Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                                                                         Antologia muzicii româneşti
 

                                                                                                Cornel Constantiniu - Laviuri pe portativ

     Depărtarea în tăceri şi meditaţii, simbolistica gestuală combinatorie cu privirea în adânc, fulgerătoare surâsuri, cu decodarea la prieteni, fără schimbarea de sens pentru că sunt dintotdeauna aceleaşi, iar prietenii aceiaşi, rostiri rare, şoptite… acestea-s restituirile comunicării verbale de care se bucură azi, resemnat în contemplaţia amintirilor şi-n iubirea din jur, apreciatul cântăreţ de muzică uşoară Cornel Constantiniu, artist ce zămisleşte legendei nimb, iar vieţii care l-a luptat din toate direcţiile, o statuie a răbdării!
          Consolarea vine cu persistenţă de la efluviile iubirilor cu putere biruitoare. Pe artistul Cornel Constantiniu l-au iubit, îl iubesc şi-l vor iubi toţi. Ce n-a agonisit în niciun chip, într-o viaţă artistică aurorală şi o viaţă personală zguduită necrezut de puternic şi continuu, sunt duşmanii, ceea ce a reuşit prin marele preţ de investitură a propriei omenii şi farmecului propriu artistic sunt prietenii! Mulţi şi fideli! S-a văzut aceasta pe 23 mai (2015), când şi-a lansat la Bookfest, Bucureşti, cartea autobiografică „Zăpezile copilăriei”.

                                                    „Zăpezile copilăriei”, o carte ca o inimă...

          O carte ca o inimă! În ea e o proiecţie microcosmică a vieţii sale întregi, de până azi, cu pulsaţiile fenomenalelor trăiri de cântec şi spectacol, cu torentele răvăşitoare năvălite asupră-i, în faţa cărora alt dig nu a fost decât spiritul. Cu toate acestea, cartea nu are lacrimi, ea evocă demnitatea nobilă şi rezistenţa barajului la piept cu valurile vieţii. Îi este dedicată fratelui geamăn, Mircea, care s-a stins, nelăsându-l însă singur, pentru că gemenii nu se despart niciodată! Doar că azi, împreună cu artistul e un vis de frate, o iubire de frate, un dor de frate, o umbră a lui, o atingere a umbrei acesteia de umbra inimii artistului, de ochii săi, de conştiinţa sa, de visul său, de dimineţile şi serile lui, de perna lui, de amintirile toate, ale sale, de ecoul cântecelor...!
          „Zăpezile copilăriei”! Inspirată metaforizare a unei vieţi pline de poveste, cu infinite mergeri oprite şi repornite pe infinite drumuri. Viaţa artistului a fost şi este o zăpadă. În sensul de alb şi pur, nu în sensul de frig; în sensul de troian de aspiraţii şi izbânzi, în sensul de ninsoare cu gânduri, de viscole cu amintiri! E făptuită de Editura Pro Universitaria, această veritabilă lucrătoare de cărţi ce face restituiri de patrimoniu, de ani buni, scoţând opere de seamă cu şi despre artişti de blazon al muzicii uşoare româneşti, îmbuchetaţi în Colecia „Artele Spectacolului”. Directorul ei, Marian Bârgău merge cu paşi de explorator prin această lume cumva specială, a artiştilor şi este azi un redescoperitor al continentului de sub zăpezi, continentul muzicii.

                                                                                                                                                                           Prietenii dintotdeauna...

          I-au fost alături artistului Cornel Constantiniu numai şi numai prieteni - nu toţi, unii nevenind, ştie din ce cauză, fiecare dintre ei. Cel care l-a prezentat la spectacole fără număr şi fără uniformitate decât numai cu splendoarea spectacolelor de altădată, Octavian Ursulescu, nu putea să lipsească, şi n-a lipsit, deşi imediat după eveniment a trebuit să alerge contra-timp spre a participa la Zilele Culturale ale Bârladului, ediţia a XXX-a, în cadrul proiectului „Ultimul romantic”, eveniment la care au cântat Alexandru Jula, Gabriel Dorobanţu, Ileana Şipoteanu, Alexandra Canareica... Oana Georgescu, realizatoare de evenimente care sunt ca averea adunată din puţin câte puţin, fără irosire, a fost de asemenea participantă la evenimentul lansării, fiind şi direct implicată în proiectul acesta de restituiri culturale în care se încorporează şi cartea autobiografică a artistului Cornel Constantiniu.
          Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Dorin Anastasiu, Natalia Guberna, Petre Geambaşu, Dani Constantin, Paul Enigărescu, Silvia Dumitrescu, Silvia Chifiriuc, Marin Moraru, soţia sa, reputat om de radio, Lucia Popescu-Moraru, Camil Petrescu (fiul marelui scriitor), Daniela Imre (văduva renumitului dirijor, instrumentist şi compozitor Alexandru Imre), Octavian Iordăchescu (important om de radio şi tv, azi producător), scriitoarea Rodica Elena Lupu,  Andrei Partoş, Daniel Gheorghe, Anna... au surâs şi au lăcrimat în suflet, lângă sufletul încărcat de bucuria împlinirii cărţii artistului Cornel Constantiniu. Iese, aşadar, la lumină, o operă livrească autobiografică, o iubire, o pildă, câteva pagini de istorie a muzicii la care a muncit şi căreia i s-a dăruit un artist excepţional: Cornel Constantiniu! Filă cu filă, rând cu rând se descoperă şi redescoperă în ea vieţi şi destine unite, tangente sau paralele într-un moment de viaţă ori în întreaga viaţă cu viaţa şi destinul artistului Cornel Constantiniu.

                                                                                                                                                                   Vieţi, melodii, destine, într-o carte...
 
          E o carte din care răzbate glasul vibrant şi sensibil al artistului Cornel Constantiniu, în care-şi dau întâlnire melodiile unei vieţi şi viaţa unor melodii. E un glas răpăind ca o ploaie de lacrimi, deşi, artistul nu scrie cu ele, fiecare lacrimă fiind o insulă din oceanul sufletesc, ivită pe crestele valurilor, adesea, prea adesea, spre a umple retorta destinului său! Fiecare melodie a lui Cornel Constantiniu e cuprinsă de artist în sufletul său ca un văzduh, fiecare vibraţie din voce poartă umbra inimii sale, nepacea vieţii cutreierătoare prin întinsa lume a gândului. Glasul lui Cornel Constantiniu e un creuzet în care se combină şi ard cu flacără albastră taina şi tăcerea, calmul şi tresărirea, întunecarea şi însorirea, veacul şi clipa, iubirea şi patima, văzduhul şi pasul, firul şi claia, rana şi alintarea! „Eu sunt un trubadur”, „N-aţi văzut o fată ?”, „Nimeni nu e singur pe pământ”, „Unde eşti, fericirea mea?, „Aminteşte-ţi mereu”… şi multe alte melodii sunt transfigurări melancolice, laviuri pe portativ, în tonurile vieţii lui Cornel Constantiniu.
          Romantice drumuri sunt străjuite de urme, cumpene şi meandre în viaţa artistului Cornel Constantiniu, desfăşurată în filele cărţii, de mulţi ani atât de deteriorată încât cuvintele sale sunt îngăimate uneori. Îl devastează boala, aceasta-i este Golgota! Nu mai urcă pe scenă, iar apariţiile la televizor sunt din ce în ce mai puţine. Micile şi marile umpleri ale paharului cu amarul sau extazul, cu fascinaţia sau dezamăgirea, cu vinul înveselitor, uneori, au răbufnit. Bolnav, descoperă acum la viaţă culori, lumini şi umbre neştiute. Îi visează şi îi simte pe fratele său geamăn, pe mama sa, stinşi amândoi, nu de mult, pe Dan Spătaru, Aurelian Andreescu… Real, trist, zguduitor! Viaţa îl biciuieşte năprasnic! Trăieşte în condiţia şi solidaritatea multor artişti români, în această patrie obosită şi secată de răbdare. Pierde şi recâştigă cu fiecare zi curajul luptei cu viaţa! A făcut două operaţii pe creier, de dificultate la limită cu supravieţuirea.
          Într-o incredulă dovedire că nenorocirea nu vine niciodată singură, fratelui său geamăn, Mircea, viţele unui cancer cu evoluţie galopantă i-au sfâşiat trupul în numai cinci luni! „Cerşetorul” bolnav de Parkinson trăieşte, rezistă şi biruie, iar „Prinţul” care părea sănătos a fost secerat de moarte! „Rangurile” acestea le primiseră fraţii Constantiniu în urmă cu mulţi ani, la „Teatrul de Comedie” unde au jucat cu mult succes, împreună, în piesa „Prinţ şi cerşetor”, fiind apreciaţi chiar şi de maestrul Radu Beligan, directorul de atunci al Teatrului.
          Cei doi fraţi gemeni semănau atât de mult încât până şi mama lor îi confunda uneori. Copilăria nu le-a fost tocmai însorită, dar drumul artistului Cornel Constantiniu a fost înstelat de sunetul muzicii şi întrucâtva a fost neted, până în ziua răpunerii de boală. A iubit şi slujit muzica uşoară care i-a poleit numele, nelăsându-l unul oarecare pe un act, ci unul în istoria spectacolului muzical. A absolvit actoria la clasa Finteşteanu, unde a cunoscut-o pe cea care îi va deveni soţie şi îi va fi alături de atunci până azi, Domniţa, studentă, de asemenea, la aceeaşi facultate. Au împreună doi fii, pe Alexandru şi Mihai. Alexandru are patruzeci de ani, este inginer de calcul, cu doctorat în Germania şi, la rândul său e tată a doi copii: Paul, de trei ani şi Ana, de un an; Mihai, cel de-al doilea fiu al său are treizeci şi trei de ani, a studiat, a lucrat şi lucrează în ramurile artelor vizuale. Are un băiat de doi ani, pe care îl cheamă Artis.

                                                                            Cornel şi Domniţa Constantiniu, ziditori de statornicie
 
          Mai sunt doi ani şi soţii Constantiniu vor serba jumătatea unui veac de fericire şi patimă. Împreună au fost învredniciţi a apăra legământul de iubire la bine şi la greu, o viaţă de om! Nu sunt pretutindeni unite două inimi încărcate de harurile artei scenei, nici devotate deopotrivă, familiei. Inimile soţilor Constantiniu, însă,  sunt inimi în care e zidită statornicia! Într-un impas al familiei, când apare ceva de neînţeles, trebuie să dovedească măcar unul singur că devine mai bun, ca să înţeleagă amândoi. Doar aşa se poate, pentru că dacă fiecare stăruie pentru dreptatea de partea sa, se culege răsplată cu nedreptatea amândurora. În familia artiştilor Constantiniu, greul, suferinţa, întristarea au fost şi continuă a fi izolate, prin simpla înţelegere. Acest har nu poate fi neroditor de iubire, iar iubirea e tot ce are nevoie acum artistul Cornel Constantiniu, în încleştarea disproporţionată cu forţele, raportat la om, ale bolii. De aceea rezistă şi aflăm mai multe despre aceasta odată cu apariţia cărţii autobiografice „Zăpezile copilăriei”, lansată la Bookfest şi pornită azi spre librării.

                                                                                                     Gemenii, legături neexplicabile

          Mircea, fratele geamăn al interpretului Cornel Constantiniu a trăit într-un spirit mai precipitat. S-a stabilit în Africa de Sud unde s-a ocupat de editat cărţi de artă, de publicitate în pictură şi grafică, de o multitudine de activităţi cu ramificaţii în universul artistic, el însuşi îmbrăţişând artele frumoase. În patria sa de pe „Continentul negru” şi-a întemeiat o familie, cu o fată sud-africană şi totul părea să fie bine, dar jarul dorului de frate, apoi drama care l-a  îngenuncheat pe acesta au dat putere unei boli care l-a învins şi pe el. Toată viaţa trăită departe unul de celălalt a însemnat pentru Cornel şi Mircea Constantiniu un dor amar, un plâns mocnit, continuu, o fântână de lacrimi în suflet. Îşi simţeau unul celuilalt trăirile. Atunci când îl durea pe unul, îl durea şi pe celălalt, atunci când avea unul inima plină de bucurie o avea şi celălalt; legătura dintre gemeni nu se poate explica, gemenii se simt şi îşi vorbesc fără grai.
          Plecarea din ţară a fratelui său a însemnat pentru Cornel Constantiniu interdicţia de a călători în Occident. Abia după mult timp, în care securitatea şi-a exercitat zi şi noapte meseria de jivină la pândă, a avut permisiunea plecării la Lisabona, pentru un concert, împreună cu Sile Dinicu şi Corina Chiriac. Odată ajuns în capitala Portugaliei, Cornel Constantiniu l-a sunat pe Mircea, care, a doua zi de dimineaţă, a şi sosit la hotelul „Pentahotel” unde era cazat fratele său. Amândoi clocoteau de nerăbdarea regăsirii, despărţirea lor tragică fiind ca despicarea în două a unui arbore. De cum s-au reîntâlnit au şi pus la cale o farsă pentru Sile Dinicu pe care l-a sunat Cornel Constantiniu şi l-a chemat la el în cameră. Când a sosit i-a deschis uşa Mircea, iar Cornel a intrat în baie de unde, când a ieşit, l-a înmărmurit pe dirijor, care şi-a făcut cruce cu ambele mâini! „Tată, care eşti al meu? Că m-aţi înnebunit de cap!”, a îngăimat maestrul Sile Dinicu.
          Întotdeauna, între fraţii Constantiniu a fost o simţire prin puterea iubirii. Au suferit amândoi când s-a îmbolnăvit Cornel, au suferit şi atunci când unghiile bolii s-au înfipt în carnea lui Mircea. Au sărbătorit împreună, la 6 aprilie, ziua de naştere, la Cape Town, apoi s-au despărţit, plângând. Presimţeau, de fapt ştiau că îşi iau ultimul rămas bun, că nu se vor mai vedea niciodată. Mircea a început după aceea să se stingă ca fitilul unei lămpi, clipă de clipă, fără îndoială şi din cauza fratelui său care era şi el bolnav. Când vorbeşte acum despre Mircea, Cornel Constantiniu are glasul sugrumat de suspine şi de spasmele bolii.

                                                                                                                                                                                            A trăit incinerarea fratelui...

          Soţia fratelui artistului, Patricia a decis ca trupul lui Mircea Constantiniu să fie incinerat, decizie pusă în act la trei zile de la moartea acestuia, la Cape Town. Cornel Constantiniu nu avea cunoştinţă despre acest fap, dar la momentul ritualului respectiv, ora unu noaptea, a avut arsuri insuportabile la stomac, timp de o jumătate de oră, după care usturimea i-a trecut brusc, fără să ia niciun medicament. Atunci, artistul şi-a zis: „acum l-au ars pe Mircea”, şi aşa era! Cumnata sa, Patricia a confirmat cu precizie că ora corespunde exact.
          Doi fraţi au avut un destin tragic: unul nu a putut dejuca planul morţii, iar celălalt a rămas să sufere, tremurându-i chinuitor mâinile şi vocea. Cuvintele nu-i curg, nu au claritate, mersul i-a fost chin, iar acum e ajutat de cărucior cu rotile, corpul îi este rigid, nişte căngi trag de el să-l rupă! Funcţiile locomotorii şi verbale sunt totalmente deteriorate, se mişcă încordat şi tremurând. Un Parkinson galopant, violent îl chinuie uneori insuportabil! Creierul îi vuieşte ca marea!
          Soţia artistului, Domniţa, un om cu multă şi minunată căldură sufletească, un om de mare nobleţe, care veghează şi ajută cu întreaga măsură a puterii omeneşti şi înfruntă alătui de artist degradarea valorilor oamenilor de valoare ai României! Într-un sistem sanitar dereglat, marele cântăreţ, o personalitate magnifică a culturii muzicale româneşti este la arbitrariul Casei de Sănătate, ea însăşi bolnavă!
          Acesta-i destinul artistului Cornel Constantiniu, pentru care muzica uşoară e încă o inimă, după cum şi inima artistului, la rându-i, e încă o stea pentru muzica uşoară! Inima şi steaua sunt destine îngemănate, precum sunt fraţii Mircea şi Cornel Constantiniu! Un artist suferind şi urna cu cenuşa fratelui, aşezată acum în mormântul părinţilor din Cimitirul „Ghencea Militar”! Între cei doi fraţi depărtarea de acum nu mai este lungă şi amară, este suferinţă şi cenuşă!
          Să nu-i facem, însă niciodată scrum cântecul, să nu-i preschimbăm amintirea în cenuşă!
          „...a fost lovit de boală în plină glorie, dar este fericit că publicul nu l-a uitat, că e din când în când difuzat la radio ( vai, din păcate atât de rar, ca toţi corifeii «Generaţiei de aur!» şi mai ales că are pe Domniţa, soţie devotată, şi o familie minunată. Înconjurat de întreaga familie, ca în imaginea ce încheie această carte, Cornel Constantiniu se simte puternic, pentru că el este, indiscutabil, un învingător”, însemnează în prefaţa cărţii „Zăpezile copilăriei” coordonatoarea Colecţiei „Artele Spectacolului”, Oana Georgescu.
          „Ce tineri şi frumoşi eram”, intitulează în postfaţa aceleiaşi cărţi cuvântul său prezentatorul Octavian Ursulescu. „Tot mai sper într-o minune, visând că într-o bună zi voi mai avea ocazia să-l prezint într-un spectacol pe bunul meu prieten, de care mă leagă atâtea amintiri frumoase ale tinereţii noastre năvalnice...”, încheie maestrul artei prezentării spectacolelor.

                                                                                                                                                                                                                                                        Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)

                                                                                                  Angela Ciochină

Când artiştii plâng, îngerii sunt în lacrimi

          Unde sunt îngerii când artiştii plâng?! În lacrimile artiştilor! De aceea e albăstrit cerul, de plânsul artiştilor, căci dacă artiştii doar ar surâde, cerul ar fi înrozit! Iar îngerii răspund plânsului, chiar din ochii artiştilor. Ecourile de aceea sunt, să răspundă; inimile de aceea se nimeresc, să răspundă; ochii de aceea-şi încrucişează oglinzile, să răspundă;  braţele de aceea se îmbrăţişează, să răspundă... pe când lacrimile de aceea se varsă, să răspundă...! Orizont de plumb anină sub ochii ce nu plâng niciodată şi degeaba nu sunt posace inimile fixate pe râsul neîncetat, căci într-o zi rămân singure. Lucirea râsului, ca şi umbra lacrimei sunt ale obrazului uman, nu e nimeni să nu-şi zimţeze conştiinţa dacă-i exaltat fără măsură de veselia râsului, ori e covârşit pe rugul lacrimei veşnice. Dacă piatra ar îngăima măcar un cuvânt, s-ar apropia de asemănarea cu omul, iar omului ce nu se lasă niciodată clintit de strigătul altuia, îpietrit îi este sufletul.
          La răspântia unor drumuri de încercare, într-o zi,  norocul artistei Angela Ciochină a fost săgetat de o boală năprasnică, întocmai când zarea libertăţii îi chema inima, laurii iubirii publicului îi răscumpărau mirabila voce, gloria scenei îi scria aşezământul numelui...! Era o cântăreaţă de muzică uşoară românească, sensibilă ca vioara! Pe când voci sugrumate şi cântece vorbite începeau să vântuiască pe scene încropite prin pieţe, ori în studiouri cu farafaslâcuri de tejghea şi artişti dubioşi, melodiile calde, lirice, surori cu soarele iubirii, ale artistei Angela Ciochină trebuia să continuie, pentru că văzduhul începea să se închege de pâcla kitsch-urilor muzicale. Dar, a taină şi a singurătate i se vestea artistei o soartă  năpăstuită: boala înfricoşătoare avea să curme cântecul glasului ei! Pentru mult timp de acum înainte avea să o aştepte ca fiara în hăţiş, patul de zăcut şi de chin, neînchipuit de cine nu ştie că patul te face rob mai nefericit decât lanţurile legate de picioare, chiar! Ele sunt mai de răbdat decât panglicile însângerate, în pansamente omul se topeşte, în lanţuri îşi oţeleşte voinţa scăpării la libertate!
          Cât i-o fi fost de greu artistei Angela Ciochină, la pat! Şi cât i-o mai fi şi azi de greu, chiar dacă starea ei generală de sănătate are progrese favorabile. Aunsese la suprimarea dreptului la omenie, chinurile îi sfâşiaseră nu numai corpul ci şi demnitatea. Condiţiile de îngrijire personală erau inexistente. Pe deasupra, o rudă apropiată, pare-se s-a avântat într-o lăcomie câineasacă, prădând-o de ce avea şi dându-i cu gamela, ca osânditului! Ce-a însemnat pentru Angela Ciochină lunga şi devastatoarea suferinţă? Un prag secund de singurătate şi lipsă după o viaţă cu bogăţii, ori o viaţă secundă după irosirea pe străluciri fără miez? N-ar fi drept să judece nimeni aceasta şi nici n-ar putea-o face! Doar îngerii care i-au răpuns, plângând în lacrima artistei!
          S-a născut pe 17 aprilie 1955, în comuna Urecheni, județul Neamț. Fiică de preot a primit o educaţie exemplară de la părinţi. Drumurile ei alese au fost ale muzicii, încât a urmat Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București , între anii 1974-1978, colegă de generație fiind cu neuitata interpretă Mihaela Runceanu. La conservator a studiat cu profesorii Petre Brâncuși (teoria muzicii), Victor Giuleanu (teorie și solfegii) și Carmen Petra-Basacopol. După absolvire s-a angajat la Ansamblul „Doina” al Armatei, în componenţa căruia, precum şi alături de Ansamblul artistic UTC, între anii 1975-1982 a  întreprins mai multe turnee în țară. În acelaşi timp a concertat şi în străinătate, bucurându-se de succes în ţări ca Bulgaria, Rusia, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Grecia Turcia... Dintre şlagărele lansate în toată această perioadă strălucitoare în planul artistic, interpreta a lansat: „Ești numai tu” (repertoriu internațional), „Odată cu cîntecul” (George Grigoriu), „Am vrut” (Dan Stoian), „Salcâmul de pe strada mea” (Cornel Fugaru), „Un copil” (Jolt Kerestely), „Marea mea” (Horia Moculescu), „Salcia” (Horia Moculescu), piesă încredințată Angelei Ciochină după plecarea din țară a Mihaelei Mihai. În  acest val foarte prolific şi valoros, de exprimări muzicale la flacăra unui glas cuceritor, artista imprimă albumul ce urmează să fie o cunună a carierei sale, „Drumuri paralele”, (Electrecord, 1985), cu piese compuse de Victor Socaciu. La sfârșitul anilor ’80, Angela Ciochină, strălucită interpretă de muzică uşoară, compozitoare şi în aceeaşi măsură profesoară de canto se va retrage din viaţa publică muzicală, iar în 2007, după decesul tatălui ei se retrage în comuna natală de la Neamţ, Urecheni.
          Până aici, un drum frumos, dar simplu, decent, cu sigiliul umanului cel mai curat  şi pilduitor într-o lume în care vedetele, fără voia lor, se simt întrucâtva izolate de tumultul şi comunul mulţimii. Îmbuchetate cu frumos corolar, se desprind ca notabile din tot ce a ralizat în întreaga sa activitate artistică: Trofeul „Floarea de argint” și Premiul II la Festivalul interjudețean „Florile Ceahlăului”, cu piesele „A doua tinerețe” (George Grigoriu) și „Uitarea” (Radu Șerban) - 1971; Premiul al II-lea la Festivalul „Floarea de lotus” din Oradea - 1971; Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor la Festivalul „Vlăstarele cântului” din Iași - 1973; Trofeul Amara la cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Tinereții de la Amara, Ialomița - 1975; Festivalului național de muzică ușoară „Mamaia ’76 (participă cu patru piese la Secţiunea „Creație”) - 1976; Premiul I la „Festivalul artei studențești” din Galați - 1976; Trofeul „Steaua fără nume” - 1977; participare la Festivalul de muzică ușoară „Mamaia ’84”, cu peisele „Un copil” (Jolt Kerestely/Ovidiu Dumitru) și „Câmp fără popas” (Angela Ciochină/Lucian Blaga) - 1984.
          Devastată fizic de boala severă pentru care medicii nu au soluţii până azi, artista Angela Ciochină, un lampadar astral al bolţii spectacolului muzical românesc, alături de Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac..., nu este azi deposedată de speranţă, cu toate suferinţele care au măcinat-o şi împovărat-o. Compune piese şi speră să revină pe scenă. Sunt ani de când funcţiile locomotorii ale trupului au abandonat-o întâi la pat, iar apoi într-un scaun cu rotile. Îşi drăjmuieşte pensia, îşi chiverniseşte fiecare strop de putere, primeşte câte un prieten dintre puţinii care nu au predat-o căngilor uitării...
          Veselă, tonică, generoasă, blândă, cu voce de clopoţel, optimistă, omul care nu se plânge de nimic, dispus să renunţe la secunde, minute, ori chiar mai mult din timpul său, pentru a se dărui cu ascultare şi înţelegere altcuiva, pentru a sfătui, încuraja, ajuta pe cineva, frumoasa artistă de altădată, aceeaşi frumoasă azi, discretă, delicată, înţeleaptă, aşa o revăd în nimbul amintirii cei care au iubit-o şi o iubesc. Acesta îi era chipul, până când umbrele norului ce se plămădea în faţa ei au ajuns-o din urmă. Necazurile au sărit la inima ei cu gheare şi au început să smulgă bucată cu bucată din ea. I-a murit sora, pictoriţa Julieta Ciochină, s-au stins tatăl, preotul din Urecheni-Neamţ şi mama artistei! Iar propria boală, năprasnică se luptă de atâta timp cu toate resursele ei fizice!
          Angela Ciochină n-a răsucit niciodată cuţitul în rana cuiva, dar şoimii foamei de senzaţional nu pun în talgerul balanţei aceasta şi s-au prăbuşit ca torpilele asupra ei. Ce-ar conta pentru ei lacrimile unui artist, când sunt zămisliţi de natura răului cu cioc şi ghiare de sfârtecat. Aşa a devenit subiect de presă stors şi răstors, sucit şi răsucit, tâlcuit şi răstălmăcit, un om de valoare al naţiunii noastre, artista atât de frumoasă al unui deceniu şi veac atât de frumos, oglindă a spectacolului muzicii uşoare româneşti! „Ochii şi sufletul Angelei au văzut iadul”, iată aşa descrie soarta artistei un prieten drag, care însă nu fabulează despre ea, pentru savoarea însetaţilor de groază. E adevărat, artista e slujită cu omenie de cineva care „o ajută cu ce nu se poate ajuta singură”, cum spune prietenul, e drept, are o pensie umilitoare cum nu numai ea are în rândurile celor alinaţi la bătrâneţe după o dărnicie a statului nedreaptă cu nepoliticienii, dar scrie la computer, compune melodii şi îşi ţine în activitate trează continuu conştiinţa, sperând neîncetat să cânte iarăşi.
          A fost o stea a muzicii uşoare româneşti, a trăit ani frumoşi şi luminoşi în soarele tinereţii şi scenei. Dar a fost şi nefericită, sfâşiată de dureri fizice, sfâşiată de chinurile morale ale trădării, singurătăţii, dezamăgirii... a fost prădată, a fost uitată, a fost ocolită... dar a trecut peste toate şi azi se îmbărbătează cu propriile forţe şi tinde să se întoarcă la cântec!
                    „De Angela Ciochină”, scrie prezentatorul Octavian Ursulescu, odinioară şi azi prieten fidel al artistei, „solista cu voce de aur («auz muzical absolut!», dar natural rar), mă leagă o veche şi trainică prietenie. Am vizitat-o adeseori în apartamentul ei din cartierul Tei-Colentina, mai ales că mergeam des peste drum, la colegul meu drag de la Radio, Emil Conta, regizorul muzical al atâtor emisiuni de neuitat (astăzi, nepotul marelui dirijor Iosif Conta, originar din comuna bănăţeană Bârzava, unde şi-a stabilit «cartierul general rural» Benone Sinulescu, este un apreciat regizor muzical al teatrului din Nurnberg, Germania). La Angela ascultam muzică, schimbam casete video cu filme (ce «trafic» mai făceam şi cu Stela Popescu sau Mirabela Dauer!), îmi povestea despre succesul fulminant de care se bucura în Turcia, unde era invitată frecvent. A fost întotdeauna o fiinţă blândă, bună, mângâindu-mi auzul cu dulcele ei accent moldovenesc... Foarte ataşată de familie, a primit lovitură dupa lovitură, pierzându-şi mai întâi, tânără, sora (am cunoscut-o, era o eminentă absolventă a Institutului de Arte Plastice, ambele dovedind aşadar înzestrări artistice remarcabile), apoi pe cel pe care-l diviniza, «tăticul», cum îi spunea ea cu afecţiune... Retragerea la casa părintească, din păcate, nu i-a adus liniştea meritată, circumstanţele dramei ei fiind amplu mediatizate de presă. O presă adesea nemiloasă, aceeaşi presă care, practic, i-a marginalizat şi i-a scos din circuit pe artiştii autentici, de mare valoare, între care se numară şi Angela, sufocându-ne în schimb cu maeştrii  playback-ului şi cu tot felul de siliconate şi botoxate fără nici o legatură cu muzica... Angela Ciochină a fost un timp profesoară la Şcoala de arte din Bucureşti, până când a renunţat, întrebându-se probabil PENTRU CE şi PENTRU CINE să descopere şi să pregătească noi voci? Dacă nu cânţi «ce se cere», dacă nu eşti în echipa «cui trebuie», dacă n-ai o instituţie mass-media în spate poţi fi oricât de talentat, degeaba. Credeţi că dacă o cântăreaţă formidabilă cum este Angela Ciochină ar încerca acum să se lanseze ar avea vreo şansă? Uitaţi-vă ce solişti promovează concursurile muzicale TV, care nici peste 50 de ani nu se vor putea mândri cu numele lansate de «Steaua făra nume» de altădată! Angela, din fericire, a avut şansa de a se afirma şi de a evolua într-un climat în care primau doar vocea, valoarea, pregătirea. Am prezentat-o de zeci de ori, i-am înmânat premii, îi cunosc toate melodiile de succes. Prin intermediul soţilor Marcela şi George Natsis, care au fost alături de ea în aceşti ani grei din urmă, i-am trimis cartea pe care i-am consacrat-o compozitorului ieşean Titel Popovici, în care figurează, pe CD-ul ataşat, cu piesa «Lacrima». M-a sunat să-mi mulţumească, am mai vorbit de atunci adesea cu ea la telefon: ştiu că este puternică şi că nu va lăsa lacrima s-o învingă! Aştept clipa când o voi prezenta din nou, pe scenă sau pe micul ecran, zâmbitoare, cu ochii ei frumoşi!”.

          Să ne aducem aminte de câteva cântece glăsuite cu gură de vioară, de către minunata Angela Ciochină! Aşa ne-om aminti de artistă şi de noi, căci anii noştri au în ei măcar un pic din frumuseţea acestor melodii, iar iubirea noastră are în ea măcar un strop de iubire pentru artista Angela Ciochină!

În imaginea de grup: În fotografia de grup sunt: Angela Ciochină, Doina Stănescu, George Grigoriu, Mihaela Runceanu, George Sava.

 

                                                                                                                                                                                                                                     Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)

                                                                                                   Benone Sinulescu - O viaţă retrăită estetizat, în cântec

 
   Ce „istorie a florilor”, (cum spune Cioran), e mai adevărată decât parfumul lor, ce cunună se-mpleteşte mai adorabil cu orizontul, decât curcubeul, ce exegeze palpită în miezul literaturii, mai fremătând decât umbrele frunţii poeţilor, ce arcadă monumentală trece mai solemn prin graniţa dintre teluric şi spiritual, decât cea dintre pandantivii catedralelor, ce rămâne mai luminos prin breşele sufleteşti în lume, decât salbele mărgăritarelor de cântece şi unde sunt adunate cântecele, ca perlele în cochilii scufundate sub ocean, cu mai multă grijă şi folos sufletesc, decât în albumele pe care, cu greutate din toate perspectivele, le izbutesc azi cântăreţii?!
 
            O colecţie de cântece însemnează pentru artist ceea ce-i parfumul pentru istoria florilor, bolta curcubeului pentru orizont, frunţile îngândurate, pentru poezie, arcada catedralei pentru linia dintre lumesc şi spiritual, perla pentru scoica depusă pe funduri acvatice. Fiecare colecţie de cântece nu duce mai departe în timp numai muzica, ci e zguduită şi de rezonanţa pe care o lasă în amintire făptuitorii lui, cântăreţul şi cei cu o contribuţie auzibilă sau nu, subsumată actului final al efectului sonor.
 
            De puţin timp s-a dat românilor o colecţie cu o parte a cântecelor lui Benone Sinulescu, pe care, cine o va avea, va fi un trezorier mai târziu! Colecţia aceasta este ca o corabie încărcată, ancorată de curând la aşezămintele sufleteşti ale românilor, după o plutire de jumătate de veac în largul mării de cântece folclorice româneşti. Această mare e dominată de un arhipelag cu un subsol de comori ale creaţiei muzicale populare, dar şi de coliere de insule cu oaze verzi ale muzicii uşoare, muzicii de petrecere, muzicii etno, romanţei... Oricine, ascultă ce îi place, aşa cum oricine şi-ar naviga o lotcă pe sticla albastră a apei, spre uscatul ce primeşte pe fiecare cu atracţiile sale.
 
            Aşa cum toate insulele au reflexe în apele ce le înconjoară, toate cântecele lui Benone Sinulescu, adunate în colecţia aniversară, de incalculabilă valoare, au oglindiri în marea apă limpede a marii muzici, fermecătoare, vitală pentru viaţa sufletească a românilor care, de mai bine de o jumătate de secol îşi hrănesc inima nu numai cu melodiile acestor cântece, ci şi cu versurile lor preschimbate din trăiri umane, în cuvinte poetice ce slăvesc dragostea, bucuria, viaţa, dar provoacă şi culpabilitate la durere şi nefericire. Omul, după criteriile firii sale, într-o universală şi inevitabilă privire, nicidecum pur personală, nedetaşată de esteticul şi epicul bunului simţ al culturii ţărăneşti, fără nicio legătură cu managementul care contaminează astăzi producţia artistică, regăseşte în aceste cântece umanul în armonie cu natura.
 
            Este o colecţie în care sunt înregistrate cântece necântate cu gura, ci cu inima, aşa cum sunt pânze nepictate cu mâna, ci cu sufletul, aşa cum sunt poezii nescrise cu pana, ci cu umbrele frunţii. Avem de a face cu o colecţie aniversară de cântece apărute la împlinirea a şaptezeci de ani de viaţă şi cincizeci şi doi de ani de carieră artistică. Aşa cum consemnează pe broşura colecţiei, Elise Stan, etnomuzicolog, realizator de emisiuni folclorice la Televiziunea Română, ea „propune acum marelui public un album aniversar cu cele mai frumoase cântece populare ale marelui artist, un excelent compendiu, o trecere în revistă a câtorva dintre şlagărele sale, un material mult aşteptat de iubitorii genului. C.D.-ul de faţă conţine cântece nemuritoare, pe care noi românii le vom asculta încă mulţi ani de-aici înainte cu aceeaşi bucurie ca şi atunci când au fost auzite pentru prima oară”.
 
            Orchestraţia cântecelor imprimate pe acest album depăşeşte condiţiile pentru creaţia unui album şi le întruneşte pe acelea ale făuririi unei istorii a muzicii: Ion Albeşteanu, Ionel Budişteanu, Florian Economu, Paraschiv Oprea, Victor Predescu, Radu Voinescu, Gheorghe Zamfir.  Întocmai cum spune Elise Stan, „... ni se dezvăluie un adevărat regal muzical folcloric ce ni se oferă prin intermediul acestui compact disc, Benone Sinulescu fiind un nume ce se confundă întotdeauna cu voia bună, modestia, profesionalismul şi, desigur, cu muzica populară de bună calitate...”.
 
            Colecţia aniversară de cântece interpretate de Benone Sinulescu este un mănunchi în care se reflectă lirismul maxim al marelui său tezaur de cântece. Prin Benone Sinulescu, de-a lungul carierei sale artistice, cântecul a avut şi menţinut forma demnă de muzică, a valoarei maxime. A încântat şi încântă într-atât pe românii de pretutindeni, cu glasul său, popularitatea lui ajungând atât de departe încât oricine din lumea muzicii folclorice se crede mai iubit în România decât Benone Sinulescu, instituie utopii.
 
          Aceasta este şi taina longevităţii artistice. „Pentru longevitatea sa artistică şi pentru muzica de un real rafinament, pe care o interpretează, a fost premiat şi decorat de mai multe ori în decursul anilor, şi pe drept cuvânt, se poate spune că Benone Sinulescu şi-a făcut pe deplin datoria, faţă de sine însuşi, faţă de semenii săi contemporani şi faţă de urmaşi. Acum noi avem datoria să-i dăm toată recunoştinţa noastră şi dacă ajungem la hotarul cuvintelor elogioase, atunci, să tăcem şi să ascultăm muzica lui Benone Sinulescu, spre a ne regăsi astfel în plinătatea sinelui nostru”, spune, în modul plasticizat nerepetabil, Elise Stan.
 
          Dacă rostim în mod adevărat un nume mare în muzica folclorică românească, în istoria muzicii folclorice, credo-ul majorităţii românilor este că numele-i Benone Sinulescu. Lui, poporul român îi decernează misia de purtător al sentimentelor sale, ceea ce îi laurează deopotrivă tâmplele, inima şi glasul.  Pentru că în cântecele lui Benone Sinulescu, pe lângă melodiile atrăgătoare în vis, se găsesc şi cuvinte dezlipite din soarele şi urmele poeziei în texte de cântec de mare profunzime, bogăţie şi frumuseţe, iubitorii muzicii folclorice româneşti înclină să creadă că făptuirea colecţiei aniversare e făptuirea unui tezaur de poeme şi melodii, aidoma măcar unei bucăţi din sufletul fiecăruia dintre cei care le ascultă!

               Fărâme de amintiri cu Benone Sinulescu şi Ion Drăgoi

          În universul sonor al unei răscruci de veacuri şi milenii pe întinderea a mai mult de cinci decenii, dacă nu ar fi existat glasul şi cântecele lui Benone Sinulescu, eternitatea ar avea părţi de timp minus. Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Ion Luican, Mia Braia, Rodica Bujor, Ştefan Lăzărescu, sau Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Doina Badea, Gică Petrescu, Dorina Drăghici şi mulţi alţi artişti au preschimbat scena, alături de Benone Sinulescu, în întâiul cer al stelelor. A fost o treaptă a timpului muzicii româneşti a rodirii unei grindine de cântece nemuritoare.
 
   Benone Sinulescu s-a născut din toate iubirile neamului românesc, de la început pecetluit cu har. Prin el, veacului i-a fost dat să fie înrădăcinat sub streaşina artei muzicale folclorice înnoite de un glas unic. Născut pe 23 mai 1937 (nu pe 24, cum indică înregistrarea de a doua zi, de după duminică), Benone Sinulescu a interpretat şi interpretează cântece fără număr, oglinzi purtate prin faţa sufletelor fiecăruia dintre noi şi fiecare văzându-şi o parte de viaţă în aceste oglinzi.

                                                                                                              Românii înstrăinaţi îl întreabă ce ne mai face ţara...

          Tot timpul spre plecare, călător prin toate colţurile ţării şi prin toate părţile de lume, Benone Sinulescu şi-a dăruit rodul glasului său, de la mărgăritarele crudei tinereţi, verde de jad, până azi, la vârsta-i aurie ca grâul, în care s-a strâns o comoară de spice cu boabe coapte şi dulci, ale pâinii sufletului românesc.
 
          Pretutindeni în ţară poartă dragostea pe care o are pentru neamul românesc pe care-l slujeşte cu glasul, şi pretutindeni, românii îndepărtaţi află de la artist şi de la cântecele sale ce ne mai face ţara. Aceste cântece au fost şi sunt vehicule ale sufletului românesc estetizat şi înnobilat de umanul metamorfozat într-o stare de lirism, într-o esenţă de suflet purificat şi îndeletnicit să caute sevele melancolice ale vieţii.

                                                                                                                 Crâmpeie de gânduri despre violonistul Ion Drăgoi

          De Bacău este legat printr-o dragoste care în timp a sporit şi a devenit nu o suprafaţă de judeţ, ci o casă de prieteni, o aşezare familială, cu un public fervent dăruit aceleiaşi iubiri: cântecul. La Bacău a avut un mare prieten, martor şi personaj în rol principal al lungilor turnee prin ţară şi străinătate, dar şi o victimă cu simţul umorului, a farselor lui Benone Sinulescu, faţă de care răspundea cu strălucirea verbală a replicii : „mi-ai făcut-o!”, şi cu îngăduinţa radioasă a nestinsului lui surâs. „L-am îndrăgit”, spune Benone Sinulescu, despre genialul violonist. „Nu se ştie când şi dacă se va mai naşte un alt prunc din soarele muzicii folclorice româneşti, cum a fost Ion Drăgoi!... A fost şi a rămas până azi unic. Transmitea fior, cânta din adâncul inimii, se dăruia, iubea muzica populară şi dăruia cântece instrumentale ce câştigau iubirea tuturor. Am făcut multe turnee cu orchestra care avea în componenţă instrumentişti de marcă, «Plaiurile Bistriţei». Nu povestesc, ci depun mărturie că Ion Drăgoi a fost strălucitor, unic, într-un timp al muzicii folclorice româneşti urcată la limita de vârf a genului”.

                                                                                                                    Farse măiestrite de Benone Sinulescu, pentru Ion Drăgoi

          Amintirile lui Benone Sinulescu despre Ion Drăgoi sunt un vis înveselit de „execuţiile” de mare comedie şi deopotrivă cordialitate. Benone Sinulescu ticluia, ca un maestru farse agreabile şi amicale. „Nu se supăra când îi făceam o farsă”, povesteşte Benone Sinulescu, despre prietenul său Ion Drăgoi. „Odată i-am pus în costumul popular din geamantan, la sfârşitul unui turneu prin Moldova, pietroaie înfăşurate în hârtie, ca să nu murdărească. La coborârea din autocarul care l-a transportat până la poarta casei sale şi-a luat de la portbagaj valiza şi, apucând-o cu o apreciere involuntară a greutăţii pe care o ştia, s-a înconvoiat de şira spinării sub apăsarea greutăţii reale, subevaluate. A tăcut, fulgerându-i poate prin minte că e vorba de vreo farsă, dar cu siguranţă negândindu-se nicio clipă ce mister ascundeau bagajele sale. Seara mi-a spus la telefon: „mi-ai făcut-o, iar!”.
          „Altădată”, îşi aminteşte Benone Sinulescu, „ocupând la Iaşi, într-un turneu, aceeaşi cameră de hotel, i-am pus în palmă, cînd dormea, fond de ten roşu. În timpul somnului, de parcă a lucrat voinţa mea, ca să fie agitat, s-a înroşit cu fondul de ten peste tot, pe faţă, pe pijama, pe lenjerie. Dimineaţă a intrat în cameră soţia lui, venită la Iaşi pentru un consult medical. Nu poate fi povestită mirarea ei, în faţa unei imagini a propriului soţ care denunţa o noapte cu îmbrăţişări furtunoase. Până a nu se imflama totul, mai mult decât tenul roşu, de la nervii declanşaţi ai doamnei, am deconspirat ideea mea trăsnită în timp eficient şi i-am dăruit prietenului meu o pijama nouă, că din a lui nu mai ieşea roşeaţa decât cu foarfecul!”.

                                                                                                                                O cumpănă care putea duce la un sfârşit dramatic...

          Una dintre amintirile interpretului Benone Sinulescu, despre un moment trăit alături de Ion Drăgoi e contabilizată la capitolul cumpene ale vieţii. Întâmplarea refăcută din memorie şi repovestită de interpretul Benone Sinulescu zugrăveşte dejucarea unei drame pe care o puteau trăi. „Călătoream”, povesteşte Benone Sinulescu, „într-un turneu, printr-o localitate din Bucovina. Eu şi Ion Drăgoi eram în faţă, lângă şofer. Maşina şerpuia la un moment dat printre nişte serpentine în pantă abruptă, când şoferul a izbucnit în disperare, ţipând din toate puterile că nu ţine frâna. Cu o prezenţă de spirit şi un profesionalism salvator, el a reuşit să scoată maşina din lanţul de curbe, dar ne-a ieşit în faţă o linie ferată cu bariera pusă. Am trecut prin ea, în iureşul groazei, iar la câteva secunde după noi a trecut, şuierând înfiorător, un tren accelerat. În afară de această întâmplare, am alături de Ion Drăgoi amintiri minunate, cu prisosinţă! L-am preţuit şi admirat pe Ion Drăgoi. I l-am propus lui Gheorghe Zamfir să îl încorporeze în orchestra sa, una în vogă atunci, apreciată în ţară şi în lume. Am imprimate cântece cu această orchestră, în unele dintre ele având şi acompaniamentul violonistului magnific Ion Drăgoi”.
 
          Ce multe emoţii se pot descătuşa într-o convorbire cu inegalabilul Benone Sinulescu...! Pe măsura cântecelor sale nepieritoare e şi fiinţa sa, a unui om de valoare, a unui om de omenie care evocă în toate povestirile afective, crâmpeie, oameni, locuri, fărâme de trăiri, ca o bătaie a elitrelor diafane ale fluturilor aducerilor-aminte, răsunetul paşilor şi cuvintelor, râsul, surâsul, sunetul ceresc al viorii lui Ion Drăgoi şi pe Ion Drăgoi, violonistul drag lui, ca un frate!...

                                                                                                                                                     Viaţă şi cântec

          Artist cu o cantabilitate vocală autentică, deţinător al unui bogat şi variat repertoriu, Benone Sinulescu are o personalitate muzicală interpretativă de cea mai neconfundabilă originalitate. Toate melodiile sale sunt însufleţite de o totală dăruire şi au claritatea unui susur al izvorului de munte. Numele Benone Sinulescu e sinonim cu muzica limpede, expresivă, timbrată melancolic, melodioasă, o muzică de cea mai autentică valoare, continuu preschimbată într-un torent creativ.
 
          Benone Sinulescu a însoţit generaţii, cu un glas frumos timbrat, provenit din aceleaşi rădăcini, sădite în acelaşi pământ: ţara şi neamul românesc. De aceea, ridică până la cer şi coboară în inimi, sfinţit, cântecul! Locul lui Benone Sinulescu în conştiinţa românească este confirmat. Publicul este atras, nu numai de stilul său interpretativ sau tematica textuală a cântecelor, ci şi de o apropiere explozivă, clocotitoare cu cei care îl ascultă, pentru că acest artist trăieşte profund interior, estetizat, sensibil, viaţa, fiecare vorbă, ca şi fiecare crâmpei de melodie.
 
          Astăzi Benone Sinulescu insuflă cântecelor sale în aceeaşi originalitate interpretativă, o revitalizare debordantă, cu o forţă magnetizantă, în sensul cel mai încărcat de afectivitate şi exuberanţă.
          Împreună cu formaţia de la Chişinău, Millenium, interpreteză cântece cu armonii moderne, multe de inspiraţie radiţională muzicală românească, ce au o virtuozitate a acompaniamentului instrumental şi o căldură melodică vocală.
 
          Se străvăd în ele rezonanţe pastorale, şi o intensitate de simţire a freamătului tulburător al iubirii. Intonaţiile muzicii româneşti folclorice, melodicitatea, cantabilitatea vocală şi nuanţele afective disting cântecele lui Benone Sinulescu în noua variantă, amprentată de interpretarea iniţială, însă cu personalitatea muzicală, imprimată de formaţia Millenium.
 
          Interpretul Benone Sinulescu este un artist care prelungeşte vitalitatea cântecului românesc! Cine a fost privilegiat să îi cunoască  ospitalitatea, veselia primirii, conversaţia ca şi dărnicia, a cunoscut un român ce nu dezminte omenia românescă!
          Nu Benone Sinulescu e cântăreţ, muzica populară e Benone Sinulescu! Datorită artistului, muzica populară are numele Benone Sinulescu!

                                                                                                                                Cântece de la rădăcină, până la rodul coroanei

          22 mai (2014) a fost o zi cu gratitudine când începea să se însereze şi sub cupola Sălii Palatului din Bucureşti se ilumina un prea vast văzduh de cântece şi solemnitate. Era fructul unui ceremonial, croindu-şi drum printr-un veac de muzică folclorică românească într-o o zi zidită pe soclul nostru sufletesc: începea concertul „Benone ’77”; începeau să urce în neconstrânsă libertate la cristalul vitrinei cereşti, nu stele şi nici duhuri de sfinţi, ci banchize de flori de cântece cu patimile, dorurile, dragostele omeneşti; începea sărbătoarea unui soare stăpân nu al înălţimii vulturului ci al albei lumini din fântâniţele în care susură folclorul neamului.
 
          Surâd de şaizeci de ani nemuritoarele cântece ale maestrului Benone Sinulescu, iar pietrele din izvoare, mai rare şi cu mistere mai fermecătoare ca giuvaerul, întorc de sub unde surâsul! Pietrele acestea-s anii culturii noastre săteşti în care s-au strâns, ferite de stihiile oraşului, cântecele maestrului Benone Sinulescu, într-o viaţă de om, într-o viaţă de artist, ca apa rece şi curată în ulciorul de lut, mai scump decât pocalul de aur, pentru că-i din bogăţia naturii.
 
          Drumurile noastre de ieri, drumurile noastre de azi, drumurile noastre de mâine ar fi fost şi ar fi urâte ca pustiul dacă n-ar fi călătorite de cântecele maestrului Benone Sinulescu. Nici nu putem să ne gândim cum ar trăi pasărea fără să ciugulească seminţe, nici neamul nostru cât de sărac era fără apa vieţii purificată, răcorită şi aromată cu sutele de cântece ale lui Benone Sinulescu. Aceste cântece sunt culese fruct cu fruct, de la rădăcină până la rodul coroanei, din copacul folclorului, nu din copacul scuturat sau de pe jos! Apoi Benone Sinulescu le-a cîntat ca nimeni, le-a cântat numai şi numai ca Benone Sinulescu.
 
          N-a fost şi nici nu va mai fi un alt Benone Sinulescu! Dacă n-ar fi existat până azi, tot trebuia să fie într-o zi pentru că muzica folclorică românească are plinul ei din care nu se poate lua o parte, cum nu se poate lua din aer o singură moleculă fără să se dezintegreze, cum nu e dragoste jumătatea de dragoste, cum nu e gând frântura de gând, cum nu e viaţă firimitura de viaţă…!
 
          Muzica folclorică românească e vie, completă şi învăluită de splendoare, numai purtând în ea cântecele lui Benone Sinulescu! Cântecul ancestral vine din labirinturi prin care curg izvoare în ulcioare mai sfinte decât odoarele monahale. Îl cântă mulţi, dar puţini îl sfinţesc! Miresmele florilor de crâng şi clinchetul clopoţeilor primei primăveri a mirilor întrec în miracol luminile vitraliilor fastuoase. Tot aşa şi muzica folclorică românească e deasupra oricărei muzici, e sâmburele ce încuviinţează şi încolţeşte mugurii aurii ai creaţiei folclorului românesc. Nu a greşit îngerul folclorului iubindu-l pe Benone Sinulescu şi dându-i minţii, firii şi vocii sale cele mai frumoase cântece!
 
          La pragul de sus al dealului unei vieţi de trude şi realizări artistice scânteietoare, unde vârfurile munţilor sunt înfrunzite cu stele, unde vulturul reazemă pe penele lui văzduhul, unde lumea e pierdută în cer şi cerul ia lumea în braţe, unde viaţa nu se continuă a doua zi, ci în întâia eternitate, unde urcă genialii, unde nu e niciodată nici toamnă, nici ger, ci numai văzduh, artistul Benone Sinulescu iată, a urcat an cu an! Şi a ajuns la argintul anilor, în număr de şaptezeci şi şapte! Frumoasă rodnică şi lăudabilă scară a vârstei!
 
          Imensă a fost puterea dragostei ce a primit-o maestrul din partea publicului, la Sala Palatului, în ziua aniversară şi omagială; preţuitoare fără egal a fost şi căldura sufletească a artiştilor care i-au cântat şi au cântat publicului, în concertul orânduit a sărbători pe cel ce nu doar rămâne, cu veacurile ce se vor rostogoli, ca interpret de muzică folclorică, neegal cu nimeni, ci-i va încredinţa, chiar, veacului său de folclor, numele Benone Sinulescu!
 
          Ce dă înălţime, vitalitate şi elevanţă unui concert cum rare sunt altele, cel puţin azi când semnul egal între muzică şi comerţ distruge ca o traumă valoarea?! Fără îndoială, trei sunt stâlpii pe care se reazemă în splendoarea lui spectacolul muzical: prezentatorul, orchestra, interpreţii. Concertul „Benone ’77” nu stâlpi, ci coloane cu frize şi broderii a avut.
 
          Prezentatoarea a fost vesela şi strălucitoarea, suplă, inteligentă cu acurateţe a dicţiei, spontaneitate, eleganţă, actriţa Adriana Trandafir. Acompaniamentul orchestral l-a asigurat cine, dacă nu „Lăutarii din Chişinău”, orchestra cu o aurorală suită de merite ajunse la înălţimea supremă a orchestrelor de muzică folclorică românească din toate timpurile, sub bagheta maestrului Nicolae Botgros. Ansamblul folcloric „Carpaţii” de la Câmpulung Muscel a realizat momente de dans popular care au conectat publicul la veselie şi atmosferă tradiţională sărbătorească.
          Subtilul lord Aculin Tănase a reînviat boema de cândva, de la Capşa, cu epigrame ca aceasta ce creionează fin o doctoriţă sexi:
                                       „Văd că ştie leacuri multe,
                                       După ani şi ani de şcoală,
                                       Că de mergi să te consulte,
                                       Ea mai rău te bagă-n boală…!”.
 
          Nicolae Datcu a deschis concertul cu piese calde, melodioase, în desăvârşit ton cu mina de bonom, chiar şi atunci când imită satiric şi cu har pe alţi interpreţi. Petrică Mâţu Stoian, ca de fiecare dată plăcut de public, pe lângă voce şi repertoriu, pentru chipul lui de haiduc şi de pandur, român neaoş, mustăcios şi mândru, a cântat încântător. Apoi, interpreta cu fineţe de catifea în melodie, ţesută pe o voce puternică, frumoasă, cu ochi luminători, ca roua pe frunza de smarald, cu surâsul larg şi plin de bunătate, Mioara Velicu a purtat publicul prin şi printre peisajele Modovei şi moldovenii care rup opincile încinşi în joc, alături de Catrina. Tiberiu Ceia a aşternut visarea, dorul, romanţa, liniştea peste sală, cu vocea lui caldă, lirică. Emilia Dorobanţu e o cântăreaţă care a edificat superbitatea frumoaselor fete dace răzbătută până azi în chipul şi talentul ei. Înveşmântată mirabil cu podoaba de costum popular românesc, de sus până jos a fost frumoasă ca o mireasă de crai şi a cântat înstăpânitor. Minunat cântă această tânără artistă, iar sărbătoarea închinată maestrului Benone Sinulescu a avut un strop mai mult de farmec şi bucurie, datorită ei! Steliana Sima a încântat publicul cu surâsul ei fin, discret, cuceritor şi glasul duios ca un violoncel! E o cântăreaţă cu un chip încântător şi o voce gingaşă. A cântat de ziua maestrului cu mare farmec, întocmai ca o adiere de zefir! Tinereţea a fost predominantă în concert şi a demonstrat valoarea gardei de mâine a folclorului nostru. Tânărul interpret Nicuşor Iordan, invitat al sărbătoritului are a desăvârşi o carieră artistică ce îşi face vizibile orizonturile.
 
          Fuego a preschimbat inimile fetelor în cristal! Toate fetele visează nesfârşite îmbrăţişări şi nemuritoare iubiri când cântă Fuego. E un artist ce oglindeşte în cântec iubirea şi în iubire şiroiază susurul cântecului cel mai sensibil. Vocea lui Fuego e un mantou de mătase pe trupuri înfiorate, când premăreşte iubirea, e vuiet şi murmur de dor şi iubire…! Cu Fuego în spectacol se îgustează scena şi se măreşte cupola. Fuego domină şi cuprinde cu braţele întinse scena şi spectatorii. A interpretat la spectacolul omagial „Benone ’77”, pe lângă câteva piese din repertoriul său, cântecul „Radu mamii”, împreună cu maestrul. Unită în două glasuri excepţionale, vechea melodie de haiducie a primit o înveşmântare nouă ce a cucerit publicul.
 
          Surpriză! Mare şi plăcută surpriză! În scenă a intrat Ana Maria Ferentz. Momentul interpretării în duet cu maestrul a melodiei „Mândruţo, bătute-ar focul” a îndulcit lumina ochilor  spectatorilor şi a ridicat bucuria inimii la extazul visului de iubire! Adrian Naidin a cântat cum nu s-a dezminţit niciodată: inteligent. În vers, în glas muzical şi interpretare instrumentală a chemat la adâncă meditaţie. Muzica sa e pentru minte, e pentru inimă, e pentru gând!
 
          Formaţia Ro-Mania, fireşte nu a lipsit! Cum s-ar fi putut să lipsească?! Împreună cu trupa, maestrul Benone Sinulescu a zguduit scena şi a ridicat publicul de pe scaun. E uimitor câtă energie are maestrul Benone Sinulescu! E argint viu, e vijelie, acoperă scena, o cutreieră, o trepidează. Necrezut de sprinten, plin de viaţă, de voioşie, maestrul Benone Sinulescu într-un spectacol, azi parcă mai debordant ca în prima tinereţe, aplică un adevărat exerciţiu de gimnastică spectatorilor, care trebuie să întoarcă alert capul dintr-o parte în alta spre a-i urmări iureşul mişcărilor scenice. E un artist cu o vârstă fără ani.
 
          Iar Laura Lavric nu e mai prejos! Moldoveanca e veselă pe scenă, chiar şi de-ar aşeza acasă capul pe o pernă de pelin, e luminoasă, chiar şi când o învăluie o noapte de gânduri, e iute, ca fetele balurilor de altădată, chiar de-ar avea pe suflet o piatră de moară…! Laura Lavric e una dintre cele mai mari artiste ale Moldovei. A fost şi la concertul închinat maestrului Benone Sinulescu, admirabilă. A înveselit publicul, l-a zguduit şi a clătinat bolta Sălii Palatului.
 
          Lucia Dumitrescu a venit în scenă nu cu noutatea, cu certa argumentaţie că muzica folclorică românească nu încetează la Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ileana Sărăroiu, Maria Ciobanu… Cântăreaţă cu har, Lucia Dumitrescu poartă mai departe harul pe valul muzicii folclorice de azi, mereu împrospătată, dar cu preţul udării şi plivirii rădăcinilor, ca ele să nu se usuce, să nu piară, ci să ducă mai departe sevele cântecelor.
 
          Deşirând această distribuţie excepţională, ce a înstelat un concert de excepţie, nu poate fi exclus aportul realizatoarei tv Elise Stan. Un merit excepţional, pe care îl văd şi simt doar cei de pe scenă, publicul fiind beneficiarul evenimentului artistic în sine, deşi indirect este şi beneficiarul actului organizatoric, l-a avut organizatorul de spectacole Ionuţ Pavel. Printre artiştii pe care îi impresariază sunt maestrul Benone Sinulescu şi artistul deosebit Adrian Naidin. Organizatorul de spectacole Ionuţ Pavel are măiestria de a însuşi fabuloasei munci de făptuire până la detaliu a unui eveniment artistic de scenă, categoria de artă managerială.
 
          Nu neînsemnată a fost şi truda nevăzută a impresarului Pepino Popescu, omul spectacolelor cel mai amabil, care nu e stăpânit de stările angoasei când i se solicită o calaborare ce slujeşte alcătuirilor de texte de presă.
 
          A mai trecut, aşadar, un an din viaţa maestrului Benone Sinulescu. În fiecare an se reînnoiesc surprizele pe care ni le face artistul, arzând ca filamentul unui lampadar astral ce luminează şi atunci când nu mai e. Ascultându-l pe maestrul Benone Sinulescu, lumina cântecului său rămâne zidită în noi, chiar şi după ce încetează cântecul. Astfel, concertul „Benone ’77” e viu şi azi în ochii şi în sufletul celor care au venit la sărbătoare. Cândva, când timpul nostru şi contemporanii noştri vor fi doar o amintire, maestrul Benone Sinulescu va fi o oglindă umană în care se va contura muzica folclorică a unui veac.
 
          Astăzi este sfânt privilegiul de a ne fi contemporan şi nemărginit darul său de cântece pe care ni-l face de şaizeci de ani, neobosit şi neîncetat, şi ni-l va face, de bună seamă, ani mulţi înainte!
          La mulţi ani, dragă maestre! Am rămas, în nerăbdarea aniversării ce va să mai vină, cu amintirea unei seri magice, scrise în istoria muzicii folclorice româneşti!

                                                                                                                                       Spectacol fulminant la Ianca

          Dintotdeauna, muzica noastră folclorică poartă pe elitrele ei uşoare şi diafane bucuria unei exaltări responsabile de schimbările stării sufletului şi pasiunii lui. Prin ea, ca printr-o fereastră curată, neperdeluită, cu muşcată în canat şi chihlimbar fluid îmbelşugând lumina scursă pe sticlă, se vede larga zare a culturii noastre săteşti, viaţa, răsuflarea, contemplaţia, creaţia şi istoria neamului nostru, ca o livadă înflorită în dreptul ferestrei, primind în ramuri păsările dragostei, pe vârfuri îmbrăţişate de văzduh, lacrimile durerii şi bucuriilor, pe cărări paşii dorului, la umbra ierbii, roua hrănitoare a rădăcinilor, iar în rădăcini consistenţa sevei umplute de viaţă.
 
          Oricâtă bunăvoinţă am avea de a spiritualiza piatra, nu o putem face şi, de aceea, nici inima cea mai încremenită n-o putem compara cu ea, căci inimile sunt clintite de sunetul muzicii, pe când piatra nu aude niciodată, nu plânge, nu surâde. Oamenii cei mai frumoşi şi mai buni sunt în primul rând acei care sădesc şi se bucură de florile spirituale ale melosului popular. Iar oamenii cei mai ursuzi sunt aceia care-şi pietruiesc tunelul timpanului, fereastra ochiului, poarta sufletului şi nu se predau îmbrăţişării muzicii folclorice, nu-i beau apa nesecabilă, nu-i miroase zefirul viu, nu-i sărută eterna şi infinita coroană a frunţii eternului şi infinitului ţăran român. Fiecare îşi este rege sieşi, fiecare e fiu al cuiva, fiecare părinte altcuiva, pe atât de măreţ, de bun şi de frumos, pe cât iubeşte măreaţa, buna şi frumoasa muzică folclorică românească.
 
          Nu-i nimeni să nu aibă strămoşi la talpa satului românesc, ce s-au aplecat cândva peste ghintură să scoată la soare ştiubeiul cu apa curată, rece şi dulce, a izvorului fântânii; nu-i, aşadar, cineva dintre români care să nu descindă dintr-un neam ce a cântat şi ascultat cântul cu dragostea şi credinţa asemenea rugăciunii şi evlaviei.
 
          Toate cântecele populare sunt pietre rare şi toţi cântăreţii lor sunt fii şi taţi de crai, fiice şi mame de castelane de odinioară, de azi şi de mâine, la curtea din inima voievodatului cel mai paşnic, neîncetat tânăr şi nesfârşit cuceritor, voievodatul folclorului neamului românesc!
 
           Dar, sunt cântece între cântece, cum sunt deosebiri de strălucire şi feerie între smaralde, mărgăritare, perle, aur sau diamante. Mai frumoase decât cele frumoase sunt cântecele acelea ce farmecă de peste şaizeci de ani, neajungând niciodată să pălească asemenea frunzei sărutate de brumă, ci rămânând până azi vlăstare ale sufletului. Ele sunt cântecele glăsuite neegal de alinător cu altele, de artistul Benone Sinulescu.
 
          Sunt şi cântăreţi între cântăreţi, aşa cum sunt păsări între păsări, dar niciuna nu are glasul, spiritul, coloritul condorului ce străjuieşte obrazul văzduhului şi cîntă nepereche de lin din fâlfâitul aripilor vaste, tăind aerul sus, deasupra marilor canioane. Asemenea e pururi tânărul Benone Sinulescu! Trece de şaptezeci şi şapte de ani, frumoşi şi lucitori ani, cu atât mai mult cu cât a minunat cu vocea pe mai obişnuiţii, mai marii, mai înţelepţii sau mai necunoscuţii, oamenii simpli, ori savanţii, ori plugarii, ori scriitorii, politicienii, preşedinţii României. L-au stimat şi îl stimează artiştii, l-a iubit şi îl iubeşte neamul, l-au preţuit Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu şi alţii, lăsând mărturii despre aceasta, i-au prevăzut şi admirat harul, de la Maria Tănase, toată pleiada artiştilor interpreţi de muzică folclorică, dar şi cei aparţinând genului clasic sau muzicii uşoare, ori actori, regizori şi aşa mai departe…
 
          Se poate remarca faptul că nu s-a scris mult şi nici pe măsură despre artistul care a lăsat veacului, precum dalta în cremene, urmele sale, navigând prin timp întocmai unei luntre pe oglinda lacului, dar şi prin talazuri, printre nuferi, dar şi pe sub răchiţi scorburoase, printre lebede şi pelicani, dar şi printre şerpi şi păsări riverane de pradă. Dar a răzbătut, luntrind cu şi prin cântec, lăsând în urmă o legendă scrisă şi una nescrisă. A semănat seminţe din care au crescut spice pe care le-a secerat neamul său ce-a măcinat grâul, a frământat pâinea, a copt-o şi s-a ospătat cu ea la masa de sărbătoare!
 
          Acesta-i maestrul Benone Sinulescu, martor şi aliat de o viaţă al trăirilor blânzi, frumoase, cinstite şi plăcute ale neamului său, ascultător în toate stările sale sufleteşti, al cântecului blând, frumos, cinstit şi plăcut pe care l-a cântat cu dragoste Benone Sinulescu,  niciodată ca altcineva, ci numai şi numai ca Benone Sinulescu.
          Pe când anotimpul verii se uita departe, ca să vadă dacă a lăsat copii buni în urma sa, lunile, zilele şi ceasurile mai bune şi mai rele prin care-am trecut cu toţii, erau pe drum întâile zile ale toamnei, venind în urma pasului verii la Brăila, pe marea câmpie, pe bălţi, pe fluviu, pe oraşe şi sate. În oraşul Ianca era încă domnitoare vara şi era sărbătoarea localităţii. Evenimant la care artiştii Benone Sinulescu şi Maria Ciobanu au luminat oraşul, asemenea luminii picurate nu din aur, nu din soare, ci din flacăra sufletească.
 
          O dată mai mult, maestrul Benone Sinulescu a dovedit că dăruie altora din viaţa sa, primind în loc şi mai multă viaţă, aşa cum aurul, topindu-se, creşte şi-i străluceşte încă şi mai fascinant lava galbenă ca soarele. A susţinut un program amplu, plin de vervă, magnific. A cântat pentru toţi, organizându-şi repertoriul asemenea unei opere enciclice, fiecare spectator putând să îşi aleagă ceea ce îi cere gustul său. Ceea ce uimeşte mereu mai mult la Benone Sinulescu este vivacitatea sa, energia pe care o consumă fără a se epuiza pe sine, în spectacolele sale. Nu iese în scenă să mimeze muzica, iese în scenă să o cânte şi nu se ţintuieşte ca o statuie fără duh în locul căreia vorbeşte istoria, ci freamătă pe toate aşchiile scândurei scenei.
 
          Strămută îndestulător toate gândurile spectatorilor. Fiecare dintre ei intră astfel în comuniune cu artistul Benone Sinulescu, care dovedeşte cât de profundă este puterea cântecului folcloric românesc, nealegând să aibă o reprezentaţie uşoară, cu o piesă-două, ci un iureş de cântece creatoare de atmosferă ce surclasează cele mai galante spectacole muzicale.
         
 
          Fireşte, fermecătoarea ciocârlie a cântecului românesc, Maria Ciobanu, a fost, de asemenea, adorabilă!
          Cei doi inegalabili artişti, dacă nu ar fi fost la sărbătoarea Zilelor oraşului brăilean, Ianca, spectacolul ar fi fost un pământ bun, fără apă, o apă adâncă, fără ieşire la soare…!
 
 
În imagini (de la stânga la dreapta, începând de sus): 
 
Aurel V. ZGHERAN şi Benome Sinulescu
 
Benone Sinulescu şi Jean Constantin (Vancuver, 2008)
 
Benone Sinulescu şi "Milenium"
 
Ion Drăgoi
 
                                                                                                     Benone Sinulescu

                                                       Ziua de naştere a maestrului, (24 mai), una din şiragul nestematelor timpului

 

  „Benone Sinulescu vine de la izvoarele celui mai cântat dintre râurile ţării: Buzăul.
          Eu m-am născut către vărsarea Buzăului în Siret şi apoi în Dunăre şi mărturisesc că niciodată, în lumea largă şi frumoasă şi plină de dor a Buzăului şi Brăilei nimeni n-a cântat mai frumos ca el. Plopul, bradul, steaua, inima, locul umbrit al sărutului, sângele fierbând în viscol, paharul, caii şi drumurile spre o iubire nicicând dobândite.
          Benone e marele artist al fântânilor care acoperă dragostea. Cînd sunt trist, mă minunez că există.” (Fănuş Neagu, discul „Romanţe şi cântece de petrecere”, Benone Sinulescu, Electrecord, 1977).
          După aceste cuvinte, altele, parcă-s decolorate! Au vorbit geniile României despre Benone Sinulescu, şi vor mai vorbi, când vor mai fi genii. Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Ion Băieşu, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaş, Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Margareta Pâslaru, Lucreţia Ciobanu, Marioara Murărescu, Florentina Satmari, Elise Stan, Liza Panait şi câţi alţi oameni de valoare ai României nu l-au creionat afectiv?!
          Atunci când ne petrecem câteva clipe de extaz pe care ni le dăruie muzica folclorică românească, trebuie mai cu seamă să cugetăm că folclorul urcă de la rădăcinile naturii şi fiinţei, neîntrerupt, în limba şi trăirea primordială a sufletului. Aceasta se datorează cu predilecţie glăsuitorilor melosului folcloric. Cântecele la care a lucrat istoria trec peste înţelegerea trist de mărginită a multora, de la vârsta fremătândei adolescenţe, până la cea a cununilor de argint în păr! Simţirea lor e adânc sentimentală. O simţire a celeilalte fiinţe: fiinţa din interior!
          Unul dintre artiştii glăsuitori ai muzicii folclorice româneşti de peste şase decenii, statornic şi iubitor al cântecului, hărăzeşte românilor nespusă fericire, tot atât de mare ca şi duioşia şi frumuseţea vocii sale. Este făptuitorul unei cărări de lumină în muzica pur folclorică românească, Benone Sinulescu, artistul care se leagă adânc şi inseparabil de ceea ce iubeşte, împletind rădăcinile cântecelor sale cu rădăcinile întrupării neamului; este artistul care n-a fost niciodată deconectat de la priza culturii şi muzicii folclorice, artistul pentru care cântecele nu-şi pot explica rostul existenţei lor durabile decât în palma inimii care le cântărşte cel mai adevărat, dincolo de toţi savanţii lumii, şi întocmai prin însoţirea curentului pe drumul neîntreruptului timp al schimbărilor. Maestrul Benone Sinulescu nu a scos niciodată cântecele sale de referinţă, într-o esterioritate a-geometrică faţă de folclor, dimpotrivă, a descoperit, şlefuit, sporit şi restituit folclorul din adânca lui fântână, în fântîniţă sufletească, printr-un act de inteligenţă şi de supremă voinţă de respect faţă de creaţia muzicală şi culturală a neamului!
          „Benone impune un stil plin de prospeţime şi frumuseţe melodică. Acest artist care poate fi numit astăzi un fenomen, încununează ani de muncă asiduă, de căutări şi de succese, care i-au adus binemeritata popularitate...
          Îl cunosc din anul 1955. Am fost colegi la Şcoala specială de muzică din Bucureşti. Am împărţit, ani de zile, bucuriile, tristeţile şi emoţiile debutului. I-am urmărit cariera cu atenţia celui care studiază propria compoziţie... Benone Sinulescu nu este o personalitate pentru că a «rezistat», ani şi ani, în «meseria» de cântăreţ de muzică populară, ci pentru faptul că, într-o epocă în care triumfau mari solişti ca Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ion Luican, Lucreţia Ciobanu şi alţii, el şi-a creat un stil nou, din a cărui sevă s-au inspirat la rândul lor, alte generaţii... Mulţi au încercat să-l imite chiar în primele sale melodii. Nimeni, însă, n-a reuşit să-l depăşească în ceea ce a avut el mai emoţional, mai reprezentativ...
          Benone Sinulescu demonstrează că-n artă nu există vârstă. Că, atunci când eşti dăruit cu totul cântecului, frumosului, autenticului, nu faci concesii. Dimpotrivă, rămâi legat de rădăcina care ţi-a dat seva creaţiei şi forţa ducerii mai departe a unui mesaj de unică frumuseţe. Benone, marele interpret al cântecului popular românesc, a fost şi va rămâne un unicat în toată simplitatea şi modestia sa...”, spune maestru Gheorghe Zamfir, (discul „Cântece populare şi de voie bună”, Electrecord, 1977), iar dacă spune aşa geniul naiului, n-ar putea fi crezut cel ce-ar spune altfel!
          E drept: maestrul Benone Sinulescu nu a cântat numai folclor! Dar nu l-a bătut niciodată în ceafă vântul rece al antimuzicii, nici nu şi-a întunecat propria cale cu norul unor cântece zornăitoare, de discutabilă înveşmântare modernă, doar a cântat şi altceva decât folclor pur: muzică uşoară, romanţă, muzică etno, de petrecut în repaosul gândului ostenit şi sufletului încărcat, muzică a înseninării şi adierii voioşiei prin tranşeea vieţii până în ultima clipă alergată şi împovărată! Din repertoriul de cântece ale maestrului Benone Sinulescu, vast cât o mie ale celor ce clevetesc, lucitoare ca un soare pe lângă scânteile fumegânde ale celorlalţi, fiecare are ocazia şi dreptul să aleagă ceea ce îi place! Are de unde...!
             „Jovialul Nea Benny”, aşa numeşte bunul prieten al maestrului şi al tuturor artiştilor, prezentatorul Octavian Ursulescu, eseul său în care dezvăluie următoarele: "Intenționat am ales grafia aceasta anglo-americană, pentru că se poartă: dacă n-ai un pseudonim cât mai occidental n-ai nici o șansă să apari la televizor și în spectacole, așa încât îl sfătuiesc pe vechiul meu prieten Benone Sinulescu, Nea Beni (așa ar fi firesc să scriem), să se apuce să cânte în limba engleză și să-l vezi atunci în topuri! Tonul glumeț cu care am început aceste rînduri i se potrivește perfect hâtrului artist, care de când îl știu a fost pus pe șotii. Acum cîteva zile m-a sunat poate cel mai pitoresc impresar pe care l-am cunoscut, Bușilă. Originar din Galați, acesta are un accent moldovenesc inconfundabil și pe seama lui circulă cele mai trăznite relatări. Una din ele am trăit-o chiar eu: aveam spectacol la Zimnicea, cu câțiva dintre componenții «Școlii vedetelor» a lui Titus Munteanu. Am ajuns pe la prânz, iar Bușilă ne-a dus în vizită la conducerea fabricii de zahăr, în ideea unei sponsorizări. Directorul, săracul, ne-a dat...un sac mare cu zahăr: merita să ne vedeți, peste o jumătate de oră, într-un parc din localitate, umplându-ne fiecare câte o pungă de plastic cu prețiosul îndulcitor! Benone sigur va râde în hohote citind aceste rânduri, dar nu se va mira, pentru că are sigur multe amintiri cu imprevizibilul impresar. De altfel, împreună cu Benone și Dan Spătaru am bătut multe comune; mergeam cu un microbuz condus de fiul vitreg al lui Bușilă și mai veneau cu noi Elisabeta Turcu, Costin Mărculescu, ș.a. Ne prăpădeam de râs, fiindcă Nea Beni avea o șapcă pe cap si peruca într-o sacoșă, și-o punea la sosire, explicându-ne că așa s-a obișnuit lumea, așa îl percepe. Dar iată că într-o bună zi a creat cu curaj actualul personaj cu tentă etno, colaborînd cu formația Ro-Mania și apoi cu valorosul grup de la Chișinău, Millenium. Pe Benone îl cunosc de multă vreme, l-am vizitat de câteva ori în apartamentul din Drumul Taberei (era pe atunci vecin cu Cornel Constantiniu), fiind angrenat în lungi discuții despre poezie (a fost bun amic cu poetul Niculae Stoian), despre folclorul autentic sau despre celebrul său prieten și colaborator Gheorghe Zamfir, pentru că Benone este, indiscutabil, un intelectual al muzicii populare. Cu ani în urmă, aflat cu un spectacol la Arad, fostul meu regizor muzical de la Radio, Emil Conta, m-a invitat să-i văd casa părintească de la Bârzava. Emil s-a stabilit în Germania, fiind regizor muzical la teatrul din Nurnberg, dar mai vine pe acasă an de an, fiind foarte legat de meleagurile natale (este nepotul marelui dirijor Iosif Conta, pornit la rândul lui pe drumul celebrității tot din Bârzava). Comuna mi s-a părut o frumusețe, e străbătută de un râuleț, așa încât m-am bucurat cînd am aflat că Benone a decis să se mute în acest paradis. Abia aștept să-l vizitez, să verific dacă nu și-a pierdut deprinderile de «fermier» (azi nu se mai spune «țăran»!). Cu niște ani în urmă Nea Beni al nostru m-a sunat pentru a mă invita să-i prezint un concert aniversar la Opera Română și am fost tare necăjit că nu eram liber. Dar cum Benone Sinulescu a descoperit la Bârzava izvorul tinereții fără bătrânețe (cine știe ce ierburi tainice fierbe el acolo!), sunt sigur că ocazii se vor mai ivi...Beni, cheamă-mă, acum am și costum popular, e drept că de la mine din Mureș!
Cu ani în urmă a fost un film mexican de mare succes, «Pompierul atomic». Ei bine, așa este Beni pe scenă, atomic, dezlănțuit, nu stă o clipă, bate scena de la un cap la altul. Iar «pompier» pentru că știe ca nimeni altul să «stingă» focul din inima admiratoarelor sale!”.
          Despre cel pe care l-au adorat Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu şi alţii, Margareta Pâslaru mărturisea pentru „Jurnalul Naţional” (31 martie 2008): „Cum bine l-a definit Gheorghe Zamfir, «Benone este o instituţie». Îl admir mai ales pentru spiritul inovator al acompaniamentului contemporan. O modalitate prin care sprijină, astfel, tinerele formaţii... Benone s-a bucurat de un succes deosebit de-a lungul timpului...”.
          Unii, slavă Domnului, puţini, se uită la cântecele maestrului Benone Sinulescu pe sub umbra sprâncenei, cu un sfert de ochi, aşa ca vulpea la struguri şi spun că artistul ar fi vătămat folclorul românesc! Când capul cuiva calcă în locul tălpilor, nu e cu ce-l încălţa, iar pe jos e mizeria lumii (de aceea va fi fost omul făptuit cu fruntea sus!). Din păcate, aceştia îl acuză pe maestrul Benone Sinulescu în chip cu atât mai neinspirat cu cât, din exces de răutate şi din frustrare, se nimereşte să fie printre ei şi câte un confrate al maestrului! Acuzele acestea, ce altceva sunt decât o precuvântare a invidiilor unora, înaintea pierderii pe rând a mirajului gloriei. Flori neudate şi uscate, în canatul geamului liliachiu, bătut de soare şi cu zăbrele vechi sunt detractarii maestrului, cel mai adesea, pe când oamenii de valoare îl preţuiesc şi admiră!
          „Inepuizabil, Benone cucereşte publicul cu-n repertoriu de mare frumuseţe”, spunea Marioara Murărescu. „De la doină, cântec de leagăn şi colinde, la cântecul de petrecere. Mereu atent la textul poetic şi la acea putere de a şterge graniţele ce despart de obicei preferinţele artistice ale generaţiilor. Are puterea să privească în jur, pentru a pune în lumină voci care să ducă mai departe cântecele noastre, dar, mai ales, după atâtea căutări, după atâtea aplauze şi flori, are puterea să demonstreze că băiatul acela de pe Valea Siriului rămâne de partea cântecului adevărat.”.
          Maestrul Benone Sinulescu a menţinut cadenţa cu muzica şi arta spectacolului muzical, cu drumul actual al lor, dar cei imobilizaţi în bastonul de plumb al neadaptării provoacă o anemică bătaie de vânt, în stare să clintească numai o firavă perdea din geam! Astfel de oameni stranii, nu au şansa de a doborî decât un fir de iarbă, nu un copac al muzicii folclorice româneşti. Nici măcar nu-l pot atinge! Făptura sa înconjurată de nimbul unei cariere artistice solare, de peste şase decenii, nu este tangibilă decât cu însuşi mitul muzicii folclorice româneşti. Benone Sinulescu nu a stricat nici măcar o singură notă muzicală în această carieră, Benone Sinulescu a îmbogăţit muzica folclorică de cântece pe care generaţie după generaţie, românii le-au pus în vaze sufleteşti.
           „Cu Benone Sinulescu am fost colegă la Şcoala specială de muzică din Bucureşti. Cel mai important şi cel mai drăguţ coleg. Glas plăcut şi frumos. Acelaşi glas îl are şi acum... Benone se numără printre puţinii solişti care cântă «live». Publicul l-a iubit totdeauna. Publicul îl iubeşte şi acum la fel.
          O fire reconfortantă şi optimistă. Mă leagă foarte multe amintiri de el. Pentru Benone nutresc, în orice clipă, sentimente de sinceră prietenie.”, spunea artista regretată Angela Moldovan.
          Pe 24 mai, maestrul Benone Sinulescu îşi aniversează ziua de naştere! Parcă zilele arată de la o vreme că au tendinţa să se repeadă înapoi, aşa se scurg de neînsemnate şi fără roade, sub o soartă abătută a neamului nostru! Dar zilele maestrului merg frumos, ca alaiul unui vodă, uşor extaziate, suflate cu aura legendei, pe cărări cu flori, sub un cer albastru absolut, de cobalt, fructe rumenite şi dulci dăruind, steaguri înstelate de mii şi milioane de închinători la ele, arborând. Noi, românii, nu vom mai avea niciodată un alt Benone Sinulescu, pentru că nici nu am avut înaintea sa un alt Benone Sinulescu. Maestrul a fost, este şi va rămâne ca nimeni, a fost, este şi va fi ca  Benone Sinulescu!
           „Mi-e drag Benone. Ca şi Lena, soţia sa. O ardeleancă de toată isprava. O gospodină excepţională.”, mărturiseşte buna prietenă dintotdeauna a maestrului, artista Lucreţia Ciobanu. „Beni, tot astfel. Foarte echilibrat. Glas foarte curat. Foarte elegant. Ştie să pună punctul şi virgula în muzică. A ştiut întotdeauna... Se deosebeşte din o mie de solişti. Mare lucru. O carieră extraordinar de strălucită. Şi eu i-am cântat unele cântece...”; „Pe Benone l-a prins extraordinar şi muzica de divertisment. Îi vine ca o mănuşă. Benone rămâne - zic eu - în analele muzicii populare şi de divertisment. Referitor la muzica de divertisment, Benone n-a căzut pradă influenţelor lăutăreşti.”; „Benone e plin de vigoare. Fără să forţeze nota, fără să fie vulgar ( n-a fost niciodată), cântă şi astăzi, la cele peste şapte decenii, excepţional. Asta mi-a plăcut totdeauna la el... Nu mulţi pot avea o... stea în frunte... Asta e... ...Îl iubim pe Benone pentru că este foarte comunicativ. Foarte sensibil. N-am auzit nimic rău despre el...”.
          Cine îşi are inima tangibilă cu melodiile cântate de către maestrul Benone Sinulescu, şi-o are unită nu doar cu artistul ci şi cu omul Benone Sinulescu. Artistul este dublat de un om neegalabil ca bunătate şi omenie, între cântăreţii de ieri şi cântăreţii de azi. Activ fervent, entuziast, generos, maestrul Benone Sinulescu e un participant la păstrarea istoriei muzicii folclorice româneşti, un făptuitor contemporan al istoriei muzicii folclorice de azi, o coloană şi o efigie a castelului istoriei muzicii folclorice de mâine! Un artist cu una dintre cele mai prolifice contribuţii la dezvoltarea şi luminarea melosului folcloric românesc. Prin maestrul Benone Sinulescu, folclorul românesc are melos original, un verb de acurateţe unică, o poezie a cântecului, sublimă,  o flexibilitate scenică vivace, spontană, vibrantă...!
          „Benone”, cugetă Dan Puric, „Jurnalul Naţional”, 31.03.2008, „este o lacrimă de cântec românesc autentic... O voce senină şi caldă, precum cerul din pânzele lui Grigorescu şi un suflet pe măsură... Un spirit liber... Un model pentru mulţi artişti...”.
          Unicul cuvânt adevărat în raport cu vreo răutate împotriva sa, e acela care spune că pietrele sunt aruncate în pomul roditor! Ele, însă-s sterile, pe când pietrele pe care le merită şi le-a şi primit cu prisosinţă, de-a lungul strălucitoarei sale rodiri artistice sunt nestematele!
          Încheiem mirabil cu silabele inimii celui ce l-a iubit pe maestrul Benone Sinulescu, liră a sufletului, între poeţi, Nichita Stănescu, nu însă înainte de a chema ţara să-l sărbătorească pe cel care-a iubit-o şi cântat-o magnific o viaţă de om (pe 24 mai, fiecare 24 mai, an cu an, zi în care a văzut lumina zilei pentru ca să restituie zilei lumină mai târziu, maestrul Benone Sinulescu):
          „Un colocviu fericit al artelor demonstrează că vocea atât de blândă şi caldă a lui Benone Sinulescu se împleteşte cu naiul atât de aprig şi de duios, totodată, al lui Gheorghe Zamfir... Când doi mari artişti se întâlnesc, rodul muncii lor se transpune într-o nouă dimensiune a artei populare.
           După ce asculţi un disc cu Benone Sinulescu şi Gheorghe Zamfir, gustul pentru adevărata muzică populară se adânceşte, iar sentimentul devine, fireşte, mai profund.
          E o lecţie de muzică românească în modul ei adevărat aleasă, cu un gust atât de fin, încât, mai degrabă, ne dă impresia că avem de-a face c-o antologie de poezie.”.

În imagine (de la stânga la dreapta): Benone Sinulescu şi Aurel V. Zgeran 

 

                                                                                                                                                                                                                                                  Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES