Lumea Românească

Click here to edit subtitle

Forum

Post Reply
Forum Home > General Discussion > Creatii lirice

Irina Lucia Mihalca
Member
Posts: 1

O frunză purtată de vânt- Irina Lucia Mihalca


Iubirea şi moartea!

Singura moarte dulce este din iubire,

înrest nimic, toate implică un ritual şi uitare.

Iubirea nu există,

există doar o continuă căutare a ei!

Un vis, în rest suntem pe-aproape

sau doar e în noi,

pe diferite scări, de la om la om!

Simţi rirare,

dulci asperităţi, să le simţi când le atingi!


Din abisuri urci cu noaptea

care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă,

Vrei să-ţi simt atingerile?

Este un ideal, umbroasă mea! Un centru de greutate-mi dai,

Închid ochii

şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt!

Umbroasă? Da,un om cu umbră

- un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui,

te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine!


O rază de lumină

care-a străpuns universul te înconjoară.

Prin jocul destinului,

- blestemul primului păcat se supune -

întunericul se risipeşte, pe podul de săbii,

cu fiecare respiraţie,

cu fiecare gând, şoaptă, privire,

cu fiecare cuvânt, cu fiecare înţelegere.


Spre lumina din noi urci,

acolo unde

nimic nu se poate ascunde,

acolo unde

totul se vede - neantul adâncurilor,

spaima şi frica,

incendiare dorinţi, patimi şi cerul de stele -

prin picăturile de nu şi da,

prin vânturile ce ne răscolesc profund emoţiile

atârnate de pleoape

care-şi aşteaptă tăcute zborul spre moarte.


Din ochii visului şi taina luminii,

în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate,

iar noi,

pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor

agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă.

http://www.youtube.com/watch?v=o_VBBT5NG4I&feature=endscreen&NR=1


 

February 2, 2013 at 10:13 AM Flag Quote & Reply

Carmen
Member
Posts: 5

De ce timp goneşti in zări aburinde?

De ce eşti darnic, numai atunci când vrei?

Te-am atins de mult pe frunte,

Şi am simţit răcoarea vieţii.

 

De ce timp, îmi ţeşi o rochie albă de fluturi?

Când eu îmi doresc manta de idei!

Tu eşti tandru si vrei să mă scuturi,

De iluzii si poate, de un strop de mister.

 

De ce timp alergi odată cu mine,

Prin poieni rătăcite de al vieţii elan?

Vino, pe braţele mele tăcute,

Si adoarme cu mine, un an.

 

February 2, 2013 at 1:20 PM Flag Quote & Reply

Carmen
Member
Posts: 5

Irina Lucia Mihalca at February 2, 2013 at 10:13 AM

O frunză purtată de vânt- Irina Lucia Mihalca


Iubirea şi moartea!

Singura moarte dulce este din iubire,

înrest nimic, toate implică un ritual şi uitare.

Iubirea nu există,

există doar o continuă căutare a ei!

Un vis, în rest suntem pe-aproape

sau doar e în noi,

pe diferite scări, de la om la om!

Simţi rirare,

dulci asperităţi, să le simţi când le atingi!


Din abisuri urci cu noaptea

care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă,

Vrei să-ţi simt atingerile?

Este un ideal, umbroasă mea! Un centru de greutate-mi dai,

Închid ochii

şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt!

Umbroasă? Da,un om cu umbră

- un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui,

te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine!


O rază de lumină

care-a străpuns universul te înconjoară.

Prin jocul destinului,

- blestemul primului păcat se supune -

întunericul se risipeşte, pe podul de săbii,

cu fiecare respiraţie,

cu fiecare gând, şoaptă, privire,

cu fiecare cuvânt, cu fiecare înţelegere.


Spre lumina din noi urci,

acolo unde

nimic nu se poate ascunde,

acolo unde

totul se vede - neantul adâncurilor,

spaima şi frica,

incendiare dorinţi, patimi şi cerul de stele -

prin picăturile de nu şi da,

prin vânturile ce ne răscolesc profund emoţiile

atârnate de pleoape

care-şi aşteaptă tăcute zborul spre moarte.


Din ochii visului şi taina luminii,

în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate,

iar noi,

pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor

agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă.

http://www.youtube.com/watch?v=o_VBBT5NG4I&feature=endscreen&NR=1


 

frumoase versuri!

felicitari!

February 2, 2013 at 1:25 PM Flag Quote & Reply

Carmen
Member
Posts: 5

Iluzia unei clipe (1)

Autobuzul se opri. Coborî din el şi-şi privi ceasul de la mobil. Era ora 18 şi se întorcea de la şcoală obosită şi plină de gânduri. Gândurile îi zburau asemenea unor aripi de pasăre, spre alte tărâmuri, spre alte locuri. Îşi scutură capul pentru a le alunga, dar ele reveneau cu aceeaşi intensitate, punând stăpânire pe ea. Ajunse în centrul oraşului fără să-şi dea seama când. Se opri la semafor, oraşul începea să se întunece şi ea totuşi mai visa. Îşi atinse obraji şi se privi în geamul unei vitrine, pe lângă care trecuse. Nuşa era femeia care împlinise de curând 36 de ani, iar viaţa nu-i oferise niciun cadou: „Oare de ce?”, se întrebă ea în gând! Făcuse tot ce putuse pentru ca părinţii ei să fie mândri de ea. Terminase o facultate, iar acum era profesoară de istorie. Iubea această meserie. Venitul ei era mic, dar nu se plângea. Prinsese dragoste de carte din copilărie, citind orice îi cădea în mână. Pasiunea pentru istorie se născuse în gimnaziu, când îşi adora profesorul de istorie. Îi sorbea fiecare cuvânt, el fiind pentru ea modelul suprem. Atunci visase că va prinde aripi şi va deveni „cineva”, cum spunea mama ei. De multe ori avusese visuri ciudate şi îi plăcea să creadă că sunt semne divine. Visa că ridică mâinile şi se ridică deasupra oamenilor, iar aceste vise s-au repetat de câteva ori. Rana adâncă din sufletul ei apăruse acum 12 ani, când cunoscuse un coleg în casa unor prieteni şi se căsătorise cu el fără să-l iubească. Avea 24 de ani atunci, era tânără şi-şi dorea pe cineva alături. Romulus preda geografia la un colegiu, iar ea a acceptat să se plimbe într-o după amiază, la braţul lui, prin parc. Atunci el i-a spus povestea lui, iar ea, înduioşată de problemele care îl marcaseră, i-a promis că se va întâlni şi a doua zi cu el. S-au tot întâlnit, până s-au căsătorit. Mai târziu, a aflat că inima lui Romulus era împietrită – el nu putea să iubească pe nimeni. Singura fiinţă pe care o iubise fusese mama lui, care plecase spre îngeri. Şi avea un viciu: era dependent de alcool. Acum, Nuşa ar fi dorit să dea timpul înapoi şi să repare greşeala de a-şi fi legat viaţa de a lui. Dar cum? Dumnezeu nu întorcea timpul pentru ea. Singura ei bucurie era fetiţa pe care o avea din această căsătorie, Ana. Zâmbi, se gândi că Ana o aşteptă, iar ea trebuie să înfrunte totul. Trebuia să fie o femeie puternică, aşa cum o învăţase tatăl ei, pe care îl admirase foarte mult. Acesta era acum printre stele, iar ei îi plăcea să creadă că o veghează şi o ajută. Oraşul era acum în întunericul serii, iar tocurile pantofilor ei se auzeau asemenea unui cântec. Era o femeie elegantă. De multe ori îl auzise pe Romulus spunându-i că asta este singura ei calitate. Ba nu, îi mai spunea că ştie că nu minte. Aprecia asta.

Deodată, sunetul telefonului mobil o opri din visare, îl privi şi văzu că era Romulus care vroia să ştie dacă a ajuns acasă. Intră în scara blocului şi urcă la etajul al treilea, unde locuia. Pe scară se întâlni cu vecina de la parter, pe care o salută. Aceasta o studie din cap până în picioare şi-i răspunse cu răceală la salut. Nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic, singura ei bucurie fiind Ana, pe care o va strânge din nou în braţe.

– Mama, mama ai venit?

– Da, iubita mea, am venit!

– Cum a fost astăzi, le-ai mai vorbit elevilor tăi despre Napoleon?

– Da, draga mea despre Napoleon, Hitler şi alte personaje ale istoriei.

– Şi ei te-au ascultat? – întrebă Ana sărind în jurul ei.

– Unii da, alţii nu, Ana, asta-i viaţa!

Se gândi că trebuia să se întoarcă Romulus şi că trebuia să zâmbească, deşi îi venea să plângă. Va zâmbi printre lacrimi, iar atunci când va rămâne singură, va putea să plângă liniştită. Se îndreptă spre bucătărie pentru a-şi face un ceai. Îi plăcea ceaiul de mentă – îi amintea de copilărie. De multe ori îşi umpluse buzunarele, când era copilă, cu frunze de mentă. Privind la cana cu ceaiul fierbinte, îşi aminti de un personaj, Emma Hart, dintr-o carte care o marcase profund. O femeie care, din servitoare, ajunsese un puternic om de afaceri. Nuşa admira oamenii puternici, plini de idei şi inteligenţi. La un moment dat, uşa apartamentului se deschise şi pe ea intră Romulus. Era un bărbat înalt, blond cu ochii verzi, căruia nu-i prea plăcea eleganţa.

– Bună seara, Nuşa! – o salută Romulus sec.

– Bună! – îi răspunse ea. Cum eşti?

– Obosit şi nervos!

Şi se îndreptă spre dormitor.

Nuşa îşi privi soţul şi se întrebă în gând dacă va putea ajunge vreodată la inima lui. Ea ştia că nu, pentru că asta încercase de 12 ani, dar nu reuşise nicicum. Se gândea la o evadare, era singura soluţie. O evadare spre o altă lume, spre alte orizonturi, pline de lumină. Dar când va veni această evadare? – se întrebă ea, retoric. Probabil, niciodată, dar trebuia să spere.

 


February 3, 2013 at 10:25 AM Flag Quote & Reply

Carmen
Member
Posts: 5

Dorinţa de a visa (2)

Nuşa se aşeză în faţa calculatorului şi începu să asculte o muzică lină, primită de la o prietena. Gândurile îi zburau, dar vroia să pună capăt acestor gânduri, să le alunge. Oboseala din corp îi dispăruse, ceaiul de mentă băut anterior îşi făcuse efectul. Era calmă şi liniştită. Vocea Anei o trezi din visare.

– Mama, eu vreau să fiu ca prinţesa Anastasia!

– Care Anastasia, draga mea?

– Anastasia Romanov, mama!

– De unde ştii tu, Ana, despre ducesa de Romanov?

– Din cartea ta de istorie, mama, am tras cu ochiul!

– Şi ce-ai aflat?

– Că a fost fiica ţarului Nicolaie al II-lea, al Rusiei.

– Dar a fost omorâtă, Ana, de bolşevici!

– Ştiu, mama, am citit şi asta, împreună cu toată familia.

Nuşa îşi mângâie fiica pe păr şi constată că era îmbrăcată cu o rochie a ei, cu care mătura pământul. Zâmbi din nou, era a doua oară că zâmbea în această seară.

– Fetelor – se auzi, din bucătărie, glasul lui Romulus – terminaţi cu lecţiile de istorie. Vreau să mănânc şi eu ceva în seara asta. Se poate?

Nuşa se ridică şi se duse în bucătărie. Trebuia să pregătească cina pentru fiica şi soţul ei. Va continua să viseze iar, când va rămâne singură. Serviră masa în tăcere, doar privirile li se întâlneau din când în când. De multe ori, Nuşa fusese acuzată de soţul ei că este prea visătoare, aşa era ea, plină de vise, plină de speranţe. Se îndreptă spre dormitor pentru a-i ura soţului „Noapte bună!” Acesta era la masa de lucru, corecta lucrările elevilor. Se apropie de el şi-i spuse:

– Ia-mă în braţe, Romulus!

Romulus se ridică şi-o prinse de umeri. Îi simţi mirosul de coniac, pe care îl consumase de curând, amestecat cu izul de ţigară. Ura acest miros! Îl rugase, îl implorase să renunţe la aceste vicii, îi oferise sprijinul ei, dar egoismul din el triumfa. Nuşa îşi ascunse faţa la pieptul lui, avea nevoie de căldură, avea nevoie de gesturi simple, care să o ridice spre nori, avea nevoie de foarte multă dragoste. Însă această îmbrăţişare nu dură decât câteva secunde, căci Romulus îi spuse:

– Am treabă, Nuşa, te-au apucat tandreţurile acum!

Nuşa îşi privi soţul, se desprinse din braţele lui şi plecă spre camera ei, fără să-i mai spună nimic. Nu mai existau cuvinte, nu mai era nimic de spus, doar rugăciune. Obişnuia să se roage, o considera pe Fecioara Maria ocrotitoarea ei. În drumul spre şcoală trecea pe la catedrala oraşului şi se ruga în linişte. Aici se cununase în urmă cu 12 ani, pe 4 iulie, de ziua Americii. Ce coincidenţă! America, pământ al făgăduinţei! Avusese oportunitatea să ajungă acolo, dar ratase această ocazie, iar acum regreta! O îndemna pe Ana să-i împlinească visul. Cunoscuse o familie de muzicieni stabiliţi în Chicago şi-o îndemnaseră, să plece. A refuzat. Era a doua mare greşeală din viaţa ei. Uneori, Romulus îi spunea că acela fusese biletul ei spre libertate, o libertate după care tânjea. După terminarea rugăciunii de seară, se aşeză în pat şi adormi. Oboseala îşi spunea cuvântul, pătrunsese în lumea ireală a visului. Visa că este încă copil, că este acolo, desculţă, plimbându-se prin iarba verde, în satul copilăriei ei, că vântul îi mângâie obrajii şi părul, că stă culcată pe pământul cald şi priveşte iarăşi cerul. Auzea cum tatăl ei o alintă – îi spunea „Nuşica”. Aşa îi spunea în copilărie. Ar fi dorit ca acest vis să dureze o veşnicie, să rămână copil pentru totdeauna. Dar poate aşa era ea, un copil mare. Învăţase să se bucure de tot ce este frumos: de o floare, de o dimineaţă senină, de frunzele care picau toamna, de ploaia rece care îi biciuia faţa. Iubea viaţa, aşa cum era. Considera că este darul suprem primit de la divinitate. Uneori se revoltase, întrebându-l insistent pe Dumnezeu ce rău a făcut pe lume. Acum căpătase mai multă maturitate, întrebându-se cine este ea să merite fericire! Dumnezeu îi dăduse un alt dar, poate mai frumos, poate mai important – darul de a visa

 


February 7, 2013 at 5:56 AM Flag Quote & Reply

Carmen
Member
Posts: 5

 

                                                                    Aidoma îngerilor


 

Aidoma îngerilor din paradis,

Mi-am construit harpă de aur,

Din cântecul rebel,

Al nopţilor calde.


 

Aidoma Arhanghelui Mihail,

Mi-am construit bulgări de lumină.

Şi visuri, şi uitări,

Şi poteci cu speranţe.


 

Aidoma Arhanghelui Rafael,

Mi-am conturat punţi de iertare,

De împlinire, de răgaz,

Şi castele colorate în verdele împăcării.


 

Aidoma îngerului meu păzitor,

Mi-am construit aripi.

Să zbor, peste munţii vieţii,

Atunci când vreau să trăiesc.

 

October 25, 2013 at 1:44 PM Flag Quote & Reply

Ion Ionescu-Bucovu
Member
Posts: 6

                                                                                                        și ion avea o țară


 

și ion avea o țară ca noi toți, era bogată,

plină de păsări și sfinți,

avea sufletul curat, avea mamă, avea tată

și copiii lui cuminți.

 

peste ea veni blestemul de bătrânii din bătrâni,

toți bandiții au furat-o,

s-a umplut țara de javre , niște fameni, niște câini,

stăpânire, cui ne-ați dat-o?

 

a pleca ion de-acasă lăsând mamă, lăsând tată

și copiii singurei,

să câștige și-el o pâine colindând în lumea toată,

dincolo de Pirinei…

 

învățase ce să facă și ce-nseamnă vorba mamă

și uitase țara lui,

auzea vorbe străine și părinții cum îl cheamă

și el tot umbla hai- hui.

 

pe pământul lui de-acasă au crescut doar buruieni,

vin samsarii să i-l ia

și ion umblă prin lume cerșetor pe câțiva ieni,

asta este țara ta?

 

țara ta, ioane dragă,a ajuns acum nefastă,

a fost dată la fier vechi,

vin acasă la părinți, la copii și la nevastă

c-ai să calci de-acum în strechi…

 

pune mâna pe lopată sau pe coda de topor

și fă ordine-n ogradă,

căci aici îți este doina, nici decum în țara lor,

în curând o să ți-o radă,

să rămânem slugi pe viață, fără nici un viitor!

 

duminică, 8 decembrie 2013

 

 

February 27, 2014 at 9:14 AM Flag Quote & Reply

Ion Ionescu-Bucovu
Member
Posts: 6

rugăciune

 

Petale blonde cad din ceruri

Pe creasta stâncilor de munte,

Și bântuite sunt de geruri

Pe vârfurile lor cărunte.

 

Aștept să treacă înc’un vânt,

Să viu învins, Doamne, la Tine,

Tu ești în cer, eu pe pământ,

Să caut căile divine.

 

La ce icoană să mă-nchin,

Din gloata de icoane sfinte,

Când am trăit atâta chin,

Răspunde-mi sincer, Tu, Părinte!

 

Pe care drumuri vreai s- apuc,

Spre ce curată înflorire

Și-n care locuri să mă duc,

Ca să-mi zidesc o mănăstire.

 

Prin ierni și primăveri sau toamne,

Eu am trecut ca un proscris,

Ascultă-mi rugăciunea, Doamne,

În labirintul meu închis.

 

Am poposit între răscruce

Cu palmele împreunate,

M-ai răstignit destul pe cruce,

M-ai și trădat, mi-ai fost și frate.

 

Stau trist și pasul mi-l măsor,

Între acum și veșnicii,

Încet din amăgiri cobor

Și Te aștept, Doamne, să vii.

 

Aștept să nu mai întârzii,

Aștept minunea să se-ntâmple,

Printre zăpezile târzii,

Te-aștept cu mâinile la tâmple.

 

vineri, 20 decembrie 2013

 

 

 

 

 

 

 

February 27, 2014 at 9:18 AM Flag Quote & Reply

Ion Ionescu-Bucovu
Member
Posts: 6


nuntire de cuvinte

 

slova rotunjită-n nimb

reculegere măiastră

o fac monedă de schimb

într-o odă îngerească

se aude de departe

mersul fusului de sfere

fus galactic ce desparte

steaua mea de-alte stele.

se hlizește luna sumbră

peste geam prin giurgiuvele

se strecoară ca o umbră

peste visurile mele

ca o umbră din trecut

peste prispa mea de lut.

slova mea-cuvânt de vis

toate păsările mi-s

zboruri în vârtej de rime

și de doruri și de știme

las ferestrele deschise

ca să-mi intre-n casă vise

de cocori cu aripi ude

prin frunzișurile crude

și pâraie în căderi

visând numai primăveri

 

ce frumos se face noapte

printre vise printre șoapte

vine draga primăvară

nu mai știu a câta oară

ni se înverzește codrul

ne dă mugurul și rodul

glezne albe de fecioare

se desfac și dau în floare

și-n buzunar de amurg

toate visele ne curg…

 

joi, 27 februarie 2014

 

 

February 27, 2014 at 9:48 AM Flag Quote & Reply

Ion Ionescu-Bucovu
Member
Posts: 6


nuntire de cuvinte

 

slova rotunjită-n nimb

reculegere măiastră

o fac monedă de schimb

într-o odă îngerească

se aude de departe

mersul fusului de sfere

fus galactic ce desparte

steaua mea de-alte stele.

se hlizește luna sumbră

peste geam prin giurgiuvele

se strecoară ca o umbră

peste visurile mele

ca o umbră din trecut

peste prispa mea de lut.

slova mea-cuvânt de vis

toate păsările mi-s

zboruri în vârtej de rime

și de doruri și de știme

las ferestrele deschise

ca să-mi intre-n casă vise

de cocori cu aripi ude

prin frunzișurile crude

și pâraie în căderi

visând numai primăveri

 

ce frumos se face noapte

printre vise printre șoapte

vine draga primăvară

nu mai știu a câta oară

ni se înverzește codrul

ne dă mugurul și rodul

glezne albe de fecioare

se desfac și dau în floare

și-n buzunar de amurg

toate visele ne curg…

 

joi, 27 februarie 2014

 

 

February 27, 2014 at 9:48 AM Flag Quote & Reply

Ion Ionescu-Bucovu
Member
Posts: 6

la nord de iubire

 

la nord de iubire e rece,

e frig, e gulag de singurătăți,

la nord de iubire zăpezile iernii

se-adună-n troiene pustii,

la nord de iubire e trist de nu vii,

la nord de iubire

nu-s zile senine, nu-i soare,

nu călătoriți la nord de iubire,

acolo –s siberii de jale și chin,

la tine femeie mă-nchin,

femeie frumoasă,

femeie frumoasă,

tu ești iubire și casă,

la nord de iubire

fără tine e ger, e pustiu,

cuvintele mor zidite-ntr-o criptă,

mi-ai spus-o, o știu!

la nord de iubire

doar nebunii trec visători

pe aripi de fluturi,

pe aripi de nori,

tu dormi în mine

cu inelul la pândă

nu merg la nord de iubire,

acolo e noapte,-i osândă.

în ochii tăi frumoși

înfloresc toate florile,

primăverile, culorile,

privindu-ți coapsele goale,

tu ești dragoste și ești floare,

în chipul tău dumnezeesc

toate iubirile înfloresc!

 

 

 

sâmbătă, 1 martie 2014

 

March 1, 2014 at 1:42 AM Flag Quote & Reply

Ion Ionescu-Bucovu
Member
Posts: 6

sonetul primăverii

 

Privește prin albastrul stelelor vrăjite

În seara dulce care ne-nconjoară

Cum cerul primăverii-n brazi coboară

Și luna cade-n ape liniștite.


 

Te-aștept să vii cu seara dimpreună,

Pe banca unde teiul ninge floarea

Și unde cântă ades privighetoarea,

Pe poienița de sub clar de lună.


 

Îți voi ieși cu primăvara-n cale

Sub crengile de tei îmbălsămate

Să sorb toată dulceața gurii tale…


 

Și când vom fi de stele mai aproape,

Vom măsura întreaga veșnicie,

Tot tăinuind iubirea noastră-n șoapte.

 

duminică, 2 martie 2014

 

 


 

 

March 2, 2014 at 2:38 AM Flag Quote & Reply

You must login to post.