Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

Am ales nemarginirea
Cornel Fugaru
0:00/4:58
                                                                                         Antologia muzicii româneşti

                                                                                                Cornel Constantiniu - Laviuri pe portativ

     Depărtarea în tăceri şi meditaţii, simbolistica gestuală combinatorie cu privirea în adânc, fulgerătoare surâsuri, cu decodarea la prieteni, fără schimbarea de sens pentru că sunt dintotdeauna aceleaşi, iar prietenii aceiaşi, rostiri rare, şoptite… acestea-s restituirile comunicării verbale de care se bucură azi, resemnat în contemplaţia amintirilor şi-n iubirea din jur, apreciatul cântăreţ de muzică uşoară Cornel Constantiniu, artist ce zămisleşte legendei nimb, iar vieţii care l-a luptat din toate direcţiile, o statuie a răbdării!
          Consolarea vine cu persistenţă de la efluviile iubirilor cu putere biruitoare. Pe artistul Cornel Constantiniu l-au iubit, îl iubesc şi-l vor iubi toţi. Ce n-a agonisit în niciun chip, într-o viaţă artistică aurorală şi o viaţă personală zguduită necrezut de puternic şi continuu, sunt duşmanii, ceea ce a reuşit prin marele preţ de investitură a propriei omenii şi farmecului propriu artistic sunt prietenii! Mulţi şi fideli! S-a văzut aceasta pe 23 mai (2015), când şi-a lansat la Bookfest, Bucureşti, cartea autobiografică „Zăpezile copilăriei”.

                                                    „Zăpezile copilăriei”, o carte ca o inimă...

          O carte ca o inimă! În ea e o proiecţie microcosmică a vieţii sale întregi, de până azi, cu pulsaţiile fenomenalelor trăiri de cântec şi spectacol, cu torentele răvăşitoare năvălite asupră-i, în faţa cărora alt dig nu a fost decât spiritul. Cu toate acestea, cartea nu are lacrimi, ea evocă demnitatea nobilă şi rezistenţa barajului la piept cu valurile vieţii. Îi este dedicată fratelui geamăn, Mircea, care s-a stins, nelăsându-l însă singur, pentru că gemenii nu se despart niciodată! Doar că azi, împreună cu artistul e un vis de frate, o iubire de frate, un dor de frate, o umbră a lui, o atingere a umbrei acesteia de umbra inimii artistului, de ochii săi, de conştiinţa sa, de visul său, de dimineţile şi serile lui, de perna lui, de amintirile toate, ale sale, de ecoul cântecelor...!
          „Zăpezile copilăriei”! Inspirată metaforizare a unei vieţi pline de poveste, cu infinite mergeri oprite şi repornite pe infinite drumuri. Viaţa artistului a fost şi este o zăpadă. În sensul de alb şi pur, nu în sensul de frig; în sensul de troian de aspiraţii şi izbânzi, în sensul de ninsoare cu gânduri, de viscole cu amintiri! E făptuită de Editura Pro Universitaria, această veritabilă lucrătoare de cărţi ce face restituiri de patrimoniu, de ani buni, scoţând opere de seamă cu şi despre artişti de blazon al muzicii uşoare româneşti, îmbuchetaţi în Colecia „Artele Spectacolului”. Directorul ei, Marian Bârgău merge cu paşi de explorator prin această lume cumva specială, a artiştilor şi este azi un redescoperitor al continentului de sub zăpezi, continentul muzicii.

                                                                                                                                                                           Prietenii dintotdeauna...

          I-au fost alături artistului Cornel Constantiniu numai şi numai prieteni - nu toţi, unii nevenind, ştie din ce cauză, fiecare dintre ei. Cel care l-a prezentat la spectacole fără număr şi fără uniformitate decât numai cu splendoarea spectacolelor de altădată, Octavian Ursulescu, nu putea să lipsească, şi n-a lipsit, deşi imediat după eveniment a trebuit să alerge contra-timp spre a participa la Zilele Culturale ale Bârladului, ediţia a XXX-a, în cadrul proiectului „Ultimul romantic”, eveniment la care au cântat Alexandru Jula, Gabriel Dorobanţu, Ileana Şipoteanu, Alexandra Canareica... Oana Georgescu, realizatoare de evenimente care sunt ca averea adunată din puţin câte puţin, fără irosire, a fost de asemenea participantă la evenimentul lansării, fiind şi direct implicată în proiectul acesta de restituiri culturale în care se încorporează şi cartea autobiografică a artistului Cornel Constantiniu.
          Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Dorin Anastasiu, Natalia Guberna, Petre Geambaşu, Dani Constantin, Paul Enigărescu, Silvia Dumitrescu, Silvia Chifiriuc, Marin Moraru, soţia sa, reputat om de radio, Lucia Popescu-Moraru, Camil Petrescu (fiul marelui scriitor), Daniela Imre (văduva renumitului dirijor, instrumentist şi compozitor Alexandru Imre), Octavian Iordăchescu (important om de radio şi tv, azi producător), scriitoarea Rodica Elena Lupu,  Andrei Partoş, Daniel Gheorghe, Anna... au surâs şi au lăcrimat în suflet, lângă sufletul încărcat de bucuria împlinirii cărţii artistului Cornel Constantiniu. Iese, aşadar, la lumină, o operă livrească autobiografică, o iubire, o pildă, câteva pagini de istorie a muzicii la care a muncit şi căreia i s-a dăruit un artist excepţional: Cornel Constantiniu! Filă cu filă, rând cu rând se descoperă şi redescoperă în ea vieţi şi destine unite, tangente sau paralele într-un moment de viaţă ori în întreaga viaţă cu viaţa şi destinul artistului Cornel Constantiniu.

                                                                                                                                                                   Vieţi, melodii, destine, într-o carte...
 
          E o carte din care răzbate glasul vibrant şi sensibil al artistului Cornel Constantiniu, în care-şi dau întâlnire melodiile unei vieţi şi viaţa unor melodii. E un glas răpăind ca o ploaie de lacrimi, deşi, artistul nu scrie cu ele, fiecare lacrimă fiind o insulă din oceanul sufletesc, ivită pe crestele valurilor, adesea, prea adesea, spre a umple retorta destinului său! Fiecare melodie a lui Cornel Constantiniu e cuprinsă de artist în sufletul său ca un văzduh, fiecare vibraţie din voce poartă umbra inimii sale, nepacea vieţii cutreierătoare prin întinsa lume a gândului. Glasul lui Cornel Constantiniu e un creuzet în care se combină şi ard cu flacără albastră taina şi tăcerea, calmul şi tresărirea, întunecarea şi însorirea, veacul şi clipa, iubirea şi patima, văzduhul şi pasul, firul şi claia, rana şi alintarea! „Eu sunt un trubadur”, „N-aţi văzut o fată ?”, „Nimeni nu e singur pe pământ”, „Unde eşti, fericirea mea?, „Aminteşte-ţi mereu”… şi multe alte melodii sunt transfigurări melancolice, laviuri pe portativ, în tonurile vieţii lui Cornel Constantiniu.
          Romantice drumuri sunt străjuite de urme, cumpene şi meandre în viaţa artistului Cornel Constantiniu, desfăşurată în filele cărţii, de mulţi ani atât de deteriorată încât cuvintele sale sunt îngăimate uneori. Îl devastează boala, aceasta-i este Golgota! Nu mai urcă pe scenă, iar apariţiile la televizor sunt din ce în ce mai puţine. Micile şi marile umpleri ale paharului cu amarul sau extazul, cu fascinaţia sau dezamăgirea, cu vinul înveselitor, uneori, au răbufnit. Bolnav, descoperă acum la viaţă culori, lumini şi umbre neştiute. Îi visează şi îi simte pe fratele său geamăn, pe mama sa, stinşi amândoi, nu de mult, pe Dan Spătaru, Aurelian Andreescu… Real, trist, zguduitor! Viaţa îl biciuieşte năprasnic! Trăieşte în condiţia şi solidaritatea multor artişti români, în această patrie obosită şi secată de răbdare. Pierde şi recâştigă cu fiecare zi curajul luptei cu viaţa! A făcut două operaţii pe creier, de dificultate la limită cu supravieţuirea.
          Într-o incredulă dovedire că nenorocirea nu vine niciodată singură, fratelui său geamăn, Mircea, viţele unui cancer cu evoluţie galopantă i-au sfâşiat trupul în numai cinci luni! „Cerşetorul” bolnav de Parkinson trăieşte, rezistă şi biruie, iar „Prinţul” care părea sănătos a fost secerat de moarte! „Rangurile” acestea le primiseră fraţii Constantiniu în urmă cu mulţi ani, la „Teatrul de Comedie” unde au jucat cu mult succes, împreună, în piesa „Prinţ şi cerşetor”, fiind apreciaţi chiar şi de maestrul Radu Beligan, directorul de atunci al Teatrului.
          Cei doi fraţi gemeni semănau atât de mult încât până şi mama lor îi confunda uneori. Copilăria nu le-a fost tocmai însorită, dar drumul artistului Cornel Constantiniu a fost înstelat de sunetul muzicii şi întrucâtva a fost neted, până în ziua răpunerii de boală. A iubit şi slujit muzica uşoară care i-a poleit numele, nelăsându-l unul oarecare pe un act, ci unul în istoria spectacolului muzical. A absolvit actoria la clasa Finteşteanu, unde a cunoscut-o pe cea care îi va deveni soţie şi îi va fi alături de atunci până azi, Domniţa, studentă, de asemenea, la aceeaşi facultate. Au împreună doi fii, pe Alexandru şi Mihai. Alexandru are patruzeci de ani, este inginer de calcul, cu doctorat în Germania şi, la rândul său e tată a doi copii: Paul, de trei ani şi Ana, de un an; Mihai, cel de-al doilea fiu al său are treizeci şi trei de ani, a studiat, a lucrat şi lucrează în ramurile artelor vizuale. Are un băiat de doi ani, pe care îl cheamă Artis.

                                                                            Cornel şi Domniţa Constantiniu, ziditori de statornicie
 
          Mai sunt doi ani şi soţii Constantiniu vor serba jumătatea unui veac de fericire şi patimă. Împreună au fost învredniciţi a apăra legământul de iubire la bine şi la greu, o viaţă de om! Nu sunt pretutindeni unite două inimi încărcate de harurile artei scenei, nici devotate deopotrivă, familiei. Inimile soţilor Constantiniu, însă,  sunt inimi în care e zidită statornicia! Într-un impas al familiei, când apare ceva de neînţeles, trebuie să dovedească măcar unul singur că devine mai bun, ca să înţeleagă amândoi. Doar aşa se poate, pentru că dacă fiecare stăruie pentru dreptatea de partea sa, se culege răsplată cu nedreptatea amândurora. În familia artiştilor Constantiniu, greul, suferinţa, întristarea au fost şi continuă a fi izolate, prin simpla înţelegere. Acest har nu poate fi neroditor de iubire, iar iubirea e tot ce are nevoie acum artistul Cornel Constantiniu, în încleştarea disproporţionată cu forţele, raportat la om, ale bolii. De aceea rezistă şi aflăm mai multe despre aceasta odată cu apariţia cărţii autobiografice „Zăpezile copilăriei”, lansată la Bookfest şi pornită azi spre librării.

                                                                                                     Gemenii, legături neexplicabile

          Mircea, fratele geamăn al interpretului Cornel Constantiniu a trăit într-un spirit mai precipitat. S-a stabilit în Africa de Sud unde s-a ocupat de editat cărţi de artă, de publicitate în pictură şi grafică, de o multitudine de activităţi cu ramificaţii în universul artistic, el însuşi îmbrăţişând artele frumoase. În patria sa de pe „Continentul negru” şi-a întemeiat o familie, cu o fată sud-africană şi totul părea să fie bine, dar jarul dorului de frate, apoi drama care l-a  îngenuncheat pe acesta au dat putere unei boli care l-a învins şi pe el. Toată viaţa trăită departe unul de celălalt a însemnat pentru Cornel şi Mircea Constantiniu un dor amar, un plâns mocnit, continuu, o fântână de lacrimi în suflet. Îşi simţeau unul celuilalt trăirile. Atunci când îl durea pe unul, îl durea şi pe celălalt, atunci când avea unul inima plină de bucurie o avea şi celălalt; legătura dintre gemeni nu se poate explica, gemenii se simt şi îşi vorbesc fără grai.
          Plecarea din ţară a fratelui său a însemnat pentru Cornel Constantiniu interdicţia de a călători în Occident. Abia după mult timp, în care securitatea şi-a exercitat zi şi noapte meseria de jivină la pândă, a avut permisiunea plecării la Lisabona, pentru un concert, împreună cu Sile Dinicu şi Corina Chiriac. Odată ajuns în capitala Portugaliei, Cornel Constantiniu l-a sunat pe Mircea, care, a doua zi de dimineaţă, a şi sosit la hotelul „Pentahotel” unde era cazat fratele său. Amândoi clocoteau de nerăbdarea regăsirii, despărţirea lor tragică fiind ca despicarea în două a unui arbore. De cum s-au reîntâlnit au şi pus la cale o farsă pentru Sile Dinicu pe care l-a sunat Cornel Constantiniu şi l-a chemat la el în cameră. Când a sosit i-a deschis uşa Mircea, iar Cornel a intrat în baie de unde, când a ieşit, l-a înmărmurit pe dirijor, care şi-a făcut cruce cu ambele mâini! „Tată, care eşti al meu? Că m-aţi înnebunit de cap!”, a îngăimat maestrul Sile Dinicu.
          Întotdeauna, între fraţii Constantiniu a fost o simţire prin puterea iubirii. Au suferit amândoi când s-a îmbolnăvit Cornel, au suferit şi atunci când unghiile bolii s-au înfipt în carnea lui Mircea. Au sărbătorit împreună, la 6 aprilie, ziua de naştere, la Cape Town, apoi s-au despărţit, plângând. Presimţeau, de fapt ştiau că îşi iau ultimul rămas bun, că nu se vor mai vedea niciodată. Mircea a început după aceea să se stingă ca fitilul unei lămpi, clipă de clipă, fără îndoială şi din cauza fratelui său care era şi el bolnav. Când vorbeşte acum despre Mircea, Cornel Constantiniu are glasul sugrumat de suspine şi de spasmele bolii.

                                                                                                                                                                                            A trăit incinerarea fratelui...

          Soţia fratelui artistului, Patricia a decis ca trupul lui Mircea Constantiniu să fie incinerat, decizie pusă în act la trei zile de la moartea acestuia, la Cape Town. Cornel Constantiniu nu avea cunoştinţă despre acest fap, dar la momentul ritualului respectiv, ora unu noaptea, a avut arsuri insuportabile la stomac, timp de o jumătate de oră, după care usturimea i-a trecut brusc, fără să ia niciun medicament. Atunci, artistul şi-a zis: „acum l-au ars pe Mircea”, şi aşa era! Cumnata sa, Patricia a confirmat cu precizie că ora corespunde exact.
          Doi fraţi au avut un destin tragic: unul nu a putut dejuca planul morţii, iar celălalt a rămas să sufere, tremurându-i chinuitor mâinile şi vocea. Cuvintele nu-i curg, nu au claritate, mersul i-a fost chin, iar acum e ajutat de cărucior cu rotile, corpul îi este rigid, nişte căngi trag de el să-l rupă! Funcţiile locomotorii şi verbale sunt totalmente deteriorate, se mişcă încordat şi tremurând. Un Parkinson galopant, violent îl chinuie uneori insuportabil! Creierul îi vuieşte ca marea!
          Soţia artistului, Domniţa, un om cu multă şi minunată căldură sufletească, un om de mare nobleţe, care veghează şi ajută cu întreaga măsură a puterii omeneşti şi înfruntă alătui de artist degradarea valorilor oamenilor de valoare ai României! Într-un sistem sanitar dereglat, marele cântăreţ, o personalitate magnifică a culturii muzicale româneşti este la arbitrariul Casei de Sănătate, ea însăşi bolnavă!
          Acesta-i destinul artistului Cornel Constantiniu, pentru care muzica uşoară e încă o inimă, după cum şi inima artistului, la rându-i, e încă o stea pentru muzica uşoară! Inima şi steaua sunt destine îngemănate, precum sunt fraţii Mircea şi Cornel Constantiniu! Un artist suferind şi urna cu cenuşa fratelui, aşezată acum în mormântul părinţilor din Cimitirul „Ghencea Militar”! Între cei doi fraţi depărtarea de acum nu mai este lungă şi amară, este suferinţă şi cenuşă!
          Să nu-i facem, însă niciodată scrum cântecul, să nu-i preschimbăm amintirea în cenuşă!
          „...a fost lovit de boală în plină glorie, dar este fericit că publicul nu l-a uitat, că e din când în când difuzat la radio ( vai, din păcate atât de rar, ca toţi corifeii «Generaţiei de aur!» şi mai ales că are pe Domniţa, soţie devotată, şi o familie minunată. Înconjurat de întreaga familie, ca în imaginea ce încheie această carte, Cornel Constantiniu se simte puternic, pentru că el este, indiscutabil, un învingător”, însemnează în prefaţa cărţii „Zăpezile copilăriei” coordonatoarea Colecţiei „Artele Spectacolului”, Oana Georgescu.
          „Ce tineri şi frumoşi eram”, intitulează în postfaţa aceleiaşi cărţi cuvântul său prezentatorul Octavian Ursulescu. „Tot mai sper într-o minune, visând că într-o bună zi voi mai avea ocazia să-l prezint într-un spectacol pe bunul meu prieten, de care mă leagă atâtea amintiri frumoase ale tinereţii noastre năvalnice...”, încheie maestrul artei prezentării spectacolelor.

                                                                                                                                                                                                                                                        Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)

                                                                                                  Angela Ciochină

Când artiştii plâng, îngerii sunt în lacrimi

          Unde sunt îngerii când artiştii plâng?! În lacrimile artiştilor! De aceea e albăstrit cerul, de plânsul artiştilor, căci dacă artiştii doar ar surâde, cerul ar fi înrozit! Iar îngerii răspund plânsului, chiar din ochii artiştilor. Ecourile de aceea sunt, să răspundă; inimile de aceea se nimeresc, să răspundă; ochii de aceea-şi încrucişează oglinzile, să răspundă;  braţele de aceea se îmbrăţişează, să răspundă... pe când lacrimile de aceea se varsă, să răspundă...! Orizont de plumb anină sub ochii ce nu plâng niciodată şi degeaba nu sunt posace inimile fixate pe râsul neîncetat, căci într-o zi rămân singure. Lucirea râsului, ca şi umbra lacrimei sunt ale obrazului uman, nu e nimeni să nu-şi zimţeze conştiinţa dacă-i exaltat fără măsură de veselia râsului, ori e covârşit pe rugul lacrimei veşnice. Dacă piatra ar îngăima măcar un cuvânt, s-ar apropia de asemănarea cu omul, iar omului ce nu se lasă niciodată clintit de strigătul altuia, îpietrit îi este sufletul.
          La răspântia unor drumuri de încercare, într-o zi,  norocul artistei Angela Ciochină a fost săgetat de o boală năprasnică, întocmai când zarea libertăţii îi chema inima, laurii iubirii publicului îi răscumpărau mirabila voce, gloria scenei îi scria aşezământul numelui...! Era o cântăreaţă de muzică uşoară românească, sensibilă ca vioara! Pe când voci sugrumate şi cântece vorbite începeau să vântuiască pe scene încropite prin pieţe, ori în studiouri cu farafaslâcuri de tejghea şi artişti dubioşi, melodiile calde, lirice, surori cu soarele iubirii, ale artistei Angela Ciochină trebuia să continuie, pentru că văzduhul începea să se închege de pâcla kitsch-urilor muzicale. Dar, a taină şi a singurătate i se vestea artistei o soartă  năpăstuită: boala înfricoşătoare avea să curme cântecul glasului ei! Pentru mult timp de acum înainte avea să o aştepte ca fiara în hăţiş, patul de zăcut şi de chin, neînchipuit de cine nu ştie că patul te face rob mai nefericit decât lanţurile legate de picioare, chiar! Ele sunt mai de răbdat decât panglicile însângerate, în pansamente omul se topeşte, în lanţuri îşi oţeleşte voinţa scăpării la libertate!
          Cât i-o fi fost de greu artistei Angela Ciochină, la pat! Şi cât i-o mai fi şi azi de greu, chiar dacă starea ei generală de sănătate are progrese favorabile. Aunsese la suprimarea dreptului la omenie, chinurile îi sfâşiaseră nu numai corpul ci şi demnitatea. Condiţiile de îngrijire personală erau inexistente. Pe deasupra, o rudă apropiată, pare-se s-a avântat într-o lăcomie câineasacă, prădând-o de ce avea şi dându-i cu gamela, ca osânditului! Ce-a însemnat pentru Angela Ciochină lunga şi devastatoarea suferinţă? Un prag secund de singurătate şi lipsă după o viaţă cu bogăţii, ori o viaţă secundă după irosirea pe străluciri fără miez? N-ar fi drept să judece nimeni aceasta şi nici n-ar putea-o face! Doar îngerii care i-au răpuns, plângând în lacrima artistei!
          S-a născut pe 17 aprilie 1955, în comuna Urecheni, județul Neamț. Fiică de preot a primit o educaţie exemplară de la părinţi. Drumurile ei alese au fost ale muzicii, încât a urmat Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București , între anii 1974-1978, colegă de generație fiind cu neuitata interpretă Mihaela Runceanu. La conservator a studiat cu profesorii Petre Brâncuși (teoria muzicii), Victor Giuleanu (teorie și solfegii) și Carmen Petra-Basacopol. După absolvire s-a angajat la Ansamblul „Doina” al Armatei, în componenţa căruia, precum şi alături de Ansamblul artistic UTC, între anii 1975-1982 a  întreprins mai multe turnee în țară. În acelaşi timp a concertat şi în străinătate, bucurându-se de succes în ţări ca Bulgaria, Rusia, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Grecia Turcia... Dintre şlagărele lansate în toată această perioadă strălucitoare în planul artistic, interpreta a lansat: „Ești numai tu” (repertoriu internațional), „Odată cu cîntecul” (George Grigoriu), „Am vrut” (Dan Stoian), „Salcâmul de pe strada mea” (Cornel Fugaru), „Un copil” (Jolt Kerestely), „Marea mea” (Horia Moculescu), „Salcia” (Horia Moculescu), piesă încredințată Angelei Ciochină după plecarea din țară a Mihaelei Mihai. În  acest val foarte prolific şi valoros, de exprimări muzicale la flacăra unui glas cuceritor, artista imprimă albumul ce urmează să fie o cunună a carierei sale, „Drumuri paralele”, (Electrecord, 1985), cu piese compuse de Victor Socaciu. La sfârșitul anilor ’80, Angela Ciochină, strălucită interpretă de muzică uşoară, compozitoare şi în aceeaşi măsură profesoară de canto se va retrage din viaţa publică muzicală, iar în 2007, după decesul tatălui ei se retrage în comuna natală de la Neamţ, Urecheni.
          Până aici, un drum frumos, dar simplu, decent, cu sigiliul umanului cel mai curat  şi pilduitor într-o lume în care vedetele, fără voia lor, se simt întrucâtva izolate de tumultul şi comunul mulţimii. Îmbuchetate cu frumos corolar, se desprind ca notabile din tot ce a ralizat în întreaga sa activitate artistică: Trofeul „Floarea de argint” și Premiul II la Festivalul interjudețean „Florile Ceahlăului”, cu piesele „A doua tinerețe” (George Grigoriu) și „Uitarea” (Radu Șerban) - 1971; Premiul al II-lea la Festivalul „Floarea de lotus” din Oradea - 1971; Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor la Festivalul „Vlăstarele cântului” din Iași - 1973; Trofeul Amara la cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Tinereții de la Amara, Ialomița - 1975; Festivalului național de muzică ușoară „Mamaia ’76 (participă cu patru piese la Secţiunea „Creație”) - 1976; Premiul I la „Festivalul artei studențești” din Galați - 1976; Trofeul „Steaua fără nume” - 1977; participare la Festivalul de muzică ușoară „Mamaia ’84”, cu peisele „Un copil” (Jolt Kerestely/Ovidiu Dumitru) și „Câmp fără popas” (Angela Ciochină/Lucian Blaga) - 1984.
          Devastată fizic de boala severă pentru care medicii nu au soluţii până azi, artista Angela Ciochină, un lampadar astral al bolţii spectacolului muzical românesc, alături de Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac..., nu este azi deposedată de speranţă, cu toate suferinţele care au măcinat-o şi împovărat-o. Compune piese şi speră să revină pe scenă. Sunt ani de când funcţiile locomotorii ale trupului au abandonat-o întâi la pat, iar apoi într-un scaun cu rotile. Îşi drăjmuieşte pensia, îşi chiverniseşte fiecare strop de putere, primeşte câte un prieten dintre puţinii care nu au predat-o căngilor uitării...
          Veselă, tonică, generoasă, blândă, cu voce de clopoţel, optimistă, omul care nu se plânge de nimic, dispus să renunţe la secunde, minute, ori chiar mai mult din timpul său, pentru a se dărui cu ascultare şi înţelegere altcuiva, pentru a sfătui, încuraja, ajuta pe cineva, frumoasa artistă de altădată, aceeaşi frumoasă azi, discretă, delicată, înţeleaptă, aşa o revăd în nimbul amintirii cei care au iubit-o şi o iubesc. Acesta îi era chipul, până când umbrele norului ce se plămădea în faţa ei au ajuns-o din urmă. Necazurile au sărit la inima ei cu gheare şi au început să smulgă bucată cu bucată din ea. I-a murit sora, pictoriţa Julieta Ciochină, s-au stins tatăl, preotul din Urecheni-Neamţ şi mama artistei! Iar propria boală, năprasnică se luptă de atâta timp cu toate resursele ei fizice!
          Angela Ciochină n-a răsucit niciodată cuţitul în rana cuiva, dar şoimii foamei de senzaţional nu pun în talgerul balanţei aceasta şi s-au prăbuşit ca torpilele asupra ei. Ce-ar conta pentru ei lacrimile unui artist, când sunt zămisliţi de natura răului cu cioc şi ghiare de sfârtecat. Aşa a devenit subiect de presă stors şi răstors, sucit şi răsucit, tâlcuit şi răstălmăcit, un om de valoare al naţiunii noastre, artista atât de frumoasă al unui deceniu şi veac atât de frumos, oglindă a spectacolului muzicii uşoare româneşti! „Ochii şi sufletul Angelei au văzut iadul”, iată aşa descrie soarta artistei un prieten drag, care însă nu fabulează despre ea, pentru savoarea însetaţilor de groază. E adevărat, artista e slujită cu omenie de cineva care „o ajută cu ce nu se poate ajuta singură”, cum spune prietenul, e drept, are o pensie umilitoare cum nu numai ea are în rândurile celor alinaţi la bătrâneţe după o dărnicie a statului nedreaptă cu nepoliticienii, dar scrie la computer, compune melodii şi îşi ţine în activitate trează continuu conştiinţa, sperând neîncetat să cânte iarăşi.
          A fost o stea a muzicii uşoare româneşti, a trăit ani frumoşi şi luminoşi în soarele tinereţii şi scenei. Dar a fost şi nefericită, sfâşiată de dureri fizice, sfâşiată de chinurile morale ale trădării, singurătăţii, dezamăgirii... a fost prădată, a fost uitată, a fost ocolită... dar a trecut peste toate şi azi se îmbărbătează cu propriile forţe şi tinde să se întoarcă la cântec!
                    „De Angela Ciochină”, scrie prezentatorul Octavian Ursulescu, odinioară şi azi prieten fidel al artistei, „solista cu voce de aur («auz muzical absolut!», dar natural rar), mă leagă o veche şi trainică prietenie. Am vizitat-o adeseori în apartamentul ei din cartierul Tei-Colentina, mai ales că mergeam des peste drum, la colegul meu drag de la Radio, Emil Conta, regizorul muzical al atâtor emisiuni de neuitat (astăzi, nepotul marelui dirijor Iosif Conta, originar din comuna bănăţeană Bârzava, unde şi-a stabilit «cartierul general rural» Benone Sinulescu, este un apreciat regizor muzical al teatrului din Nurnberg, Germania). La Angela ascultam muzică, schimbam casete video cu filme (ce «trafic» mai făceam şi cu Stela Popescu sau Mirabela Dauer!), îmi povestea despre succesul fulminant de care se bucura în Turcia, unde era invitată frecvent. A fost întotdeauna o fiinţă blândă, bună, mângâindu-mi auzul cu dulcele ei accent moldovenesc... Foarte ataşată de familie, a primit lovitură dupa lovitură, pierzându-şi mai întâi, tânără, sora (am cunoscut-o, era o eminentă absolventă a Institutului de Arte Plastice, ambele dovedind aşadar înzestrări artistice remarcabile), apoi pe cel pe care-l diviniza, «tăticul», cum îi spunea ea cu afecţiune... Retragerea la casa părintească, din păcate, nu i-a adus liniştea meritată, circumstanţele dramei ei fiind amplu mediatizate de presă. O presă adesea nemiloasă, aceeaşi presă care, practic, i-a marginalizat şi i-a scos din circuit pe artiştii autentici, de mare valoare, între care se numară şi Angela, sufocându-ne în schimb cu maeştrii  playback-ului şi cu tot felul de siliconate şi botoxate fără nici o legatură cu muzica... Angela Ciochină a fost un timp profesoară la Şcoala de arte din Bucureşti, până când a renunţat, întrebându-se probabil PENTRU CE şi PENTRU CINE să descopere şi să pregătească noi voci? Dacă nu cânţi «ce se cere», dacă nu eşti în echipa «cui trebuie», dacă n-ai o instituţie mass-media în spate poţi fi oricât de talentat, degeaba. Credeţi că dacă o cântăreaţă formidabilă cum este Angela Ciochină ar încerca acum să se lanseze ar avea vreo şansă? Uitaţi-vă ce solişti promovează concursurile muzicale TV, care nici peste 50 de ani nu se vor putea mândri cu numele lansate de «Steaua făra nume» de altădată! Angela, din fericire, a avut şansa de a se afirma şi de a evolua într-un climat în care primau doar vocea, valoarea, pregătirea. Am prezentat-o de zeci de ori, i-am înmânat premii, îi cunosc toate melodiile de succes. Prin intermediul soţilor Marcela şi George Natsis, care au fost alături de ea în aceşti ani grei din urmă, i-am trimis cartea pe care i-am consacrat-o compozitorului ieşean Titel Popovici, în care figurează, pe CD-ul ataşat, cu piesa «Lacrima». M-a sunat să-mi mulţumească, am mai vorbit de atunci adesea cu ea la telefon: ştiu că este puternică şi că nu va lăsa lacrima s-o învingă! Aştept clipa când o voi prezenta din nou, pe scenă sau pe micul ecran, zâmbitoare, cu ochii ei frumoşi!”.

          Să ne aducem aminte de câteva cântece glăsuite cu gură de vioară, de către minunata Angela Ciochină! Aşa ne-om aminti de artistă şi de noi, căci anii noştri au în ei măcar un pic din frumuseţea acestor melodii, iar iubirea noastră are în ea măcar un strop de iubire pentru artista Angela Ciochină!

În imaginea de grup: În fotografia de grup sunt: Angela Ciochină, Doina Stănescu, George Grigoriu, Mihaela Runceanu, George Sava.

 

                                                                                                                                                                                                                                     Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES