până acum nu a fost decât un vis urât! În sfârşit m-am reîntors la viaţă! Sunt EU, acelaşi de atunci, din totdeauna – “copilul visător de altădată”.
   Deci, totul: plecarea mea în America, supliciul meu de acolo, totul, totul a fost o utopie !!!  Doamne, ce bine! Esti Mare şi Puternic!!!


  Farul! Iată Farul meu! Doamne, nu speram să-l mai revăd vreodată, să mă mai regăsesc aici, pe digul din preajmă-i!

-    Mariana, unde ai fost până acum, unde ne-am pierdut unul de altul?
  Mariana zâmbeşte şi... plânge amar. Mă îndrept spre ea, la fel ca atunci demult, cu intenţia de a relua totul de la capăt, din acel punct şi a continua frul întrerupt al vieţii. 
  E numai la câţiva paşi de mine şi mă aşteaptă... Încerc să merg, dar nu am putere să ofac. Picioarele nu mă ascultă...

– Stai! O strig şi ea se întoarce spre mine.
- Dragul meu, nu se poate. E mult prea târziu, totul s-a terminat. Rămâi acolo unde eşti, rămâi şi continuă ce ai început să faci. Trebuie, te rog! Scrie!!! Nu te opri, nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla. Numai aşa vom rămâne pururea împreună: tu, eu, Farul şi Sulina! Eu voi fi aici, întotdeauna, te voi aştepta alături de Farul nostru drag... Trebuie să termini cartea începută, deşi ştiu cât ţi-e de greu.
   Ai grijă de tine, dragul meu, te rog, te rog mult să mă asculţi.
Şi hai, trezeşte-te, te rog trezeşte-te, încă nu  timpul... Treeeezeeeşte-te!!!!


-    Trezeşte-te, Michi, mă auzi? Trezeşte-te, te rog! Strigă în cele din urmă doctorul, răsuflând uşurat la primele semne de reîntoarcere la viaţă ale pacientului.

                                                                                                                                                                               * * *        

Radu Beligan şi Lucian Boia s-au numărat printre cei mai căutaţi autori la Bookfest 2013

  de Oana Ghita

  Volumele "Între acte", de Radu Beligan (editura ALL), şi "Sfârşitul Occidentului", de Lucian Boia (Humanitas), s-au numărat printre bestsellerurile Salonului de Carte Bookfest 2013, care s-a încheiat duminică.
  Salonul de Carte Bookfest, care s-a desfăşurat între 29 mai şi 2 iunie, în incinta complexului Romexpo din Capitală, a fost dedicat anul acesta literaturii de limbă germană, sloganul ediţiei fiind "Trei ţări, aceeaşi limbă".

  De altfel, programul bogat în evenimente de la standul trinaţional (Austria, Elveţia, Germania) s-a reflectat şi în datele de vânzări. Romanul lui Cătălin Dorian Florescu "Jacob se hotărăşte să iubească", apărut la editura Polirom, noua traducere din opera lui Jan Koneffke "Cele şapte vieţi ale lui Felix K" (Humanitas Fiction), romanul lui Uwe Tellkamp "Turnul" (Editura Curtea Veche), precum şi romanul Katharinei Hacker "Suflete pustii" (Rao) s-au numărat printre cel mai bine vândute titluri de la Bookfest.

  Pe primul loc în topul vânzărilor Polirom la Bookfest s-a clasat volumul "Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România", coordonat de Sandra Pralong, Pe locul al doilea se regăsesc, la egalitate, "Jacob se hotărăşte să iubească", de Cătălin Dorian Florescu, şi "Provizorat", de Gabriela Adameşteanu, iar pe locul al treilea s-a clasat "Nord-Vest", de Zadie Smith, şi "Onoare", de Elif Shafak.

   La Cartea Românească, cel mai bine vândut roman a fost "Kinderland", de Liliana Corobca, urmat de "Memorii în bocanci", de Călin Hentea, şi "O telenovelă socialistă", de Doru Pop.
  În total, Polirom şi Cartea Românească au vândut la târg peste 10.000 de volume.

  La Humanitas, cele mai vândute volume au fost cele două titluri semnate de Lucian Boia "Sfârşitul Occidentului?" şi "De ce este România altfel?", urmate de "O scurtă istorie ilustrată a românilor",de Neagu Djuvara, şi "Namaste. Un roman de aventuri spirituale în Nepal", de Sega.

  Cartea cea mai cerută la Humanitas Fiction a fost "Caietul Maiei", de Isabel Allende, urmată, în top, de "Cele şapte vieţi ale lui Felix K.", de Jan Koneffke, "Orele îndepărtate", de Kate Morton, şi "Soţul meu Michael", de Amos Oz.

  Cel mai bine vândut audiobook la Humanitas Multimedia a fost "De ce este România altfel?", în lectura lui Lucian Boia, urmat de "Despre seducţie", în lectura lui Gabriel Liiceanu, şi "Tunelul", de Ernesto Sabato, în lectura lui Răzvan Vasilescu.

  De asemenea, cel mai bine vândut volum de la Curtea Veche Publishing a fost "Monarhiile secolului XXI", de Sandra Gătejanu, urmat de colecţia "Cărţile copilăriei" şi de "Turnul", de Uwe Tellkamp. Cititorii care au vizitat standul Curtea Veche Publishing de la Salonul Internaţional de Carte Bookfest au putut sărbători cei 15 ani de activitate ai editurii prin reduceri de peste 50%, evenimente deosebite şi o tombolă aniversară. Fără a oferi cifre exacte, reprezentanţii Curtea Veche Publishing spun că au înregistrat vânzări cu puţin peste cele din anul 2012.

  Cartea de însemnări "Între acte" a lui Radu Beligan s-a vândut în 1.500 de exemplare la această ediţie a Bookfest, fiind bestsellerul Grupului Editorial ALL. Numai sâmbătă, în ziua lansării cărţii "Între acte", în prezenţa autorului Radu Beligan, au fost vândute 700 de exemplare.

  Pe locul al doilea în topul vânzărilor ALL se află "O poveste cu Horaţiu", de Doina Papp, o carte despre viaţa unui alt actor foarte îndrăgit de public: Horaţiu Mălăele. Ca valoare, după cartea lui Radu Beligan, locul al doilea este ocupat de "Agenda Medicală Merck. Medicul Casei".

  Topul vânzărilor ALL continuă cu romanul "Dacă citeşti asta înseamnă că am murit", de Andrew Nicoll, publicat în colecţia Strada Ficţiunii Contemporan, "Convorbiri cu Alex. Ştefănescu", de Ioana Revnic, şi "Garsoniera din pădurea de macarale", de Dan Chişu. Alte titluri de succes au fost: "Ali şi Nino", de Kurban Said, "Istoria universală" vol. I - "Preistoria şi Antichitatea" şi vol. II - "Evul Mediu. America precolumbiană şi hispanică", "Fraţi de cruce", de Ingvar Ambjørnsen, şi seria de cărticele educative pentru copii "Pixi".

  "Volumul vânzărilor a fost aproximativ acelaşi cu cel de anul trecut. Ne aşteptam ca «Între acte», de Radu Beligan, să ocupe primul loc în top, este cartea cu care ne mândrim cel mai mult la acest târg. Este micul nostru semn de respect pe care, ca editură, îl aducem acestui colos al teatrului românesc", a declarat Mario De Mezzo, CEO Grupul Editorial All.
  Printre cele mai vândute colecţii ale editurii Litera s-a numărat "Mari interpreţi de folclor", de Marioara Murărescu. Volumul I, "Maria Lătăreţu", a înregistrat peste 350 exemplare vândute. Cartea este bogat ilustrată, mare parte din fotografii fiind adevărate documente de epocă (unele inedite sau, oricum, mai puţin cunoscute, obţinute prin amabila colaborare a moştenitorilor). CD-ul care însoţeste volumul reprezintă o antologie a celor mai valoroase cântece din repertoriul interpretei Maria Lătăreţu.

  "Tamara Buciuceanu. O viaţă închinată scenei", de Bogdana Darie, a numărat peste 300 de exemplare vândute, semn că actriţa este în continuare iubită şi apreciată. Foarte căutată a fost şi colecţia Bestseller, cu titlul "Furtuna războiului", de Andrew Roberts.

  Interesul pentru cărţile practice arătat de români reiese din numeroasele copii vândute ale volumului "Ghidul câinelui fericit", de Cesar Millan. Cartea "Secretele creierului uman", de Sam Wang şi Sandra Aamodt, a aşezat colecţia IQ230 la loc de cinste, titlul menţionat numărând aproximativ 100 de achiziţii din partea românilor. Volumul"Atracţia", de Sylvia Daya, fost cea mai cumpărată carte de ficţiune de la Litera.

  Foarte căutate au fost şi cărţile pentru copii apărute la Litera Mică. Seriile Disney English şi Disney AudioBook (poveştile clasice Disney în lectura Stelei Popescu) i-au fascinat pe cei mici, înregistrând peste 500 exemplare vândute din diferite volume: "Pisicile Aristocrate", "Maşini", "Peter Pan", "Regele Leu".

  Cărţile educative au fost, de asemenea, foarte căutate, un exemplu concludent în acest sens reprezentându-l titlul "De ce? Prima mea carte de întrebări" (seria National Geographic), vândut în peste 300 de exemplare. Personajele preferate ale copiilor descoperite în cărţi au însemnat numeroase exemplare vândute şi din seriile Marvel şi Tom & Jerry, volumul "Tom & Jerry. Distracţie pentru tot anul" fiind preferatul copiilor.

  La Editura Trei, la categoria ficţiune, pe primul loc în topul vânzărilor s-a clasat "Adevărul despre cazul Harry Quebert", de Joel Dicker, "Fata dispărută", de Gillian Flynn, "Jurnalul unui adolescent timid", de Stephen Chbosky, "Predică despre căderea Romei", de Jerome Ferrari, şi "Antologia Nebula 2012", de James Patrick Kelly & John Kessel.

  La categoria non-ficţiune, pe primul loc s-a clasat "A avea sau a fi", de Erich Fromm, urmat de "Cum să fii tu însuţi ca să trăieşti din plin", de Alain Braconnier, "Ce se petrece în grupuri", de R. D. Hinshelwood, "Psihiatrie, psihanaliză şi noua biologie a minţii", de Eric R. Kandel, şi "Nevoile esenţiale ale copiilor", de T. Berry Brazelton & Stanley I. Greenspan.

  Cel mai bine vândut titlu al editurii Nemira este "Mistici din Carpaţi şi alţi oameni slăviţi din istoria mântuirii" de Vasile Andru. Pe locul al doilea s-a clasat "Sub Dom", de Stephen King, urmat de "Jung. Îndrăgostit de suflet", de Lavinia Bârlogeanu, "Urzeala tronurilor", de George R.R. Martin (în format paperback), "Lumea-după-Google", de Alexandru Mironov, "Lupii din Calla", din seria "Turnul întunecat", de Stephen King, "Lupta celor nouă", de Pittacus Lore, "Richter 8.9", de Andrei Călăraş, "Cuadratura cercului", de Gheorghe Săsărman, şi "Borgia. Păcatele familiei" (format paperback).

  Peste 90.000 de persoane vizitaseră Salonul de Carte Bookfest 2013 până duminică, în jurul orei 16.00, a declarat pentru MEDIAFAX, Mihai Mitrică, directorul evenimentului. El a mai precizat că un bilanţ al ediţiei de anul acesta a Bookfest va fi făcut public în următoarea perioadă.

  Salonul Internaţional de Carte Bookfest este o manifestare de tradiţie organizată de Asociaţia Editorilor din România, sub egida Federaţiei Editorilor din România, cea mai importantă confederaţie patronală din mediul editorial românesc. Bookfest s-a impus încă de la prima ediţie, în 2006, în spaţiul cultural ca un eveniment care promovează lectura şi accesul consumatorilor de carte la produsele editoriale de calitate. Partenerul evenimentului este Ministerul Culturii.

Copacul Viu Îşi Leapădă Frunzele Veştede În Bătaia Furtunii

      „Îmi este tot mai greu să mă înţeleg,” spuse Cristian în timp ce îşi turna o porţie bună de cafea în ceaşcă. „De mai multe zile am impresia că totul îmi stă împotrivă, deşi încerc să fac tot ce pot să îmi controlez gesturile şi gândurile,” continuă aparent într-un monolog ce se închidea asemenea unui cerc din locul de început.

„Fii mai concret,” răspunse Mihai. „Nu este indicat să controlezi în detaliu ceea ce simţi, fiindcă mereu vor fi lucruri pe care involuntar le vei omite. Mai degrabă îţi recomand să evidenţiezi ce anume îţi cauzează suferinţa, iar după aceea să te concentrezi pentru identificarea unei posibile soluţii.”

„Nu înţelegi că nu există soluţie? De îndată ce aş exprima ceea ce simt cei din jur ar reacţiona împotriva mea fără să le pese de furtuna pe care o port în suflet,” replică Cristian plimbându-se nervos prin mijlocul camerei. „Sunt prins într-un joc fără ieşire, iar acest lucru mă deprimă fiindcă nu intuiesc nicio rezolvare, ci doar o continuă suferinţă până la disoluţia deplină a propriei mele persoane.”

Vântul bătea cu putere în fereastra ce dădea către un parc în care zăreau mai multe alei pe care nu se plimba nimeni la acea oră târzie când noaptea lua în stăpânire oraşul cu tot ce cuprindea el. Norii se strânseseră, iar picuri mari de ploaie începeau să cadă ştergând suprafaţa netedă a drumului din faţa casei şi trotuarele flancate de copaci plini de frunze ce foşneau ca într-un cor de glasuri ce vorbeau prin sunete continue ce ţineau loc de cuvinte.

„Cauţi o soluţie?” simţi nevoia să intervină Mihai. „Dacă aşa stau lucrurile, atunci eşti pe calea cea bună! Deseori, drumul către ieşirea dintr-o circumstanţă defavorabilă începe prin simplul efort de a depăşi barierele ce te înconjoară, chiar dacă pe moment nu ai încă viziunea continuării jocului vieţii,” continuă el. „Îţi spun din experienţă, că de fiecare dată când ajungi în ‘locul fără ieşire’ la scurt timp se produce o schimbare majoră şi se trece într-un nou cadru.”

„Vorbe, vorbe şi iar vorbe! Tu crezi că exagerez când spun că nu mai identific vreo soluţie? Că în jur nu întrezăresc nicio ieşire? Şi cel mai grav este faptul că nu mai suport acest joc al dedublării prin care îmi maschez simţămintele. Cât timp pot să merg în felul acesta?” izbucni Cristian lovind fără să vrea colţul unui scaun ce se răsturnă cu zgomot pe podea.

Un fulger străluci prin mijlocul cerului. Imediat, glasul unui tunet anunţă începerea furtunii. Vântul bătea în rafale ce îndoiau copacii, smulgea frunzele şi târa crengi rupte pe mijlocul străzii. Ploaia devenea tot mai puternică, iar stăvilarele cerului se deschiseră pentru a permite râurilor nevăzute să se reverse peste pământ, locuri şi oameni, mai precis asupra acelor nefericiţi ce subestimaseră forţa furtunii şi se aventuraseră pe jos sau cu maşina să iasă prin oraş.

„Nu sunt doar vorbe,” răspunse Mihai. „După cum ştii, dinamica naturii se reflectă prin alternanţe ce contrastează violent precum noaptea faţă de zi sau iarna faţă de vară. Această alternanţă este normală, dar noi, oamenii, avem tendinţa să ne construim sisteme de gândire ce ignoră alternanţa contrariilor. De exemplu, avem o gândire de ‘vreme bună’ pe care o construim cu atenţie şi migală, dar ignorăm venirea principiului contrariu pentru care nu ne pregătim defel,” continuă el. „Din această cauză, în loc să ne întărească experienţa alternării principiilor, ajungem să fim slăbiţi tot mai mult, fiindcă pregătirea noastră rămâne unilaterală.”

„Ce vrei să spui?” replică tăios Cristian. „Cum să îmi construiesc o viziune de ‘vreme rea’ fără să ajung să mă deprim? Tu crezi că este simplu să ţi se distrugă universul interior datorită trecerii prin experienţe demoralizatoare? Sau subestimezi forţa adevăratelor încercări ce îţi şubrezesc până la limită resursele interioare? Nu cred că eşti realist în ce afirmi, ci mai degrabă oferi nişte sfaturi aparent logice, dar lipsite de temeiul experienţei.”

„Nicidecum,” răspunse Mihai. „Am o experienţă apreciabilă în a înţelege logica alternării fenomenelor în propria mea viaţă. Pe parcursul mai multor zeci de ani am observat cum trecerea de la o extremă la alta a contextului în care mă aflam nu şi-a schimbat vreodată maniera de manifestare. Dacă te raportezi doar la o perioadă scurtă, într-adevăr, lucrurile par dezechilibrate; dar dacă măreşti scara timpului, atunci vei remarca o interesantă armonie, ce scapă percepţiei de moment.”

Norii trecuseră, iar luna apăru pe cer în toată splendoarea ei. Nu era complet plină, dar contururile sale ovale confereau grandoare stelelor ce o înconjurau asemenea unor jerbe întinse pe suprafaţa netedă şi mată a cerului. Vântul devenise calm, continuu şi mângâia coroanele copacilor. Liniştea se aşternu peste întreaga zare, în timp ce luminile oraşului licăreau timid asemenea unor licurici împrăştiaţi printre firele de iarbă.

„Vrei să spui ca dacă voi privi dintr-o perspectivă mai amplă, atunci voi putea distinge o soluţie oferită chiar prin schimbarea ce va veni?” răspunse Cristian de data aceasta pe un ton calm. „Da, ai dreptate când spui că există o alternanţă a principiilor, iar închiderea perspectivei precede deschiderea sa ulterioară. Îmi aduc aminte când în adolescenţă am vrut să îmi pun capăt zilelor din cauza unor suferinţe, pe care acum le consider de-a dreptul ridicole. Doar instinctul de conservare m-a scăpat în acea ocazie, dar revizuind experienţa după treizeci de ani, îmi dau seama că lipsa de perspectivă îmi îngusta viziunea şi nu îmi oferea nicio altă soluţie.”

„Îmi pare bine că ai înţeles acest  lucru,” spuse Mihai în timp ce privea pe fereastră către cerul bogat de stele. „Din perspectiva prezentului este imposibil să distingi viitorul. Însă dacă vei lua în considerare toată experienţa vieţii prin care ai trecut, atunci vei identifica principii ce animă întreaga existenţă şi care nu se schimbă vreodată. Astfel, când ajungi la o limită de netrecut, cu siguranţă că urmează un salt neaşteptat pentru ca jocul să continue mai departe. Nu trebuie decât să aştepţi în linişte şi cu răbdare schimbarea situaţiilor din jur; dacă vrei, este asemenea furtunii, ce nu poate dura la nesfârşit, ci după un timp de dominaţie, se retrage în tăcere pentru a lăsa loc derulării normale a lucrurilor.”

Cristian renunţă să mai bea o nouă ceaşcă de cafea. Privi cerul şi remarcă frumuseţea naturii după trecerea furtunii şi adăugă ca pentru sine: „Cred că este timpul să mergem la culcare. În fond, mâine va începe o nouă zi şi nu am de gând să o împovărez cu greutăţile lucrurilor prin care am trecut!” răspunse el în timp ce părăsea camera şi îşi abandona îndoielile asemenea copacului ce îşi leapădă frunzele veştede şi crengile moarte în bătaia vântului furtunii.

Octavian Lupu
Bucureşti
28.04.2014

Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad – protagonist al unui proiect balcanic de amploare

    Actorii Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad vor fi, la începutul anului viitor, protagoniștii unui spectacol cu o distribuție internațională de amploare. Este vorba despre un proiect care va reuni pe aceeași scenă artiști din nouă țări din zona balcanică. Proiectul a fost inițiat de Teatrul de Stat din Bursa, Turcia, cu prilejul primei ediții a Festivalului Internațional al Teatrelor Balcanice “Balkan Breeze”, eveniment la care trupa teatrului arădean a participat cu spectacolul “Orchestra Titanic”, în regia lui Alexander Hausvater.

   “Pornim un proiect internațional în care implicăm artiști din toate țările prezente în acest festival. Vom construi un spectacol din distribuția căruia să facă parte actori din toate țările balcanice, un spectacol cu actori din 8 sau 9 țări. Ne dorim ca spectacolul să fie unul itinerant. În vom “plimba” pe scenele din ţările din care fac parte actorii din distribuţie. Actorii arădeni sunt de altfel primii pe care i-am trecut pe lista acestui proiect.” spune Arzu Tan Bayraktutan - managerul Teatrului de Stat din Bursa.

   “Proiectul acesta e o onoare și o provocare pentru noi. Dimensiunea lui și faptul că Teatrul Clasic este singurul teatru din România implicat în acest proiect nu poate decât să ne responsabilizeze. Până acum, am pus la punct, împreună cu inițiatorii proiectului, primele detalii tehnice legate de durata și locația repetițiilor.  Urmează ca în lunile următoare să ne decidem asupra textului pe care vom lucra precum și a numelor actorilor implicați.” spune Bogdan Costea – managerul Teatrului Clasic “Ioan Slavici”.
Prima reprezentație a noii producții internationale va avea loc în luna martie 2015, în deschiderea celei de a doua ediții a Festivalului Internațional al Tărilor Balcanice “Balkan Breeze” de la Bursa, Turcia.


                                                                                                                                                                                                                                                            Stejarel IONESCU, Timişoara 

                          CRONICA  NOPȚII

                                                                                                                                     La lumânare, în fapt de seară,


Aleg cuvinte din călimară...

Ca pe mărgele puse pe aţă

Le-nşir în stihuri dându-le viaţă

Pun la uscat cuvintele ude


Dangăt de clopot, trist se aude

În paraclis lumânări s-au aprins

Încă un suflet,de lut s-a desprins...

Trăind, şi-a dus crucea în suferinţă

Primeşte-l Doamne, cu îngăduinţă

Pace,sfinţeşte-i pe veci mormântul

Noaptea vopseşte cu tuş pământul

Şi tot în noapte, un prunc se va naşte

Lacul din vale dă-n clocot de broaşte

Palidă, luna contemplă rece

Pe bila de lut, ce se petrece

O viaţă s-a dus, altă viaţă pulsează

În noaptea ce doarme, în noaptea ce-i trează!

  Mihai Horga  

 

     Horga Mihai

   S-a născut în 07.11.1941, în Iaşi. Locuieşte în Roman (Neamţ)

   Volume de versuri publicate: Clepsidra Vieţii, Trecător…pe zebra vieții (2009, 2010), Gânduri pe litere (cugetări, 2011).

   Colaborator la reviste din România: Singur, Boema, Constelaţii diamantine, Melidonium, şi din diaspora: Lumea românească, Gândacul de Colorado, Orizont creştin, Aşii români, NY Magazin.

   Este pasionat de epigrame, fiind inclus în cartea “Secera şi barosul”, tipărită la Cluj în anul 2013.

PRIZONIERĂ LA PELEŞ

                                                                                                                                                                                              Motto: „Iarba ascunde, ploaia şterge.”
                                                                                                                                                                                                                            (Victor Hugo, „Mizerabilii”)


     Noaptea trecută m-am visat la Peleş. În vis, pătrunsesem în castel la miezul nopţii. Neştiută de nimeni, treceam dintr-o sală în alta, admirând basoreliefuri, cărţi rare, statuete şi armuri. Pe neaşteptate, în timp ce vizitam Marele Salon, luminile candelabrelor s-au stins. Nicăieri, nici o lampă de veghe. Lovindu-mă de mobile, pipăind pereţii, încercam să găsesc o ieşire. Cu greu, am dat peste o uşă. Mâna mea nesigură a apucat clanţa şi a apăsat-o. Uşa s-a deschis. Mă aflam afară din castel, căci distingeam conturul statuilor din Grădina Italiană. Cerul nu se vedea, iar tăcerea munţilor din jur făcea întunericul să pară şi mai dens. Ştiam că pentru a părăsi grădina era suficient să cobor treptele ce duceau spre aleea principală. Odată ce treceam de scări, aveam să o apuc spre Sinaia. De acolo, îmi mai rămâneau doar câţiva paşi până în oraş.

Ajunsă la scări, am pus piciorul pe prima treaptă. Şi pe a doua. Apoi, un ţipăt prelung a despicat zările. Atinsesem cu vârful pantofului un trup. De-a curmezişul treptelor zăcea cadavrul unui soldat necunoscut, mort în luptele de pe Valea Prahovei, din Primul Război Mondial. Îi distingeam în întuneric ochii căscaţi în orbite, mâinile întinse pe lângă corp. Îi simţeam hainele prefăcute în zdrenţe şi trupul mumificat, înfăşurat în pânze de păianjen, mirosind a praf şi a umezeală. O voce necunoscută, venită din neant, îmi spunea că soldatul fusese dezgropat pentru a i se găsi un nou mormânt. Până când se va întâmpla aceasta, el rămâne pe scările Grădinii Italiene. Mi se interzicea să păşesc peste trupul său. Urma să zăbovesc acolo, alături de el. Eram prizonieră la Peleş.  În clipa aceea, şiroind de sudoare, m-am deşteptat din somn, în patul din camera de hotel de la Sinaia.

Sosisem la Sinaia cu o seară înainte. Era începutul lui aprilie şi îmi petreceam aici o săptămână de concediu. La coborârea din tren mă întâmpinase o ploaie rece şi măruntă, ce se prelungise întreaga zi. Spre seară, luasem hotărârea să ies la plimbare, cu toate că ploaia nu se oprise. Pe drumul pietruit ce urcă şerpuind către Peleş, nici ţipenie de om. Vântul zgâlţâia copacii, făcându-i să se tânguie, iar pârâul Peleş cobora zbătându-se cu furie. Dughenele din lemn la care se vând suveniruri aşteptau zăvorâte, vremea însorită. M-am apropiat de castel. Se aprinseseră felinarele şi la lumina lor, Peleşul semăna cu o uriaşă pasăre măiastră, dormind într-un cuib de munţi. Statuile sale, poleite acum de ploaie, aveau fragilitatea şi distincţia porţelanurilor expuse în vitrinele de antichităţi.

Singură în acel loc încărcat de istorie, trăiam fiorul Peleşului. În jurul meu înviau umbrele celor ce îşi purtaseră cândva paşii, pe aici: regi, regine, persoane cu vază, dar şi oameni simpli, umili - soldaţi, ţărani, orăşeni. Luna plină dădea şi mai multă personalitate castelului, reflectându-şi lumina în vitraliile sale. Decorul plin de farmec şi singurătatea îmi trezeau puternice emoţii. Nimic nu avea aerul mediocru şi agresiv al oraşului contemporan. Înfrigurată şi sensibilizată de impresiile acestea, parcă mi se făcuse frică. Am decis să mă întorc. La coborâre, simţeam fiecare petic de pământ din drumul de la Peleş ca fiindu-mi familiar, oglindind în el în mod natural, atât cerul limpede, cât şi furtunile vremurilor de demult. De la Peleş, paşii m-au purtat la Cimitirul Eroilor. Aici, două tunuri din Primul Război Mondial străjuind intrarea şi în rest, cruci.

Emoţii pioase mă încercau, în timp ce desluşeam misterul acelor cruci. La lumina albastră a telefonului mobil, citeam inscripţiile de pe ele. Pe unele era scris numele soldatului decedat, pe altele nu exista nici o menţiune legată de acesta. Un număr fatidic le unea pe toate într-un destin comun: 1916. Observam de aproape crucile, sub ploaia deasă, în vântul ce bătea disperat. Aplecată asupra unei cruci, am simţit pe umăr atingerea timidă a unei mâini. Am tresărit. Lângă mine stătea o ţărancă, purtând pe braţ un paner încărcat cu coşuleţe din răchită în care, înfipte într-o bucată de muşchi de pădure, lâncezeau, botezate de ploaie, câteva flori de iarnă încadrate de ramuri ciuntite de merişor.

-    Cum m-ai speriat! Cine eşti? De unde ai apărut?, am întrebat-o.
-     N-am vrut, fata mea, să te sperii, mi-a răspuns ea. Ia-mi şi mie un coşuleţ. Să mă duc şi eu acasă, că s-a făcut noapte.

Îi plătesc un coşuleţ. Aşa cum stă, indiferentă şi importantă lângă o cruce, în straiele ei de săteancă, privind cu jind spre mâinile mele, în timp ce îi întind banii, femeia aceasta îmi pare un exemplar al celor ce supravieţuiseră cu stoicism, de la începuturile lumii, dezastrului şi singurătăţii. Nu mă simt în stare să intru în vorbă cu ea, deşi acesta ar fi poate, un lucru necesar. Aşez coşuleţul cu flori lângă o cruce şi plec spre hotel. Încerc să mă conving că tristeţea insportabilă pe care o simt nu are legătură cu mine, că se află în afara existenţei mele. Părăsesc cimitirul şi o iau prin curtea Cazinoului, pe lângă hotelul Palas. Noaptea, m-am visat prizonieră la Peleş.

Dimineaţa următoare s-a arătat cu cer catifelat, fardat cu roşu şi trandafiriu în obraz. Ploaia încetase, lăsând loc soarelui.  Iarba avea un verde timid şi transparent, iar pomii păreau împodobiţi cu mici perle albe şi roz. Până la sfârşitul concediului, timpul a trecut binefăcător, luminat de prospeţimea primăverii. Reluam în fiecare seară, într-o rutină amuzantă şi naivă, drumul până la Peleş şi înapoi, prin Cimitirul Eroilor. Instinctul mă îndemna să revin acolo, în căutarea a ceva ce nu îşi găsise răspunsul.

Este ultima zi la Sinaia. La plecare, descopăr că în gară se toarnă un film despre  bătăliile date aici în Primul Război Mondial. Din această cauză, toţi cei care luăm trenul spre Bucureşti suntem conduşi la altă linie decât cea de pe tabela de „Plecări”. Pe peron defilează trupe de soldaţi în uniforme gri-albastre. Un regizor le dirijează mişcările, în timp ce, din sala de aşteptare a gării, oameni curioşi se holbează la ei. Între aceştia, pe primul rând, se înfiinţase săteanca de la care cumpărasem coşuleţul cu flori, în cimitir. Unde şi-o fi lăsat acum panerul?

Mă urc în tren. Se dă semnalul şi vagoanele se pun în mişcare. Prin faţa ochilor mei se perindă pentru ultima dată, femeia cu florile, mulţimea de gură-cască  şi la sfârşit, regizorul şi soldaţii, figuranţi într-un film al cărui unic mister este că neştiindu-i numele, nu voi afla niciodată unde şi când are să ruleze. La Bucureşti, mă dau jos din tren şi o pornesc cu bagajul în mână spre ieşirea din gară. Aleg un taxi.

-    Liber?, îl întreb prin geamul coborât, pe şoferul aflat la volan.
-    Liber, îmi răspunde el.
Mă aşez pe bancheta din spate şi îi indic adresa.
-    Aici locuiesc, îi spun. Mă duceţi şi pe mine până acasă?
-    Vă duc oriunde, îmi răspunde el evaziv, la munte, la mare.
-    La Peleş?
-    La Peleş.


                                                                                                                                                                                                                                                                       Corina Diamanta Lupu 
                                                                                                                                                                                                                                                                     Bucureşti, 25 martie 2014

Radu Beligan a intrat în Cartea Recordurilor: Cel mai longeviv actor aflat încă în activitate pe scena de teatru

de Dorina Calin  

Radu Beligan, care va împlini, sâmbătă, 95 de ani, va primi titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena de teatru din partea Cărţii Recordurilor Guinness, duminică, la Teatrul Naţional Bucureşti, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX.

Duminică, la Teatrul Naţional Bucureşti, imediat după spectacolul "Egoistul", jucat şi regizat de Radu Beligan, acesta va primi titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru. Spectacolul va începe la ora 19.00.
 
Premiul îi va fi înmânat de prezentatorul TV Cătălin Măruţă, care, împreună cu echipa emisiunii "La Măruţă", a făcut demersurile pentru ca numele actorului Radu Beligan să fie înscris în Guinness World Records.

Radu Beligan va fi sărbătorit şi în ziua în care împlineşte 95 de ani, pe 14 decembrie, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, unde cel mai longeviv artist al scenei româneşti va juca în premiera "Lecţia de violoncel", în regia lui Felix Alexa.

Radu Beligan împarte de peste 70 de ani bucurii, emoţii şi sentimente tuturor celor care umplu cu entuziasm sălile de spectacole.

Radu Beligan, născut pe 14 decembrie 1918, are o bogată activitate în teatru, film, televiziune şi radio. El a interpretat roluri celebre, în mari capodopere ale dramaturgiei române şi universale, piese semnate, printre alţii, de Ion Luca Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Muşatescu, Mihail Sebastian, William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Eugen Ionescu, Jean Anouilh etc. Totodată, el este cunoscut publicului român în calitate de regizor al unor spectacole precum "Egoistul" de Jean Anouilh, "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, "Doctor fără voie" de J. B. P. Molière, "Străini în noapte" de Eric Assous.

Radu Beligan a fost director al Teatrului de Comedie din Bucureşti, între anii 1961 şi 1969, şi director al Teatrului Naţional Bucureşti, între 1969 şi 1990. Totodată, a fost profesor la Institutul de Teatru şi Film, între 1950 şi 1965, şi a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 2004, în semn de recunoaştere a activităţii sale în domeniul artei.

A fost decorat, printre altele, cu Ordinul "Serviciul Credincios" în grad de Mare Ofiţer, Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur şi colan şi Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare în grad de Ofiţer, din partea Franţei. Este Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti.

Techirghiol sau câteva motive pentru care îndrăgesc acest loc

  Florina STER 
 

   De mai bine de cinci ani, în fiecare vară spre sfârșit de iulie și început de august, iau calea Techirghiolului. Asta după ce medicii mi-au recomandat să tratez cu fizioterapie o afecțiune destul de gravă a coloanei vertebrale. Revederea acestor locuri după o perioadă de mai bine de zece ani a avut asupra mea un anumit impact psihologic.
 

Desigur, am încercat eu să-mi explic, în tinerețe ești mai puțin pretențios, vezi lucrurile mai idealist, dar și mai superficial. Te simți bine oriunde și oricum, te mulțumești cu ce ți se oferă.
 

În timp, am devenit mai pretențioasă, o dată pentru că am îmbătrânit și apoi pentru că am dobândit mai multe elemente de comparație.
 

În prezent, oricât de binevoitor ai fi, nu poți să nu remarci aspectul neglijent și sărăcăcios al acestei stațiuni, atât de benefice sănătății.
 

Ea se află doar la 8 km depărtare de Constanța, la o altitudine de 20 de metri deasupra mării și doar la 150 de metri depărtare de mare.
 

Clima este foarte plăcută și constantă. Te bucuri aici de aerosolul lacului, cât și al mării. În afara aerului benefic, vreau să insist și asupra binefacerilor apei și nămolului; apa este foarte sărată, cu o concentrație de 35% sare, pe când marea conține numai 13%. Ea este considerată o apă cloro-sodică magneziană, concentrată.
 

Statuia lui Tekir și a măgarului său de pe malul lacului îți amintește de legenda care ne vorbește despre binefacerile nămolului. Și ele sunt aievea căci numai așa se poate explica de ce atâta lume vine vara aici, în ciuda condițiilor care nu mai sunt ca altădată.
 

La fel ca aceste persoane sunt și eu, căci, foarte optimistă, pe la ora șapte dimineața, cobor strada ce duce spre lac.
  Imaginea este de basm.
 

Soarele abia ieșit din mare încălzește blând și îmbietor, cerul azuriu te copleșește cu claritatea și culoarea sa, în timp ce luciul argintiu al lacului strălucește intens. De la distanță ți se pare o oglindă fermecată, imensă, care te cheamă ca o vrajă. Abia când te apropii auzi în diminețile liniștite mișcarea apei, într-un clipocit timid.
 

Dar nu întotdeauna este la fel. Atunci când briza bate, clipocitul acesta se transformă într-o ritmicitate tumultuoasă, accentuată de țipătul pescărușilor. Căci, în aceste zile cu briză, pescărușii se ospătează cu bunătățile lacului.
 

Trec pe malul lacului spre băile reci ale stațiunii. Desigur, arșița verii pârjolește tot ce-i verde și cum la noi apa costă și primăriile se plâng că nu au fonduri, tot ce e verde se transformă în galben-pai, cu excepția sălciilor pitice, specifice locului.
 

La ora aceea matinală, rândunelele de mare și puii de cioară caută prin iarba uscată și pe aleile asfaltate resturile de mâncare. Sunt foarte nostime în această comuniune de supraviețuire.
 

Biserica cea nouă din curtea mănăstirii „Sfânta Maria”, impunătoare, cu crucea clopotniței în stil bizantin, este așezată cu fața spre lac și parcă veghează liniștea stațiunii. În același timp, te invită să descoperi în curtea mănăstirii o bijuterie arhitecturală, o bisericuță din lemn adusă din Maramureș încă din timpul patriarhului Iustinian. Nu se poate să o eviți dacă ai venit la Techirghiol.
 

Tot aici ai să descoperi mormântul celui căruia i s-a spus „gânditorul de la malul mării”, părintele Arsenie Papacioc.
 

Dar să revin la programul meu zilnic.
Mă grăbesc să intru în incinta băilor. Este foarte important căci a apuca un șezlong este lucru mare. Un șezlong în stare bună, căci rupte sunt destule.
 

Curățenia lasă de dorit. Dacă odată băile se bucurau de o activitate pe măsura renumelui, acum te întrebi pentru ce am plătit intrarea căci… nimeni nu face aici nimic. Din când în când vin gălețile cu nămol, nămol destul de drămuit, deși nimeni nu consumă nimic pentru a-l produce, ci doar pentru a-l transporta.
 

La ora aceea suntem puține persoane, dar nu ne plictisim, căci câțiva câini vagabonzi ne țin companie.
 

Scoți o carte, o revistă, lumina puternică ne ajută la citit pe cele care am trecut bine de prima tinerețe. Dar nu ai parte prea mult timp de liniștea binefăcătoare a dimineților de vară căci, nerăbdătoare să-și găsească un loc, sosesc pe rând doamnele. Fără să vrei, le auzi cum povestesc câte au făcut deja, până la această oră. Majoritatea sunt localnice sau de prin împrejurimi. Au udat curtea și grădina, au cules câteva fructe și legume sau au făcut deja o ciorbiță. Îmi plac aceste femei, majoritatea foarte modeste. Se vede că nu prea au avut parte de răsfăț în viață. Cu toate acestea, dau dovadă de multă tenacitate când este vorba de a înfrunta pe cineva.
 

După două-trei ore de plajă, facem o baie scurtă și apoi atacăm gălețile cu nămol, acea cremă neagră atât de binefăcătoare oaselor.
 

Îmi amintesc cum, într-o vară, un grup de nemțoaice, nu foarte tinere dar foarte simpatice, mulțumite de rezultatele tratamentului, s-au așezat în șir indian și și-au scris cu nămol pe piept câte o literă din cuvântul „Auf Wiedersehen” și au ieșit râzând din pavilionul băilor. Facem excepţie de tot ce este în jurul nostru și încercăm să profităm de soare, de nămol și de apa lacului. Așa că, cremuite, mulțumite, așteptăm acum să se usuce nămolul. Până atunci ne angajăm în discuții, despre una, despre alta, până când, ca din senin, apar "baticurile ambulante", cu niște voci ademenitoare, ce ne pun pe toate în mișcare: "Hai fetele, frumoasele, avem rochițe, fustițe și bluzițe". Și să ne vezi pe toate cum dăm năvală. Dacă nu cumpărăm, măcar să privim. Căci cine ne face în altă parte o invitație atât de caldă sau ne spune atât de șăgalnic "fetele… frumoasele"??
 

Cum să nu te bucuri de acest moment, pentru că, sincer vorbind, unde îl mai întâlnești în altă parte? Niciunde în alt loc din lume.
 

Chiar dacă  ai făcut o băiță în apa lacului și mai păstrezi pe piele un strat de sare, nimeni nu protestează dacă vrei cu tot dinadinsul să probezi ceva. Apoi, ai posibilitatea să negociezi. Și uite așa, cu un buget modest, poți nu numai să-ți tratezi durerile, ci să-ți mai îmbogățești și garderoba.
 

Deci nu ne plictisim nici un moment.
 

Cu stratul de nămol bine uscat pe noi, intrăm în apa lacului, unde profităm din plin de ușurința cu care, datorită salinității, ești ținut la suprafața apei. Și apoi, apa lacului, foarte caldă, îți permite să te îmbăiezi cât dorești, fără vreun pericol de răceală.
 

Nici aici nu ne plictisim, pentru că abia începe câte o doamnă să ne prezinte vreo rețetă culinară, că să ne vezi pe toate cum facem cerc în jurul ei, mai cerând câte un amănunt și regretând că  nu avem posibilitatea să ne și notăm.
 

Diminețile sunt pline la Techirghiol.
 

Abia ai timp să faci câte sunt de făcut.
 

După plajă, dai o raită prin micuța piață a stațiunii, căci aici ai posibilitatea să faci o cură adevărată de roșii, vinete și ardei, legume cultivate în grădinile localnicilor. Aici salatele au un gust aparte – căci legumele sunt foarte parfumate – ele fiind culese doar atunci când sunt bine coapte.
 

Cât despre pepenele verde, sau lubeniță, în nici o altă parte a țării (poate doar în sud) am mai mâncat o așa bunătate. Proaspăt culese, bine coapte și puse puțin la rece, ele sunt desertul cel mai delicios al sezonului.
 

Zilele trec repede una după alta și, la finalul sejurului, de fiecare dată când merg spre gară, simt ce benefică a fost șederea mea aici. Iar la plecarea trenului, după ce mai arunc o singură privire spre lac, îmi spun "Adio, dar… mă-ntorc la tine.

Cu bine!"

                          Expoziția „Europolis” la muzeul Farul Vechi din Sulina

   Miercuri, 11 septembrie 2013, orele 17:00, a avut loc la Muzeul Farul Vechi din Sulina vernisajul expoziţiei foto-documentare “Europolis” și lansarea albumului Europolis. Destinul unui oraș – titlul unui roman.

Pentru recuperarea, revigorarea și valorificarea diversității culturale sulinene, aflată astăzi în impas, cei implicați în proiect au adus în circulație (prin intermediul expoziției și albumului) documente inedite, fotografii, manuscrise, cărți poștale, hărți ș.a. cu scopul de a conștientiza, în primul rând, comunitatea locală asupra riscului alterării sau chiar pierderii valorilor culturale specifice diferitelor etnii trăitoare la Sulina, propunând totodată, ca model de bună practică, preluarea modelului din trecut. În acest sens, dincolo de valorificarea patrimoniului cultural multietnic, prin prisma expoziției realizate se urmărește crearea unui spațiu de dialog multicultural, care să faciliteze întâlniri între membrii comunităților etnice din orașul Sulina. Acest prim pas a fost făcut la vernisarea expoziției când, în curtea „bătrânului far”, s-au aflat reprezentanți ai tuturor minorităților conlocuitoare din Sulina: ucraineni, lipoveni, greci, armeni, italieni.

La acest eveniment deosebit de important prin impactul și scopul său nobil de protejare a unui areal încărcat de istorie și civilizație trecută, au fost prezenți reprezentanți de marcă din lumea culturală și muzeistică din țara noastră și enumerăm aici: dr. Lucian Chişu, director al Muzeului Naţional al Literaturii Române Bucureşti, dr. Ionel Cândea, director al Muzeului Brăilei, dr. Radu Ştefănescu, director al Muzeului de Istorie Braşov, dr. Florin Topoleanu, manager al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, Iulian Vizauer, director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Tulcea, dr. Adrian Pohrib, director al Serviciului Județean Galați al Arhivelor Naționale, Raluca Petrov, director al Biroului Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Ilinca Mihăilă, Biblioteca Orășenească Sulina.

Pentru realizarea expoziției și albumului un aport deosebit și-au adus locuitorii Sulinei, cărora le mulțumim și pe această cale și pe care ne simțim datori să-i enumerăm aici: d-na Ecaterina Dracopulos Gheorghe (președinta comunității elene), Angelica Neranzi Roșca (vicepreședinta comunității elene), d-na Maria Neranzi, dl. Andrei Geambașu, d-na Anca Cernamoriț, fam. Ecmegean (comunitatea armeană), d-na Paula Cocineanu (comunitatea ucraineană), dl. Diomid Sipatchin și fam. Sava (comunitatea rușilor-lipoveni), fotograful Liviu Simioncencu, colecționarul Gheorghe Comârzan (care a donat toate obiectele de navigație expuse la Farul vechi Sulina), preotul paroh Olaru Vasile (Biserica grecească Sf. Nicolae), preotul paroh Măcăilă Marian (Catedrala Ortodoxă Sf. Alexandru și Nicolae).

Expoziția va fi itinerată la Tulcea (Muzeul de Istorie și Arheologie) și București (Muzeul Național al Literaturii Române), revenind apoi la Muzeul farul vechi din Sulina.

Expoziția și albumul sunt realizate în cadrul proiectului “Europolis” finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și implementat de Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea cu partenerii: Muzeul Național al Literaturii Române București, Serviciul Județean Galați al Arhivelor Naționale, Biblioteca Orășenească Sulina. Colaboratori au fost: Biroul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Rețeaua Națională a Muzeelor din România.

Sursa: ZIARUL DE TULCEA

Medalion Radu Beligan

    de Anca ŢENEA

„Dacă viaţa este o călătorie scurtă, trebuie să o facem la clasa întâi“, spunea cândva Radu Beligan. Dacă aruncăm o privire retrospectivă la ceea ce a realizat, îl putem lua drept un exemplu grăitor de călătorie reuşită.

 Până la 94 de ani, a jucat zeci de roluri cu casa închisă, a adunat titluri semnificative, iar secretul său pare simplu: iubirea pentru ceea ce facem, în ciuda tuturor întâmplărilor din jurul nostru.

 Cunosc persoane care încearcă de câţiva ani să îşi cumpere bilet la piesa Egoistul. Mai ştiu persoane care au stat ore întregi la cozi în faţa casieriei teatrelor pentru a prinde acest bilet. De fiecare dată, argumentul lor este: „Joacă Beligan, trebuie să îl vedem“. La finalul piesei, toţi au un zâmbet de recunoştinţă pentru actorul şi regizorul Radu Beligan. Pentru ceea ce este: un domn al teatrului şi al filmului românesc.

 Pe Radu Beligan l-am văzut în atâtea piese şi filme, încât inventarierea lor ar fi un proces monoton şi sec. Fiecare dintre ele a avut o valoare prea mare pentru spectatori, dar şi pentru el, încât ar fi socotită o blasfemie a le trece doar la capitolul statistică. La 94 de ani, joacă şi vorbeşte despre teatru cu aceeaşi pasiune cu care a şi-a început viaţa pe scenă. „Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opoziţiile. Teatrul te învaţă să îl cunoşti şi să îl iubeşti pe celălalt“, spune maestrul pe site-ul personal. În afara respectului din partea spectatorilor săi, acesta are şi recunoaşteri oficiale: din 2004, este membru al Academiei Române, iar în 2011 a primit o stea pe Walk of Fame Bucureşti.

 Actorul cu cea mai lungă carieră teatrală din România s-a născut la Bacău, pe 14 decembrie, în anul României Mari, aşa cum îi place chiar lui să spună. S-a născut într-o familie cu tată român şi mamă grecoaică, iar talentul artistic a venit din ambele părţi. Nu de mult timp s-a aflat că este, de fapt, rudă cu Ion Creangă.

  Bunica sa, povesteşte el pentru revista Toate Artele, îi spunea adesea că este verişoară cu binecunoscutul scriitor. „Nici acum, după atâta vreme de când ea a plecat dintre noi, nu am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele ei deoarece era o femeie modestă, cucernică şi cu frică de Dumnezeu şi, pentru că, din cauză că bunica mea nu ştia să scrie şi să citească, îl socotea pe Creangă drept vărul Nică, nicidecum o celebritate naţională“, declara el pentru aceeşi publicaţie. Şi printre rudele mamei sale există un alt personaj faimos – şi anume Jean Moscopol, cântăreţul interbelic.

 În afară de poveştile bunicii sale despre vărul Nică, Radu Beligan îşi mai aminteşte şi cum, în copilărie, improviza scenete cu prietenii săi. Construia câte o scenă în grădina gării – unde lucra tatăl său – şi le distribuia tuturor roluri. Teatrul a trecut de la joacă la ocupaţie serioasă atunci când a dat admitere la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. A picat examenul, însă i-a scris Luciei Sturdza-Bulandra şi a convins-o să îl primească la cursurile sale. „Dacă o să fii serios, o să faci o mare carieră“, i-a spus actriţa. Şi a avut dreptate. Noi, cei care am urmărit Take, Ianke şi Cadîr atunci când eram în şcoală, am trăit suspansul din Cuibul Salamandrelor şi am aşteptat cuminţi la coadă pentru un bilet la Egoistul poate că ar trebui să îi fim recunoscători că s-a lăsat convinsă de talentul lui Beligan...După acest moment, începe să joace la Teatrul Muncă şi Voie Bună, iar mai târziu la Teatrul din Sărindar, care fusese deschis de Maria Filotti şi de Tudor Muşatescu. Viziunile despre lumea teatrală se împletesc din ce în ce mai strâns cu opţiunile politice. Sedus de doctrina de stânga, se împrieteneşte cu intelectuali ce îi împărtăşeau ideile, cum ar fi Geo Bogza. Se identifică din ce în ce mai tare cu teatrul jucat de ruşi, cu idealul pieselor şi devine vehement împotriva fascismului. Ba mai mult, îşi exprimă în mod direct dezaprobarea faţă de ceea ce se întâmpla în Germania nazistă a acelor vremuri”. „Mi-am permis să improvizez, într-un spectacol cu piesa Aproape de cer, o replică muşcătoare la adresa lui Hitler. Un agent al Siguranţei a venit în culise ca să mă ridice. Am scăpat doar graţie influenţei de care se bucura Maria Filotti“. Astfel de mărturisiri au fost strecurate în autobiografiile din 1959 şi 1961.

 Odată cu cea de-a 90-a aniversare, presa românească publică în 2008 mai multe informaţii despre viaţa maestrului, insistând şi asupra admiraţiei lui Radu Beligan pentru metoda realismului socialist în teatru. 23 august 1944 nu doar că a adus regimul comunist şi a „a scăpat ţara de sub jugul fascist“, însă a însemnat pentru Radu Beligan şi o nouă şansă de a juca teatrul care îi plăcea. Dincolo de ideologiile politice, viziunea teatrală era mult mai importantă. „Perspectivele nebănuite care s-au deschis în faţa artiştilor şi a tuturor intelectualilor din ţara noastră odată cu preluarea puterii de către proletariat m-au făcut să descopăr adevăratul sens al artei noastre, rolul social deosebit de însemnat al artistului în noua orânduire“, povesteşe el.

 O întâmplare amuzantă îl aduce, în 1947, în Partidul Social Democrat, transformat puţin mai târziu în Partidul Muncitoresc Român. Povesteşte, plin de umor, cum fiecare trebuia să aibă grijă de sărăcia care exista în acea perioadă în ţara noastră. „În vremea aceea era foamete“, spune el, iar cantina unde unii actori mâncau ieftin se afla în sediul PSD, adică în locul actualului Teatru Ţăndărică. „Ionel Ţăranu mi-a spus că spus că, dacă vreau să mă înscriu în PSD, voi putea mânca şi eu la acea cantină, lucru pe care ulterior l-am şi făcut“, poveşte Radu Beligan despre legătura sa iniţială cu politica. Dacă la început încă mai existau urme ale mult discutatei ideologii burgheze şi iluzii ale unui intelectual tipic din acea perioadă, pe parcurs acesta susţine că le-a eliminat definitiv şi că a înţeles cum regimul nou venit îl poate ajuta de fapt să îşi împlinească visul: să joace teatru. „Pot spune că am trăit şi eu procesul intelectualului cinstit, dar rătăcit, care s-a apropiat de partid în chip firesc, după ce a înţeles esenţa vieţii noi şi restul intelectualului în societatea socialistă“. Prima încercare de a fi membru de partid a eşuat, deoarece nu se prezenta la şedinţele de partid. Din 1969, însă, va avea funcţie de conducere în PCR – lucru care i-a facilitat multe proiecte ce au ajutat enorm teatrul românesc.

 Radu Beligan este conştient că intrarea în partid i-a permis să îşi folosească talentul pentru o carieră pe care o admirăm astăzi. Deşi, iniţial, nu şi-a dorit o apartenenţă politică oficială, a existat un episod care l-a forţat să o aibă. A preluat Teatrul de Comedie, iar comuniştii au vrut să îl aducă în locul care l-a consacrat: la Teatrul Naţional Bucureşti. „Era mai bine să nu fac asta?“, întreabă el într-un interviu oferit anii trecuţi. Dacă judecăm după succesul şi sentimentele de bine pe care ni le oferă întreaga sa colecţie de piese teatru şi de filme, răspunsul este, evident, „Nu!“. „Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul şi nu pot să îl înjur. Trebuie să îmi cer scuze că am adus bucurie în sufletele românilor?“, spunea în acelaşi interviu. Înainte de 1989, Radu Beligan a fost preşedinte al Institutului Internaţional de Teatru. Această poziţie l-a ajutat să ducă teatrul românesc pe scene străine, unde echipe întregi de actori şi regizori au obţinut medalii importante. În timp ce poate că la alte teatre regizorii şi actorii nu îndrăzneau să exprime nicio aluzie la regim, la TNB s-au jucat 15 piese cu viziune evidentă împotriva oricărui tip de dictatură. De ce? Pentru că era temut de oamenii din partid din cauza celebrităţii şi influenţei uriaşe în rândul publicului.

 Radu Beligan mărturisea într-un interviu pentru emisiunea „Profesioniştii“ că are o slăbiciune pentru poezia Sara pe Deal, mai ales varianta recitată de Mihail Sadoveanu. Pentru că este legat de ţara sa, pe care o iubeşte şi pe care nu o vrut să o părăsească, deşi a avut trei astfel de ocazii. Din această dragoste de ţară, pe care o denumeşte „o pacoste câteodată“. Şi-a respectat ţara de fiecare dată când a trebuit să o reprezinte în străinătate. Chiar şi într-o discuţie amicală cu Salvador Dali, pe care l-a cunoscut în 1964, la New York. Artistul era de părerea că românii au o misiune importantă, aceea de a apăra latinitatea din acest colţ slavic în care ne aflăm. Semn al simpatiei spontane pe care Dali a avut-o pentru românul nostru, i-a oferit un album semnat de el. „Păstreaza-l bine. După moartea mea, îl vei putea vinde la licitaţie.“ L-a asigurat că nu se va despărţi vreodată de el. „Să nu spui asta. Banii au o importanţă capitală în existenţa noastră“. (...), scria Radu Beligan în Note de insomniac, ultimul său volum, publicat după Pretexte şi subtexte sau Luni, Marţi, Miercuri.

 Vorbeşte despre iubire în audiobook-ul Mari actori români. Într-o perioadă în care adesea auzim acest cuvânt în emisiuni suspecte, în cartea sa putem citi o altă versiune, mai curată, inspiraţională: „Secretul biblic al longevităţii este iubirea. Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic: iubirea. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi! Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii“.

 Cu această iubire, Radu Beligan şi-a consolidat o carieră de 70 de ani, pentru care a primit premii premii şi titluri precum „Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte George Enescu“, „Ofiţer Naţional al Legiunii de Onoare franceze“ sau „Societar de onoare al Teatrului Naţional I.L.Caragiale“. Întrebat adesea care este secretul longevităţii sale, se referă în general la perseverenţă, pasiune pentru ceea ce a făcut şi încă face – spre încântarea noastră. În afara longevităţii teatrale pe care cu toţii o admirăm, demnă de apreciat este şi eleganţa sa.

 La fel cum redacţia noastră îl prezenta în 2009 în topul românilor cu stil impecabil, Radu Beligan a prezentat întotdeauna o imagine fără cusur.Într-un discurs pe scena TNB,  a mărturisit publicului că ultimul său profesor a fost tenismenul Roger Federer, de la care a învăţat să facă tot ceea ce îi place cu mult curaj, cu mintea şi corpul în sincronizare. Pentru sportivul elveţian, aceasta era calea către victorie. „Secretul victoriei este să porneşti concentrat pe ceea ce vrei, înfrângerea să nu existe în mintea ta, să te gândeşti doar la câştig. Stă în puterea noastră să ne controlăm gândirea şi emoţiile şi, de ce nu, şi frica“, îşi încheia el discursul. Dacă pentru maestru învăţarea a fost continua, iar profesorii i-au fost din orice domeniu, inclusiv din tenis, nu ne rămâne decât să îi urmăm exemplul şi să recunoaştem că Radu Beligan reprezintă un model de eleganţă, muncă şi atitudine pentru noi toţi.

Peisaj al realităţii americane împletite în versuri româneşti

                                                                            „Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88 p.

   Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.”
                                      

                                                                                                                       Theodor Damian – profesor şi scriitor

   Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie – Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 (Teologie sistematică – Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică – Istoria Bisericii). Theodor Damian este profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008.

   Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului  (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.

                                                                                                                                       Stânjenelul arzând”

   Metafora stânjeneilor din titlul acestei cărţi ascunde – de fapt relevă identitatea fiecărui om prins în hora acestei lumi, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentului ce trece şi ne marchează cu fiecare clipă. Suspendat între două tărâmuri – cel al patriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi în care trăieşte în momentul de faţă – Theodor Damian surprinde tensiunea dintre cele două lumi, paradoxul existenţial dintre două moduri de a trăi care se contrazic, se întretaie, dar se şi întrepătrund, formând o nouă identitate, a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fie ataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc.

   În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori se contrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozie iminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şi cel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cu întunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud// Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu o mireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.”

  Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la un destin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemenea unei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşi descopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de a deveni.

                                                                                                                  „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”

   Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţei să fi fost alterate de mercantilismul unor meleaguri ce noi le credeam sfinte, privindu-le de departe. Se prea poate ca în această ţară de adopţie să descoperi că totul nu este altceva decât o „sforărie”, un loc unde „Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor”. De aceea, Theodor Damian afirmă: „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă/ Sau ca-n hala veche/ Din Omaha, Nebraska/ Cu pantofii-n vitrină şi cu/ Vitrina-n pantofi// American Express, Visa şi Discover/ Sunt singurele carduri/ Acceptate pe moment// Tot ce este în hală/ Se ţine suspendat de sfori/ Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Mai subţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor.”
                                                       

                                                                                                                                              „Miere şi lapte”

   Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă, cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în care te-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace, îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometri distanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”: „Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Din rana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuie lumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”  Aceste impresii ce se ridică din adâncul memoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şi monstruoase. Imaginea plină de rezonanţă a Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologia monstrului care oferă miere şi lapte pe cartelă. Se poate să fie un ecou al timpului când monstrul comunismului promitea lapte şi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot mai greu de procurat şi tot mai dificil de convertit în alimente.

                                                                                                                                      „Când spintecarea mi-e locuinţa”

   Dar pentru a nu rămâne cu o imagine prea tristă asupra existenţei cu care ne luptăm, autorul ne arată „Singurul mod în care existăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poate să şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/ Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acela ce îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-e locuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundat într-o mare de vis.” Prin urmare, „Starea de spintecare” ce descrie prima parte a acestor „Stihiri cu stânjenei” nu reprezintă altceva decât disecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în care s-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze în lumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar „matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu de trăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu la atingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea.
                                         

                                                                                                                                 Theodor Damian – om al gliei româneşti

   Şi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşte într-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa după înavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitându-se ce a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămână cu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul unde s-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al gliei româneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei” merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încă sânge românesc.
                                                                                  

                                                                                                                                                                                                                                                        Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

    Rodica...      

   Mihai GHEORGHIU  

         Să nu te întrebi de ce îţi scriu aceste rânduri şi tocmai acum, atât de tardiv! Eu însumi nu ştiu, dar SIMT că trebuie să o fac!  Este ceva, asemenea unei obligaţii morale faţă de tine, de mine, de noi, de timpurile acelea dacă vrei, când copii fiind, eram atât de fericiţi!

Ştiu şi eu ce să zic, Rodica?!  Da, sunt conştient că totul, acum, e în van! Timpul, da, “marele timp”, a trecut lesne şi neiertător, cel puţin peste mine...  Mai mult! Acum şi mai mult ca niciodată, mă simt  asemenea prinţului din “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” care, după ce a plecat hai hui în lume să-şi caute eternitatea, într-un târziu, trezindu-se, s-a reîntors acasă să-şi regăsească rădăcinile fireşti!  El s-a întors, eu, însă, mă tem că nu o să mai reuşesc! Căci, spre deosebire de el, eu sunt un damnat nefericit , sortit definitiv pribegiei...  Şi eu ca şi el însă am căutat, într-un fel, perfecţiunea! Numai că el, în cele din urmă, a şi atins-o! Eu, însă, nu! Muritor de rând fiind şi incapabil ca să mă rup definitiv de pământul de unde am plecat, am rămas suspendat între două lumi, încetând practic să mai trăiesc! Până când, la un moment, dar dar vai cât de târziu, şi eu la rându-mi, aveam, asemenea prinţului din poveste, să mă trezesc şi să înţeleg că ceeace căutam, nu există nicăieri în lume! Şi dacă m-aş fi trezit mai din timp! Rădăcinile nu se uscaseră încă în totalitate, mama mai trăia, mormântul tatii era încă reavăn, iar eu..., mai visam încă, mai aveam în ochi încă acea scânteie vie a trăirii.. Acum totul s-a terminat! Porţile s-au închis în urmă-mi! Mama a plecat şi ea, chinuită de gândul că fiul ei de departe, cu siguranţă, într-o zi se va întoarce acasă!  Draga te tine, mamă, de ce nu ai mai avut puţină răbdare şi disperând de atâta durere, te-ai grăbit spre eternitate?

    Vezi tu, Rodica? Mai ţii minte Solexul meu, cântecul nostru ce-l cântam fericiţi împreună? Da, acela cu pisoiul de catifea! Mai ţii minte?  Să nu–mi spui că ai uitat, căci nu am să te cred! Desigur, acum nu mai suntem noi, cei de atunci sau poate, cine ştie? Căci eu, Michi cel de atunci, puştiul care te plimba cu Solexul prin Parcul Copilului şi printre blocuri, fredonând alături de tine şi se amuzându-se copios de glasul tău răguşit,  am rămas în miezul fiinţei mele, acelaşi! Se spune că oamenii, în general. sunt la fel! Nimic mai neadevărat!

 Oamenii sunt atât de complicaţi, atât de  diferiţi! Sensibilitatea sufletească reprezintă, ceramente, unul dintre multiplele criterii umane care face diferenţa! Dar, tu, mă întreb, te-oi fii schimbat, oare ? Te revăd aievea, reconstruindu-te din străfundul memoriei mele intime, o fetişcană slăbuţă cu voce răguşită şi cam… zăpăcită. E drept! Unele momente mi le reamintesc cu mare greutate, timpul a estompat nemilos o mare parte din trăirile mele! Şi totuşi, te revăd alături de mine, în sufrageria apartamentului meu din Blocul 11, ascultând “La microfon melodia preferată”, cântând împreună sau jucându-ne cu Ţiţi! Erai o fată bună! Ca şi mine, iubeai muzica, animalele, viaţa… Râdeai şi râdeam mult împreună. Nu ştiu dacă tu mai eşti cea de atunci, eu, însă….  nu prea mai râd. Viaţa, francheţea ei dură, m-a făcut să înţeleg, vrând nevrând, o serie de lucruri pe care pe atunci nu le  înţelegeam!  Ceea ce, totuşi, nu-mi pot explica este faptul că nu înţeleg cărui blestem, cărei decizii astrale anume se datorează faptul că am rămas DEFINITIV ancorat în timp? Într-un timp trecut care, pentru mine, nu a încetat niciodată să existe. Mai mult! Parcă asemenea unui efect, cât, decât compensator, al nefericirilor mele ulterioare, acest timp avea şă continure să trăiască prin mine însumi, în timp ce şi eu la rându-mi, aveam să trăiesc prin el! 

     Mda.... Dar să revin. De ce îţi scriu, de ce te mai caut? De fapt, sincer, neavând nici cea mai mică speranţă a regăsirii, nu cred că te maicaut pe tine, ci pe mine însumi! Sau mai bine zis, pe noi amândoi, TIMPUL de atunci! Tardiv, nu? Aşa este, recunosc! Îmi amintesc de ultima oară când ne-am revăzut acolo, în apartamentul mamei, din Bdul 1 Mai! Era, dacă nu mă înşel, prin ’84, ’85!  Nu mai locuiam, demult, acolo! Şi tu, deşi ştiai acest lucru,  mă mai căutai totuşi, din  în când, aşa, la fel ca şi altădată! Mă căutai şi vorbeai cu doamna Gina, despre Michi, băiatul ei şi marea ta dragoste din copilărie!  

    Atunci..., da atunci, putea să fie, dar nu a fost! Sincer, te rog să mă crezi că am regretat şi voi continua să regret tot restul acestei vieţi, că atunci, prin indecizia mea adolescentină ne-am pierdut pentru totdeauna! Sper că ai să mă înţelegi şi poate, în cele din urmă, ai să mă ierţi! Dar, nu ştiam draga mea Rodica! Nu ştiam că lucrurile or să ia acestă turnură sarcastică. Întâmplare, destin?  Aiurea. Nu a fost să fie! Venisem în vizită la mama! Ea nefiind acasă, având cheia de la apartament, am intrat să o aştept. Am pornit Grundingul şi m-am aşezat pe recamier în sufragerie şi ascultând melodiile mele am alunecat fără să vreau în melancolie. Într-un târziu am auzit soneria! M-am ridicat şi când am deschis uşa m-am regăsit faţă în faţă cu o superbă tânără! Cu părul atent aranjat, puţin macheată, dar nu exagerat... în fine. Erai tu! Tu şi eu, faţă în faţă şi după mult timp! Nu ne mai văzusem de mai bine de trei ani, poate şi mai bine, timp în care ne-am transformat rapid, trecând  prin diversele etape, de la copilărie la adolescenţă. De data acesta, cu siguranţă, aveam în faţă o tânără superbă, o femeie care încă mă mai iubea şi mă căuta! Iar eu..., ce păcat! Nu mai eram al meu... Ai intrat timidă în sufragerie, iar eu,  vizibil încurcat nu mai ştiam ce să fac! Ne-am privit un timp până ce, fără vorbe, încet şi firesc, buzele ni s-au atins şi savurându-se la întâmplare, cu sălbăticie s-au amestecat într-un sărut sălbatic şi voluptos... Era momentul împlinirii, TREBUIA, să fie! Poate că..., ştiu şi eu? Acum, după atâta amar de timp, îmi vine greu să mă mai gândesc, de fapt, îmi vine greu să recunosc că am greşit! Mă gândesc că dacă nu venea Bebe acasă,…ştiu eu? Surprinşi, jenaţi,  ne-am fâstâcit. Şi tu, după un schimb uzual de amabilităţi cu tatăl meu vitreg, .... ai decis să pleci. Iar eu, neîndemânatic mai mult ca niciodată, te-am condus pănă la uşe şi atât! Nu ştiam pe atunci, nu bănuiam, că va fi fost ultima noastră întâlnire! Puţin mai târziu şi mai apoi pe tot restul vieţii mele, m-am tot întrebat de ce oare nu te-am condus cu maşina sau măcar până în faţa blocului, să-ţi iau numărul de telefon, să te caut? Pe de altă parte, deşi îmi spusesei mai demult că te-ai măritat sau că eşti pe cale să o faci cu un tip din Cluj-Napoca, ştiam că totuşi ai să mai revii, deci... Poate că aşa am gândit atunci, cine mai poate şti?  Cert este însă că am greşit şi asta nu mi-o pot ierta!

      La puţin timp, în noiembrie ’85,  mi-au dat aprobarea de plecare şi am părăsit ţara spre o altă lume.  Sunt sigur că m-ai căutat şi în continuare, însă, la uşa apartamentului cu numărul 75, nu avea să-ţi mai răspundă nimeni! Doamna Gina a murit la puţin timp... Şi odată cu ea şi o parte din mine... Şi totuşi! Încă tot nu ştiam cât de greu îmi va fi în viitor! Odată cu moartea mamei s-a pierdut, nu numai apartamentul unde mi-am petrecut adolescenţa, ci şi o multitudine de amintiri şi sincere simţiri!  Şi odată cu acestea, din nefericire, aveam să te pierd şi pe tine! 

    Şi totuşi! Dragă Rodica, acele timpuri minunate au rămas pururea vii în memoria eternă a dulcilor mele trăiri de altădată, din timpurile mele de început, când visurile se împleteau, nu de puţine ori, cu realitatea şi nimic în perspectiva de viitor nu-mi părea imposibil!

    Închei aceste rânduri, plasându-le în eterul infinit al nemărginirii, sperând că poate, cine ştie, într-o zi anume, din pură întâmplare şi prin acel incoerent context al sorţii, aceste rânduri să-ţi parvină!     

Fragment de vis

  Mihai GHEORGHIU

        ... la un moment dat am deschis uşa camerei ce dădea spre holul de la intrare. Erai TU!  Tu, cea de atunci, tu cea dintotdeauna, poate. Am rămas surprins! Cuprins pe nepregătite de un sentiment confuz, ceva indefinit între bucurie, teamă şi visare şi purtat instinctiv de firescul intuiţiei, m-am furişat pe uşă, urmându-te şi murmurând:  „Ce este, ce-i cu tine? Cum şi de ce-ai venit? Nu înţelegi că nu se poate?  Dragostea noastră e absurdă... ”.  Mda..., dragostea mea, a ta, a noastră..., am continuat în gând dezvoltarea ideii respective.  Dragostea noastră, vai, cât de teamă îmi este de acestă sintagmă, de acestă definiţie complexă, concretă şi radicală, ce include, pe lângă acele sublime simţiri,  atât de multă responsabilitate! De ce oare, chiar şi după atâta amar de vreme, te mai gândeşti la mine ?! De ce-ai venit? Gândurile-mi mirate, surprinse, parcă de revenirea ta neaşteptată, alergau care încotro, asemenea unor bile lovite hotărâtor de tac în cadrul unui joc de biliard.  La un moment dat te-ai întors puţin către mine şi mi-ai întins mâna la fel ca atunci, demult, aceeaşi mână graţioasă şi larg deschisă, lăsată în spate în  momentul plecării... “Haide”, ai spus. “Să fugim, dragul meu, să fim din nou împreună!”  Te-am urmat instinctiv prinzându-mă lesne de mâna ce mă aştepta, la fel ca şi atunci, urmându-te, urmând astfel, şi încă o dată acelaşi drum al iubirii noastre absurde, neacceptate de principiile acestei societăţi ipocrite.  Am coborât, mână în mână şi strâns lipiţi unul de altul, treptele unui etaj, ale unei scări de bloc, probabil... În jurul nostru, o noapte blândă, dominată simbolic de o lumină palidă şi obscură dar îndeajuns de puternică, încât să-mi ofere şansa de a-ţi mai admira încă o dată, pentru a câta oară, trupul zvelt de gazelă surprinsă şi speriată...  Te privesc direct în faţă şi fără acea teamă aiurea care mă domina atunci... Mă gândesc că tare aş vrea să te sărut, să te ating, să te simt din nou, să te cuprind în mijlocul încolăcirii braţelor mele....  “Mihai, sărută-mă!”, te aud într-un târziu dar, în acelaşi timp, observ că deja te-ai şi îndepărtat...  Acelaşi joc de atunci, acelaşi joc al iubirii noastre absurde şi “nepermise”. Nepermise de cine?  Mda..., de societate! Dar, la urma urmei, ce-mi pasă mie de ea? De această gloată imberbă, a celor mulţi care nu pot şi nu vor să înţeleagă că ne iubim! Că nu ne putem împotrivi propriei noastre iubiri....  Într-un târziu te ajung din urmă..., din nou, şi pentru a câta oară?  “Hai, hai Mihai, să fugim... departe. Noi doi, tu şi eu sau invers; eu şi tu! Trebuie să întrerupem odată şi pentru totdeauna acest lanţ ireal şi absurd...    “Dar, ei, ei ce-or să spună”, te întreb speriat de perspectiva reînceperii nebuniei noastre?  „Nu ştiu şi nici nu-mi pasă”, îmi răspunzi în fugă.

... la un moment dat ne regăsim undeva pe la parterul clădirii respective. Îţi simt mâna rece de emoţie, care se mângâie duios în interiorul mâinii mele. Dar, nu se poate!!! Din nou,? Să fugim din nou?  Unde... şi mai ales, de cine? De noi cei din mijlocul acestei lumi sau de EI, cei care vor rămâne pur şi simplu perplecşi de gestul nostru rebel? De CINE anume să fugim? Gândesc deja cu voce tare, încolţit de gândurile-mi deja răscolite, tentate din nou de perspectiva trăirilor intense. Îţi simt, în sfârşit, căldura buzelor tale voluptoase...., doar pentru un scurt moment... Nu-i nimic, îmi spun! În curând.., da... Da, ce?  Mă amăgesc, mă contrazic singur. În mine totul contrastează. “Sunt un ocean de gânnduri şi de vise, zăgăzuit de maluri tăcute şi închise, sunt un imens tumult de voluptate , dar, mărginit de-a sorţii strâmbătate”(Culegerea Suflet însângerat-M.Gheorghiu).  Obesrv, cu oarecare mirare, că alunec aiurea, în abstract, într-o altă perioadă de timp, când, scriind aceste versuri, mă regăseam pe mine..., doar pentru un scurt moment.

.... ajunşi undeva, în faţa clădirii, (care?), la un moment dat suntem surprinşi de o poliţistă! Ne uităm speriaţi unul la atul şi... îi dăm actele...  Într-un târziu ni le înapoiază zâmbind complice şi cu subînţeles, părând a se întreba retoric: iarăşi? Suntem din nou liberi! În urma noastră polţista: “Nimic important, doi îndrăgostiţi aiurea, probabil căsătoriţi şi amanţi obsedaţi...” ... Ne îndepărtăm în grabă, nedorind ca incidentul să fie auzit... Ne strecurăm, furişându-ne  în noapte, visând aievea la acele clipe mult aşteptate, de intimitate sufletească şi carnală a firii şi trupului nelegiut.  La un moment dat, în goana noastră continuă, asemenea celei lui Paris şi frumoasei lui Elena, acea goană furibundă din jurul Troiei, în apropierea unui colţ de “cetate”, cineva, o femeie cunoscută mă observă şi spune ceva cu referire la mine. Aud doar: „păi, bine, Mihai, te ţii de prostii din astea?”  Aud, văd şi... trec mai departe... Deja nu mai conteză că am fost văzuţi, nu mai conteză părerea ei, a lor, a celorlalţi!  Încă puţin şi vom ieşi din raza acestei clădiri şi apoi... Da, apoi vom fi, în sfârşit, liberi! Şi... vom mai vedea. Ce anume? Mă întreb retoric, în subconştient, pentru o fracţiune de moment.  Iubirea noastră e absurdă... Ce vom face, cum îi vom mulţumi pe cei lăsaţi în urmă, pe cei pe care “lăsarea” noastră îi va răni?  Şi totuşi,... iubirea noastră? Cum să facem, cum ar trebui să procedăm? De o parte ea, IUBIREA şi... noi doi; TU şi EU! De cealaltă parte CONŞTINŢA, sentimentul obligaţiei morale şi sociale, EI! Ei pe care eu şi tu, noi, iubirea noastră “nefirescă, ieşită în mod rebel din liniile rigide ale acestei societăţi dogmatice, îi va afecta sau răni chiar, într-o oarecare măsură... Gata! Am ieşit, în sfârşit, din raza clădirii! De acum... vom fi scăpat. La un moment dat, într-un târziu, observ că nu mai eşti lângă mine! Te aud, totuşi, de undeva de departe: „Mihai, iată-mă!,Sunt aici! Hai, vino şi tu...”  Înt-un târziu, în sfârşit, te văd sus, udeva, în firida unei mansarde obscur luminate. Îmi întinzi mâna în acelaşi mod, atât de firesc şi caracteristic ţie...: ”Hai, vino, vino aici, lângă mine, dragul meu”...

                                           ........................................................................

            M-am trezit brusc din miezul visului!  Nu fumez, nu am făcut-o niciodată! Dar, dacă aş fi fumat, cu siguranţă, atunci, în acel moment, mi-aş fi aprins o ţigare! Nu ştiu de ce, nu am idee, dar îmi închipui că aşa aş fi făcut.

     Am rămas pentru o bună bucată de timp pe gânduri. A fost un simplu  vis de noapte sau... ? Nu ştiu, dar, cu siguranţă însă, şi acum, momentul respectiv mă răscoleşte obsesiv amintindu-mi de EA! De ce oare şi de ce tocmai acum, după atâta şi atâta amar de vreme?  Nu m-am mai gândit la ea de mult timp sau poate, ştiu eu, doar aşa fugar, nimic mai mult.... Mă gândesc totuşi că astăzi, tocmai astăzi, este 30 august! Este ziaua mea! Nu pot să cred!!! Simplă coincidenţă, joc bizar al destinului sau poate... gândul ei s-a furişat spre mine... Nu ştiu, mi-e greu să înţeleg! Cu siguranţă însă, nimic nu e întâmplător în acestă viaţă. Cel puţin aceasta este convingerea mea!  Mă gândesc, ce-ar fi să o sun? Nu, asta nu se poate!!! De ce nu mă sună ea?

     Principii, orgolii inutile, şi aiurea. Iar noi? Doi membrii rebeli ai unei societăţi ipocrite, condusă autoritar de superficialitate şi ignoranţă faţă de distincţia sentimentelor curate şi IMPUSE volence-nolence de profunzimea propriilor noastre trăiri. Nu, nu te voi suna! Voi aştepta să o faci tu!!! La urma, urmei, nimic, absolut nimic nu se va schimba,  indiferent de ce vom face sau nu vom face în acest sens! Vom rămâne aceiaşi: TU şi EU sau... invers dacă preferi, nu are importanţă! Două “fecioare” trăitoare constant sub semnl Afroditei. Două entităţi de foc care, cândva şi pentru o oarecare perioadă de timp, s-au contopit voluptos într-un nucleu aprins de lavă clocotitoare ca, mai apoi, să se despartă aparent, continuând să graviteze abstract în universul aceleiaşi societăţii absurde, căutându-se în continuare şi înconştient, una pe alta...

    La urma urmei, cine eşti tu, cine sunt eu? TU pentru mine eşti EA! Aceea pe care am visat-o şi căutat-o din totdeauna! Eu te-am creeat în închpuirea mea de copil adolescentin, încercând într-un mod continuu şi perpetu să te întruchipez aievea! Te-am plasat, la încept, în EA! În cea pe care, în inconştienţa mea copilărească şi timidă, am crezut că merită să te sădesc! Mai apoi, dezamăgit, m-am îndepărtat dezgustat de acea “ea”, îndreptându-mă cu încredere spre o altă “ea”! Mai apoi, spre o alta şi spre o alta şi alta, şi alta... Pe toate v-am iubit! Pe ea, pe ele, pe tine! De fapt, voi toate aţi fost şi rămas una şi aceiaşi, una singură! Interesant mi se pare, totuşi, că încă nu te-am găsit pe TINE, cea adevărată! Cea pe care încă o mai caut aievea, cea care, uneori, mă mai caută şi ea... prin visuri, îndemnându-mă să fugim! TU eşti aceea pe care o iubesc!!! Tu, simbolul visului plăsmuit de mine! Numele tău nu mai conteză! Ceea ce, însă, este cel mai crud, este acea teamă persistentă, teama că în acestă peregrinare denumită abstract, “viaţă”, să nu-mi fie dat să te găsesc...  

“Tragedie şi triumf” – un roman despre credinţă şi puterea dragostei în mijlocul furtunilor vieţii

  Recenzie semnată de Octavian Curpaş-Phoenix, Arizona

 

    „Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea.  De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.

Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  ” Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă, dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial, primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor. Cu toate că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia.

Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.” Vlad încearcă să se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot. Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”

Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”

La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară.  Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”

Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă  acel tip de slujitor care se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele.  El este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură, ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserică  – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi judecaţi.” Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui  Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi  avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.” Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul. Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând să se protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit, se zbate între viaţă şi moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează  în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte  a lui Adrian -  îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere.  „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…”

Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”

Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar Dumnezeu ar putea fi  considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau frumuseţe… În carte,  modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi. La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu mai au de ce să se teamă. « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.

Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.

Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.

Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară. Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.” « Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil  propriu: roman creştin psihologic.”

"Platonia"– O definiţie narativă a vieţii ca scenă

                                                                                                                                                                                                                                                      Motto: „Destinul nu poate fi păcălit.”

       La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea şi căsătoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acţiunii este oraşul Constanţa. Pe măsură ce avansăm cu lectura însă, vom descoperi că avem de-a face cu un autentic roman de analiză psihologică, ce poate fi aşezat cu succes alături de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeşte nimic” de Anton Holban, „Nuntă în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trăirile sufleteşti ale eroinei – Platonia Elena, solistă de operă - sunt redate şi refăcute din evenimente  prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.
                              

                                                                                                                  Mirela Roznoveanu - un nume sinonim cu titlul magna cum laude

   Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetător de origine română în dreptul internaţional, străin şi comparat, trăieşte din 1991 la New York City, în SUA. Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. În SUA, Mirela Roznoveanu obţine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista "Tomis" din Constanţa, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiaşi publicaţii. Între 1975-1978, autoarea colaborează la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 - 1989 lucrează ca redactor principal la revista "Magazin" editată de ziarul "România Liberă".
    Mirela Roznoveanu publică critică literară în revistele "Luceafărul", "Contemporanul", "România Literară", "Convorbiri Literare" , "Viaţa Românească", etc. În 1978, îi apare la Editura "Cartea Românească" volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. În aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferată disciplinar” la Ziarul "Muncitorul Sanitar", în urma aşa-zisului “proces al ziariştilor” din “Grupul Băcanu”. Între 25 decembrie 1989 şi 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul "România Liberă", membru în Consiliul de Conducere şi membru fondator al Societăţii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziarişti care în 23 decembrie 1989 scoate ziarul "România Liberă" de sub tutela administraţiei comuniste, transformându-l în primul ziar independent şi anticomunist din România.


                                                                                                                            Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifică


   Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, scriitoarea este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets. Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I - 1983, volumul II - 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, aceasta obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.
   Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimităţii şi identităţii unei femei, identitate deloc fixă sau fixată, doar superficial, prin prejudecăţi şi tabuuri sociale. Romanul ne poartă de-a lungul unei existenţe a cărei povestire este deopotrivă o istorie a eului numit Platonia, dar şi a lumii care face acest eu.”
                                                         

                                                                                                                                             Marian Moga


   Patru bărbaţi, Jean Dumbravă, Adrian Morariu, Matei şi Octav Niculescu au fost îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, în perioade diferite ale vieţii acesteia. Cea pe care au iubit-o şi încă o mai iubesc este Platonia, în prezent soţia lui Virgil şi mamă a trei copii. Lor li se alătură Marian Moga, care află întâmplător de existenţa Platoniei, de la prietenul său, Jean Dumbravă. Acţiunea romanului începe în iarna lui 1988 şi se încheie în noiembrie 1989, dar suntem purtaţi şi înapoi, în timp, în 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu şi Matei, Platoniei. Intriga amoroasă se împleteşte cu elemente de suspans, pentru că Adrian Morariu şi Matei sunt implicaţi în lupta anticomunistă. „În luna februarie a anului de graţie 1989”, ei îl vor include şi pe Marian în „celula de rezistenţă” din care fac parte, încredinţându-i o misiune ce va atrage după sine sfârşitul tragic al personajului.
  Înţelepciunea vârstei şi buna cuviinţă nu îi dau voie lui Marian Moga să îşi mărturisească direct dragostea pentru o himeră – Platonia. Aflat în vizită la amicul său, Jean Dumbravă, acesta vizionează o casetă cu o înregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu răsuflarea tăiată, Marian se lăsă invadat de farmecul acelei femei. Îl surprindeau nu doar chipul şi vocea aceea, ci mai cu seamă un aer difuz de inteligenţă, semeţie şi chiar orgoliu, notele unei personalităţi puternice, dar care, paradoxal, părea că nu voia cu niciun chip să iasă în evidenţă... Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, să fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase că ar fi putut exista se afla înregistrat pe o biată peliculă?”

                                                                                                                                        Trecutul - cheia pentru prezent şi viitor

   Trebuie remarcate însă, curajul, hotărârea şi tenacitatea de care Marian Moga dă dovadă în cercetările pe care le face pentru a o întâlni pe  această necunoscută, despre care crede că este femeia visurilor sale. Dacă ne gândim la romanul „Adam şi Eva”, am putea spune că Marian Moga se află în căutarea perechii divine, pe care crede că a descoperit-o în Platonia. Totuşi, acelaşi sentiment al aflării femeii ideale în persoana Platoniei, îl trăiesc şi ceilalţi bărbaţi care au fost cândva, îndrăgostiţi de ea, poveştile lor alcătuind încă un roman în interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu îşi propune să disimuleze, să nege interesul pentru soţia şi mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbravă, Adrian Morariu şi Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni în urmă, pe vremea studenţiei ei, la Cluj. Platonia simbolizează trecutul cu care aceşti oameni încă mai încearcă să comunice, în speranţa că vor descoperi acolo cheia pentru un prezent şi un viitor ideal.
   

                                                                                                                                                            Adrian Morariu

   Despre Adrian Morariu, Platonia afirmă că „este într-adevăr, un compozitor de excepţie. Nu are adâncimi ameţitoare, ci doar suprafeţe calme, ce se impun ca o obsesie. Aşa este şi muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o trăieşte cu Platonia are în ea ceva de aventură erotică, pentru că el este un bărbat căsătorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea să se implice într-o relaţie de durată, aşa cum şi-ar dori Platonia. Adrian Morariu însuşi îşi mărturiseşte laşitatea şi cruzimea cu care s-a despărţit de cea pe o care o dorea. „Dacă vrei”, spune el, „am fugit ca să nu mă angajez prea mult. Eram însurat. Mă gândeam că pentru cariera mea era mai confortabil un cămin liniştit, în care să pot lucra la muzica mea, decât o viaţă alături de neliniştile, de patetismul ei, de forţa ei vijelioasă. Mă inhiba, îmi deturna pur şi simplu gândirea. Mă eneva prin directeţe. Vrei să spui că-mi era frică? Mă simţeam ca un animal ameninţat în echilibrul lui. Mă temeam să nu mă anexeze talentului ei. Şi eram otrăvit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuiţiile ei, şi toate astea erau amestecate cu iubire, ţine minte, o iubire imensă... Voiam să fiu liber şi nu dominat de ceva care mă modifica, îmi modifica cele mai adânci structuri ale existenţei.”
  Platoniei, relaţia cu Adrian Morariu îi aduce convingerea nestrămutată că el este soarta ei. „Faptul că până şi amintirile lor se completau le dovedea că fuseseră predestinaţi dintotdeauna şi că dacă soarta fusese bună adunându-i, ei reuşeau de minune să-şi bată joc de ea, distrugându-i lucrarea. De acum înainte, drumul lor era hotărât doar de ei doi. Destinul se plictisise să-i tot mâne din spate.” Platonia are conştiinţa că „depindea de hotărârea acelui om care o ţinea în braţe, de care se înlănţuise, şi el nu hotăra nimic.”
„...atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia...”
  După acest eşec, Platonia se decide să părăsească definitiv Clujul. Îşi găseşte o slujbă la Constanţa, în corul operei, se căsătoreşte cu Virgil, ofiţer în marina comercială, împreună cu care îşi clădeşte un cămin. Este genul de „soţie devotată şi ambiţioasă să aibă o casă cât mai frumoasă şi mai curată, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gândeşte că are „ceva ademenitor, dar totuşi prea complicat, lipsit de simplitatea mării”, nu este făcută să rămână o simplă gospodină sau o voce oarecare în corul operei din Constanţa. Ajunsă la momentul în care ar fi putut să se simtă împlinită ca soţie şi mamă, aceasta începe să retrăiască trecutul şi de aici se naşte drama. Trecutul năvăleşte în prezent, o urmăreşte şi o împiedică pe Platonia să se mai bucure de ceea ce îi aparţine. Lucruri banale îi trezesc amintiri puternice, din vremea relaţiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbravă, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legată de aceşti patru bărbaţi prin legături puternice, nevăzute. Tot astfel după cum în „Nuntă în cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin şi Brabu Hasnaş evocă imaginea celei pe care o iubiseră – Ileana - fără a mai şti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu şi Matei o cred pe Platonia moartă. Chiar şi aşa, dragostea pentru ea răzbate din fiecare cuvânt şi gând al lor, iar dorinţa de a o regăsi, dacă încă mai trăia, de a remedia acea ruptură totală pe care ei o iniţiaseră, devine primordială.
   Fiecare dintre aceşti bărbaţi a refuzat şansa oferită de destin de a se împlini prin dragoste, alături de Platonia. Ea este femeia alături de care s-ar fi realizat sufleteşte şi de aceea, căuatarea lor, frenezia cu care doresc să o regăsească pe cea pierdută au un sens aparte. La fel ca şi Adrian, Matei mărturiseşte: „Şi mie mi-a fost greu, atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia... Pentru că o iubeam nemăsurat de mult. Şi asta mă ucidea şi pe mine.”


                                                                                                                                         „Noiembrie 1989”

   Universul în care trăiesc Adrian, Jean şi Matei este dramatic. Dramatică de altfel, este şi evoluţia Platoniei. „În vara în care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai întâi plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupidă, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a ieşi în evidenţă şi de a avea întotdeauna dreptate. Îşi dăduse demisia de la Operă... Cu ajutorul lui Titi, vărul ei care o iubea în taină încă din copilărie, a pus la cale un fals: a corectat în cartea de muncă „solistă” cu „coristă”... Avea 28 de ani împliniţi, pierduse orice speranţă de a mai avea un cămin al ei, copii, un bărbat care s-o iubească şi căruia să-i dăruiască întreaga ei iubire.”
  Povestea vieţii Platoniei este una neîmplinită, pentru că nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este reţinut de autorităţile comuniste, arestat pentru „o chestie politică”. Platonia „a înţeles că soarta lui Marian era pentru mulţi ani de aici înainte pecetluită. Şi a ei o dată cu a lui. Noiembrie 1989. Cine să mai aibă vreo speranţă? În timp ce pleca acasă, simţi cum intră parcă încet în pământ. Poate că îşi identificase prea mult viaţa cu iubirea ei pentru Marian.”


                                                                                                                                „Ai cântat extraordinar”

  Aflată în pragul divorţului de Virgil şi fără nădejdea de a-l mai întâlni vreodată pe cel drag, Platonia alege să îşi pună capăt zilelor în mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese cândva, „tu eşti frumoasă, minunată şi bună”, este înghiţită de valurile sărate şi înghetaţe. „Între statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al veştmântului de scenă; era singură aici, pe întinderea malului şi a cerului oglindit în apă, care arbora masca unei vieţi trăite. Toate celelalte din jur îşi trăiseră moartea. Aceeaşi moarte care o îmbrăţişa acum ca o bucurie de al cărei înţeles nu mai ştia nimeni. Iar vântul, asemeni unui braţ tandru, curtenitor, apuca din când în când franjurii frumosului fular şi îi ridica alintâdnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinşi, plini de o resemnare împăcată şi demnă mai năzuiau să cuprindă imensitatea mării.”
      În mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat după momentul unui imens succes de scenă. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asistă la spectacol spun că a fost „extraordinară,... magnifică,... divină.” Motivul mării simbolizează sacrificiul de sine al artistului care a reuşit să îşi împlinească menirea. În viaţa personală, Platoniei i se refuză şansa de a găsi dragostea, iar iubirea şi devotamentul ei rămân fără răspuns. Ca artistă însă, ea dovedeşte genialitate, este capabilă de a realiza un rol perfect şi unic prin frumuseţea şi măreţia lui. De altfel, Adrian Morariu are premoniţia faptului că Platonia va reuşi până la urmă, rolul vieţii ei, atunci când îi spune: „Un cântăreţ cântă aşa cum este. Dacă este bun şi frumos va cânta splendid. Dacă un solist este urât sau meschin, glasul îi va suna urât şi meschin. Tu eşti frumoasă, minunată şi bună. Ai cântat extraordinar.”
                                                              

                                                                                                                                              Ultimul spectacol

   Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmaţia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizată, dar poate hipnotiza.” În final, ne dăm seama că toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluidă, aproape ireală a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precădere din această imagine terifiantă de la sfârşitul cărţii, ce pune în evidenţă drama profundă, chinul interior, suferinţa îndelungată trăite de eroină. Într-un astfel de context, faptele mărunte – „Înainte, Platonia zări deşertul căutării a ceea ce avea să piardă. Adrian urma să plece.... Voia să se uite pe ea.” – capătă semnificaţii majore, pentru că toate aceste fapte mărunte au declanşat sfârşitul. Deznodământul are loc în preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmărite cu tenacitate şi consecvenţă de personaje. Romanul se încheie simetric. Suferinţa cutremurătoare a Platoniei poate fi ghicită încă din primele pagini ale cărţii, atunci când aceasta rememorează perioada de început la Constanţa. „În anul în care ea venise la Constanţa, marea îngheţase până în larg... Patina curajoasă, făcând haz de spaimele Nonei. Nici în ruptul capului Nona nu voia să meargă mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atrăgea atât de mult şi unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lăsându-se îngheţate. Într-o după-amiază foarte geroasă, cu cer încă senin şi fără vânt, ajunsese aproape. Mai avea puţin, ţărmul era deja departe, mersese pe placa îngheţată a mării ceva mai mult de un kilometru.”
    Platonia este un personaj aflat la limita dintre real şi fabulos. În simbol, ea reprezintă idealul, care de obicei rămâne intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate căreia ca pământeni, trebuie să îi facem faţă. Prin numele pe care îl poartă, Platonia pare a fi predestinată pentru eşec în dragoste. Iată de ce, atunci când ea se uneşte cu marea, acest lucru probabil că nu va mira pe nimeni. Pentru că „toată lumea din teatru aflase că este ultimul spectacol al Platoniei.”

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

  „DIVIDE ET IMPERA!”

                                                                                                                                                                                „Prin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”



   Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich  Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități.
   Strategia a fost folosită efectiv și eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman și cel Britanic, care au „asmuțit” un trib împotriva celuilalt pentru a câștiga și menține controlul asupra teritoriilor cu un număr mic de trupe.
   Conceptul a fost mai proeminent în perioada în care India a fost parte a Imperiului Britanic. Se spune că Britanicii au folosit strategia pentru a câștiga control asupra teritoriului și resurselor vaste ale Indiei prin menținerea populației divizate de-a lungul liniilor de demarcație date de religii, limbi vorbite, caste, etc.   Folosind „divide et impera” au reușit să-și atingă scopul.
   Mi-am propus să mă opresc la cel care a rezumat această politică în citatul respectiv, la Niccolo Machiavelli, diplomat, filosof, istoric, dramaturg, gânditor cinic, de altfel patriot înflăcărat, și care, deși a studiat mult și a încercat să-și impună gândirea, a eșuat în tot ce a întreprins în viața sa, consecință a unei judecăți în afara conduitei morale. S-a născut la Florența, a încercat mai multe studii și preocupări, dar domeniu asupra căruia s-a oprit cu insistență, a fost politica. Tânăr fiind, a fost fascinat de nobilul, omul politic și cardinal spaniol Cesare Borgia (1475-1507), de reușita acestuia de a-i prinde și ucide pe cei care conspiraseră împotriva lui. I-a folosit drept lecție de filozofie, în sensul că și-a dat seama de distanța dintre gândire și acțiune, Borgia fiind pentru el bărbatul faptelor, eroul filosofiei lui, așa după cum Bismarck, se spune, a devenit mai târziu eroul filosofiei lui Nietzsche.
   În galeriile Uffizi, cel mai cunoscut muzeu din Florența, se află un portret anonim al lui Machiavelli care îl înfățișează, după spusele lui Will Durant în cartea sa Renașterea, cu „o statură zveltă, o figură palidă, obraji subțiri, ochi întunecați, cu privirea pătrunzătoare, buze subțiri și strâns încordate”. Autorul își exprimă părerea că nu putea să fie un bun diplomat, deoarece era prea subtil, nu avea nici cum să fie un om bun de stat, întrucât era prea pătimaș, agățându-se cu fanatism de câte o idee „așa după cum în portret își strânge cu înverșunare mănușile, obiect ce îi trădează rangul semi-aristocratic”. A fost un cinic „ale cărui buze se țuguiau în sarcasm, afișa o viclenie atât de perfectă, încât avea aerul că minte chiar și atunci când spunea adevărul”.
   Machiavelli l-a divinizat pe Borgia cât timp a fost în culmea gloriei și l-a condamnat când acesta a fost învins; când familia Medici a fost obligată să părăsească Florența i-a defăimat pe toți membri familiei, când s-au întors „le-a lustruit pantofii pentru a primi o slujbă”.
   S-a avântat dând lecții despre arta războiului, considerând că un neam care și-a pierdut virtuțile marțiale, este condamnat, că o armată are nevoie nu de aur ci de bărbați puternici: „aurul singur nu poate procura soldați buni, însă soldații buni pot întotdeauna procura aur”. Aici, se pare că avea dreptate!
   Filosofia lui fiind prin excelență politică, departe de metafizică, teologie sau etică, a dat naștere termenului de machiavelism. Omul machiavelic este considerat omul ale cărui acțiuni sunt lipsite de morală și scrupule, care folosește ingeniozitatea diabolică, dibăcia, calcul premeditat cu țintă precisă și acționează sub deviza „scopul scuză mijloacele”. Pentru el politica este „arta elevată de a crea, de a acapara, de a apăra și întări un stat”. Prin simplificare, cinismul său elaborează următoarea concluzie: „Virtutea produce pace, pacea produce repaus, iar repausul, dezordine; dezordinea atrage ruina. Ordinea se naște din dezordine, virtutea din ordine, iar gloria și bogăția din virtute”. Și îmi vin imediat în minte cele aflate în cartea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ca o chemare la paza legilor evanghelice. Neagoe Basarab considera că liniștea este începutul tuturor virtuților isihiei. „Când sufletul a ajuns la liniște, și războiul din afară și cel dinăuntru se potolesc”.
   Ascensiunea și decadența, în viziunea lui Machiavelli, sunt determinate și de conducători și de șanse: „Destinul este arbitru a jumătate din acțiunile noastre, dar ne lasă să decidem cealaltă jumătate”. De asemenea, sunt determinate și de legile care acționează asupra oamenilor, în opinia sa - toți lacomi, mincinoși, cruzi, corupți; politica trebuie să fie complet independentă de moralitate, un diplomat nu trebuie să fie legat de codul moralității: „Dacă actul îl acuză, rezultatul trebuie să îl scuze”, adică trebuie avut în vedere rezultatul final, ca o țintă, astfel scopul va scuza mijloacele folosite, neținând cont de moralitate; „a călca peste cadavre”, cum sună proverbul românesc.
   În cartea sa Principele, care poate fi asemuită cu un tratat despre guvernare, îi este atribuită acestuia acțiunea de delimitare a moralei de guvernare, delimitare a conștiinței personale de binele public, așa încât să fie „gata să facă pentru stat lucruri ce ar putea fi considerate nelegiuite în relațiile dintre indivizi”. Ideile cărții au fost condamnate de către filosofi și oameni cu simțul moralității, pe motivul că formula  percepe tirania, dar unii oameni de stat au pus și mai încearcă și în prezent să pună în aplicare multe dintre ideile sale. Cu cât cinism își exprima Machiavelli părerea că „drumul cel drept pe care se ajunge în paradis, este cunoașterea infernului, pentru a-l putea evita”!
   Urmările acelei perioade în care s-au folosit perceptele sale, le știm. Politica cu caracterul ei perfid, a făcut ca trădarea și crima să se răspândească în mai multe țări, în secolele XIV și XV. Până la consolidarea constructivă a libertății, viața a devenit mai extravertită, exuberanța a îmbrăcat de multe ori forma violenței,  imoralitatea și corupția și-au lărgit ariile, idealurile păgâne au năruit pentru o perioadă concepția creștină. 
   În literatură întâlnim un comportament similar dezbinării, manifestat între oameni, prieteni și chiar în dragoste, sub denumirea de intrigă, definită ca o acțiune care folosește mijloace nepermise în realizarea unui scop. Exemplific piesa Intrigă şi iubire, povestea a doi tineri îndrăgostiţi şi a incapacităţii lor de a fi împreună într-o lume a maşinaţiunilor politice, a geloziei, a dualităţii emoţiilor cu impact distructiv, poveste de pe vremea poetului și dramaturgului german Friedrich Schiller (1759-1805), care poate fi transcrisă în zilele noastre.
   Am aruncat o privire asupra concepțiilor cinice ale lui Machiavelli, pentru a arăta cum în prezent se încearcă, printre altele, o strategie croită pe mai vechea formulă „divide et impera”. Cinicul întotdeauna lovește perfid pe cel rănit!
   Noi suntem, după cum spunea Lucian Blaga, pe un pământ de cumpănă, de aceea, România trebuie să-şi reia vocaţia diplomatică din perioada interbelică, folosind construcţiei europene. Răsăritul Europei, Orientul Apropiat dar şi cel Îndepărtat (China), pot găsi în noi un canal de comunicare cu ţările din Occident. Ar trebui să ştim să valorificăm poziţia noastră strategică. Avem nevoie de oameni politici vizionari, care să conştientizeze și să folosească rolul nostru în Europa şi în lume.
   Este tot o politică „divide et impera” euroscepticismul, precum si  naţionalismul şovin şi agresiv, care aşează pe poziţii de adversitate naţiuni europene sau grupuri etnice, religioase. Cred că toleranța este calitatea care trebuie dezvoltată și folosită. Nu în zadar se vorbește de avantajul oferit de coeziunea socială.
   Într-un articol se menționează: „de la voievozii medievali care se considerau apărătorii creştinismului şi până la primii muguri ai conştiinţei naţionale din epocă modernă, de Şcoala Ardeleană şi Gheorghe Lazăr şi până la Mircea Eliade şi Constantin Noica, trecând prin opera lui Eminescu, Maiorescu, Iorga şi până în zilele noastre, conştiinţa românească nu s-a imaginat niciodată în afara Europei”.
   „Dezbină și stăpânește” este o tactică de manipulare a comportamentului oamenilor, de câștigare și menținere a puterii prin divizarea unei populații, în concepții dar și ca  formare de entități mai mici, care luate separat au putere mai mică decât cel care își impune voința. Este deseori întâlnită ca o strategie în care grupuri de putere mică sunt dezbinate și împiedicate să se unească și să devină mai puternice, sau să-și păstreze integritatea.
   „Divide et impera” funcționează în mod egoist, trufaș, neținând cont de sensibilitate, și are efect  numai dacă cei supuși acestor tactici sunt dispuși să urmeze această cale.
 Am mai spus-o și altădată, nu „dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună”! În acest caz nu mai vorbim de toleranță, ci, a se vedea cât și până unde se poate tolera!
   Despre forța malefică a acestei lumi pe care o numim diavol, a mărturisit Mitropolitul Antonie Plămădeală într-una din predicile sale, spunând că diavolul are numai atâta putere câtă îi dăm noi.

                                                                                                                                                                                                                                                                                              Vavila Popovici –Raleigh,NC

                                                               ORICE DRUM SE PARCURGE PAS CU PAS

 

        Drumul prăfuit se întindea şerpuind printre dealuri până departe în zare. Mergeam de multă vreme şi totul părea lipsit de sens. Încercam să îmi coordonez fiecare pas pe care îl făceam. Mă sileam să nu dau atenţie detaliilor şi să mă concentrez strict asupra traseului pe care îl urmam aproape instinctiv. Harta o consultam din când în când cu scopul de a consemna poziţia mea ce se schimba de la o oră la alta.

  „Ce se întâmplă cu tine?” m-a întrebat cu mirare Sebastian. „Încă puţin şi vom ajunge în vreun sat sau vreo comună din împrejurimi. Nu ai de ce să te îngrijorezi. Ai încredere în mine. Am mai trecut prin situaţii similare. Crede-mă!”

  În sinea mea nu îmi venea să îi dau crezare. De multe ori am auzit cuvinte de încurajare bazate pe aşa numita „gândire pozitivă” şi menite să îţi ofere suport moral când treci prin momentele dificile. Realitatea este că de multe ori am încercat astfel de tehnici, însă rezultatul nu a fost niciodată pe măsura nevoii pe care o aveam.

  „De unde să ştiu că nu îmi oferi din nou nişte încurajări fără suport real?” i-am răspuns direct. „Mai degrabă aş dori să îmi spui care este părerea ta şi mai puţin mă interesează să îmi adresezi cuvinte de încurajare fără suport real.”

 

                                                                                                                                            Încrederea ca Reper al Speranţei

 

    „Ar trebui să mă crezi,” se limită să îmi spună Sebastian. „Uneori încrederea îţi rămâne singurul lucru de care te mai poţi prinde cu nădejde,” continuă enigmatic. „Nu ştiu dacă m-ai înţeles, dar faptul că am parcurs douăzeci de kilometri pe jos nu înseamnă mare lucru, dacă nu ai ales şi direcţia cea bună. În ceea ce ne priveşte, te asigur că ne îndreptăm spre o localitate care în curând va apărea la orizont.”

    „Dar harta pare să spună altceva. Priveşte punctele pe care le-am marcat. Nu este nicio aşezare umană pe  o rază de şaptezeci de kilometri, cel puţin conform estimărilor mele făcute până în clipa de faţă.”

Nu îl înţelegeam deloc pe Sebastian. El a insistat să plecăm la drum numai cu o hartă turistică de uz general, fără busolă, GPS sau ceva asemănător. De dimineaţă totul părea în regulă, dar după ce am parcurs o anumită distanţă am început să sesizez o discrepanţă tot mai mare dintre hartă şi ceea ce observam pe teren.

   Mereu am căutat să ocolesc, atât cât este posibil, situaţiile de incertitudine. Nimic nu este mai supărător decât să nu ştii unde te afli şi încotro te îndrepţi. Pierderea direcţiei are un impact direct asupra moralului indiferent de acţiunea pe care o întreprinzi. Îmi aduc aminte cum în timpul efectuării stagiului militar am trecut prin multe situaţii neclare cauzate de ordine confuze şi lipsite de logică. Nu doream să mai repet astfel de experienţe.

 „Nu este vorba de o aplicare a tehnicilor de gândire pozitivă,” continuă Sebastian ca şi cum mi-ar fi ghicit părerea pe care o aveam. „Eram convins că drumul va dura mai mult decât am estimat iniţial. Tocmai de aceea, după cum poate ai observat, am luat o cantitate mai mare de hrană şi apă decât ar fi fost normal pentru o distanţă de douăzeci de kilometri, cât părea iniţial până la destinaţie privind doar pe hartă. Însă marja de eroare pe care mi-am asumat-o conducea la o distanţă de treizeci de kilometri! De aceea, cred că am parcurs două treimi din drum şi până la asfinţitul soarelui vom ajunge cu bine unde ne-am propus.”

 

                                                                                                                                               Interiorul ca Obstacol în Cunoaşterea Realităţii

 

     M-am limitat să-l ascult fără a mai da vreun răspuns. Cumva, prins de jocul „mersului automat”, adică fără să mă mai gândesc la paşii pe care îi făceam, începusem să mă detaşez de situaţia prezentă şi să privesc la detaliile din jurul meu. Munţii se întindeau cât vedeai cu ochii la dreapta şi la stânga mea. Dealurile înverzite veneau în întâmpinarea privirii sugerând calm şi odihnă prin forme unduitoare ce se pierdeau în zare. Vântul bătea cu rafale scurte schimbându-şi direcţia la fiecare sfert de oră, luându-mă de fiecare dată prin surprindere.

  „Îmi place mult acest peisaj,” am schimbat brusc subiectul discuţiei. „Formele de relief au o simplitate nobilă indiferent de unghiul din care le priveşti. Când le contempli, ai impresia a ceva provizoriu şi în acelaşi timp finalizat. Este ca şi cum temporarul şi definitivul s-ar fi unit pentru totdeauna în structura unor obiecte pline de măreţie.”

  „Mă bucură faptul că ai început să nu mai priveşti atât de mult către tine şi ai observat minunata realitate din jurul nostru,” îmi răspunse zâmbind Sebastian. „Interiorul poate fi cel mai serios obstacol în a discerne exteriorul!” continuă fără să ofere alte amănunte.

  Da, avea dreptate! Copleşit de ceea ce simţeam, îmi fusese imposibil să observ lucrurile din jurul meu. Concentrat pe urmărirea atentă a traseului, pierdusem din vedere frumuseţea naturii ce mă înconjura cu bunăvoinţă. Mă aflam în mijlocul unui spectacol grandios, dar cu toate acestea acordam atenţie exclusivă trăirilor interioare, fiind incapabil să primesc lecţiile de valoare pe care universul mi le oferea cu mare generozitate.

  „Credeam că lucrurile stau invers. Mai precis, exteriorul te împiedică să vezi interiorul,” i-am răspuns la rândul meu. „Nu aceasta este regula de bază a înţelepciunii? Să discerni ce se află dincolo de aparenţe reprezintă un demers plin de curaj şi dificil de realizat!”

 

                                                                                                                                                       Exteriorul şi Aparenţele Înşelătoare

 

       „Depinde la ce anume aplici această afirmaţie,” încercă să mă lămurească Sebastian. „Când este vorba despre un obiect pe care îl observi, exteriorul se interpune între tine şi ceea ce se află în interiorul său. Este ca şi cum ai avea în mână o conservă etichetată atractiv, să zicem înfăţişând o mâncare delicioasă, însă realitatea ce se află în interior se va dezvălui privirii doar după ce îi vei deschide capacul.”

  Şi spunând aceste cuvinte, îmi întinse o conservă din rucsacul pe care îl purta. Eticheta părea să indice un file de hering de cea mai bună calitate. Dar ştiam din experienţă că de multe ori conţinutul era diferit ca aspect, fiind inferior din toate punctele de vedere „pozei” din reclamă.

  „Pe de altă parte,” continuă el, „când este vorba despre cel care contemplă un anumit lucru, interiorul său reprezintă cel mai mare obstacol în cunoaşterea a ceea ce se află în exteriorul său. Astfel, întregul său bagaj de trăiri, emoţii şi gânduri se va interpune zgomotos încercării de a discerne corect realitatea înconjurătoare.”

 „Cu alte cuvinte, o astfel de persoană în loc să realizeze o observare obiectivă a realităţii, de fapt va ajunge să emită opinii subiective, superficiale şi limitate de prejudecăţile pe care le are. Corect?” am întrebat plin de entuziasm.

 

                                                                                                                                                         Valoarea Experienţei Personale

 

       Sebastian, la vârsta sa onorabilă de şaptezeci de ani, avea o experienţă de viaţă mult mai bogată decât a mea. Îl admiram foarte mult. Era o persoană ce reunea armonios calmul şi cutezanţa. De regulă, oamenii de acţiune nu ştiu să aibă suficientă răbdare, fiind mereu în căutarea unor noi provocări. Dar în cazul lui Sebastian, lucrurile stăteau diferit. Mai precis, chiar în mijlocul celei mai tumultoase acţiuni, liniştea sa interioară nu părea să fie tulburată în vreun fel, asemenea unei stânci de neclintit în mijlocul furtunii.

  „Ai înţeles ideea!” se bucură el privindu-mă cu bunăvoinţă. „Zgomotul interior al gândurilor, planurilor de tot felul şi amintirilor te va distrage mereu de la cunoaşterea autentică a ceea ce se află în jurul tău. Vei ignora oameni de valoare. Îţi vei pune încrederea în persoane lipsite de caracter. Nu vei da atenţie părţii frumoase a lucrurilor. În schimb te vei hrăni cu tot ce este rău, cu minciuni şi zvonuri lipsite de fundament,” continuă Sebastian plin de patos. „Şi ştii de ce?”

  Am ridicat din umeri cu nedumerire. În sfârşit discuţia dintre noi devenise cu adevărat interesantă. De mult aşteptam o astfel de ocazie să îl văd pe Sebastian spunând lucrurilor pe nume, fără să mai afişeze acea politeţe distantă, ce îl caracteriza cea mai mare parte a timpului.

  „Fiindcă ignoranţa se naşte mereu din excesiva concentrare pe sine,” continuă el. „De aceea, toate religiile autentice ale lumii au adus mereu în atenţie nevoia renunţării de sine pentru a putea cunoaşte deopotrivă pe Dumnezeu şi pe semeni. Fără o înţeleaptă renunţare la sine, nu ar fi posibilă existenţa familiei, comunităţii şi societăţii. Însă când egoismul pune stăpânire pe inimi, atunci ordinea adevărată se prăbuşeşte, valorile se inversează, răul se întinde, iar societatea devine crudă şi lipsită de inimă, fundamentele ei fiind puse în pericol. Aşa au pierit naţiuni şi popoare puternice. Istoria consemnează multe situaţii de acest gen, însă din nefericire, ele se repetă periodic la intervale de timp ce nu pot fi niciodată estimate cu precizie.”

 

Dialogul nostru s-a încheiat la fel de brusc cum şi începuse. Am privit din nou în jurul meu. La orizont soarele se pregătea să apună. Stelele începeau să se vadă pe cer ca nişte mici luminiţe aprinse în depărtare scânteind intermitent. Vântul bătea acum dintr-o singură direcţie, temperatura lui fiind într-o continuă scădere. Îmi era tot mai somn şi mă întrebam dacă vom mai ajunge la destinaţie. Din rutină am privit de-a lungul drumului, să văd dacă se zăreşte ceva la orizont. Nu mică mi-a fost mirarea când am început să disting luminile aprinse de pe străzile unei localităţi ce fusese ignorată pe harta de uz general pe care o aveam la îndemână. M-am întors către Sebastian să îl întreb dacă el ştia acest lucru, dar din privirea sa mi-am dat seama imediat că de la început el ştiuse acest „amănunt” pe care l-a lăsat, ca de obicei, să îl descopăr de unul singur.

 

Octavian Lupu - Bucureşti

04.04.2013

Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca

 

  „Nu-i trândăvie viața, ci trudă și-alergare.”

Cuviosul Serghie Sevici

 

 

    Viețuim, adică existăm. Despre viața noastră, Nicolae Iorga - istoricul care a pășit prin întreaga pădure a istoriei poporului român -, spunea că ea este mărginită în timp, în spațiu, în putința de manifestare, că reprezintă așa de puțin, încât „trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus”.

   Echilibrul dihotomic al vieții - egalitate – non egalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în fața legii duce la abuz și corupție, ea se mărește și datorită factorului educațional; egalitatea de șanse oferită este și ea de multe ori nerespectată, așa încât, spusele filozofului  german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, și uneori „poporul cel mai nobil își poate pierde noblețea; măduva îi este zdrobită în oase, și dorurile sale cele mai alese și frumoase sunt coborâte până la minciună și înșelăciune…”.

   Omul simte când viața își pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, și încearcă să supraviețuiască. Supraviețuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supraviețuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerșitul, hoția, prostituția etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunși în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen -, bombardați fiind cu factori de stres, sunt cuprinși de teamă - un sentiment extrem de neplăcut -, de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie ori remușcare.  

   Adeseori termenul de supraviețuire este folosit greșit de unii oameni cărora le place să se tânguie, confundând greutățile inerente ale vieții, cu cele amenințătoare de înfrângere, moarte. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ceea ce facem sau trăim zilnic, în aceste vremuri, constituie de cele mai multe ori acțiuni sau situații de supraviețuire și nu aparțin unei vieți normale, în care s-ar desfășura corect toate acțiunile noastre și ar avea răspunsuri corecte. De aceea, ne confruntăm cu trecerea în aria adevăratei necesități de supraviețuire imediată, uneori dobândită în scurt timp, alteori angajată pe un termen lung.

   Natura, cât și istoria, ne-a arătat și continuă să ne arate că cei care nu luptă, cei slabi pier. Legislații binevoitoare, milă, ideologie nouă, nu pot inversa această lege. Se poate obține o păsuire – bună și ea -, dar nu o victorie. Se pune întrebarea: Cum trebuie acționat pentru supraviețuirea biologică, în mod barbar sau civilizat? O perioadă din istoria omenirii era în vigoare maxima: „La raison du plus fort est toujours la meilleure.”(Dreptatea celui mai puternic este totdeauna cea mai bună) - primul vers din celebra fabulă a lui La Fontaine - Le loup et l’agneau (Lupul și mielul); de aici au derivat expresiile: „Forța primează dreptului” sau „Dreptul pumnului”. În război, de exemplu, conta enorm forța fizică și numărul luptătorilor. Barbarii au răpus colectivitățile civilizate (țări, imperii), de cele mai multe ori prin forța numărului celor participanți la acțiune. Dar evoluția științei și civilizației din ultimul secol a schimbat radical situația strategică. Cea mai evidentă și totodată tristă manifestare a avantajelor științei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne cu care națiunile se apără sau sunt pregătite să atace. În prezent lumea e altfel! Se pare că a devenit valabilă logica lui Kant privind moralitatea, „Nu trebuie să ucizi” fiind un principiu, dar nu o lege morală, fiindcă nu întrunește atributul universalității, permițând și excepții, existând împrejurări când trebuie să ucizi, de exemplu într-un război. „Nu trebuie să furi”, dar când îți mor copiii de foame, te duci și furi o găină sau un porc din curtea vecinului, să-i poți hrăni. Faci un păcat, dar ai cugetul împăcat prin motivație. Și aceasta pentru că supraviețuirea, se spune, include eroismul, curajul și uneori sacrificiul. Iată cum principiile se pot schimba, legile morale rămân însă aceleași. Dar, sacrificiul poate uneori suprima viața, când vrem prea mult, ori vrem totul, neluând în seamă că nu putem totul (Non possumus!).

   Pentru a supraviețui – ni se atrage atenția - fiecare dintre noi trebuie să se adapteze noilor condiții. Și ceea ce era bun înainte: atitudine, pregătire, efort, număr – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Nu se mai poate supraviețui „mioritic”, sunt de părere unii. Metodele vechi, tradiționale de supraviețuire ale înaintașilor noștri erau bune, astăzi ele nu mai sunt toate de mare folos. De exemplu, la sate oamenii lăsau ușile caselor descuiate, fiindcă oamenii se cunoșteau, respectau legile morale cu strictețe și pe ulițe nu pătrundeau străini. Astăzi pe șosele circulă și opresc în sate, tot felul de oameni, unii certați cu legile. Altădată – și aceasta cu puțini ani în urmă - trebuia să știi: să înoți, să mergi pe bicicletă și să scrii la mașină. În prezent e nevoie de alte învățături: limbi străine, meserii noi, șofatul, folosirea calculatorului. Supraviețuirea în viitor este condiționată de policalificare, de permanentă reorientare și adaptare, nu de clasica „meserie pentru viață”. Soluția pentru viețuire și dezvoltare durabilă este: muncă, muncă și iar muncă, făcută cu capul, dar, de data aceasta și cu inima. Numai astfel ne putem salva din sărăcie sau din mizerie. Și să nu ne „aflăm în treabă” – vorba lui Petre Țuțea și să nu ne facem că muncim!

   Șocul emoţional conştientizat al sărăciei sau inadaptabilității produs la nivel de gânduri are o mare forţă care poate deteriora efectiv fiziologia organismului; omul se poate îmbolnăvi și moartea-l vânează. De aceea, poate, omului i se cere astăzi să fie mai conștient ca oricând, prevăzător, responsabil, să nu alerge după satisfacerea instinctelor primare, pierzând timp și demnitate și acceptând compromisuri, nerespectând legile morale. Pentru aceasta omul mai are nevoie și de sprijin din exterior, adică de sprijinul societății în care trăiește, o societate cât de cât sănătoasă și nu una bolnavă! Însă, obligatoriu e nevoie de participarea și voința individului. Dacă tu te încăpățânezi și nu vrei să lupți, să răzbești, nu te mai poate ajuta nimeni. Un om rațional și cu credință în Dumnezeu, nu poate refuza lupta.

   Când începi să vezi că viaţa pe care o iubești se deteriorează, că refugiul în muncă, în artă, în literatură, nu se mai produce ca o tămăduire, că nu ești luat în seamă și nici răsplătit cum se cuvine, uneori și blamat, începi să te gândești la diverse căi de soluționare, de salvare a ființei tale, printre ele și emigrarea – la modă astăzi – ca o soluție pentru supraviețuire. Ea trebuie să fie însă, bine motivată conștiinței tale. Sunt unii care emigrează nu pentru a-și salva viața, nefiind în această situație, ci doar pentru a profita de unele avantaje materiale, neglijând partea cea mai importantă, cea a sufletului. Ce facem cu el? Nu ar trebui gândită și cântărită bine această acțiune, puse în balanță toate avantajele și dezavantajele, pentru ca mai târziu să nu-ți reproșezi ție însuți pasul făcut? Oamenii la care partea sentimentală atârnă mai greu la cântar, pot suferi toată viața în urma acestui pas făcut. Dacă ești un om rațional, luptător, puternic și în măsură să realizezi supraviețuirea în noul mediu, adaptându-te, atunci nu vei suferi și vei fi mulțumit că ai reușit să te salvezi, că ți-ai atins țelul, căci „o viață fără țel e o moarte timpurie”, spunea și Goethe. Este tot atât de valabil pentru un individ, cât și pentru o întreagă nație.

   De multe ori, ideea de supravieţuire ni se pare banală, dar ar trebui să-i acordăm o mai mare atenţie. Importantă devine starea psihică în care ne aflăm, priceperea şi abilitatea de a folosi o cale bună de supraviețuire din cele existente. Începi prin a-ți pune întrebări ție însuți, devii mai realist, învingi temerile, adopţi o atitudine pozitivă, într-un cuvânt te antrenezi, până ți se inoculează această dorinţă de supravieţuire. Crezi sau ești sigur că ai găsit calea supraviețuirii. Urmează să te arunci într-o lume despre care știi poate prea puțin uneori, nu cunoști prea bine ce te așteaptă, cu ce șoc vei fi confruntat.

   Scriitorul și futurologul american Alvin Toffler (n.1928) ne spune că societatea dispune de mijloace prin care leagă generația actuală de cea trecută, acest simț dezvoltându-se prin cunoașterea istoriei, prin moștenirea acumulată în artă, muzică, literatură și știință, dar, noi nu dispunem de mijloace similare pentru viitor, neavând o moștenire a lui; poate fi însă trezită o conștiință a viitorului, în scopul atenuării acestui șoc al lui, ocupându-ne de prevederi și găsirea unor soluții la problemele viitorului, pentru a putea dobândi deprinderea anticipării lor. Probabil factorul imaginativ trebuie dezvoltat în acest moment și pentru aceasta avem nevoie de îndrăzneală. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea," putem citi într-unul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei după Ioan. A îndrăzni înseamnă a dobândi curajul de a acționa. Există și riscul pe care trebuie să-l luăm în seamă, adică să fim conștienți că ne expunem unui posibil pericol. Dar, nu riscăm imens dacă nu avem curajul unui risc?

   Viitorul ne preocupă. Femeia - filozof Hannah Arendt (1906-1975) spunea că „ceea ce face cu adevărat diferenţa dintre această generaţie şi generaţiile trecute, în toate ţările, este hotărârea primei de a acţiona, bucuria în acţiune, garanţia de a putea schimba lucrurile prin eforturi proprii.” Și gândul m-a dus la cuvintele Fericitul Augustin: „Învață să-ți scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă”. Totul este, zic, să-ți alegi plaja, nisipul, vântul și stânca.

   Umanitatea își are mersul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ținem pașii cu ea. În aceste condiții, poate oricine să-și pună întrebarea: Dar eu ce și cum trebuie să acționez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche, care propunea în drumul ascendent al omului, folosirea „propriilor picioare”. Filozoful și poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) în scurta sa existență, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut și o mare sensibilitate, o adâncă iubire și înțelegere a omului. Vorbea despre puterea vieții și despre acțiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieții, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinții, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenții noștri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puțin adevăr și această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se.” Să ne bizuim așa dar, mai întâi pe noi înșine, pe gândirea noastră, pe pașii noștri și apoi pe gândirea și pașii celorlalți oameni. Să fim călăuziți de sentimentul religios în tot ce întreprindem, întrucât el, acest sentiment, desemnează dependența, legătura reciprocă cu divinitatea. Minunate sunt cuvinte acestui filozof, de care oricine își va putea aminti cândva: „Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte. Cui să-i vorbim de ființele care nu mai sunt și pe care le-am iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia își mai amintesc de ele, ceilalți nici nu le-au cunoscut…”.

  Filozoful grec Epictet (50 d. H – 135 d. H.) spunea că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Și pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voința și stabilirea unui ideal, în așa fel ca viața să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui. Primul: „Viața la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, grea de răzbătut, vajnică, zgomotoasă și repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viața orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toți, bogat și pururi fără de sfârșit”.

                                                                                                                                                                                                                                                                                      Vavila Popovici – Raleigh, NC

                                          ÎN VIZITĂ LA NEGUSTORUL DE ILUZII

 

    de Octavian Lupu 

     În prăvălia negustorului de iluzii sunt multe articole de interes pentru oricine doreşte să dea o altă culoare lumii în care trăieşte. Etichetate frumos, cu denumiri dintre cele mai năstruşnice, cutiile cu produse sunt aşezate pe rafturi încăpătoare fără a se respecta o anumită ordine. După cum mirajul îmbracă formele cele mai neaşteptate plăsmuind imagini de vis acolo unde nu se află decât un pustiu prăfuit, tot astfel licori nenumărate radiau sclipiri atrăgătoare pentru cunoscători şi profani.

  Într-una din aceste zile m-am decis să merg şi eu la faimosul negustor pentru a afla mai multe despre leacurile pe care le oferea la un preţ adaptat oricărui gen de client. Nu îi ştiam numele, cum dealtfel nu l-am aflat nici ulterior, şi de aceea îl voi denumi pur şi simplul „negustorul”. Dacă nu îl ştii încă, nu te mira. Cu siguranţă că te-ai întâlnit şi tu cu el, dar poate nu ţi-a fost clară identitatea sa. Însă fără  îndoială, deja ai folosit multe dintre produsele sale.

 Prin urmare, am intrat în modesta sa prăvălie cu aerul celui care ştie exact ce caută. De aceea, de îndată ce l-am zărit în spatele tejghelei l-am abordat direct:

 „Te salut cu deosebită stimă dragul meu negustor! Iată, m-am întors să te rog să-mi recomanzi din leacurile tale pentru cea mai recentă problemă cu care mă confrunt.”

 

                                                                                                  Iluzia Puterii şi a Bogăţiei

 

„Ce anume te preocupă, iubitul meu client? După cum bine ştii, magazinul meu este deschis tot timpul. Ba chiar, de mai mulţi ani m-am extins în toate colţurile lumii graţie noilor posibilităţi ce mi-au fost oferite.”

 „Te referi cumva la noile tehnologii de comunicaţii?” l-am întrebat intuind într-o mare măsură răspunsul. „M-am gândit eu că nu vei rata ocazia, epocală i-aş spune, de a intra în casele tuturor oamenilor de pe planetă folosind Internetul. Marketingul direct este mai eficient în zilele noastre decât utilizarea unei nesfârşit de ramificate reţele de intermediari.”

 „Da, corect!” mă aprobă zâmbitor. „Mă adaptez situaţiilor schimbătoare de la o epocă la alta. Nu stau niciodată pe loc. Comerţul cu iluzii trebuie să continue. Fără el istoria nu ar mai fi posibilă. Îţi dai seama,” continuă el, „că istoria nu ar mai fi interesantă dacă nu ar exista posibilitatea de a vinde şi cumpăra iluzii. Ce anume ar mai anima pe dictatorii din toate timpurile, dacă nu ar avea mereu înaintea lor Iluzia Puterii pe care au comandat-o din belşug de la mine?”

 „Sau,” am continuat eu, „ce ar face toţi oamenii influenţi ai planetei, dacă nu ar avea Iluzia Bogăţiei la îndemână? O licoare ca aceasta nu cred că se mai poate găsi pe pământ!”

 „Mă bucură faptul că mi-ai înţeles jocul. Ca de fiecare dată, îţi ofer ocazia de a te alătura acestui negoţ prosper. Vei avea o parte consistentă şi poate, vei deveni şi tu un mare negustor, aşa cum sunt eu.”

 

                                                                                                     Câteva Articole Lipsite de Interes

 „Poţi să îmi oferi Iluzia Nemuririi? Cred că aş putea folosind-o să instaurez o nouă religie. Deja văd cum mulţimile ar alerga spre mine dând năvală călcându-se în picioare şi dorind să pună mâna pe conţinutul ei. Cu cât ar bea mai mult, cu atât ar deveni mai dependenţi, iar în final aş putea să îmi întemeiez o afacere subsidiară interesantă, nu-i aşa?”

 „După cum poţi singur observa, ţi-aş putea vinde acest preţios articol în schimbul unui anumit procent din afacerea pe care ţi-ai deschide-o. Dar fiind nesigură viaţa, chiar şi pentru un modest negustor de iluzii, ar trebui să îmi garantezi cu ceea ce ai tu mai scump o astfel de tranzacţie,” răspunse calm negustorul.

 „Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar cred că nu sunt încă pregătit să mă angajez în această direcţie. Mai degrabă aş avea nevoie de un sfat din partea ta.” Am făcut o pauză după care am reluat: „Mai precis, am observat faptul că oamenii din jurul meu au devenit insensibili la tot ceea ce încerc să le transmit în scris sau prin viu grai. De fapt, nu este vorba numai de valorile pe care încerc să le transmit, ci în principal constat o crasă ignorare a unor subiecte de maxim interes pentru viaţa pe care o trăim.”

 Negustorul de iluzii a zâmbit larg, iar ochii i-au strălucit cu ironie. După aceea râse discret, afişând o calmă condescendenţă:

 „Nu cumva ai încercat să vinzi acele articole lipsite de iluzie şi de interes numite: Bine, Adevăr şi Frumos? Dacă aşa ai făcut, atunci ai cuvântul meu că nu mă miră faptul că nu ai avut succes!”

 „Dar le-am ambalat frumos şi cu grijă! Am alcătuit cu meticulozitate, răbdare şi multă trudă materiale bine gândite şi atractiv întocmite. Iniţial m-am gândit că sunt prea serios în exprimare şi am trecut la o abordare mai dinamică. Am schimbat de zece ori forma, dar degeaba. Am studiat zeci de cărţi, unele procurate cu mare cheltuială din cealaltă parte a lumii, dar în zadar! Audienţa a rămas nesemnificativă. În plus, cu cât depuneam mai mult efort, cu atât se micşora numărul celor care îmi citeau articolele sau îmi ascultau videoclipurile.”

 

                                                                                          Jocul Iluziei prin Puterea Sugestiei

    M-am oprit din vorbire fiindcă instantaneu s-au aprins lămpile din tavan inundând cu lumină întreaga încăpere. Rafturile pline cu iluzii străluceau şi mai puternic. Culori de curcubeu se revărsau din toate părţile şi o muzică plăcută se auzea venind din nişte difuzoare plasate undeva în partea superioară a încăperii. Ambianţa era plăcută. O senzaţie de căldură te învăluia primitoare asemenea braţelor unei curtezane iscusite. Toate simţurile erau încântate şi aţâţate de proiecţia conţinutului ciudatelor sticluţe cu licori felurite. Fără însă a da atenţie acestor detalii, am continuat:

 „De fapt, nu am dorit să apelez la jocul iluziei. Am crezut că expunerea directă şi sinceră va genera un binevenit impact. Spune-mi, te rog, unde am greşit? De ce anume suferă semenii mei şi de ce sunt complet ignorat? Un autor fără cititori este ca un actor ce joacă în faţa unei săli fără spectatori. Este o imagine deprimantă şi cred că voi abandona în cele din urmă acest meşteşug.”

 Ai venit pentru un sfat, dar cred că mai degrabă ai nevoie de remediile mele,” îmi răspunse cu bunăvoinţă negustorul. „De ce încerci să pui în lumină Binele, când ai putea să oferi pur şi simplu licoarea numită Iluzia Binelui? Toţi ţi-ar fi recunoscători! Nu îţi dai seama? Ai aduce alinare la mulţi oameni prin cuvinte meşteşugite şi idei atrăgătoare pe înţelesul tuturor!”

 „Dar în ce constă această Iluzie a Binelui? Nu este de fapt doar proiecţia unor lucruri desprinse de realitate? Nu este doar o amăgire?” am întrebat dorind să aflu răspunsul până la capăt.

 „Nu neapărat,” reluă negustorul. „Sugestiile sunt la fel de valabile ca realitatea însăşi. Imaginaţia se interpune mereu în evaluarea lumii în care trăieşti. Ce poate fi rău în a-i oferi puţină culoare şi astfel să o faci mai interesantă?”

 

                                                                                                Spiritul Monden şi Vedetismul

 „Deja mă duce gândul la toată industria aservită spiritului monden, sau vedetismului, cum i se mai zice,” am replicat reflectând la cele spuse. „Astfel, faima devine lucrul cel mai de dorit. Succesul ia imediat locul efortului de a progresa moral pe parcursul vieţii. Se mai adaugă vanitate din belşug şi este gata licoarea miraculoasă!”

 „Trebuie să înţelegi că fără acest miraj, oamenii ar muri de plictiseală,” accentuă negustorul. „Există o nevoie continuă după divertisment. Lucrurile inventate plac, în timp ce Adevărul este dureros. Mai bine ai oferi Iluzia Adevărului. Ai putea afirma şi cea mai mare nerozie. Cu toate acestea oamenii te-ar asculta şi te-ar urma. Astfel, ai deveni un mare lider de opinie şi ai accede în structurile superioare ale societăţii.”

 „Da, dar astfel aş promova falsitatea, iar în final eu însumi aş fi prins în capcana obţinerii succesului cu orice preţ,” am murmurat lipsit de convingere.

 Imediat a apărut înaintea mea o femeie deosebit de frumoasă. Talia ei era subţire şi unduioasă. Picioarele erau lungi şi armonioase. Părul era bogat, iar mâinile aveau o delicateţe aparte. În plus, hainele erau croite după ultima modă. Însă nu am putut să observ prea multe detalii, fiindcă deodată chipul ei s-a transformat şi am zărit în schimb o persoană încercănată, cu multe riduri pe faţă, prematur îmbătrânită şi cu pielea zbârcită. Hainele au căpătat imediat o tentă demodată şi învechită. Tot aspectul ei devenise respingător.

 Contrariat, negustorul dispăru pentru câteva clipe din încăpere ieşind pe o uşă ştiută doar de el. Nu trecură decât vreo câteva minute şi frumoasa femeie reapăru în toată splendoarea ei. Chipul zbârcit dispăruse ca prin farmec. Între timp negustorul se întorsese în cameră:

 „Cineva a aprins din greşeală Lampa Adevărului,” se scuză el, „şi astfel a anulat efectul Iluziei Frumuseţii,” continuă el. „Ce poţi să faci cu ucenicii din ziua de astăzi? Sunt curioşi nevoie mare şi cum văd un buton, imediat îl apasă pentru a vedea ce se întâmplă,” spuse mai mult pentru sine. „Şi când te gândeşti că pot să am clienţi în salon, iar toată joaca aceasta la butoane îmi poate ruina întreaga afacere. Câtă indisciplină!” murmură nemulţumit mai departe.

 Am înţeles de îndată că succesul marilor şi micilor producători din industria cosmetică se bazează în principal pe folosirea Iluziei Frumuseţii, încorporată în toate produsele lor. De fapt, în loc să caute căi autentice de înfrumuseţare a fiinţei umane, aceşti oameni de afaceri se mărginesc doar să corecteze superficial aparenţele, oferind o iluzie în locul realităţii.

 

                                                                                              Jocul Periculos al Iluziei

 „M-am lămurit,” i-am răspuns cu promptitudine. „Este clar că îmi oferi doar iluzii pe care să le inoculez semenilor mei. Nu voi face acest lucru. Prefer să rămân singur asemenea Cassandrei, decât să fac aşa ceva. Totuşi, sfatul tău este interesant, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Abia acum reuşesc să îmi explic succesul incredibil al mediocrităţii, ascensiunea socială a persoanelor lipsite de caracter şi atracţia irezistibilă a vedetelor ce îşi expun fără ruşine nuditatea corpului şi lipsa de inteligenţă a minţii!”

 „Faci aşa cum doreşti,” îmi răspunse negustorul fără a fi afectat de afirmaţiile mele. „După cum bine ştii, eu sunt un negustor de iluzii. Nimic în afară de iluzii nu vei găsi în magazinul meu. Însă nu uita,” continuă el, „că gustul realităţii este amar, suprafaţa ei este aspră, priveliştea ei este dezolantă, iar sunetele emise de ea sunt sinistre! Puţini pot să o privească în faţă, adică aşa cum este ea de fapt. Realitatea este o femeie urâtă şi lipsită de atracţie. Fără jocul abil al iluziei va fi greu să trăieşti împreună cu ea, să o strângi în braţe, să o iubeşti şi să i te dăruieşti!”

 Am plecat în grabă fără să îmi iau rămas bun, tulburat de aceste ultime cuvinte. În oglinda din faţa prăvăliei am avut însă impresia că preţ de o clipă am zărit o personalitate impunătoare, însă imediat a dispărut şi nu a rămas decât imaginea obişnuită a ceea ce sunt de fapt. Cineva din greşeală aprinsese Lampa Adevărului la intrare şi uitase să o mai stingă. Cu toate acestea, mi-am iubit de o mie de ori mai mult înfăţişarea de om aflat la „vârsta de mijloc”, decât proiecţia cosmetizată a ceea ce nu am fost şi nici nu voi fi vreodată.

 Am făcut bine respingând oferta negustorului? Nu îmi pot da seama, însă din acea clipă m-am decis să întreb pe toţi cei din jurul meu, indiferent de persoană: „Care sunt iluziile pe care le hrăneşti în viaţa ta?”

     FUEGO – O LACRIMĂ DE CÂNTEC

   Rodica Elena LUPU 

 

                            „O lacrimă de cântec” – un nou album, 32 de cântece, o nouă infăţişare, un singur suflet românesc – FUEGO!

 

      În exclusivitate, pentru toţi admiratorii lui Fuego, vă prezentăm coperta albumului „O lacrimă de cântec”, album ce va fi lansat pe 20 martie 2013, la Constanţa, şi ulterior, în toate oraşele în care va poposi turneul ce poartă acelaşi nume. Dublul CD „ O lacrimă de cântec” reprezintă toată activitatea muzicală din ultimii doi ani a lui Paul Surugiu, de la ultimul său album „Lacrimi”, editat în 2011 şi adună în două poveşti, un mănunchi de 32 de cântece, de linii melodice sensibile şi creaţii ample. Iată ce afirmă Fuego cu privire la noul său material discografic: „Mi-am propus prin acest album să vă ofer o clipă de sinceritate, o împletire de versuri și linii melodice așezate armonios, făurite pentru a readuce un moment de normalitate, de esență și tihnă. Trecând prin mai multe stări, momentele și imaginile pe care fiecare piesă, care ascunde-nlăuntrul său o poveste unică, le creează sunt un ceas de tăgadă în nebunia zilnică, o lumină sortită veșniciei în chip, inimă și gând, un foc nestins ce dăinuie într-o sublimă lacrimă … O LACRIMĂ DE CÂNTEC. ”  

  De asemenea, la finalul lunii martie va fi lansat si dublul DVD-ul „Un suflet românesc în cântece de odinioară”, care va prezenta spectacolul extraordinar sustinut de Fuego in 2010, pe scena Teatrului „ Mr. Gh.Pastia” din Focsani. DVD-ul este realizat de casa de discuri „Euromusic Cluj Napoca” impreună cu echipa emisiunii „Familia Favorit”, producător Valentina Herţa şi aduce în prim plan lumea de altădată, un basm ritmat din perioada interbelică, cu parfum de reverenţe şi curtoazie, surprins dulce-amărui în palmele bijuteriilor muzicale pe care Fuego le interpretează alături de grupul Anatoly din Braşov. O poveste omogenă, cu aer burghez, cu raze de trecut și prezent în care se regăsesc valorile și coloanele sonore ale lumilor apuse și care surprinde veridic sufletul românesc în cântece de-odinioară.

  „Casă a sufletului meu este cântecul românesc, cu horele-i alegorice, cu doinele, romanțele, melodiile nemuritoare, împovărate de lacrimi, de glas și iubire, de vers și joc, asupra căruia timpul și-a așezat duios amprenta. Iubesc România, cu văile și codrii parfumați, cu ai săi Carpați semeți, răsfirați printre nori, ce servesc drept acoperiș al unei lumi fascinate de poezia neamului, de arta autentică, de piesele vechi si reinterpretate. Vă dăruiesc prin acest spectacol, un fragment din acea lume, o partea din inima mea şi inima generală a românului. ” Paul Surugiu – Fuego.

  Pot afirma că Paul Ciprian Surugiu - Fuego ne propune o filosofie poetică pe note personale-existenţiale, nicidecum întâmplător, cu glasul, simţurile şi inspiraţia pregătite să întâmpine lumea dorinţelor cu o poftă de viaţă echilibrând repertoriul nostalgic prin cântecul interpretat aşa cum cere Inima vieţii – având unitatea de măsură – CLIPA – acest infinit mic fără de care nu putem nicicum percepe VEŞNICIILE, MÂNTUIRILE, MINUNEA IUBIRII sau măcar profunzimile zbaterii omeneşti.

   Sunt onorată că prietenul meu de suflet Paul, descins şi el din Ardealul meu istoric, artistul iubit de românii de pretutindeni a inclus în dublul CD şi cele trei melodii cu versuri semnate de mine. Nu pot decât să mă bucur încă o dată pentru darul pe care ni-l face prin aceast dublu CD, pentru succesul lui Paul Surugiu - Fuego. A trăi - este simplu. A trăi, iubind şi dăruind, e o binecuvântare.

Moartea peniţarului

  Gheorghe NEAGU      - Cristi, suntem liberi bă, îi strigă Mircea Dobrovicescu de sub geam! Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit.

- Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum de ţigară Mărăşeşti.

- Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea cu oarecare reţinere. O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani. Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a înjurat pe Stalin, i s-a înfundat.

- Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu p se pune că este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu cine are de a face şi nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată. Nu putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă ci pentru că aşa era educaţia lui. Credea că pedeapsa i se cuvine, nu pentru că îl înjurase pe Stalin ci pentru că fusese atât de prost, de se lăsase prins. Aşa s-a stins, rostind abia şoptit ce anume înseamnă pentru el litera p. de atunci doamna Şişman se ţicnise de-a binelea. Rămasă văduvă, fără să-şi fi putut îngropa bărbatul, deşi încercase din toate puterile, doamna îmbătrâni brusc, căzu la pat şi de foarte multe ori băieţelul Cristian, orfanul Cristian o auzea blestemând pe cei de la putere. Apoi timpul trecuse. Dar doamna Şişman nu-şi mai revenise. Fusese şi la Comunitatea Evreiască să afle măcar unde era îngropat soţul şi nu găsise sprijin, deşi mulţi dintre membrii comunităţii aveau funcţii importante în structura de partid şi de stat a acelor vremuri. De atunci căutările văduvei s-au întors cumva împotrivă. Cu puţinii bani pe care-i câştigase din servicii obscure, nu reuşise ca să-şi facă o pensie cât de cât onorabilă. Trăia de azi pe mâine cu te miri ce, izolându-se tot mai mult în sinea ei ca într-o carapace, unde nici Cristian nu avea cum să intre. Era într-o permanentă stare de alertă, suspicionând pe oricine ar fi încercat să-i treacă pragul casei. Izolarea îşi pusese amprenta şi pe Cristian, care încercă să evadeze din singurătatea impusă prin scris. Curând şi-a dat seama că poezia îi este mai aproape de suflet, decât orice altă formă literară. Iar atunci când îşi aducea aminte de ce vremuri trăia obişnuia să explodeze în  versurile sale, într-un mod destul de nefericit.

- Mă piş pe documentele Congresului al XIII-lea!, a recitat el plin de emfază dintr-un poem, la clubul Uzinelor 23 August, unde directorul Lagu înmărmurise ştiind că în sală se afla şi securistul care-i avea sub supraveghere. Nici Liviu Stoiciu şi nici alt cenaclist n-a scos o vorbă! Stăteam şi ne uitam la el înmărmuriţi. Pe unii nu-i amuţise cutezanţa versului rostit abrupt, pe alţii nu-i amuţiseră frumuseţea versului. Şi oricât de revoltător era în sine versul cu pricina, părea aşezat cumva nelalocul lui, părea lipit, părea stricător de armonie şi atmosferă poetică. Ne-am fi aşteptat ca Mihai Grămescu, Liviu Stoiciu, Mircea Dobrovicescu să fie chemaţi să dea seamă, să dea declaraţii. Nu-mi amintesc să fi fost aşa ceva! Aşa cum se întâmplase când ne întâlnisem cu Adrian Păunescu la început de Cenaclul Flacăra. Mă şi mir că Mihai Grămescu nu s-a declarat şi el vreun disident, pentru că el avusese curajul să-l contreze pe Adrian Păunescu, atunci când îşi citea „De la Bârca la Viena” în sala mare a Universal-Clubului. Atunci am dat numai eu cu subsemnatul. Dar nici eu nu mă consider disident sau altceva. Oricum Cristian jubilase şi de acea dată, de parcă vocea tatălui său, i-ar fi ajuns la urechi şi l-ar fi lăudat pentru ceea ce s-a întâmplat.

Păşind pragul casei familiei Şişman, Mircea dădu în hol peste Mihai Grămescu şi peste Elena cea pe care o „îndrăgiseră” mai mulţi membri din cenaclu. Tocmai plecau.

- Ce faceţi măi, plecaţi când vin eu?, îi luă în şagă Mircea.

- Păi, nu încăpem cu toţii!, îi zise Mihai direct fără nicio altă explicaţie aşa cum îi era felul. Elena nu zise nimic. Îi plăcuse cândva de Mircea, dar îl părăsise fără nicio explicaţie. Ieşiră.

- Salut Cristi! Am fost în Piaţa Universităţii! Se împuşcă din ce în ce mai rar! Ar trebui să ieşi şi tu!

- Ce să ies mă? Ce crezi că se va schimba? Vine linia a doua a PCR, mai neinstruită şi cu tot felul de ciraci, puşi pe căpătuială, rosti Cristian cu năduf.

- N-ai dreptate, fiul meu, se auzi vocea răguşită a bătrânei lui mame. Scăpăm de teroarea comunistă!

- Şi cine vine mamă? Vine Brătianu?

- Oricine ar veni, tot e mai bine decât cu comuniştii, pe care nu ştiu dacă o să mai apuc să-i văd odată, puşi la zid, trimişi la canal sau judecaţi pentru crimele lor.

- Păi, dacă am face asta, ar însemna să schimbăm puşcăriaşii lor cu puşcăriaşii noştri!, zise Mircea, regretând pe loc că nu se putuse stăpâni.

- Mircea dragă, te ştiu creştin şi profund umanist, da nu uita că Brătienii de care râde Cristi, au făcut ţara mare…

- Da, dar casele ţăranilor aveau acoperişuri de paie iar drumurile satului erau pline de colb în verile secetoase până la genunchi. Am văzut cu ochii mei. La bunici.

- Măi Mircea, o fi fost el cum a fost, dar pentru scriitori ca noi cred că era mai bine, măcar puteai exprima, erai liber să mergi oriunde voiai, să scrii ce voiai, să înjuri şi să faci tot ce-ţi trecea prin minte.

- N-aş vrea să te descurajez, dar nu toată lumea va fi fericită, eu atâta ştiu, că am avut mulţi scriitori care au făcut foamea, dacă n–au lins poala stăpânului.

- Uite, eu nu vreau să mă cert, îmi sunteţi dragi, pentru că sunteţi tineri, iar asta nu-mi ajunge dragă Mircea, nu mai avem ce pune pe masă: bem ceai cu o bucăţică de zahar şi o bucată de pâine!, îşi descărcă văduva aleanul fără nicio reţinere. Mircea ştia de suferinţele a ceea ce mai rămăsese din familia Şişman. La ceas de taină, când mai făcea rost de câte o secărică şi o beau împreună, Cristian devenea mai slobod la gură. Faptul că niciunul din ei nu urmaseră vreo facultate, îi făcuseră mai vulnerabili în faţa licenţiaţilor, care deşi nu aveau talent contau mult pe studiile lor, deşi nu citiseră nici jumătate din cât citise ei. Mircea mai ştia că oricât ar fi încercat să vină în ajutorul familiei Şişman, n-ar fi folosit mare lucru. N-avea nici el prea multe de dăruit. De aceea crezu de cuviinţă că era mai bine să lase lucrurile să meargă de la sine…

Timpul a trecut, guvernele se succedau unele după altele, industria ce producea numai găuri negre era cumpărată cu hurta de cine apuca de la indieni la austrieci la arabi, de la turci la italieni. Totul se vindea. Totul se demola. Au căzut pradă exporturilor din materiale feroase combinate siderurgice, fabrici, uzine, sisteme de irigaţii, vapoare şi chiar toată flota românească. A pierit şi doamna Şişman, de parcă nici n-ar fi fost! A pierit atunci când noul proprietar care se zice că era vechiul proprietar s-a prezentat să-şi revendice proprietatea. Uitase că fusese despăgubit. Şi nici măcar nu mai era el proprietarul. Veniseră nişte nepoţei străvezi, limfatici, exoftalmici, cu gurile arse de dorinţa recâştigării imobilului. Bătrâna Şişman care-l cunoscuse pe adevăratul proprietar dorise să meargă în instanţa de judecată. N-au primit-o! trebuia să vină reprezentantul ICRAL. Numai că acesta se împiedicase de câteva legături bune de dolari şi nu se prezentase. Ştia şi directorul. Aşa că nepoţeii au câştigat prin neprezentarea părţilor. Când s-o evacueze, doamna Şişman şi-a dat obştescul sfârşit, după ce mai blestemă odată comunismul. Rămas singur, buimăcit şi cu privirile aiurinde, Cristian i-a impresionat pe nepoţei care i-au permis să stea în pod. Aşa că venirea ţărăniştilor la putere l-a găsit pe Cristian Şişman în plină activitate de amenajare a podului. Bucăţi de cartoane, de lăzi de portocale desfăcute, sau bucăţi de placaj de la alte ambalaje fură aşternute între grinzile podului, ca să-i ţină de cald sau să-i fie moale când avea să se culce pe ele pentru că nu-şi putea urca mobila prin oberlichtul lăsat drept cale de acces spre noua-i locuinţă. Vara crăpa de sete şi de căldură, de spălat, mai reuşea să se spele din când în când în subsolul casei unde era şi centrala de păcură. În rest baie la Dâmboviţa şi prin ştrandurile care-i mai permiteau să treacă. Venituri n-avea. Trebuia să muncească. A încercat să vândă la tarabele din Obor. A ieşit lipsă, de l-au snopit în bătaie ţiganii care stăpâneau tarabele cu zarzavaturi. S-a angajat la un magazin de încălţăminte, dar cu ochelarii lui şi cu felul şleampăt de a fi, mai mult îi izgonea pe clienţi decât îi atrăgea. Treptat s-a resemnat, s-a dus cu poeziile pe la redacţiile marilor publicaţii. L-au publicat o dată, de două ori, fără bani. Ajunsese cunoscut ca un cal breaz la fel de inadaptat ca întotdeauna. Prietenii îl părăsiră rând pe rând. Pe Stoiciu îl pierduse când auzise că ajunsese şeful judeţului Vrancea. Apoi îi pierdu urma după ce citise în ziare că-şi dăduse demisia. Nici cu Mircea Dobrovicescu nu se mai văzuse. Doar pe Mihai Grămescu îl mai întâlnise prin paginile revistei SF, fără a se mai reîntâlni în realitate. Încercă o singură dată să fie primit de C.T.Popescu, dar constată spre surprinderea lui că nu-şi mai aducea aminte de el. Tot mai flămând, tot mai singur, nu mai catadicsi să coboare din pod. După câteva zile nu mai fu zărit de nimeni pe niciunde. Îl uitaseră cu toţii. Numai printr-o întâmplare i-au găsit trupul intrat în putrefacţie atârnat cu o funie de unul din căpriorii acoperişului ce-i slujiseră ca locuinţă. La picioarele lui, pe un bilet un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi blestemaţi!”

Ian Raiburg, un artist de excepţie!

  Mihai GHEORGHIU       L-am “descoperit” întâmpător, cu totul întâmplător, căutând ceva aiurea pe net. Sincer, la prima vedere numele lui nu mi-a atras nici măcar atenţia, nu-mi era cunoscut. Instinctual sau poate din simplă curiozitate am apăsat totuşi pe linkul uneia dintre melodiile sale şi... mi-a plăcut. Am mai ascultat una şi încă una şi... am rămas de-a dreptul plăcut impresionat; toate melodiile lui IAN RAIBURG, căci despre el este vorba, sunt pur şi simplu şlagăre!!! Fantastic, de mult timp, poate tocmai de la momentul plecării mele din România, în urmă cu aproape 24 de ani, nu mi-a mai fost dat să ascult asemenea muzică bună în adevăratul înţeles al cuvântului! Dominată de o linie armonică aparte, care transmite într-adevăr ceva, lipsită de omniprezenta agresivitate pe care o întâlneti volence-nolence la tot pasul,  muzica lui Raiburg se adresează cu predilecţie acelui gen de ascultător exigent care ştie cu adevărat să facă o distinctă separare între muzica adevărată şi cea mimată. Artistul, aşa cum de altfel îi place lui Ian Raiburg să îşi spună, se prezintă în faţa publicului ascultător fără fiţe şi aere de vedetă, într-un mod simplu şi direct, cu o gamă de melodii reprezentative şi atent selectate. Astfel, asemenea unui roman bine structurat şi muzica sa este meticulos selectată tratând selectiv fiecare subiect în parte: iubirea, prietenia, fericirea, tristeţea şi nu în ultimul rând, dragostea nedisimulată faţă de neamul românesc!

     Înzestrat cu un timbru vocal inconfundabil, aseamănător cu cel al regretatului Dan Spătaru, Raiburg beneficiază din plin şi de caracterul dominant al accentelor “dulcei limbi moldoveneşti” care îi puncteză clar personalitatea şi mai ales identitatea.

     Ian Raiburg este într-adevăr o excepţie! O excepţie pozitivă, desigur, creată prin însăşi rezenţa sa vie pe frontispiciul artistic al muzicii româneşti şi nu numai. O prezenţă impresionantă în fermă antiteză cu generalul cotidian, reprezentat cu nonşalanţă impertinentă de atâtea şi atâtea caractere, mediocrităţi care dau bine pe sticlă, dar care practic nu au nici în clin şi nici în mânecă cu ceea ce înseamnă arta muzicală. 

     Ian Raiburg încântă, impresionează. Este într-adevăr un mare artist şi nu numai... Şi când spun asta mă refer la românismul lui curat şi nedisimulat pe care artistul şi-l exprimă vădit şi cu dezinvoltură, plasându-se în clară antiteză, încă o dată, cu marea cohortă de “artişti” cu pretenţii de vedete, ce au răsărit ca ciupercile după ’89! Pentru Ian Raiburg originea lui românească nu reprezintă un motiv de jenă da, dimpotrivă, unul de mândrie! Prin stilul lui aparte prin care îşi interpretează lucrările, artistul obţine un ÎNTREG ce duce în final la o armonizare fericită şi reuşită întru totul!

     Pe scenă, prin respectiva interpretare personalizată prin mişcare, impune în primul rând atenţie, căci melodiile sale spun într-adevăr ceva! Au darul de a transmite, fiind “pline” şi nu dominate de goliciune, aşa cum sunt în general “creaţiile” promovate aiurea şi pretutindeni prin marea majoritate a emisiunilor de televiziune din ţară.                   

     S-a născut în satul Măcăreşti, pe malul Prutului în raionul Nisporeni.

La vârstă de 12 ani s-a stabilit împreună cu familia la Chişinău unde a şi urmat la şcoala muzicală. Şi- continuat studiile la Institutul de Construcţie din Chiev. În urma absolvirii Institutului devine inginer.

      Atras irevocabil de muzică începe să cânte ori de câte ori, unde i se oferă şansa.

 Finalmente realizând că muzica şi nu cariera de inginer reprezintă  menirea vieţii sale renunţă la inginerie în favoarea muzicii căreia i se dedică totalmente. 

Devine membru al formaţiei „Fortina” cu sediul la Casa Tineretului. La un moment dat, urmare a unei invitaţii, acceptă cu mare bucurie să cânte în orchestra de estradă a Moldovei, „Bucuria” din Filarmonica de Stat. În cadrul acesteia activează doi ani. Urmeză o periodă de absenţă destul de îndelungată, după care revine, începând iarăşi, la restaurantul „Chişinău”, local recunoscut pentru tradiţionalitatea sa românească. Pe scena acestuia se bucură de un real succes, locurile la mesele respectivului local fiind solicitate şi rezervate cu mult timp înainte!

     În anul1981 începe să scrie muzică! Cu acestă ocazie lansează o serie de melodii excepţionale printre care: „Cumpăraţi flori”, „Astă seară”, „Elena”, „Clar de lună” şi multe altele...

      În perioada 1984 – 1989 îl găsim în cadrul formaţiei „Real” unde, alături de Ion Suruceanu, lansează o mulţime de cântece.
      În perioada 1989 – 1990 se alătură luiMihai Dolgan în formaţia „Noroc”. La un moment dat, la Moscova, activează în ansamblul cântăreţei Aziza.

      În anul 1998 Ian Raiburg emigrează în S.U.A.unde încercearcă din greu să-şi regăsească echilibrul în noua sa viaţă. După o oarecare perioadă de timp, cu ajutorul unor prieteni, reuşeşte să înfiinţeze restaurantul “Transilvania” din New York.

     Prin intermediul Studioului de Înregistrări «Music–Master» a reuşit imprimarea a peste 80 de cântece, lansând astfel şi albumul «Anii mei si tineretea», înregistrând totodată şi alte cinci discuri noi.

       Cu siguranţă! Artistul IAN RAIBURG va deveni din ce în ce mai cunoscut, tocmai prin intermediul nemijlocit al superbelor sale melodii care, odată descoperite mai mult sau mai puţin întâmplător (cazul meu), vor duce negreşit către acest minunat trubadur al cântecului românesc!

  Plâng copacii...

  de George Roşianu 

 Plâng copacii

Căci frunzele s-au risipit,

Plâng copacii

Căci... crengile li s-au “topit”.

 

Plâng copacii

Căci păsărelele-au zburat,

Plâng copacii

Căci toamna grea i-a aplecat...

 


  

 Plâng copacii

De ploaie, frig şi vânt loviţi,

Plâng copacii

De aer şi lumină văduviţi.

 

Plâng copacii

Dar ştiu că-n primăvară,

Din nou al vieţii verde

Aşteaptă să răsară!

Rânduri către nepoata mea din America

    de George ROŞIANU  

Rodica, dragă, nu-mi ştii graiul

El e românesc, sadea.

Aici mi-e viaţa, aici mi-e traiul,

Dar tânjesc la ţara mea.

      II

E drept! Eu n-am văzut oceanu’ albastru

Ce se-alintă în valuri şerpentine,

Pe statuia “Libertăţii”,

În visul nopţilor senine.          

       III

Eu n-am văzut oraşul mare,

Cu limuzini elegante.

Şi nici Broadway-ul a cărui faimă

A mers atâta de departe!

     IV

Dar, nici tu, dragă, nu-mi ştii ţara!

Ea este mică, dar frumoasă,

Cum alta nu-i în lumea asta,

Când te  simti la tine acasă.

       V

Ţara mea e România!

O podoabă,n’lung şi’n lat:

Munţii, apele, câmpia,

Din Muscel la Calafat.           

    VI

Cât cuprinde ochii zarea,

Vezi grădinile de Rai

Înflorite, ziua – seara,

Când soseşte luna Mai.

      VII

Ori şi unde te vei duce

Să te plimbi prin Bucureşti,

O dorinţă îţi aduce:

Dorul să călătoreşti.

 

 VIII

Şi-ai să vezi tu, draga mea,

Capitala unei ţări,

Cum nu are nimenea

Pretutindeni, peste mări.

 IX

Ai să vezi blocuri frumoase

În coloritul lor zglobiu,

Trandafiri şi chiparoase,

Ce-ţi surâd în Cişmigiu.

       X

Cişmigiul i-o poveste

De amor şi de elan,

Ce-a fost ieri, azi nu mai este,

Când ai nouzeci de ani…

      XI

Rodica, dragă, ne despart

Două lumi şi-un timp marcant!

Dar oricât sunt de departe,

Inima la fel ne bate.

    XII

Dragă Rodica, nu-mi stii graiul.

El este tăcut şi-ascuns.

Câteodata, trist mi-e traiul,

De amintiri mi-e pătruns!

    XIII

Ţi-am scris, dragă, două file

Să le citeşti, în “limba mea”,

Scumpelor tale copile

Când vor fi la vărsta ta.

    XIV

Să le citeşti o poezie,

Scrisă toată’n cinstea lor,

Şi să le spui cu duioşie,

….Colo, departe, arde-un dor.

 

  Prietenul meu, colegul nostru, cel ce a fost  Jurnalistul George Roşianu ne-a părăsit definitiv, la data de 9 Mai, 2013 !

                                      Dumnezeu să-l odihnească !

 

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES