Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                                                  Acesta este web site-ul electronic al ziarului Lumea Românească (The Romanian World  PRESS-U.S.A.)

                                                     Unele dintre paginile web-ului noastru au fond muzical Please turn on your speakers ! 

 

                                                                                              Căutări de persoane  
Nicolae Labis-Primele iubiri - YouTube
0:00/3:43

   În vederea îndeplinirii cu succes a obiectivelor propuse: a reunificării unor familii, reîntâlnirii unor prieteni, persoane,

rugăm publicul cititor să acceseze rubrica respectivă.

 

      În acest moment sunt căutate de către prieteni, cunoştinţe, etc., următoarele persoane: 

- Rodica Ojoc - Bucureşti 

- Clement Constantin - Bucureşti 

- Vasile (Puiu) Ionescu  

- Familia Ofiţer Ilie Muşat (Mariana Muşat-Sulina 1963)

                                                                                  

                    În cazul în care vreunul dintre numele de mai sus vă pare cunoscut, pentru a obţine mai multe informaţii în privinţa persoanei nominalizate (căutate),

accesaţi printr-un simplu clik,pe numele respectiv !

Nu vei ştii niciodată, de Mihai Gheorghiu (poezie selectată din volumul de versuri în lucru, intitulat : ...din cioburi de iubire.





Pentru vizualizare daţi clik pe linkul de mai jos, după ce mai întâi puneţi pauză la melodia de fond, din chenarul de sus: Nicolae Labiş - Primele iubiri.


https://youtu.be/PoX8ty8sn7Q

FESTIVALUL DE DANS AMERICAN – 2017

„Dansul este un poem în care fiecare mișcare este un cuvânt.” – Mata Hari

 

   Întotdeauna am considerat că muzica, dansul și poezia se pot împleti într-o cunună. Exuberantul dans ascunde poezia în suflet, iar muzica îi acordă ritm și rimă.

   Scriitorul irlandez George Bernard Shaw spunea că „pentru a ne vedea chipul folosim oglinda, iar pentru a ne vedea sufletul – operele de artă”. Așa și este. În fața unei opere de artă emoțiile noastre se intensifică în grad diferit și iau forme diferite de la individ la individ. În acele momente ne descoperim sufletul, îl vedem, parțial, ca într-o oglindă.

   Dansul este o artă. O artă veche. Dumnezeu este Cel ce a dat libertate oamenilor de a se exprima și prin dans. Pentru omul primitiv dansul exprima modul de gândire și de exprimare a vieții. Era  stilul lui de viață. Prin dans omul transmitea celor din jur ceea ce simțea cu ajutorul „limbii universale a corpului”. Se exprima în dans prin diferite mișcări, deoarece atât noi, oamenii, cât și întreaga natură din jur se mișcă, efectuând diverse figuri lineare sau geometrice – ca niște fraze – pe care, sau în care, încap cuvintele. S-a vorbit și se vorbește dansând. Omenirea a evoluat, școala a perfecționat dansul, oferindu-i multă grație și forță.

   Festivalului de Dans Modern din Statele Unite, intitulat pe scurt ADF (American Dans Festival) are un întreg istoric, originea lui fiind marcată de Festivalul de Bennington, organizat de Colegiul Bennington din statul Vermont, SUA. Mult mai târziu a fost denumit Festivalul de Dans American (ADF).

   Festivalul se desfășoară în vara fiecărui an, în lunile iunie-iulie, cu participarea diferitelor Companii de dans. În acest an, în cuvântarea de bun venit a Directorului Executiv Jodee Nimerichter, a fost anunțată a 84-a aniversare a Festivalului și a 40-a în Durham, Carolina de Nord, festivalul poposind aici în Durham din New London, Connecticut, în urmă cu 40 de ani. S-au adus mulțumiri Universității Duke pentru incredibilul suport în toți acești 40 de ani. Orașul Durham, prin frumusețea și originalitatea lui, a fost cel care a atras companiile și dansatorii în desfășurarea acestui festival.

   Sâmbătă, 1 iulie, la orele 19:00, a avut loc spectacolul companiei de dans PILOBOLUS, sub conducerea Producătorul executiv Itamar Kubovy, Directorilor artistici Robby Barnett, Michael Tracy și Renee Jaworski, a Producătorului executiv Itamar Kubovy și celebrilor dansatori: Antoine Banks-Sullivan, Nathaniel Buchsbaun, Krystal Butler, Isabella Diaz, Zachary Eisenstat, Heather Jeane Favretto, Jacob Michael Warren.

   Denumirea Companiei vine de la un fung căruia îi place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care crește prin pășuni, dar nu numai, fungii fiind prezenți peste tot, înmulțindu-se și răspândindu-se prin și peste tot ce alcătuiește viața omului. Acest fapt ni s-a amintit în video-clipurile prezentate, prin imagini sugestive.

   A fost o seară de vară liniștită. Drumul flancat de copacii verzi în plină tinerețe, ducea spre Centrul Performant al Artelor din Durham. În drum am făcut o trecere în revistă a spectacolelor acestei formațiuni, vizionate în anii anteriori…

   De îndată ce s-a ivit clădirea luminată a Centrului de Arte Performante, am parcat mașina și am intrat cu biletele la un control sever al bagajelor, control ce mi-a amintit de cel efectuat cu câțiva ani în urmă, la intrarea în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Desigur controlul este necesar în aceste vremuri tulburi, amenințătoare. Am urcat treptele și am ajuns în sala care, cu zece minute înaintea începerii spectacolului, era plină cu spectatori de toate vârstele.

   Prezentația a început cu ON THE NATURE OF THINGS (În natura lucrurilor), dans creat în 2014, sugerând nașterea dorinței și legătura ei între rușine și răzbunare, sau mai bine zis dorința interconectată cu sfiiciunea și răzbunarea. Dansatorii, încurajați fiind de către coregrafi, ne-au oferit alcătuiri pe tema echilibrului, tehnici de contact dintre corpuri folosind legile fizicii și ajungând adesea la prize spectaculoase în  acest  dans,  mișcările  dansatorilor fiind condensate într-o arie circumscrisă. Trupurile, pe o muzică dominantă a lui Antonio Vivaldi – cel mai de seamă reprezentant al barocului venețian – , au executat un dans senzual impresionant, plin de grație și simbol.

   A doua piesă ECHO IN THE VALLEY (Ecoul din vale) – în premieră, a avut nota sa de romantism, pe un aranjament muzical superb. Cele două numere ne-au ținut într-o încordare extremă, după care s-au derulat celelalte numere mai relaxante, prin gesturi și mimici amuzante, dar tot atât de perfect executate: ESC (Evadare), un număr creat în 2013, care a avut la bază un proiect de colaborare internațional – evadarea din situații grele, prin mișcări îndemânatice, foarte abile ale mâinilor, dar și ale corpului. Am remarcat că potpuriul muzical a conținut o melodie a actriței Maria Schneider, cea care ne-a încântat cândva cu rolul din filmul „Ultimul tangou”, actriță a cărei mamă a fost de origine română.

   După pauză spectacolul a continuat cu piesa RUSHES (Graba, fuga) creată în 2007, arătându-ne că viața însăși este o scenă pe care noi toți dansăm, alergăm, trecem prin situații ridicole, ca cel al controalelor bagajelor călătorilor. În fond omenirea toată călătorește, dansează, fiecare își are mișcările proprii de dans în ritmul accelerat impus de secolului în care trăim. Iată că viața ne provoacă să imaginăm noi și noi figuri de dans, corespunzătoare noului „vocabular” folosit în „frazele” exprimate.

   S-a lucrat cu intensă forță fizică, psihică, intelectuală și emoțională – sensibilitate magică – și o puternică capacitate de concentrare. Am putut vedea minunate exerciții acrobatice, ceea ce m-a făcut să exprim cu entuziasm, la sfârșitul spectacolului mult aplaudat: Acrobație, magie, fantezie!

   Dansatorii au executat totul cu precizie, dovadă a talentului și a exercițiului intens, arătându-ne încă o dată că dansul este emoție și trăire, că dansatorii nu-și dăruiesc în zadar întreaga tinerețe acestei obositoare dar fascinante arte. Pe drept i-a numit Albert Einstein „atleții lui Dumnezeu”.

   În Vechiul Testament ni se arată că Dumnezeu acceptă închinarea prin dansuri: „David juca din răsputeri înaintea Domnului…” (2 Samuel 6:14), iar în Psalmii 149:3 găsim recomandarea: „Să laude Numele Lui cu jocuri, să-l laude cu toba și cu harfa!”

   Cred că fiecare dintre cei care au vizionat acest spectacol, a simțit nevoia ca la sfârșit să mulțumească acestei Companii, dorindu-i succes pe mai departe.

   Am părăsit sala de spectacol. Afară, ne-a învăluit blând aerul cald al serii. Orașul, străzile luminate, circulația mașinilor printre străjuitorii copaci ofereau un alt decor ochilor noștri. Pe scena adevărată a vieții imaginam încă – umbrele dansatorilor…

 

Vavila Popovici - Carolina de Nord

Theodora Popescu

O viaţă închinată culturii şi actului artistic

                 Cine glăsuiește cântec seamănă cu pasărea, doar că în cazul ei vorbește nu cuvântul ci tabloul îndumnezeit al naturii: pădurea, cerul, câmpia, streașina, vișinul, răzoarele, câmpia, luncile, până și coliviile care însă cântă penitența și plâng libertatea... Dar, cine slujeşte cântecului, promovându-l, (sub diferite moduri de a-l aduce în oglinzile privirii interioare ale marelui public de pretutindeni, cum ar fi la radio, televiziune, cinema, presă scrisă, univers livresc etc.), săvârşeşte pentru el fapta cea mai de bine, meritând a fi rânduită lângă rugă...! Astfel de oameni trăiesc înzecit mai mult decât o spune timpul prin bătăile ceasornicului fiecăruia, deoarece ei absorb deplin şi profund viaţa, niciodată retraşi din calea frumuseţilor ei. Ei nu se închid într-o lume micşorată, a lor, în care se pot răscumpăra până şi coroana ori jilţul, dar nici o singură clipă de viaţă, ei trăiesc în centrul spectacolului vieţii, unde timpul are cu totul alte coordonate.

          Putem cuprinde în această absidă a scenei vieţii o personalitate care, prin toate ramurile mai sus menţionate, a desfăşurat activităţi remarcabile de punere în valoare a spectacolului muzical folcloric, redactor şi realizator la Televiziunea Română, între 1957-1997 (patruzeci de ani fără întrerupere!): Theodora Popescu. Ea, pe lângă contribuţia directă, prin emisiuni, filme, cronici etc. a avut şi o iluminată înrâurire, definitorie în formarea şi consacrarea în universul spectacolului muzical folcloric, asupra altora. Influenţa sa foarte activă adevereşte faptul că nu se poate consemna istoria acestui resort al spiritualităţii noastre, de la sfârşiturile şi începuturile de veacuri şi de milenii cărora le suntem contemporani, fără a ţine seama şi de ceea ce rămâne în urma Theodorei Popescu. De aceea, cele mai exacte şi suficiente date în legătură cu identitatea sa, nu în suma unor rânduri descriptive despre viaţa personală, oricât de multe ar fi ele, s-ar regăsi, ci într-o epică a melosului românesc însuşi, a trediţiilor, obiceiurilor, şi istoriei culturii săteşti româneşti.

          Născută la 12 noiembrie 1933, în Bucureşti, absolventă a Facultăţii de Filozofie şi Ziaristică – Secţia Radioteleviziune – specializarea Diplomat Universitar în Ziaristică, promoţia 1957, Universitatea Bucureşti, Theodora Popescu se poate spune că începe pleiada realizatorilor de emisiuni muzicale, îndeosebi folclorice,  la Radioteleviziunea Română, şi o continuă până azi.

          Debutul său la emisiuni tv pe peliculă poate fi fixat în 1968, pe 7 ianuarie, cu scenariul realizat alături de Carmen Dobrescu şi consultantul Tancred Bănăţeanu, în Studiourile de la Buftea, pentru filmul „Fantezie şi ritm”. De menţionat este însă faptul că înaintea acestui film, între 1957-1968, a făcut multe emisiuni în direct din care, din păcate nu a rămas nimic, iar de aceea se poate spune sub dovada adevărului istoriei culturii noastre că Theodora Popescu a fost primul redactor tv care s-a ocupat de folclor, ei datorându-i-se pionieratul în acest orizont spiritual românesc. Pentru emisiunea „Artişti amatori în studio” călătorea prin toată ţara, descoperea şi aducea la Televiziunea Română artişti autentici, care nu văzuseră niciodată până atunci un tren, putându-se spune aşadar, fără teama de a greşi, că ea a cules şi promovat floarea folclorului direct din natură, în starea ei pură, proaspătă, deşi cu rădăcină seculară...! A făcut tot ce înseamnă televiziune în anii aceia de efervescenţă creatoare, de iubire a profesiei, de vivacitate şi idealuri ardente ale sale, dar ceea ce s-a definit ca axiomatic pentru profilul realizărilor ei a fost şi a rămas folclorul.

          După filmul, de pionierat, aşadar, „Fantezie şi ritm” au urmat, într-o enumerare selectivă: „Nestemate Argeşene” (scenariul şi comentariu Theodora Popescu, regia Ion Filip); „Din Sălişte-n Câmpulung”; „Fantezie folclorică” de 15 minute, (în colaborare cu Carmen Dobrescu); „Nunta de pe Crişuri”  (în colaborare cu Lucian Ionescu); „Treptele Argeşului” (în colaborare cu Vlad Bâtcă); „Maramureş, ţară veche” (în colaborare cu Marianti Banu); „Prin Mărginimea Sibiului”; „«Cununiţa Grâului», obiceiuri de secerat în Ardeal”, film alb-negru (realizat împreună cu Carmen Dobrescu); „Eu sunt Barbu Lăutaru” (împreună cu D. Cihodaru şi George Derieţeanu); „O seară la Borta Rece din Iaşi” (regia Boris Stegărescu); „Armonii şi ritmuri milenare”, film distins cu Premiul I „Harpa de Aur”, la Festivalul Internaţional de la Dublin în colaborare cu Carmen Dobrescu şi Romulus Vulcănescu); „Câtu-i Maramureşu” (împreună cu Timiş Nicoară); „Datini şi obiceiuri de iarnă, din Maramureş” (împreună cu George Derieţeanu); „Festivalul Internaţional de Folclor «România 1969»”; „Câte flori pe Iza-n sus” (împreună cu Marianti Banu); „Cu Rodica Bujor, pe cărările cântecului” (cu George Derieţeanu)”; „Balada ilfoveană” (comentariul Viorel Cozma, regia M. Banu); „Botejeunea de pe Iza, un obicei practicat în Maramureş, la naşterea copiilor” (film alb-negru, 30 minute - imaginea Boris Ciobanu, regia Marianti Banu); „Tânjaua de pe Mara” (împreună cu Timiş Nicoară); „Aplauze pentru români”; „Cu « Tulnicul » prin Scandinavia” (scenariu, imagine, comentariu, regie); „Nuntaşii Bihorului la Agrigento-Sicilia”); „Cu «Junii Sibiului» în Olanda”; „Ansamblul «Brâuleţul», din Constanţa în Finlanda”; „Ansamblul «Maramureşul» în Sudan şi Egipt”; „Cântecul şi dansul românesc în Ţara Piramidelor” (la aceste ultime şase filme, Theodora Popescu semnează comentariul, imaginea şi regia); „Rapsodie de iarnă”, film color, developat la Budapesta (împreună cu Ovidiu Drugă şi Carmen Dobrescu), film distins cu Premiul Special al Juriului, la Dublin, Festivalul Internaţional de filme folclorice de televiziune, ediţia 1973; „Khartoum-Omdurman, capitala Sudanului” (scenariu, imagine şi comentariu); „Hora la Prislop”, film alb-negru (împreună cu Marianti Banu); „Pe dealul din Teleorman” (cu  George Derieţeanu); „Ţinutul Pădurenilor”; „Valea Lăpuşului” (cu Iosif Herţea); „Florile Bihorului” (cu Marianti Banu); „Banatule, mândră floare” (cu Marianti Banu); „Popas folcloric bănăţean”; „Pe cărarea cu flori multe” (cu Tiberiu Mocanu); „O viaţă pentru cântec: Ana Pop Corondan”; „Am la inimă un dor” (cu Tiberiu Mocanu); „Vino iară, primăvară”; „Ceteraş, cu cetera”; „Botejunea de pe Iza”, variantă color a filmului din 1970, cu îmbogăţirea scenariului; Ciclu de emisiuni „Straiele părinţilor” cu prezentarea costumului românesc de sărbătoare, pe zone: Iaşi, Suceava, Dolj, Olt, Caraş-Severin etc.; „Cântarea României pe judeţe: Mureş, Harghita, Covasna, Cluj, Prahova, Iaşi, Suceava, Satu-Mare, Bihor etc.; În anii 1970 şi 1972 a realizat câte trei filme folclorice color în colaborare cu „Zweites Deutsches Fernsehen” din Berlin, selecţionând tot ce a fost mai bun din folclorul românesc; Între 1993-1997 a realizat filme etnografice cum ar fi: „Estetica funcţională a locuinţei ţărăneşti”; „Arhitectura populară din judeţul Galaţi”; „Tradiţii în pictura lui Bogdan Stihi”; „Anuţa Tite şi cântecul culorilor” (pictură naivă); „Meşteşuguri populare” şi altele...; În 1993 scrie scenariile „Festivalul Internaţional de folclor de la Cahul-Basarabia” – 30 minute (cu Constantin Eane); „Simpozionul internaţional de la Ialoveni şi Soroca-Basarabia”; „Portul popular dintre Prut şi Nistru” (scenariu şi comentariu).

          Iată o selecţie de titluri  a ceea ce a realizat Theodora Popescu la Televiziunea Română, timp de patruzeci de ani de har, iubire şi muncă. Toate aceste filme sunt pietre de tezaur ale folclorului muzical românesc, ale folclorului în general, de fapt. De-a lungul unei vieţi de om, unei vieţi de artist a făurit adevărate izvoare istorice de melos auroral românesc din care se străvăd chipurile luminoase ale marilor noştri interpreţi Maria Tănase, Ioana Radu, Gică Petrescu, Dorina Drăghici, Maria Lătăreţu, Ion Luican, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu. Doina Badea, şi mulţi alţii. Din păcate, din colaborările cu Maria Tănase, Fănică Luca, Nicu Stănescu, Victor Predescu, Nicuşor Predescu, au rămas puține filme în Viodeoteca de Aur a Televiziunii Române, existând însă înregistrări de valoare în Fonotecă (imagini cu Victor şi Nicuşor Predescu, de pildă sunt numai câteva, alb-negru).

          Nimic din ceea ce a realizat Theodora Popescu, dincolo de sfera luminoasă a spectacolului folcloric românesc în act, pentru televiziune, nu este mai puţin menţionabil. O cuprindere a tuturor ar fi necesar să intre în atenţia unui biograf conştiincios, talentat şi responsabil în faţa valorilor de spiritualitate patrimonială românească. Prezentarea de faţă, înfăţişează în rezumat esenţialul realizărilor Theodorei Popescu, toate cu inepuizabil patriotism, pasiune, bucurie şi plăcere (jertfelnică uneori, date fiind renunţarea la confortul, odihna, timpul, sănătatea, banii săi, de atâtea şi atâtea ori). Spre binele sufletesc al celor ce preţuiesc zăcământul cultural artistic al neamului nostru, aceste realizări rămân în tezaurul înregistrărilor, filmelor, cărţilor sau cronicilor, unele scrise de însăşi Theodora Popescu şi publicate la reviste cum ar fi „Datini” sau „La Roumanie d’aujourd’hui”... 

          Cea mai mare contribuţie a Theodorei Popescu la îmbogăţirea şi perpetuarea culturii şi actului artistic, în sensul temeiniciei, este educaţia estetică, neasociativă şi în dârză adversitate cu torentul de farse culturale, caruselul de kitsch-uri, opulenţa, snobismul, obedienţa în măsură de parvenire spre un urcuş personal, nemeritat. Toată viaţa sa, Theodora Popescu a urcat prin talentul şi valoarea muncii personale. Însăşi se răsplăteşte prin nepieritoarea iubire şi mândrie de ceea ce a realizat, iar ceea ce va rămâne în urma sa va fi o comoară mai presus de ce a primit...!

 

Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)

SETEA DE RĂZBUNARE A ORGOLIOSULUI

„Nimic nu este mai costisitor și mai steril decât răzbunarea.” — Winston Churchill

 

   DEX-ul definește orgoliul ca fiind „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Orgoliul ține mai mult de sfera raționalului, mentalului, și presupune o anihilare a sentimentelor. Percepția este că sentimentele te fac mai slab, vulnerabil, iar rațiunea și orgoliul – mai puternic. Orgoliul nu te lasă să vezi când greșești. prin urmare împiedică progresul individului în viață. Toată truda lui, la un moment dat, se oprește. 
   Oamenii orgolioși uneori ne atrag prin carisma lor, cu retorica ce ascunde înșelătoria, cu promisiunile ce ne încântă, alteori îi respingem imediat, intuind fariseismul și egoismul lor. Orgoliosul este la fel ca narcisistul care își privește îndelung și insistent imaginea reflectată, ajungând să se îndrăgostească de ea, ca atare de tot ceea ce face și cum face.

   Un om orgolios nu-și recunoaște greșelile, întotdeauna pentru el este altul vinovat, iar dacă totuși i se demonstrează că el a greșit, fie nu recunoaște, fie minimalizează greșeala, ca și când ar fi ceva lipsit de importanță. Ceva, cineva din exterior, o anumită persoană, anumită conjunctură a determinat asta; nu e vina lui, rațiunea lui nu poate greși. Are tendința de a emite păreri pe un ton atotștiutor, și folosește expresii de genul, „știu eu!”.

   Un orgolios nu poate să recunoască că a greșit; el are impresia că și-ar pierde din putere, recunoscând.
El nu lasă frâu liber sentimentelor, luptă împotriva lor. Pentru a nu greși, se conduce numai după rațiune – rațiunea lui sofisticată. Orgoliosul e egoist și invidios, poate fi foarte suspicios, i se pare că alții au ceva cu el și complotează împotriva lui. La nevoie își ia susținători – „colegii” –  pe care nu uită să-i pomenească în discursurile sale, intenționând a-i folosi drept „pluton de execuție”.

   Unii consideră orgoliul a fi o calitate, semn de mare personalitate, mai ales în timpurile acestea când s-a dezvoltat ideea de competitivitate, confundând orgoliul cu mândria. Una este să fii mândru de o faptă a ta săvârșită în mod cinstit și competitiv, cu scopul de a face un bine ție și celorlalți, societății în care trăiești, și alta este să mergi înainte cu sabia, rănind și tăind capete, călcând peste cadavre, pentru a-ți atinge scopul – dobândirea puterii.

   Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanității. El stă la originea marilor tulburări din viața socială, a rivalității între popoare, dar și în interiorul lor, a războaielor, urii și ranchiunei manifestate față de alții. Pe orgolios îl putem recunoaște după felul de a fi. Într-un dialog vorbește în general – repede, vrea cu orice preț să aibă dreptate, la început încearcă în toate felurile să se facă înțeles, după care își pierde răbdarea, izbucnește furios prin cuvinte calomnioase sau amenințătoare. Folosește în mod curent cuvinte: „Da, știam!”, „Așa nu mai merge!”, pentru că el este convins că știe totul, neștiind însă că furia este cea care perturbă memoria.

   Iată că unii au confundat schimbarea regimului politic de la noi din țară, cu libertinajul privind principiile unei societăți umane, astfel producându-se o răsturnare a valorilor în societate, corectitudinea fiind dintr-o dată considerată – perimată, iar tupeul – folosit în luptă, în locul respectului. Pe aceste noi principii au ieșit în față noii conducători.

   Orgoliul e cel ce atrage după sine ipocrizia, setea de putere, dar și pe cea de răzbunare. Împiedică individul să se cunoască mai bine, să devină mai cumpănit, mai bun, să iubească. Scopul lui este de a domina. Își ascunde cu șiretenie ilegalitățile făcute, pentru a nu fi descoperit. Odată descoperit, individul devine răzbunător.

   Eseistul, filozoful român Petre Țuțea spune undeva că „Dumnezeu s-ar putea să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”. Da, dar este vorba de Dumnezeu și ordinea Lui, nu de „ordinea” dorită de un biet muritor aventurier…

   Când orgoliosului îi sunt descoperite ambițiile, faptele ilegale, el devine răzbunător.

   Dicționarul definește răzbunarea ca „un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.

   Psihologii susțin că răzbunarea este un răspuns emoțional la o stare de enervare extremă sau la teamă. Omul se răzbună crezând că își face dreptate, încearcă să aducă argumente sau le inventează. El vrea să câștige, dorește gloria cu orice preț, chiar dacă nu i se cuvine. Adoptă întru totul mentalitatea politicianului mafiot. În paranteză fiind spus, sunt destui oamenii care s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăți, conduce și prosti mulțimea.

   Răzbunătorul, pentru o palmă primită, își va pregăti pumnii, cu convingerea că va doborî la pământ adversarul. El nu ia în calcul posibilitatea ca după pumnul dat să-l poată măcina regretul, fiindcă dintr-un joc al urii și al răzbunării, inevitabil rezultă „răniți”.  Răzbunarea fiind în general arma celui slab dar plin de orgoliu, este de fapt o reacție compensatorie față de slăbiciunea Eu-lui. Soluția ar fi întărirea Eu-lui nu glisarea lui în nevoia de răzbunare.

   Este cert că dorința de răzbunare aduce nefericire. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Crezi că te răzbuni asupra aproapelui, dar te chinuiești pe tine însuți. Te dai în brațele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură…”. Din nefericire, puțini mai doresc astăzi ca tot ce fac să fie conform voii și dreptății lui Dumnezeu. Răzbunându-te, poți egala uneori scorul dușmanului tău, dar, dacă renunți a te răzbuna, înseamnă că te ridici pe o treaptă superioară lui. Este greu? Totul este să conștientizezi acest lucru, înainte de a porni războiul. Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) spunea la vremea sa, că „oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare, la rang de sentiment legitim, de justiție”.

   Întotdeauna, dar parcă mai mult ca oricând – acum –, persoanele care caută putere, tind să fie mai răzbunătoare, pentru a dovedi că un potențial conflict cu ele este periculos adică, a-și ține la distanță adversarii. Răzbunarea a evoluat în lipsa legilor clare care, în mod normal, elimină nevoia de răzbunare și o instituie pe cea de dreptate. Sistemele judiciare care funcționează cât de cât, chiar dacă sunt o invenție recentă și în unele locuri nesatisfăcătoare, atâta timp cât ele există, trebuie să le fie recunoscută funcția socială, aceea de a menține stabilitatea. Curios este însă, chiar dacă ele – legile – satisfac necesitățile, orgoliosul tot nu ține cont de ele. Eludează legile, viclenia-i lucrează, uzează de toată abilitatea sa pentru salvarea propriilor lui interese.

   Sunt oameni care confundă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare. Le este greu să discearnă.  Dorința lor de răzbunare răbufnește, disimulată ca dorință de dreptate. Dar, răzbunarea nu duce niciodată liniște, emoțiile negative se propagă în unde spre ceilalți care doresc liniștea și pacea și nu le pot avea. Răzbunătorul amenință întruna și mușcă zdravăn.

   Vindecarea dorinței de răzbunare vine odată cu dobândirea dreptății, acea virtute în care se reflectă  frumusețea lui Dumnezeu. „Războiul” se stinge, omul redevine blând și liniștit, la nevoie își ispășește pedeapsa. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Cu adevărat omul blând e singurul care câștigă biruința asupra pământului”. Dreptatea și blândețea sunt virtuți care pot fi dobândite dacă avem încredere în justiție și nu în corupție, justiție care trebuie să aducă adevărul în față, adevăr despre care Constantin Noica spunea că „e rezultatul gândirii logice, așa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale”. Numai cunoscând adevărul  se pot liniști sufletele zbuciumate ale oamenilor cinstiți.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

”Spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am făcut datoria!”

Ioan POPESCU, Ploieşti


Acest mesaj patriotic tulburător este scris pe frontispiciul Monumentului Eroilor Români de pe Muntele Măgura din Tg.Ocna.


Monumentul a fost ridicat în memoria a celor peste 14000 de ostaşi români căzuţi în Primul Război Mondial (1916-1918), pe frontul de la Oituz-Coşna-Cireşoaia. Este unic în ţară, atât prin amplasament (520 m altitudine) pe partea nord-estică a Muntelui Măgura, cât şi din punct de vedere architectural. Construirea Monumentului va începe în anul 1925, sub domnia regelui Ferdinand şi a reginei Maria şi se va termina în anul 1928, sub domnia regelui Mihai şi a Înaltei regenţe domneşti.
Lucrările pentru ridicarea acestui impunător edificiu au fost făcute de către soldaţii veterani, ramaşi în viaţă după aprigele lupte de la Oituz-Coşna-Cireşoaia. Fondurile necesare pentru această construcţie au fost adunate prin subscripţie publică de către Mihai Teodoru, iniţiatorul acestui proiect, sprijinit de arhitectul Constantin Ciogolea, fiu al oraşului stabilit la Bucureşti. Monumentul Eroilor - care cuprinde un parter şi două etaje, legate printr-o scară interioară circular - are o înălţime de 22 m şi este în întregime ridicat din piatră cioplită şi formă de obuz.
Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, era păzit zi şi noapte de ostaşii din garnizoana oraşului.


După război, Monumentul a fost lăsat în paragină, dar între anii 1972-1974, el va fi renovat şi deschis ca muzeu.
La parter există o placă comemorativă depusă pe mormântul eroului necunoscut, descoperit în tranşeele încă vizibile de la Coşna, cu un text emoţionant: ”Ostaşi ce aţi căzut pentru ţară, Viteji ai credinţei, soldaţi, Oriunde în morminte voi staţi, Vă fie ţărâna uşoară!
(Eroilor căzuţi în războiul 1916-1919)”.
Deasupra mormântului eroului necunoscut străjuiesc două drapele de luptă ale Regimentului 15 infanterie şi Regimentului 4 Artilerie - două din regimentele care au dus greul războiului de pe frontul de la Oituz. Situaţia cea mai dificilă, însa, a început în 8 august 1917, atunci când a existat pericolul ruperii liniei frontului pe direcţia Coşna-Cireşoaia.
Unităţile germane şi austro-ungare se apropiau din ce în ce mai mult de oraşul Tg. Ocna. Pericolul cuceririi Văii Trotuşului de către inamic va determina Marele Cartier General să trimită urgent în această zonă trupe de rezervă. Astfel că, în 11 august 1917, trebuia să ajungă la Tg. Ocna Divizia 1 cavalerie de la Mărăşeşti şi un Batalion de Vânători de Munte de la Tg. Neamţ. Spre seara zilei de 11 august, după ce vor străbate o distanţă de 145 km pe jos şi cu echipament de război, Batalionul Cireşoaia va ajunge în apropiere de Tg. Ocna, în satul Brăteşti.
După câteva ore de odihnă, un grup de soldaţi din batalionul maiorului Virgil Bădulesu, conduşi de către Elisei Ursac, ei vor ajunge în Bogata. De aici, pe cărări ocolitoare şi ferite de privirea inamicului, vor poposi în spatele liniilor germane aflate pe vârful Cireşoaia. Luat prin surprindere, inamicul se va retrage în dezordine, lăsând în urma sa numeroşi prizonieri şi armament.
Luptele vor continua şi în zilele următoare atât pentu frontul de la Cireşoaia, cât şi pentru cel de la Coşna. Luptând cu eroism, soldaţii Regimentului de Cavalerie şi cel al Regimentului 2 de Grăniceri vor reuşi să recucerească vârful Coşna în 13 august 1917. Tot atunci va cădea eroic Lt. Col. Gheorghe Demetriad, conducătorul escadronului său de Roşiori din Regimentul 9, iar Col. Marcel Olteanu, comandantul Brigăzii 3 de Roşiori va continua asaltul pentru cucerirea cotei 789.
Tot în 13 august 1917, zi de grea încercare, va cădea eroic şi caporalul grenadier, Constantin Muşat din Regimentul 2 de Grăniceri. Luptând pe valea Prahovei în 1916, va fi rănit grav de două ori. A doua oară, îşi va piede mâna stângă. După şapte luni de spitalizare, aflând că urma să fie reformat, va fugi din spital, pentru a se alătura camarazilor săi. Jertfa sa a rămas ca o pildă mişcătoare de înţelegere şi datorie faţă de ţară dincolo de originile fixate şi de legile firii şi de ale oamenilor. În amintirea sa va fi ridicată o cruce monument, iniţial pe locul unde a căzut, dar în 1977 a fost adusă lângă Monumentul Eroilor, pe muntele Măgura.

Apel la intransigenţă faţă de impostori

Mihai GHEORGHIU


  Cazul Premierului Victor Ponta pe tema plagiatului a constituit pentru o bună bucată de vreme subiectul principal al presei din România şi de pretutindeni. Nu ştiu în ce măsură Victor Ponta a plagiat sau nu, dar, cu siguranţă cazul în speţă nu reprezintă o excepţie în materie. Trăim într-o lume virtuală a internetului, o lume în care simpla formulă Copy&paste a deschis o serie de oportunităţi neaşteptate, nu numai pentru cei de nivelul domnului Ponta, care, la urma urmei, are totuşi la bază o pregătire temeinică, ci şi pentru mulţi indivizi lipsiţi de demnitate.

   În jurul nostru roiesc o mulţime de impostori licenţiaţi, care prin neruşinarea lor caracteristică şi abuzând de creedulitatea unor oameni de bună creedinţă, îşi atribuie (FRAUDULOS) titulaturi false, în cele mai bune cazuri, în baza vreeunei licenţe CUMPĂRATE de pe internet sau obţinute în acelaşi mod, te miri unde. Marea majoritate a acestora se recomandă: ingineri, doctori, ziarişti, scriitori, etc... Şi când afirm acest lucru, nu mă refer aşa, la oamenii de pretutindenii, ci la românii noştri, care, în general fie spus, suferă de acestă manie a titulaturii.

   Am să mă limitez numai la anumite situaţii care m-au revoltat, fără să nominalizez concret, nu de alta, dar nu aş vrea ca prin nominalizare  să contribui şi eu la mediatizarea acestor impostori. Cu siguranţă, însă, citind rândurile prezente, aceşti neica-nimeni se vor recunoaşte singuri şi poate, cine ştie, vor fi mai atenţi, măcar în privinţa legalităţii, în cazul atribuirii ilegale a  unor astfel de titulaturi!!!

    Privind prin retrospectiva timpului îmi aduc aminte cum atunci, în ’85 când am ajuns aici în America, am rămas surprins de excelenta valoare a conaţionalilor mei, pe care i-am descoperit aici în emigraţie! Nu ştiu în ce măsură or fi crezut americanii sau nu în bazaconiile unora care se dădeau specialişti în te miri ce, dar, pentru mine unul, venit direct de la sursă şi cu o oarecare educaţie la bază, fărădelegea lor era elocventă! Puteam eu, însă, oare să-mi înjosesc ţara şi conaţionalii, demascându-i pe aceşti impostori în faţa gazdelor? Nu, sigur că nu! Am tăcut, am înghiţit în sec şi m-am ruşinat. M-am ruşinat de ruşinea unuia care s-a dat pe nedrept nu ştiu ce mare om de cultură, m-am ruşinat de ruşinea altuia... Citeşpte tot

128 de ani de la moartea lui EMINESCU

Ion Ionescu BUCOVU
 
 
În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 128 de ani de la moarte.. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,  prisăcarii, ţapinarii.
Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.  Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.
Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.
Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.
Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.
O teoria actuală este așa-zisa conspirație împotriva lui Eminescu. S-au scris peste 15 cărți pe acestă temă.
În rezumat iată conținutul conspirației:
          „Pur şi simplu lui Eminescu i s-a înscenat „nebunia”. În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu (pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită. Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei. În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator, şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte. Din această dată începe „odiseea” nebuniei lui Mihai Eminescu. Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului. Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical. Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa. După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. El îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei” sale, este fals. Eminescu a continuat scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul din motive demne de înţeles. Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. Moartea poetului survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea unui pacient nebun în azilul unde era internat. Reanalizarea recentă a autopsiei de catre doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia.
După un studiu care s-a intins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul sau, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior intenţionat la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boala consumă materia cerebrală. În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal: “Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie”. „Nebunia” şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau proiectului de alianţă „contra naturii” a lui Carol I şi doreau un război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal. Mihai Eminescu a fost făcut „nebun” şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa”, fapt ce a deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi Bucureşti. Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu – „asasinul moral” al poetului – şi Poliţia au înscenat „nebunia” lui Eminescu, incluzând în complot o serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete, subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri liberali sau conservatori.”
 Credem însă că lucrurile nu stau chiar așa.
 Boala lui Eminescu nu a venit din senin. Ființa poetului a rezistat treizeci și trei de ani, fiind supusă incandescenței bolii și marilor combustii ale muncii sale creatoare. Încă de la vârsta de 18 ani, pe când era la Viena el era conștient că „nu mai poate fi fericit în viață”, stătea zile întregi închis în casă, acuzând dureri de cap, de urechi, de stomac. La Universitate din Berlin se plângea adesea de „dureri de genunchi ” Să fi fost toate acestea rezultatul luesului matern de care vorbesc mai toți apropiații săi ? Poetul își cunoștea boala, îi știa cauzele și-i studia efectele asupra sa. Când doctorul Kremnitz, la un consult al lui Eminescu, căruia îi apăruseră ulcere pe picioare, îi spune că n-are nimic, a făcut o mare greșeală. Încă de acum trebuia sfătuit să ia măsuri preventive, adică o dietă severă, fără abuz de tutun, cafea și alcool, fără surmenaj intelectual etc. Nimic din toate astea nu i-a fost prescris și poetul a continuat să ducă o viață dezordonată cu mâncare pe apucate, cu o muncă istovitoare, cu nopți albe, cu exces de tutun, cafea și, când se ivea situația, și cu alcool. Între 21 ianuarie și 11 februarie 1883 doctorul Kremnitz, la recomandarea lui Titu Maiorescu, îl internează la Spitalui Brâncovenesc, fără mari rezultate. Poetul simțea că ceva nu e în regulă cu el, cu o mare scârbă de viață striga în poeziile sale că „organele-s sfărâmate și maestrul e nebun”.
 
Anu 1883 a fost fatal pentru poet. Simțind că nu mai poate sta în singurătate, se mută la Ioan Slavici, întemeindu-se pe prietenia lui. Slavici îl înștiințeazî pe Maiorescu că mihai Eminescu are „manifestări ciudate”.
Pe 5 iunie pe o caniculă îngrozitoare, când Mihai Eminescu pleacă la Iași la sărbătoarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, el se manifestă și mai ciudat. Nu-și mai citește „Doina”, iar în bojdeuca lui Creangă a scos un revorvel, spunându-i gazdei, la culcare, că i-e frică de „canalia liberară”
 
Venind la București, boala se accentuează. Maiorescu chiar notează în Însemnările lui zilnice pe data de 23 iunie 1883 : „ Și Eminescu, care devine din ce în ce mai alienat.” Fără a lua vreo măsură cu el, Constantin Simțion îl antrenează la băutură pe 25 iunie, chefuind până la miezul nopții, făcând rămășaguri aiuritoare. Acum intră în conflict și cu gazda, soția lui Slavici, pentru comportamentul lui ciudat, care  striga, vorbea singur, se plimba prin cameră. Ceea ce o face pe Ecaterina Magyarossy să scrie lui Maiorescu : „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău.” Pe 28 iunie 1883 Eminescu este închis la stabilimentul băilor, încuindu-se pe dinăuntru. „Am fost siliți să-l îmbrăcăm în camisonul de forță și astfel l-am condus la Institutul Caritatea...” ( T. Maiorescu). Filmul bolii lui Eminescu acum ia forme paroxistice. De la medici psihiatri până la eminescologi de ocazie și-au dat cu părerea despre boala lui Eminescu. Unii au politizat-o de-abinelea punând-o în legătură cu conspirația masonică și cu poliția hamsburgică care au vrut să-l termine pe poet pentru atitudinea lui politică și pentru articolele pe care le scria în Timpul, care erau un fel de pericol pentru Imperiu. Să fi fost toți prietenii lui Eminescu și doctorii care l-au consultat un fel de conspiratori secreți ai poliției hamsburgice ? Nu-mi vine a crede. Eminescu putea să fie înlocuit de la Timpul și să i se închidă gura și altfel, nu neapărat făcându-l nebun.
La 5 iulie 1883 doctorul Șuțu elibera un certificat medical cu următorul diagnostic : „Subsemnatul doctor în medicină atest că d-l Eminescu adus în căutarea Institutului Caritatea din București la 28 iunie 1883 de către Onor Prefectura Capitalei este atins de alienație mintală în formă „manie acută”, stare care reclamă o căutare serioasă în un stabiliment special.” Tratamentul doctorului Șuțu s-a dovedit ineficace, fiind un tratament empiric. De-abia în toamnă pe 2 noiembrie 1883, un prieten al lui, Chibici, fost coleg de școală, pleacă cu Eminescu la Viena și-l internează la sanatoriul Obersteiner de la Ober-Dobling de lângă Viena. Boala lui Eminescu pricinuiește un mare rău și tatălui său, care-i grăbește sfârșitul pe 8 februarie 1884, iar pe 7 martie 1884 la Ipotești moare și fratele său, Niculae, care s-a sinucis „prin împușcare”.
La acest sanatoriu Eminescu pare a se simți mai bine. Dieta severă și tratamentul clinic, aplicat de doctori, restabilesc starea bolnavului. Acum Eminescu se interesează de lada de manuscrise și de viitorul lui. După ce iese din sanatoriu, Chibici face o excursie cu el prin Italia, care nu i-a fost de bun augur. El voia să vină acasă  la „mămăliga strămoșească”. Cum prezența sărbătorilor de Crăciun se apropia, Titu Maiorescu se grăbea să scape de poet, trimițându-l la Iași ca bibliotecar al Universității cu un salariu de 289 de franci „care se vor realiza din cotizații”. Acest lucru nu se realizează, este numit subbibliotecar de formă, așteaptă un post de revizor care nu mai vine.
Boala își urmează cursul inexorabil. Știrile din anii agoniei ieșene sunt triste. Acum abcesele picioarelor supurau, făceau cruste și-i produceau mâncărimi de nesuportat. La 1 august 1885 pleacă la Limanul de lângă Odesa unde stă cca două săptămâni, fiind renumit pentru nămolul lui care făcea minuni.
Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți” (Miron Pompiliu)

 
Eminescu devine agresiv pe stradă, necontrolat în atitudini, și este internat la bolnița de la Neamțu între 9 noiembrie și 9 aprilie 1887, unde este supus unui tratament empiric  pentru liniștire. Pentru moment își revine iarăși și este luat la Botoșani de sora lui, Henrieta. Acum se inițiază „liste de subscripție” pentru poet iar Henrieta anunța că poetul se simte mai bine.
Pe 12 aprilie 1888 Veronica Micle vine la Botoșani, îl rupe pe Eminescu de Henrieta, împotriva voinței ei, și-l duce la București, cu scopul de a fi sub controlul ei și al medicilor. Interesant că acum Eminescu participă la spectacole de teatru, se plimbă pe stradă cu Veronica și cu alți amici, cum ar fi Alexandru Vlahuță.
 Eminescu a avut și decepții în familia lui. Pe când Eminescu era internat la Sanatorul Oberdoblind din Viena, tatăl lui, Gheorghe Eminovici, la vârsta de 72 de ani, murea în frig în odaia băieţilor din Ipoteşti pe o saltea de paie putrezită din cauza incontenenţei urinare, după o lungă afecţiune „genitourinară” (cancer la prostartă), sub îngrijirea lui Nicolae, care în ultimul timp gestiona şi treburile  moşiei. De altfel în 1883 Nicolae îi scria lui Mihai: „Tatei i-i mai bine; mai mult smintit la minte, după tipicul său…”  La înmormântarea tatălui s-au găsit 600 de lei sub pernă, probabil pitiţi de bătrân pentru cele trebuitoare la înmormântare.
Gheorghe Eminovici a avut o înmormântare săracă, avându-i la cap doar pe Nicolae, şi Henrieta la care se adaugă şi fiul lui cel mai mic, Matei, chemat cu telegramă. Şi Nicolae dădea semne de alienaţie deoarece Gheorghe Eminovici în iunie 1883 îi scria lui Mihai, neştiind că şi el dădea aceleaşi semne: „Mi s-a urât cu viaţa, fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate.”
Tatăl poetului fusese un om deştept şi dârz, care a luptat cu viaţa. Fiu de ţărani, după spusa lui Matei, fiul lui, cu puţină învăţătură şi cu un car de minte, îşi face ucenicia ca scriitoraş pe la diferiţi moşieri, stabilindu-se la boierul Balş, urcând repede gradele sociale de la sulger la căminar, sărind peste gradele de clucer, polcovnic, medelnicer, stolnic şi paharnic, costându-l o căruţă de bani. Toată viaţa lui a fost un idealist, înglotat în datorii, cumpărând pământ şi judecându-se pentru te miri ce.
Iată ce scria poetul despre tatăl lui unui prieten, probabil prin 1871 sau 72:
„Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de o familie grea- e cu toate acestea înzestrat c-o deşteptăciune atât de mare, încât ar putea servi de protopop pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritându-se sora mea, el i-a promis 2000 de galbeni (…) ceea ce nici nu are, nici poate realiza (…) şi bătrânul meu e ca şi ruinat… Am fraţi mai mari şi mai mici decât mine, fără posiţiune-n lume- şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin străinătate, fără subzistenţă, în voia sorţii lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân…”
Acum apare şi teama că vor pierde Ipoteşti căci în altă scrisoare el zice: „ Nu am prejudicii şi cu toate astea mi-ar părea rău, dacă ţarina aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume ( e vorba probabil de Casandra, prima lui iubită), ar încăpea în mâini străine…”
În familia Eminovicilor durerile se ţineau lanţ. Ilie, elev în clasa a doua la Şcoala de medicină şi farmacie din Bucureşti a murit la Spitalul Oştirii „azi noapte, pe la orele cinci” în 22 decembrie 1863 bolnav de gastro-enterită. A fost înmormântat la 31 decembrie 1863, în cimitirul bisericii Visarion, fără ca vreun membru al familiei să participe la înmormântare,  cimitir desfiinţat între timp prin extinderea Cişmigiului.
 Eminescu i-a însăilat şi câteva versuri:
„Mort e al meu frate
Nimeni ochii  n-a închis                                                                                                
În străinătate.
Poate-s deschişi şi-n groapă.
Dar adesea într-al meu vis,
Ochii mari albaştri
Luminează un surâs,
Din doi vineţi aştri”
În sufletul poetului se cuibărise în acest timp şi altă durere pe care o ţinea secretă. Peste trei săptămâni moare şi iubita lui, Casandra, de la Ipoteşti , la 20 ghenar 1864 care fusese îngropată în cimitirul bisericii din Ipoteşti şi la care participase şi poetul, închinându-i ulterior nenumărate versuri.
Şerban, bolnav de plămâni şi de tulburări mintale, murise la Berlin la 29 noiembrie 1874 la 33 de ani, lăsând în urmă mari datorii de înmormântare, Iorgu în 21 septembrie 1783 se împuşcase nebun la Ipoteşti la 29 de ani, acum o luase şi Nicolae razna.
Matei, ultimul fiu, şi cel mai longeviv dintre fraţi, neplăcându-i cartea, s-a hotărât să plece voluntar în armată.
La 26 ianuarie 1876, Mihai cerea un concediu pentru boala maică-si: „Având caz de boală grea în familie, rog acordarea unui concediu de zece zile, Eminescu”
Poetul Mihai Eminescu asistase neputincios şi la moartea maică-si  pe 15 august 1876  la Ipoteşti , chemat urgent de la Iaşi de tatăl lui.
Auzind veşti triste şi de taică-său, E. Ocăşanu ne relatează că numai cu o săptămână înainte de prăbuşirea lui Mihai,  Eminescu i-a declarat: „Eu mă apropii, cu paşi repezi, de nebunie; să aveţi grijă de mine…”
De aproape patru ani, poetul avusese presimţiri negre cu privire la pierderea Ipoteştilor şi la ruinarea familiei. În ultimii trei ani Emionovici avusese mari cheltuieli cu înmormântarea lui Iorgu în 1873, cu 3000 de fiorini cheltuiţi de Aglaia şi Henrieta la băile de la Teplitz , sumă ce echivala cu venitul total al Ipoteştilor pe doi ani, apoi călătoria lui Eminovici la Praga să-şi găsească fetele, banii trimişi, după moartea lui Şerban la Berlin , botezul şi cumetria unui copil al Aglaiei, cheltuielile cu boala Ralucăi, plus cheltuielile casei. Înainte de moartea Ralucăi, Eminovici se împrumută de 1200 de galbeni punând garanţie Ipoteştii şi semnând ca chezaşi Matei, Henrieta şi Aglaia. Banii au fost cheltuiţi cu înmormântarea Ralucăi şi cu obligaţiile faţă de Drogli privind zestrea promisă. După o judecată cu ginerele, moşia Ipoteştilor la 10 februarie 1878 a fost vândută silit, adică 412 hectare de pământ, pădurea şi toate acareturile, s-au vândut cu preţul de 8200 de galbeni austrieci. Din acestă sumă, cumpărătorul Marinivici, mare negustor în Botoşani, a dat la facerea actului 2000de galbeni, restul achitându-se la 1 mai 1878, adică încă 2000 de galbeni, iar 4200 de galbeni achitându-se la 1 noiembrie 1878.
Deşi cumpărătorul Marinovici a devenit proprietarul Ipoteştilor, chiar din momentul semnării actului, Gheorghe Eminovici a fost tolerat a se bucura în continuare, de toate veniturile moşiei, afară de pădure, până la data de 23 aprilie 1879. După înţelegerea cu Marinovici, Gheorghe Eminovici a rămas să exploateze moşia, împărţind veniturile între amândoi.
După vânzarea Ipoteştilor, Mihai Eminescu s-a simţit ca un dezrădăcinat, de fiecare dată când venea la Ipoteşti se credea un străin, obligat parcă să-şi ceară voie de la cineva. O dată cu vânzarea Ipoteştilor, se spulberaseră visurile copilăriei: „Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?” Mormântul Casandrei devenise pentru el pierdut, deşi chipul ei era încă viu în memorie.
Fiind bolnav, bătrânul Eminovici la sfârşitul lui mai 1881 a mers la Bucureşti ca să-şi vadă feciorul şi să  consulte nişte doctori, pentru tratamente medicale. Acum îi cumpără lui Eminescu haine, un ceasornic de aur cu lanţ care l-a costat  40 de galbeni şi-i mai lasă şi o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
Membrii familiei s-au zbătut cât au putut să repare greşala cu vânzarera Ipoteştilor. Ei voiau să răscumpere moşia, după iniţiativa pornită de Eminescu. „Să mă însor- zicea el- ca să pot răscumpăra Ipoteştii sau să împrumut bani de la Hristu. Avans să dea bătrânul, oricât ne-ar cere. Restul să se ia de la creditul funciar. Dobânzile la credit şi ratele lunare să le plătesc eu.” Era un vis al lui, amestecat cu primele semne ale nebuniei. Când Mihai s-a îmbolnăvit în august 1883, bătrânul merge iar la Bucureşti să se întâlnească cu Mihai, dar poetul cu mintea rătăcită nu l-a mai cunoscut, lăsându-i lui Maiorescu toate grija materială şi morală pentru viitorul poetului. După trimiterea poetului la Oberdobling la Viena, Maiorescu îl înştiinţează pe Gheorghe Eminovici printr-o scrisoare de starea poetului. Dar bătrânul, împovărat de griji şi doborât de boală, moare pe 8 ianuarie 1884. Se ştie că în martie acelaşi an se împuşcă şi Nicolae, lăsând grija casei pe Henrieta, care venise de la Botoşani în aceste împrejurări tragice.
Momentul cel mai dramatic din ruinarea definitivă a Eminovicilor la Ipoteşti , l-a arătat Henrieta într-o scrisoare- răspuns către Titu Maiorescu care se mira de indiferenţa familiei la vestea îmbolnăvirii lui Mihai, necunoscând tragedia prin care trecea familia. „Sunt deja două luni trecute -zicea Henrieta-  de când au murit tatăl meu. La înmormântarea lui au fost de faţă şi fratele meu, locotenentul Matei, din Râm. Sărat; după înmormântare, în loc ca să facă fratele meu o catagrafie, el a început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său Niculai la sine, la 15 marţi. El au vândut toate vitele, la nr.27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, trei vagoane de popuşoi, făcând trei părţi adică: lui, Niculai şi lui Mihai, luând cu sine banii şi toate hârtiile de valoare, mai ales obligaţiile de 6000 fr. Şi biblioteca lui Neculai, de mare valoare, zicând că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şimai multe lucruri au făcut, care, deşi am o creştere de tot simplă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunse că el va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dânsul. Spre a vă încredinţa că vă scriu adevărul, o pot dovedi prin un înscris, ce au lăsat el însuşi, precum şi martori, mătuşile şi toţi casnicii în fine, satul întreg.
Deci eu vă rog din inimă şi suflet a vă adresa fratelui meu Matei, care este obligat a-l ţine, luându-i toată partea lui. Eu sunt singură şi pribeagă, deoarece în Ipoteşti au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta, pe lângă o mătuşă, la mănăstire…”
Acesta este calvarul prin care treceau Eminovicii. Matei şi-a luat partea leului şi a plecat. Henrieta nu a fost primită de mătuşa ei la Agafton. Un farmacist Ion Franck din Botoşani, s-a simţit obligat, ca naş al lui Gheorghe Eminovici, primind  suma de 5000 de franci ca împrumut, s-o ia pe Henrieta la Botoşani , aşezând-o într-o casă cu chirie. Din dobânda primită, Henrieta trebuia să-şi achite chiria şi hrana zilnică.
După plecarea Henrietei la Botoşani , gospodăria Eminovicilor a trecul pe la mai mulţi proprietari.
În 1887, dup ce Eminescu vine de la Mânăstirea Neamţului , dă pe la sora lui pe la Botoşani , rămânând aici o mare perioadă de timp, făcând apel la mila urbei pentru întreţinere, până îl va lua Veronica Micle la Bucureşti.
Pe 16 iunie 1889 moare şi Eminescu la Bucureşti , fără a avea pe nimeni la cap din familia lui. Apoi urmează sfârşitul Veronicăi Micle la Văratic pe 4 august 1889, otrăvită.
La 14 octombrie 1889 moare şi Henrieta la Botoşani de o congestie cerebrală, fiind asistată doar de Aglaia, sora ei mai mare. Matei a lipsit de la înmormântare. A avut o înmormântare săracă, cu un număr restrâns de rude şi prieteni. Sicriul ordinar cu corpul neînsufleţit a fost dus la cimitirul Eternitatea într-o birjă cu un cal. După moartea ei, Ion Păun Pincio a văzut într-o dimineaţă pe Strada Teatrului din Botoşani nişte obiecte scoase la licitaţie: „o canapea, vreo două sofe, niscaiva cărţi şi câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, care grăiau lumii de sărăcia, de mizeria” în care a trăit Henrieta Eminovici, sora poetului.
Singurii supravieţuitori ai poetului au rămas Aglaie Drogli, căsătorită între timp cu Gareiss von Dollitzsturm, Aglaia a fost al optulea copil, născută la Ipoteşti la 7 mai 1852, la doi ani după Eminescu, căsătorită întâi cu  Ioan Drogli, profesor, cel care i-a ruinat prin zestrea cerută, apoi cu un ofiţer austriac von Dollitzsturm, decedând la 30 iulie 1900
Matei Eminovici, căpitanul, care a murit la o vârstă destul de înaintată la 14 decembrie 1929 şi a fost înmormântat în cimitirul din Bistriţa- Năsăud. De altfel cele mai multe date despre poet le-am obţinut prin amintirile lui care au trecut la fiul său Victor Eminescu pe care l-am cunoscut personal prin 1953 la Şcoala Pedagogică din Câmpulung, când venea împreună cu eminescologul Augustin Z.N.Pop să ne povestească despre viaţa lui Eminescu.
Acesta a fost tragedia unei familii care a dat pe cel mai mare poet al nostru, Mihai Eminescu.
Înainte cu un an de momentul fatidic al căderii nervoase de la 28 iunie 1883, Eminescu îi scria bunului său prieten Zamfir Constantin Arbore,iredentist şi redactor la ziarul ”Românul”, despre această intimă dorinţă de a se călugări. ”Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la ”Românul”, eu de la ”Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”, îi scria poetul prietenului său în 1882.
 
 
 
În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.
Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”.  Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea ,,mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută”, ,,…capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”

Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Naţionalul” şi ,,Constituţionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, a Academiei Române, a societăţii ,, Tinerimea română”, a societăţii universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei şi la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”.
Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor”
 
De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea  Şerban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascalii lor.
În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator.
În timp ce convoiul mortuar  urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. .Ajunşi pe aleea înmormqntării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.
Studenţi  Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta rămaşiţele pământeşti ale poetului.
Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului.
Ca o ironie ă sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor:
T. Maiorescu……….100 lei;
Alexandru Djuvara…60 lei;
J. I. Socecu…………40 lei;
Teodor Rosetti……..60 lei;
Dr. Neagoe…………40 lei;
D. Cepescu…………20 lei;
Ioan Colţescu………20 lei;
Profesor Mândreanu 20 lei;
Dr. Mihaiu…………10 lei;
Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicaţia daca i-ă plătit .        Dr. C. Felix…………20 lei
Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu ( marele Kogălniceanu !) nu a  plătit!
,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase- Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”
 

La moartea lui Eminescu nu s-a făcut nicio fotografie, fiul lui Jiqvidi, participant la înmormântare, a făcut această ilustrată în peniţă.
 
În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn.
De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botoşani  şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti.  Îşi măritase fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole. Există şi o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru. Din păcate Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-ă închinat o poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!
Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe,
Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreună-
Noi visam eternitatea în durata unei clipe”
 
E posibil ca intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungarsă se fi suprapus cu boala lui, făcându-l nebun. Apoi injecţiile cu mercur erau metode empirice la acea dată în medicină. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români?Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică.
Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să  scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.
Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

Palatul Cantacuzino din Floreşti – Micul Trianon

Venind de la Brașov spre casă, unde fusesem împreună cu tânărul basarabean Dima Sîrghi din Chișinău, fiul meu Alexandru s-a arătat interesat să facem un scurt popas la Micul Trianon din Florești-Prahova, despre care știa că există, dar pe care nu-l văzuse încă. Aflat la mică distanță de DN1, în dreptul orasului Băicoi, am dat-o cotită spre dreapta și am ajuns la…ruinele Palatului Cantacuzino, supranumit Micul Trianon


Acest Palat a fost construit la Florești de boierul Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, pentru nepoata sa, Alice, fata celui de-al treilea fiu al său, Mihail G. Cantacuzino. Palatul a fost realizat de meșteri francezi, într-un stil eclectic francez, dominat de elemente rococo și neoclasice, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, care mai proiectase pentru același boier palatul aflat pe Calea Victoriei nr. 141, cunoscut sub denumirea de Palatul Cantacuzino din București, care adăpostește, în prezent, Muzeul Național „George Enescu”.


Proiectul arhitectului Ion Berindey se inspira din arhitectura palatului Micul Trianon, situat în grădina Palatului Versailles din Franța. Construcția, realizată în stilul "Mavros", a beneficiat de toate cuceririle tehnicii din epocă, inclusiv betonul armat, șina de cale ferată și granitul, folosite în premieră de Anghel Saligny la podul Regele Carol I de la Cernavodă.


 Palatul, cunoscut la început ca „Palatul Domniței“, avea la parter 15 încăperi, din care o mare sală de onoare de 70 mp. Construit din cărămidă și placat pe exterior cu travertin, palatul are la fațada principală o colonadă ce închide o terasă spre care răspund ușile.

 Palatul lui George Grigore Cantacuzino imită ca structură Micul Trianon, fiind construit pe 3 nivele inegale (demisol, parter și etaj), dar împrumută o parte din elementele fațadei de la Marele Trianon. Cele zece coloane neoclasice ce ritmează fațada palatului de la Florești sunt grupate în perechi, cu excepția extremelor, ca la Marele Trianon, care are însă șaisprezece coloane.


Pe fațada sudică a Palatului Cantacuzino, între cele două corpuri decroșate, deasupra intrării holului de onoare, la nivelul etajului unu, se află o splendidă sculptură în basorelief, reprezentand doi îngeri care poartă blazonul familiei. Remarcabile, prin desăvârșita lor frumusețe, sunt ancadramentele ferestrelor, sculptate în piatră de Albești, cu motive diferite pentru fiecare dintre cele trei nivele inegale ale palatului. Zidurile exterioare au peste un metru grosime iar fundația palatului și întregul demisol sunt realizate din piatră brută, ceea ce și explică păstrarea aproape intactă a primului nivel.

 

Pentru finisajele exterioare s-a folosit calcarul alb de Albești, material considerat la acea vreme ca fiind la fel de prețios ca marmura. Pentru a crea o ambianță armonioasă și elegantă, boierul Cantacuzino a plantat arbuști de esență rară în jurul palatului.

 În fața palatului a fost amenajată și o piscină, a cărei formă se poate distinge și în zilele noastre.

 Palatul – care nu a fost locuit niciodată - avea un sistem de încălzire centrală asemănător cu cel de la Castelul Peleș și mai multe săli de bal destinate oaspeților dornici de distracție.După modelul parcurilor franțuzești, în fața palatului se întindea un mare bazin cu apă, astăzi secat și mai multe terase care coborau în trepte spre lunca Prahovei. Din bazin, apa se scurgea într-un canal cu apă, care traversa tot parcul și poate fi urmărit și astăzi, deși secat, până la vărsarea în Prahova. Peste acest canal cu apă, se trecea peste mai multe podețe, dintre care unul, cel mai mare, se păstrează foarte bine și astăzi. În parc erau înălțate mai multe statui din piatră, ale căror fragmente se mai văd risipite prin iarbă. Tot în incinta parcului, la o mică distanță de palat, se află o altă construcție impunătoare, un imens castel de apă înalt de 30 metri, care seamănă izbitor cu Turnul Chindiei de la Târgoviște, pe care în mod sigur a vrut să îl imite.


 În urma primei vizite la palat, Maria Tescanu Rosetti, nora lui George Grigore Cantacuzino și soția lui George Enescu descrie astfel cadrul natural în care a fost construit palatul: "Adevărat paradis terestru, cu atât mai impresionant cu cât nici de pe calea ferată ce traverseaza câmpia între Florești și Băicoi, nici împrejurimile prăfuite ale proprietății, nici drumul desfundat care leagă gara de castel nu lăsau să se întrevadă ceva asemănător. Colorit bogat, armonios împărțit: straturi înflorite, catifeaua de un verde intens a pajistilor netede, carpeni rămuroși, tunși impecabil, tufe pline de flori mirositoare; bazine, fântâni arteziene dupa moda franceză, linia clasică a aleilor lungi, cu pietrișul fin bine netezit, care aminteau grădinile de la Versailles, înviorate de asfințitul soarelui de mijloc de august; pâlcuri de vile luminoase și de pavilioane vesele, împodobite cu capucine și mușcate (fiecare copil dispunea la Florești de locuința sa personală). 

Istoria, însă, consemnează și altfel de vizite. După primul război mondial, germanii au ”despuiat” palatul de table de cupru, furând de aici și sobele de teracotă. La rândul lor, după terminarea celui de-al II-lea război mondial, rușii, comuniștii și sătenii au furat tot ceea ce mai era de furat.

Deteriorarea palatului s-a mai datorat și cutremurelor din 1940 și 1977, atunci când coșurile de fum și o parte din zidurile interioare au fost culcate.

După naționalizarea din 1948, palatul și parcul întins pe aproape 160 ha au fost transformate într-o unitate de dresaj canin(!?!), iar din anul 1965 aici apare sanatoriul TBC.


Tristă istorie!


Ioan POPESCU, Ploieşti

N-am să înțeleg niciodată!

„România e patria noastră, a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie.” – Barbu Ștefănescu Delavrancea

 

   Vineri, 9 iunie 2017, a avut loc întâlnirea la vârf a celor doi președinți de state NATO, la Casa Albă din Washington DC, gazda fiind domnul Donald Trump și invitatul – domnul Klaus Iohannis, întâlnire ce poate fi calificată drept istorică. Șeful statului român s-a bucurat de atenție și de curtoazie din partea liderului singurei superputeri din zilele noastre. A fost primul șef de stat din regiune invitat la Casa Albă de către președintele Donald Trump, după instalarea în funcție, la data de 20 ianuarie 2017.


   Am așteptat „cu sufletul la gură” apariția președintelui nostru în peisaj, cuvântările celor doi președinți, precum și conferința de presă. Președintele român, prezentabil, degajat, și-a reprezentat cât se poate de onorabil națiunea, vorbind, cum s-a spus, „o engleză perfectă”, exprimându-se rar și clar, ambele cuvântări ale celor doi președinți fiind la fel de interesante. Cuvintele și zâmbetele au născut în noi sentimentul de mândrie și o siguranță a pătruns în inimile noastre, ceea ce ar fi trebuit să fi încercat fiecare individ care simte românește. Avem nevoie de prieteni, avem nevoie de aliați!


   Pe lângă atmosfera de noblețe a spiritelor, sigur că fiecare și-a exprimat punctele de vedere, urmărind interesele țării în mod diplomatic, cristalizând rezultatele obținute și având ca determinant central interesul național, dictat de ideologia politică, geografie, istorie, economie, diplomația fiind „arta de a conduce relații pentru câștig în lipsa conflictului”. Privită din această perspectivă, diplomația este principalul instrument al aplicării politicii externe într-o lume în care agresiunea este oricând posibilă și care este privită cu teamă și dizgrație de către oamenii civilizați și iubitori de pace ai planetei. Scopul diplomatului rămâne astfel mereu obținerea de rezultate pozitive pentru satisfacerea interesului național. Și interesele au fost clar exprimate și au primit răspunsuri clare mult așteptate. În fond România a cooperat loial cu NATO în principalele teatre de război: Afganistan, Irak, Siria, Kosovo, sacrificând inclusiv vieți omenești; România a alocat 2% din PIB pentru apărare și înțelege „pretențiile” președintelui Donald Trump pentru majorarea contribuțiilor celorlalte state NATO la bugetul alianței; România a fost de acord cu amplasarea scutului de la Deveselu, cu găzduirea unor comandamente importante ale NATO și cu manevre militare comune; România are o poziție geostrategică remarcabilă, cu ieșire la Marea Neagră; România are  potențial economic și infrastructură militară remarcabile. Președintele Klaus Iohannis a declarat: „România e foarte conștientă de faptul că suntem în est și că ne bazăm foarte mult pe parteneriatul cu dvs. pentru că nu putem să rezistăm acolo fără SUA, nu putem rezista acolo singuri. Cred că e în interesul dvs., dle președinte să aveți un partener puternic în UE. Legătura transatlantică stă la baza civilizației occidentale. NATO și UE nu trebuie să fie în concurență, ci trebuie să colaboreze, pentru a face și NATO și Europa mai puternice...”, contrazicând în felul acesta oficialii de prim rang din UE care au declarat ca Europa trebuie să-și poarte singură de grijă. A fost o declarație sinceră și curajoasă și a primit răspunsul dorit, cel așteptat din partea unui partener prețios, cel care s-a angajat în revigorarea NATO. România, așa cum s-au derulat declarațiile, va avea de câștigat pentru interesul său de securitate. Vizita a prilejuit o clarificare și în privința luptei anticorupție, asigurarea prieteniei dintre ambele state: „Aplaud curajul dvs., eforturile dvs. de a lupta împotriva corupției și de a proteja statului de drept. E nevoie să creăm un mediu în care comerțul să înflorească și cetățenii să prospere. Viitorul relațiilor dintre România și SUA e foarte luminos. Îmi doresc să întărim alianța noastră cu țara dvs. și legăturile dintre cele două popoare”. Cel mai important răspuns la declarația sinceră a președintelui nostru, aceea că nu putem singuri rezista în luptă, a fost asigurarea respectării articolului 5 din tratatul NATO care prevede ca fiecare stat al Alianței să ajute orice alt stat membru în cazul unui atac: „Angajez Statele Unite în privința articolului 5. Cu siguranță suntem acolo ca să protejăm”, a răspuns Trump. „Este unul dintre motivele pentru care doresc să ne asigurăm că avem o forță foarte, foarte puternică, plătind sumele necesare pentru a avea această forță”. Logic!


   A fost un triumf diplomatic al președintelui nostru. Au fost cuvinte care „ne-au mers la suflet”, cuvinte încurajatoare, mobilizatoare.

   Diplomatul, filozoful, politicianul român Dumitru Drăghicescu (1875-1945) în cartea sa „Din psihologia poporului roman”,  editată pentru prima dată în 1907, reeditată în 1995, în 2006 și 2007, este prima mare monografie a sufletului românesc, apărută la începutul veacului al XX-lea, într-o perioadă de tranziție destul de asemănătoare cu cea pe care o străbatem acum, este de părere autorul unor rânduri scrise despre carte. În ea se spune că răul cel mai mare, trădările și uneltirile cele mai mari le-au produs boierii acelor vremi, fapt care-l face pe autor să nu-i considere români. Interesele lor personale n-au coincis niciodată cu interesele țării – ca și acum. Avem și noi „boierii” noștri! Dintotdeauna Puterea, față de cei mulți – popor – a manifestat dispreț, și-a urmărit propriul interes, a complotat parșiv contra conducătorului, l-au trădat sau l-au ucis spre a-i lua locul. Iată cât de plastic prezenta un țăran ales deputat în 1848, relația dintre Putere și omul de rând: „Dacă ar fi putut  ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el și ar fi vândut țăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele și ar fi robit pe țărani cu întunericul, cu frigul și cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.”

  

N-am să înțeleg niciodată cum poate fi pângărit sufletul omului, cuvântul  „suflet” însemnând pentru român: „viață, spirit, animare, duh, temperament, fire, caracter, energie, vitejie, curaj, generozitate, pasiune, ardoare, inimă, sentiment, sensibilitate, entuziasm”, și cel mai important – sentimentul patriotic. „Oricare dintre sensurile menționate poate avea un corespondent în alte limbi, dar nu vom întâlni niciodată, specifică autorul, în nici o altă limbă, atâtea accepțiuni și atâtea sensuri reunite în jurul acestei noțiuni. Și aceasta fiindcă, pentru români, a respira, a trăi, a gândi, a acționa, a lupta, a suferi și a muri trec prin complexitatea incredibilă a ideii de suflet”.

Românul folosește un șir de expresii și de sentimente din care nu lipsește sufletul și care exprimă profunzimea simțirii și importanța acordată acestui termen. Autorul mai spune că din zorii existenței sale, civilizația românească a fost una idealistă, înclinată spre înțelegerea sufletului, a substanței sale spirituale, materia neputând exercita o prea mare atracție asupra românului. Dar vremurile s-au mai schimbat, așa cum am scris într-un poem: „M-am născut o singură dată,/ dar am murit de-atâtea ori…/ Aș vrea să mă mai nasc o dată,/ dar viețile nu se cumpără,/ nu se vând,/ când totul se cumpără,/ când totul se vinde.”


   Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) detalia alte trăsături fundamentale ale neamului român, faptul că, pe teritoriul nostru s-au întâlnit două moșteniri – cultura latină și Ortodoxia, și din ele s-a format un spirit de sinteză propriu nouă, deosebindu-ne de celelalte popoare occidentale sau răsăritene: „Noi nu suntem nici unilateral raționaliști ca latinii din Occident sau ca grecii, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice și africane, ci unim luciditatea rațională a latinității personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârșit și care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unității de comuniune pe care îl trăim”.

   Această combinație neașteptată de rațiune și luciditate este una dintre trăsăturile de bază ale românilor. Românul face totul cu judecată și claritate în gândire. Și cu iubire, fiindcă românul este bun și credincios. Atunci, de unde astăzi, acest spirit al răului printre comentatori, cărora li se asociază defecte ca: invidia, ura, orgoliul, egoismul, disprețul, întâlnite cândva doar la firile primitive, involuate spiritual, iar acum trecute la oamenii cultivați cât de cât? S-au cultivat, dar nu s-au educat!

 

 

   Unii au reținut numai ce au vrut, ceea ce i-a interesat, iar ceea ce a fost esențial și a interesat națiunea, adică perspectiva încurajatoare a relațiilor dintre România și Statele Unite „n-au auzit”, n-au înțeles, sau din invidie, ură, nu au vrut să înțeleagă.  

  

Americanii sunt pragmatici, afirma un jurnalist. Da, sunt!, fiindcă vremurile cer acest pragmatism. Ce am face acum fără el? În această idee, președintele Donald Trump i-a mulțumit președintelui Klaus Iohannis pentru decizia de a crește bugetul alocat apărării, subliniind că speră ca alți aliați NATO „să urmeze exemplul României”.

 

N-am să înțeleg niciodată cum persoanele dedicate culturii, care ar trebui să dăruiască o trăire aparte, să transmită o energie pozitivă de care cei mulți au nevoie, scriu defăimător cu privire la această înaltă întâlnire între cei doi șefi de stat – Dl. Donald Trup și dl. Klaus Iohannis. N-am să înțeleg niciodată invidia, egoismul, încrâncenarea, bârfa și lipsa de patriotism al indivizilor care fac politica țării noastre. Unde este rigoarea și bunul simț al unor jurnaliști, comentatori?


   Ce-o fi mai departe, om trăi și om vedea, dar să fim mulțumiți de acest pas atât de important făcut, de faptul că Președintele Donald Trump a fost deosebit de ospitalier, ne-a întins o mână nouă est-europenilor, afirmând prin aceasta nevoia Statelor Unite de parteneri externi – prieteni adevărați, într-un moment critic, când în altă parte a Europei bântuie un vânt periculos – ideea distrugerii punților trans-atlantice. Președintele nostru a exprimat clar și înțelept părerea sa, privind această parte a Europei.

 

 N-am să înțeleg niciodată cum unii nu pot aprecia distincția în ținută și discursul președintelui țării, cum nu pot rezona la cuvintele și tonul discursului, cum nu pot vedea alături de interesele expuse și întrevăzute, și acel sentiment de prietenie, de respect, acele mâini care s-au strâns în semn de prietenie între cele două țări. N-am să înțeleg niciodată!

 

Vavila Popovici - Carolina de Nord

Este Arghezi un poet obscur?

(Câteva note despre„Florile de mucigai”


de ION IONESCU-BUCOVU


Pe 21 mai 1880 s-a născut TUDOR ARGHEZI, prilej să ne amintim câteva cuvinte despre poezia lui.

Este Arghezi un poet obscur?- se întreba Șerban Cioculescu în „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” Climatul liricii argheziene rămâne îmbietor numai pentru un public restrâns. Spre deosebire de Eminescu care și-a pus sentimentele în poezie și a fost adulat încă de la începuturi, Arghezi pare să-și ascundă eul liric într-un con de penumbră, rămânând să fie descoperit de cititor. „Obscuritatea lui Arghezi decurge în primul rând din nerespectarea logicii formale.”(Șerban Cioculescu) . Adică fără a fi ilogic și irațional, el nu compune poema cu gradație logică, ci cu stări de conștiință succesive, cu ruperea punților de legătură dintre versuri.

Tudor Arghezi s-a format în ambianța simbolismului francez. Simbolul la el înfățișază cauza relativei obscurități. Exemplu poate fi poezia „Între două nopți”, o dramă metafizică, unde caută divinul prin săparea mai adâncă în odaie lui, care este cămara sufletului:

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.

Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Și mi-am săpat odaia departe, sub pământ.

Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă pe fereastră

Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.

Cât lumea-i era piscul și-n pisc plângea Isus.

Săpând, s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l,

Cu moaștele de piatră, fusese Însuși Tatăl.

Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,

Și în odaia goală din nou îmi fu urât.

Și al voit atunci să sui și-n pisc să fiu.

O ste era pe ceruri. În cer era târziu.

O altă cauză în receptarea poeziei argheziene este limba „neaoșă” El se afirmă stingher printre contemporani. Cuvinte ca „leat”, „duminicarea”, „dumicatul”, „gogoloi”, „drojdii”, „țărână”, „faguri”, „candelă”, ”besnă”, „lut”, „stei” etc. fac parte din arsenalul lingvistic folosit cu predilecție în poezie.

„Florile de mucigai” la care vom insista mai mult, ne relevă un registru liric al impresiilor din închisoare, care i-au inspirat poetului, deținut politic, o serie de poezii de o savoare aparte. Aici cuvintele servesc ca un element constitutiv al climatului corespunzător, alcătuit din drojdia societății.

Între „Psalmi” și „Flori de mucigai” vedem „sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densități deosebite, cerul și pământul”(G. Călinescu). Aici apare estetica urâtului, teză susținută de poet încă din „Testamentul” lui. Cu ”Florile de mucigai” Arghezi coboară în infern. Poeziile din acest ciclu dezvăluie o existență de coșmar, trădând înăbușirea libertății sub toate aspectele. Aici „bestializarea omului și mucenicia prin suferință”( Pompiliu Constantinescu) ne relevă scene dantești. „Florile de mucegai” s-au născut din „podoaba zidurilor întunecate și umede ale zidurilor” (O.Crohmălniceanu).

Poezia ce poartă și titlul ciclului „Flori de mucigai” este un fel de prolog ce stabilește legătura dintre poet și mesaj, el o consideră „fără an,/stihuri de groapă/De sete de apă/Și de foame de scrum”, scrisă cu unghia de la mâna stângă.

Detenția obligă la un șir lung de cauze dintre care cea mai suportabilă este nepăsarea față de soarta condamnaților. Patetismul din „Cuvinte potrivite” face loc sarcasmului poetului, sub al cărui ochi, strada bucureșteană, „rău famată”, și zidurile mucede ale Văcăreștilor, mustesc de culori aprinse, versurile dând senzația de autentic local și viață frustă. Aici ne apar tipologii diverse de oameni. O babă, gazdă de hoți, din „Pui de găi”, țiganca florăreasă, din pricina căreia taie sare la ocnă Năstase, osânditul, din „Tinca”, tâlharul cu figură de Adonys, din „Fătălăul”, spărgătorul pios din „Candori”, argintarul, fabricant de bani falși din „Lache”, milogul înzestrat cu har de vindecător din „Sfântul”, dezertorul mâncat de șobolani în beciul pușcăriei „Ion Ion”. Cina amară a deținuților din „Cina”, înregistrarea la morgă a decedaților din „Dimineața”, chinul recluziunii din „Streche”, judecățile asupra condiției umane din „Serenadă”, „Morții”, Generații”, „Ceasul de apoi”, acesta este universul tragic al „Florilor de mucegai”.

Convoiul hoților din „Cina”, predestinați morții, ne oferă o imagine terifiantă:

În frig și noroi

Trec hoții-n convoi câte doi

Cu lanțuri târâș la picioare,

Muncindu-se parcă-n mocirlă de sudoare.

 

„ O șchiopătare de vulturi căzuți din stele/

Prin oțățitul întuneric tare/

O răstignire fără cruci și fără schele/

O golgotă ștearsă, fără altare.”- iată imaginea lor în mișcare.

O altă imagine, parodică, a mizeriei găsim în ”Serenada”:

Fierăstraie și rindele

Rod în ciurciuvele

Pe la trei

Vin păduchii mititei

Pe la cinci

Ploșnițele cu opinci.

Șobolanul te miroase

Pe la șase

Gâlcile dacă ți-au copt

Doctorul vine la opt.

Dar nu râdeți, pare a spune poetul, trăgând apoi concluzia dureroasă:

Bezna rece, zidul rece

Mai muriră paisprezece.

Chiar și înmormântările sunt private de „legea” lor:

Ies morții…

Sub bolta cu clopot a porții,

Sânt zece la număr

Și, umăr la umăr,

Se duc câte doi, în cosciuge,

Fără mumă, fără popă, fără cruce.

Strict birocratic, ritualul înmormântării decurge într-o totală apatie:

Portarul în drum i-a oprit

Și-i numără-n boltă cu bățul.

Mort pare și calu-nlemnit

Și omul ce mânuie hățul.

Tot ce ține de evenimentul morții este operația scriptologică a înregistrării:

În colț un condei

Înseamnă cadavrul și-al unei femei.

Bălaie, subțire, ea-și ține deschis

Pe lespede, trupul, defunct paradis

Pe când își arată gândul hâd

Paznicii vii care râd.

În mediul hoților plutește un foc de lirism tainic, într-o atmosferă realistă. În narațiuni ca „Ucigă-l toaca” și „Pui de găi” urzesc și se destramă pseudodrame :

Tam, nisam în goană

Se ivio cucoană

Cucoană cu pălărie…

Arătare, stafie…

Avea pantofi și fuste veștejite

Și parc-ar fi avut și copite.

Venea din cimitir

Ca o momâie…

Ce să vezi? Putoarea cu brățară

Era muiere doar pe din-afară

Că pe sub poale

Avea, ca omul, de toate, și două pistoale.

Grație aceluiași magnetism poetic pe care-l exercită și ei, țiganii, sunt reconsiderați. Obârșia bulibașei, Regele Burtea, se pierde în abisul timpului și al universului:

El a venit cu șirul lui de care

Și armăsari din zarea cea mare.

Călătoria migratoare a șetrarilor parcă plutește în norii legendei. Convoaiele lor străbat timpul și spațiul ca în apocalipsă:

Cârduri, gloate, popoare

De piscuri s-au mișcat din spinări

Și-n picioare,

Ca niște uriași de piatră

Au ascultat câinii cum latră.

Lache, țiganul, se pricepe să facă dintr-un ban, doi, dintr-o materie iformă „icre de aur în linguri și pe cârlige” „Din copaie/ A tras cu mâna de-a dreptul/ O vâlvătaie/ Care i-a luminat fața și pieptul.”

Pensionarii temniței au firi contradictorii, un aliaj ciudat care unește frumusețea și oroarea din ființa lor. Trupurile lor murdare au o perfecție suavă, parfumată și de o natură fabuloasă. Fătălăul, Adonysul Văcăreștilor,(G. Călinescu) e un personaj mitic, ieșit din împreunarea unei femei „vioară, trestie sau căprioară” cu un „Strigoi de voievod”, ca împerecherea unei muritoare cu un zeu. El a fost zămislit dintr-un amestec de materii primordiale, frământate de o nălucă:

Cu vreo câteva tuleie

Mă, tu semeni a femeie

………………………

O fi fost mă-ta vioară

Trestie sau căprioară

Și-o fi prins în pântec plod

De strigoi și de voievod

Că din oamenii de rând

Nu te-ai zămislit nicicând.

Finalul:

Din atâta-mperechere și împreunare

Tu ai ieșit tâlhar de drumul mare.

Na! ține o țigare!

Tinca e proaspătă ca florile din coșul de la șold. „Făptura” ei „împărătească” e de o frumusețe frustă, sălbatecă, cu „ carnea de abanos” și „sânul ca mura”.

„Florile de mucigai” sunt compuse cu o artă savantă și populară, dintr-o strălucitoare sinteză de pitoresc și tragic, străbătute de un fior liric inconfundabil.

Arghezi își prezintă modelele cu gesturile și limbajul adecvate. Găsim la el violențe lexicale, formule argotice, cuvinte mustoase, uneori deșănțate. Versul liber, fără încorsetări, de o oralitate spontană, ne dă un aer de autenticitate.

Bibliografie:

George Călinescu- Istoria literaturii române

Dumitru Micu-Opera lui tudor Arghezi

Șerban Cioculescu-Argheziana, 1985, Editura E.minescu

Constantin Codreanu- deputat in Parlamentul României:

Declaraţie politică: "Ajutorul acordat Chișinăului trebuie condiționat de protejarea și cinstirea mormintelor românești de război de la răsărit de Prut"

1. Activitatea de protejare a mormintelor şi operelor comemorative de război româneşti din Republica Moldova se desfăşoară în baza Acordului dintre București și Chișinău, din 3 martie 2012, privind regimul juridic al mormintelor de război românești dintre Prut și Nistru.

2. Geografia localităților din Basarabia în care ostașii români își dorm somnul de veci în cimitire ale eroilor este amplă: Chișinău, Țiganca, Iepureni, Cania, Micleușeni, Soroca, Tighina, Feștelița, Răciula, Nemțeni, Fălești, Novaci, Neculăieuca, Sociteni, Slobozia-Horodiște, Vărzărești. În alte zeci de localități basarabene există morminte separate ale eroilor români sau sectoare cu morminte ale lor în cimitirele comunale. Multe dintre aceste locuri încă nu se află în evidența autorităților competente ale statului român. În diverse locuri există sau au fost restabilite monumente în cinstea eroilor români din Primul și al Doilea Război Mondial, ca însemne comemorative: Carahasani, cota 100 de pe Dealul Iepurenilor, Taraclia și Vărvăreuca.

3. Voi semnala două probleme:
1) În timp ce toate cimitirele militarilor sovietici din România sunt protejate, Cimitirul Eroilor „General Dragalina” din Tighina, în care au fost înhumați 159 de militari români din Primul Război Mondial și 338 din cel de-al Doilea Război Mondial, a căzut, în 2007, victimă lamei buldozerelor rusești din Transnistria, pe locul lui fiind amenajat un memorial militar sovietic. Doar 33 de cruci de căpătâi din 497 nu au fost aruncate la gunoi (in foto: Cimitirul din Tighina - la inaugurare si ceea ce a mai ramas din el, după interventia eliberatorilor sovietici).
2) O altă durere este Cimitirul Eroilor din Chișinău, amenajat pentru adăpostirea osemintelor a 431 de militari români, a 343 ruși, austrieci, cehi, francezi și polonezi din Primul Război Mondial și a 96 de eroi români din cel de-al Doilea Război Mondial. În 1959 cimitirul și capela-osuar au fost demolate. Primăria municipiului Chișinău a vândut, în 2007, terenul cimitirului, în pofida interdicției cuprinse în acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte.

4. Aceste situații nu pot fi tolerate. Din păcate, niciun protest oficial nu a fost formulat de Guvernul nostru pe marginea lor.

5. Joi voi fi la Țiganca, pentru a aduce un omagiu ostașilor români căzuți pe câmpurile de luptă pentru apărarea granițelor țării, pentru unitatea, libertatea și demnitatea poporului român. Sper că sunt în asentimentul dumneavoastră când cer ca România să ia atitudine și să condiționeze orice ajutor acordat Chișinăului de respectarea drepturilor românilor, a istoriei noastre comune și de protejarea și cinstirea cupă cuviință a mormintelor soldaților români de la răsărit de Prut.

Glorie eternă eroilor neamului!


Ioan POPESCU

 

Notă: Constantin Codreanu este un tânăr basarabean de 35 de ani, fost lider al Platformei civice Actiunea 2012, actualmente președinte al Blocului Unității Naționale și deputat in Parlamentul României.


 

 

NEVOIA DE DIALOG ȘI DE TOLERANȚĂ

Toleranța este celălalt nume al libertății.” – Mahatma Gandi



  Oamenii comunică între ei, fac schimb de idei, încearcă să se înțeleagă, să creeze acea armonie mult dorită. Dar pentru aceasta trebuie să asculte multe păreri, afirmații, uneori contraziceri, toate făcute cu scopul ajungerii la înțelegere. Dialogăm ca atare, înțelegând prin aceasta modul de expunere a ideilor, în numele propriu sau al unei comunități mai mici sau mai mari. Trăind într-o societate nevrotică, nu mai dialogăm în sens socratic – ca pe vremuri – , meditativ, reflexiv, acordând interes și atenție spuselor celuilalt, ci luptăm să avem noi dreptate, neglijând total sau parțial ideile celuilalt. Suntem martorii sau exponenții defulărilor de tot felul, considerându-se deținătorii adevărului absolut și obstrucționând în acest mod dialogul. Se instituie, de multe ori, un dialog al surzilor. Puțini sunt cei care recunosc necesitatea dialogului social cu un comportament respectabil, păstrând cu strictețe principiile generale care guvernează dialogul. Cel care îmbracă veșmântul obștesc se impune să uite de propria lui persoană și să ia în considerare pe ceilalți, pe care îi reprezintă și în numele cărora vorbește. Cel învestit să poarte dialogul, se impune să fie pătruns de idealul în care crede și să aibă puterea de a stârni interesul partenerului de discuție pentru convingerile sale. În același timp el trebuie să fie însoțit de o ținută morală și sufletească înaltă. Partenerul de dialog se impune să fie conciliant și răbdător, dar și exigent. Cel ce rabdă nu poate fi înfrânt cu ușurință, dimpotrivă, victoria se dovedește a fi, de multe ori, de partea lui. În același timp putem învăța în timpul dialogului, chiar și din incisivitatea partenerului, fără ca ea să treacă în necuviință, așa cum se întâmplă de multe ori, în viața social-politică din țara noastră, dar și în multe alte țări. La rândul ei, necuviința exacerbată naște teamă, neliniște, agitație, răbufnire din partea celuilalt/celorlalți și uneori se răsfrânge asupra unor segmente ale populației. Abordând problematica incisivității într-un dialog, se crede că nu este necesar să se răspundă în același mod, deși trebuie spus că nici bunul simț exagerat nu dă rezultate. A fi și puțin „fanatic” în susținerea unei idei de adevăr și dreptate bine argumentate, se crede că poate fi binevenită. Este preferabil să spunem adevărul așa cum este el, decât să se mintă. Multe adevăruri se spun chiar și în glumă și pot avea același efect.

   Asistăm în prezent la prea multe tactici de acuzare în dialogurile purtate, ceea ce pune pe adversari în postura de a fi mereu într-o poziție de apărare. Astfel, într-un dialog se poate descoperi vanitatea și ambiția unui partener. Cel care are menirea să reprezinte un partid, de exemplu, în relațiile cu alte partide, sau un conducător de țară în relație cu alți conducători, trebuie să fie înzestrat cu temperament echilibrat și puternic, pătruns de o vocație autentică a demnității permanente și a lucidității. Desigur, într-un dialog se pot face și concesii de moment sau chiar pe termen lung. Orice concesie însă, trebuie să fie în deplină concordanță cu conștiința, pentru ca mai târziu să nu fie dăunătoare. De aceea, compromisul trebuie dublat de prudență, căci, de multe ori „graba strică treaba”, ca și mânia, fiindcă „omul la mânie poate cădea-n nebunie”, ele fiind contrare unui dialog autentic și eficient. Practica a demonstrat că avem datoria să fim mereu prudenți în orice act.

   Ca ideal și misiune, sintetizând cele arătate, dialogul trebuie să aibă atracție și valoare cu totul aparte, atribuindu-i-se și alte însușiri cum ar fi: cultură generală aleasă, politețe, abordare metodică a chestiunilor invocate, puterea judecății limpezi, flexibilitate asociată cu consecvență, putere de adaptare, tact, temperament, stăpânire de sine, rezistență fizică și, nu în ultimul rând, respect. Să nu uităm că în orice relație respectul și încrederea reciprocă sunt o sursă a succesului. Comportamentele recente ale unor politicieni sunt exemple în acest sens. Mai sunt însă și alte comportamente care bulversează oamenii prin inconsecvență, minciună, viclenie sau/și totala lipsă de viziune. Miza succesului este abordarea unui dialog într-o manieră civilizată, reală și constructivă în fața noilor probleme cu care se confruntă societatea și statele în care trăim.

   Toleranța înseamnă să îi respecți pe ceilalți și să înveți de la ei. Presupune deschidere, empatie. Interesant și foarte verosimil este faptul că oamenii care călătoresc mult, învață să fie toleranți, aceasta explicându-se prin variația locurilor vizitate, întâlnirea cu oameni diferiți și obiceiuri diferite. Începi să înțelegi comportamentul celorlalți, să crezi că ei pot avea dreptate în ceea ce susțin sau în modul în care se manifestă, compari, cântărești și ajungi să accepți alteritatea, fiindcă toleranța reprezintă armonia în diferențe, cuvântul toleranță provenind din latinescul tolerare care înseamnă a suporta. O persoană tolerantă acceptă diversitatea și nu are idei preconcepute despre ceilalți pe baza diferențelor de religie, rasă, gen, preferințe de orice tip. Dacă trăim în armonie cu ceilalți și căutăm soluții în loc să iscăm conflicte, putem să ne concentrăm mai mult pe elementele comune decât pe diferențe. Toleranța înseamnă și flexibilitate, adică să-i accepți cu ușurință pe cei din jur, cu dreptul lor de a fi așa cum își doresc. Promovarea toleranței și modelarea atitudinilor față de diferite opinii, se învață în cadrul familiei, în școli și la locul de muncă, folosind mijloace de informare în masă, favorizând dialogul și dezbaterile libere, deschise. Este posibil ca o persoană să fie în dezacord cu părerile tale, dar în același timp să le respecte. A nu fi în acord cu cineva nu înseamnă să fii intolerant, nu te obligă nimeni să accepți un comportament deplasat, dar înseamnă că toată lumea merită să fie tratată cu respect, respectul putându-se propaga în valuri. Este necesar a gândi rațional înainte de a vorbi, a fii binevoitor și răbdător ascultând ce are de spus cineva înainte să reacționezi, a încerca un punct de vedere comun, un interes comun. Astfel se va merge pe val, se va putea ajunge pe creasta valului, cu mic consum de energie și în mod folositor, și nu contra valului, când poți ajunge la pierderea puterii și chiar la înec.

   Biblia nu ne vorbește de toleranță, dar ne vorbește de dragoste, și dragostea înseamnă îngăduință, respect și considerație pe care trebuie să le ai față de cel de lângă tine, despre renunțarea la egoism, la păcate, acele negații ale virtuților care nu plac Divinității.   

   Noțiunea de toleranță a apărut de abia în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură cu gândirea umanistă, întruchipată în mai multe personalități, precum cea a poetului, romancierului, filozofului Voltaire (1694-1778) care definea toleranța ca apanaj al umanității, spunând că toți suntem caracterizați de slăbiciuni și erori, și trebuie sa ne iertăm reciproc. Aceasta ar fi cea dintâi lege a naturii, a conviețuirii mai susținea alt filozof. Adevărat text al iluminismului, „Tratat despre toleranță” al lui Voltaire este o pledoarie  împotriva persecuțiilor religioase, fenomen extrem de răspândit în Europa occidentală vreme de secole. Voltaire a militat în favoarea drepturilor civile, a libertăților și toleranței universale, condamnând totodată tirania superstiției și recomandând „rațiunea”. El a fost și un bun cunoscător al Bibliei și al literaturii patristice, aceste cunoștințe fiindu-i pârghiile de care s-a servit pentru a-și ilustra ideile cu argumente greu de combătut. Filosoful iluminist pleda pentru toleranță față de semeni, indiferent de credința lor religioasă, fiind esențială pentru o societate umanizată și progresistă. „Oare când vom începe să aplicăm adevăratele principii ale umanității?” întreba Voltaire în această lucrare.

   De asemeni scriitorul, filozoful german Gotthold Lessing (1729-1781) a pledat și el pentru toleranța față de alte religii ale lumii, apărând în acest mod, libertatea religioasă; Alfred Fouillée (1838-1912) considera că evoluția nu poate fi obținută fără psihic, adică sentimentul, dorința, gândirea în libertate, că libertatea nu poate fi câștigată decât progresiv și nu poate fi concepută izolat, ființa perfectă în sine fiind aceea care este bună pentru ceilalți, oamenii trebuind să lucreze împreună pentru „triumful bunătății morale”.

   Adevărata toleranță, în spirit umanist, înseamnă însă mai mult decât o simplă „suportare”, ea presupune respectul opiniei contrare și este strâns legată de libertatea persoanei. Prin toleranță se respectă deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire și puncte de vedere, alte stiluri și moduri de viață. Necesitatea spiritului de toleranță este valabilă în politică, dar depășește și acest domeniu.

   Înainte de apariția noțiunii de toleranță, se vorbea despre „bunul simț” ca fiind cel ce făcea de multe ori regulile, atunci când părerile erau contradictorii. Părintele, scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989) amintea că Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului și al bunului simț, iar „pe cărările sofisticate au mers ereziile”. Toleranța e parte a conținutului interior sufletesc pe care unii îl au, alții au nevoie să-l aibă. Lipsa toleranței înseamnă egoism, iar egoismul este sursa răului în această lume. Trist este să constatăm că el sporește o dată cu civilizația ce pare să-l stimuleze și să-l întrețină. Egoismul va descrește, afirmă unii, doar atunci când viața morală va predomina asupra vieții materiale. Când se va înțelege că egoismul este cauza care naște orgoliul, ambiția, lăcomia, invidia, ura, gelozia, comportamente care rănesc puternic și produc tulburări în relațiile sociale, provocând permanente disensiuni, distrugând încrederea, făcând din prieten un adversar, atunci și numai atunci se va înțelege că acest viciu este incompatibil cu fericirea, cu siguranța propriei noastre vieți.

   Toleranța trebuie practicată de către indivizi, grupuri și state, ea fiind virtutea care contribuie la înlocuirea învrăjbirii cu pacea, lumina și armonia. A fi tolerant înseamnă a fi îngăduitor, indulgent, iertător. Unii dintre semenii noștri sunt hărăziți cu această trăsătură, alții o dobândesc prin educație, iar alții nu vor să dobândească, determinând tot felul de neliniști pe Pământ.

   S-a pus întrebarea care sunt limitele toleranței și răspunsul a fost: Acceptarea diferențelor nu înseamnă renunțarea la opiniile și convingerile noastre, ci presupune exprimarea acestora în așa fel încât să nu fie încălcat dreptul celorlalți de a-și exprima opiniile și convingerile. Pe de altă parte nu putem accepta în numele toleranței abateri de la valorile morale sau încălcarea demnității umane; nu putem fi indulgenți, și din exces de toleranță să acceptăm distrugerea unor bunuri sau furtul, pentru că ar fi vorba de persoane cu un alt mod de viață și atunci suntem nevoiți să luăm măsuri. Și ne întrebăm: Ce fel de măsuri?

   În data de 22 mai 2017, în orașul cosmopolit Manchester din Anglia, oraș în care, se cunoaște, toleranța este la cote maxime existând respectul pentru celălalt/ceilalți, s-a produs un atac barbar de către un tânăr născut în Manchester, în 1994, într-o familie de refugiați libieni, pe nume Salman Abedi, acesta fiind ghidat de islamism – doctrina politică ce se folosește de religia islam pentru a propovădui intoleranța. Au murit și au fost răniți copii și tineri. A fost cel mai sângeros atac terorist după cel din 2005 din metroul londonez, când au murit 52 de persoane, iar acum 22 de persoane au fost omorâte și 119 rănite. Răul a pătruns în inima acelui tânăr umilindu-l, fiindcă așa cum spune filozoful Gabriel Liiceanu în cartea „Despre limită”: „Umilința este un hotar impus” pe care tânărul l-a acceptat, și în loc să-și hotărască el un ideal frumos pentru viață, alții au hotărât pentru el actul criminal de intoleranță, un adevărat „atentat la libertate”.    

   Cu toată durerea produsă atâtor familii, cei care au analizat intenția și fapta teroristului, spun că important ar fi să nu se dorească răzbunarea, ca în sufletele oamenilor să precumpănească aceleași valori în care s-a crezut și până acum, și aceasta pentru că teroriștii știu că unii occidentali îi confundă cu întreaga lume musulmană și „ prin aceasta ISIS urmărește provocarea unei reacții generale anti-islam, care să ducă la un război”. Este ura, setea lor de violență, de sânge, din lipsă de respect față de credințele și obiceiurile celorlalți, față de civilizația dobândită cu atâta efort. „Este o formă de război psihologic, dus cu armele terorismului, pentru care  trebuie avut răbdare și tact”, apreciază un important analist politic militar. Dar despre limita răbdării, ne spune cineva, ceva?

   Intoleranța se face simțită tot mai puternic la nivel mondial, fiind alimentată de prejudecăți rasiale și etnice, de naționalism și de extremism religios. Biblia ne spune că Isus Hristos a observat intoleranța: „Iudeii și samaritenii se urau cu înverșunare” (Ioan 4-9); „Femeile erau considerate inferioare bărbaților și tratate în consecință, iar conducătorii religioși îi disprețuiau pe oamenii de rând” (Ioan 7-49). Isus era bun, răbdător și tolerant, deoarece el venise nu ca să-i judece pe oameni, ci să-i vindece din punct de vedere spiritual, într-un moment al degradării vieții. „Iubirea a fost principala sa forță motivațională” (Ioan 3-17; 13-34). Nu ura, ci iubirea stă la baza toleranței: „Mai presus de toate, să aveți o iubire profundă unii față de alții, căci iubirea acoperă o mulțime de păcate” (1 Petru 4-8).

   Și totuși, din punct de vedere rațional, conform Bibliei, toleranța trebuie să aibă limite. Deși a fost un model de toleranță, Isus nu a tolerat indecența, ipocrizia și alte forme de răutate. Mai mult, el le-a condamnat cu curaj, afirmând: „Cine practică lucruri rele urăște lumina…”(Ioan 3-20). 

   În prezent, majoritatea țărilor încearcă să facă tot posibilul pentru a se menține ordinea, pacea. Ca urmare, se stabilesc limite rezonabile în ce privește comportamentul cetățenilor, prin legi. Responsabilitatea Statelor este de a încuraja respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți oamenii, fără deosebire de rasă, sex, limbă, origine națională, religie și de a combate intoleranța. Este necesar a se lua toate măsurile necesare pentru promovarea toleranței în societatea noastră, toleranța nefiind numai un principiu, dar și o condiție necesară progresului economic și social al tuturor națiunilor.

   Și închei cu cuvintele marelui scriitor francez Victor Hugo: ,,Toleranța este singura flacără care poate lumina înăuntrul unui suflet mare. Toleranța stă în fruntea tuturor celorlalte virtuți”. Vor învăța cândva aceste suflete ale tinerilor vânduți diavolului, prețul dragostei, al toleranței și al vieții dăruite de Dumnezeu?

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

„OUT OF EUROPE / DINCOLO DE EUROPA”, UN SPECTACULOS JURNAL DE CĂLĂTORIE ILUSTRAT,

SEMNAT DE DAN MIHAI ȘTEFĂNESCU


„Out of Europe / Dincolo de Europa”, Editura „Din condei”, București, 2015, 260 pagini – Reportaje conferenturistice ilustrate ale unor călătorii efectuate de Dan Mihai Ștefănescu, între 1988 și 2015, în 15 țări din afara Europei: Africa de Sud, Australia, Brazilia, China, Coreea de Sud, Egipt, India, Israel, Japonia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, S.U.A., Taiwan și Tunisia. 

  

Dacă până în 1989 românii știau prea puțin sau deloc despre ce înseamnă să călătorești în străinătate, odată cu căderea regimului comunist de la București a devenit posibilă cunoașterea acelui spațiu interzis, aflat dincolo de hotarele țării. Așa se face că locuitori ai plaiurilor mioritice au ajuns să străbată întregul mapamond, să culeagă impresii de pe toate meridianele și să contribuie activ la promovarea imaginii țării noastre în lume. Unul dintre aceștia este și Dan Mihai Ștefănescu, autorul volumului „Out of Europe / Dincolo de Europa”, care conține, așa cum afirmă scriitorul însuși, „însemnări minuțioase”, înmănuncheate într-un adevărat „caleidoscop geografic și cultural”. „Încerc să aduc un suflu nou, neobișnuit, atât pentru umaniști, cât și pentru realiști… Sunt atâtea lucruri frumoase de văzut în lume”, spune acesta în deschiderea cărții. 

 

Cercetător științific laureat cu Premiul Academiei Române (Tensometria Mărimilor Mecanice, 1991) și specialist recunoscut la nivel mondial (Springer Handbook of Force Transducers, 2011), Dr. Dan Mihai Ștefănescu construiește și reconstruiește în cartea sa, riguros și perseverent, dintr-o perspectivă obiectivă, texte bogate în informații și înglobând imagini spectaculoase. Dovedind spirit de observație de jurnalist, pe alocuri ironic, scriitorul reușește să reinventeze notele de călătorie, realizând o combinație inedită de jurnal intim și ghid de călătorie universal. Participant la reuniuni științifice ale IMEKO (International Measurement Confederation) în calitate de reprezentant oficial al României, dar şi de autor, a avut oportunitatea să intre în contact cu medii culturale mult diferite de ale țării noastre. Acest lucru i-a permis să culeagă o multitudine de impresii, inedite pentru cititorii români. Inspirat ilustrat cu imagini surprinse la fața locului, jurnalul de călătorie „Out of Europe / Dincolo de Europa” ne încântă prin prospețime, ingeniozitate, originalitate și umor. Discursul natural conferă o notă specifică de autenticitate, ce îndeamnă la o lectură atentă a minunatelor experiențe pe care le-a trăit autorul în diverse tărâmuri exotice din Asia, America, Africa și Oceania. 

 

Îngemănând talentul de scriitor cu rigoarea cercetătorului științific, Dr. Dan Mihai Ștefănescu ne propune în cartea sa modele și fapte unice, reproducând cu maximă fidelitate experiențe aflate la confluența dintre estetic și extraestetic (aspecte sociale, politice, morale). Oprind clipa, scriitorul ne introduce într-o lume mirifică, plină de suspans, ce se cere descoperită prin explorarea atentă a filelor de jurnal pe care ni l-a încredințat, consemnând atent și minuțios specificul locurilor explorate în numeroasele sale călătorii. Spirit multidisciplinar, autorul culege informații ce se referă deopotrivă la istorie, geografie, religie și economie, domenii pe care le prezintă cu abilitate și ușurință. Înzestrat în același timp și cu gândire practică, reușește să educe prin reportajele sale conferenturistice, să pună în valoare ambianța locurilor pe care le-a străbătut, oferindu-i astfel, cititorului, posibilitatea de a lua parte la spectacolul lumii și al vieții, așa cum curge el la mii de kilometri depărtare de Europa și, implicit, de România. Iată, spre exemplificare, câteva impresii din China: „Revăd canalele, în lungul cărora ‘răsar’ așezări din povești, cu ‘arhitectură’ arhaică… O viață simplă și liniștită, în care pescuitul este o ocupație solitară și naturistă. Cu 15 yuani am cumpărat o acuarelă portocalie (obsesia mea olandeză)...” Sau, prin descrierea gheișelor din Kyoto cu naturalețe și empatie, autorul lasă impresia de continuator modern al romanului lui Pierre Loti „Doamna Crizantema”. Particularizările se îmbogățesc în acest mod prin nuanțe, dând senzația de armonie. De altfel, în Out of Europe / Dincolo de Europa”, materialul folosit de autor prinde formă și culoare tocmai datorită modului în care este lucrat, transformat, preschimbat din imagine culeasă la fața locului, în mișcare, în comunicare. Pentru scriitor, interferența dintre frumos și bine, dintre estetic și etic, dintre artistic și științific este o necesitate, care este rezolvată ingenios, cu sensibilitate și stil. 

 

Echilibrul interior, măsura, dar și deschiderea la nou sunt definitorii pentru Dan Mihai Ștefănescu, toate acestea culminând într-o sinteză de impresii și reacții afective, captivante pentru cititorii de pretutindeni. Îmbinând satisfacția călătoriilor cu programul științific, autorul scrie sub forma unei mărturii la persoana întâi, având ca elemente definitorii simplitatea și firescul. Coloratura optimistă a cărții, pitorescul imaginilor, exuberanța și verva narațiunii reprezintă amprenta specifică a autorului. Obiceiurile, concepțiile din acele părți ale lumii vizitate de scriitor, dar și descrierile, care sugerează coloritul și climatul local, portretele ,detaliile, așa cum sunt ele prezentate, reconstituie și pun în lumină un întreg univers, viața în sine, așa cum se desfășoară ea departe de cadrul mioritic. O descriere de natură amintește de romantismul lui Heinrich Heine în „Icoane de călătorie”: „Mă bucur de farmecul mediteraneean: soarele lenevos din martie, briza ușoară, nisipul fin și cerul albastru din ilustratele italiene.” 

 

Monumentală ca viziune, cartea ar putea avea subtitlul „Cum arată lumea văzută de un român deloc sărac cu duhul”. Scriitorul are capacitatea de a sumariza narativ și descriptiv elementele definitorii ale culturii în mijlocul căreia se află la un moment dat. De pildă, „experiența asiatică este extrem de complexă și te obligă la tactici adecvate; pe fondul unei rezistențe (și răbdări) deosebite trebuie să-ți rafinezi inteligența de felină.” Unificat și consolidat prin ceea ce Tudor Vianu, in „Arta prozatorilor români”, numește „funcția socială și estetică a artei”, jurnalul de călătorie semnat de Dan Mihai Ștefănescu ne prezintă într-un mod inedit, pozitiv și hâtru, din care răzbate și iubirea de oameni, imaginea coexistenței umane, exprimată într-un singur cuvânt: „internaționalizare”. Concret, autorul ține să precizeze: „Internaționalizarea la nivel omenesc este cel mai frumos reflectată de portretul Narei – nu este vorba de vechea capitală japoneză, ci de colega mea de la Metrologia din Mongolia, una dintre cele mai vechi țări comuniste”. „Configurația internațională” în care evoluează autorul reportajelor conferenturisitice ilustrate conturează și așază reperele spațiale și temporale ale lucrării și reprezintă, totodată, liantul și factorul de echilibru, aceasta în condițiile în care își dă seama că stă în puterea sa să caute mereu și mereu alte locuri, ajungând astfel la noi vise împlinite. „Se zice că fiecare are o Americă a lui, așa încât nu mă sfiesc să vă prezint o viziune proprie”, iată o posibilă definiție a lumii, așa cum ne-o înfățișează scriitorul în „Out of Europe / Dincolo de Europa”. 

 

Intensitatea relatării dă senzația unei continue forțe de regenerare, iar stările, emoțiile și trăirile sufletești prin care trece cel ce a scris sunt simbolic și spontan transpuse în această declarație: „Îmi dau seama că am jucat într-un palpitant film de aventuri, păstrând și rolul de martor ocular și cultivând atributul de scriitor în cel mai propriu sens al cuvântului: cel care scrie, desigur in beneficiul tuturor.” Pulsația vieții, misterul și frumosul, simfonia emoțiilor descrise de Dan Mihai Ștefănescu vibrează armonios de la un capăt la altul al volumului care îi poartă semnătura. O adevărată sinteză de confluențe literare și științifice, cartea sa prezintă lumea văzută de un român luminat, deschis la nou, a cărui expresie creatoare își găsește împlinirea în acest spectaculos jurnal de călătorie. 

 

Corina Diamanta Lupu 

București 

9 mai 2017 


”Podul de Flori” din 6 Mai 1990,

 doar o amintire…

Ioan POPESCU


S-au împlinit 27 de ani de la acțiunea „Podul de Flori”. Ziua de 6 Mai 1990 a fost ziua în care cortina de fier dintre URSS şi România a căzut, iar românii de pe ambele maluri ale Prutului, despărțiți timp de 50 de ani, s-au reîntâlnit. În mod simbolic, Prutul lacrimilor noastre a fost acoperit cu flori și…speranțe în reîntrgire.

 

Primul „Pod de flori” peste Prut a fost organizat la inițiativa Asociației culturale București-Chișinău și Frontul Popular din Moldova, pe 6 mai 1990, dată la care peste un milion de români din dreapta râului au putut trece frontiera către RSSMoldovenească, aflată în componența Moscovei, fără paşaport şi fără viză, prin opt puncte de trecere.


Pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. Podul semnifica frăţia, dorinţa de apropiere, istoria comună a celor două ţări. Această primă deschidere a graniţelor dintre România şi Republica Moldova s-a materializat în mii de flori aruncate în apa Prutului de pe ambele maluri, inclusiv cu o baie comună în apa râului, unde s-a cântat și dansat Hora Unirii.


În ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, locuitorilor din România li s-a permis să treacă Prutul fără pașaport și viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești și Fălciu-Țiganca, pe unde eu, împreună cu Mircea Cosma și fiica sa, alături de Radu Ștefan Oprea (vezi foto), am traversat Prutul.

Al doilea „Pod de flori” a avut loc la 16 iunie 1991, ocazie cu care deja cetăţenii moldoveni au putut intra în România fără acte. Chiar dacă scopul reîntregirii nu a fost atins atunci, momentul „Podul de flori” a reactivat multor oameni conştiinţa faptului că indiferent de ce parte a Prutului trăiesc, ei aparţin unui singur neam.

Memorabilă rămâne mărturisirea regretatului poet basarabean Grigore Vieru: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu o viață întreagă am visat să trec Prutul”

 

 


   Despre Normalitate

„Ce ne trebuie sunt câțiva nebuni; uitați-vă și voi unde ne-au dus cei normali”Confucius

   În zilele de astăzi gândurile multor oameni sunt îndreptate parțial spre politică – știința și practica de guvernare a unui stat – , la orientarea, acțiunea propriu-zisă a partidelor care dețin dreptul de conducere a statului și care transpun în practică programul de acțiune propriu. Pentru o schimbare, desigur este necesară o conștiință politică structurată superior, prezentată ca o concepție politică unitară ce convertește ideile concepției privitoare la stările de fapt în norme generale de acțiune. Oamenii sunt interesați de tot ce se întâmplă, unii înțeleg, aprobă sau dezaprobă, alții nu înțeleg și renunță a se mai interesa, ca și cum ar pleca de lângă patul unui bolnav, neștiind ce se va întâmpla cu el, zicându-și: fie ce-o fi! Nu este bine, fiindcă o schimbare îi va afecta pe toți.

   Un om politic sau politician este o persoană cu un rol important în activitatea politică. Grecii antici spuneau că „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii”. Cu alte cuvinte conducătorilor care au idei pentru anumite legi care indică o nouă direcție în care trebuie să meargă societatea, chiar înțelepți fiind, li se cere respect pentru înțelepciune, să asculte părerile celorlalți oameni înțelepți, fiindcă întotdeauna se va găsi unul sau unii, mai înțelepți decât conducătorul aflat la putere.

   În „Banchetul și alte dialoguri” Platon spune că după ce un atenian se bucură de drepturile lui de cetățean, ia cunoștință de legile țării și are libertatea să plece unde vrea, dacă legile nu-i sunt pe plac: „… poate cuiva să-i placă o cetate fără să-i placă legile ei?” În acest fel trebuie  să se înțeleagă plecarea/fuga unor oameni din propria țară, cei mai mulți pentru a-și salva viețile lor și a copiilor. Întrebarea în acest caz este în ce procentaj se poate încadra acțiunea în normalitate, normalitatea fiind de fapt starea de echilibru pe care și-o dorește orice om folosind rațiunea sa. Cred că este, totuși, o aritmetică grea.

   Mai putem spune că un om normal este omul care după un travaliu, mai intens sau mai puțin intens, mai dureros sau mai puțin dureros, naște normalitatea. Făcând puțină filosofie, normal înseamnă obișnuit, natural, înseamnă să acționezi pentru un ideal în viață și să te înscrii în niște limite. Fericitul Augustin spunea că e normal ceea ce e moral: „Iubește și fă ce vrei!”. Conform acestui aforism gradul de normalitate este dat de gradul de adaptabilitate, de acomodare a subiectului la societate, la mediu, înseamnă a te atașa de adevăr, pentru a putea trăi cât de cât liniștit, în dreptate. Aforismul include rațiunea dar și sentimentul.

   Din Antichitate și până în prezent – aflăm dintr-un studiu intitulat „Starea de Normalitate”, a omului de cultură român contemporan Cornel Nistea (n. 1939) – că fiecare filosof și școală filosofică a definit altfel normalul: La Socrate normalul reiese din întrebarea: „cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui”, la Platon normal este „să trăim după lumea ideilor”, la Aristotel normal este „să trăim după ființa ca ființă, și să ne mulțumim cu justa măsură”, la Descartes normal este ca „omul să vadă clar pentru a acționa bine”, la Kant normal este să trăim după o „voință bună” căci „voința bună își dă sieși lege”, la Freud este normal să trăim și după inconștient ca realitate a „mecanismelor ascunse care sunt adevărata realitate”, la Kierkegaard este normal ca fiecare dintre noi „să se străduiască să devină tot mai subiectiv”, la Nietzsche este normal ca omul să trăiască cu acea „voință de putere” străduindu-se să fie și ceea ce nu poate fi, adică supraom; ajungând la filozofia contemporană, aflăm că se consideră a fi normal să se „renunțe parțial la cultul rațiunii” și, în rezumat, să existe o „orientare tot mai pronunțată către problemele vieții sociale și ale tehnicii”, toate acestea înscriindu-se în ideea de Bine.

   Din punct de vedere social, Normalitatea – caracterul a ceea ce este normaltrebuie să se afle întotdeauna în media unui comportament social, o medie a comportărilor, a gândirii și acțiunii; eticul momentului chiar ne spune că atâta timp cât omul și-a propus să trăiască în societate, el trebuie să respecte regulile. Dicționarul din 2009 acordă Normalității „limite largi, de o parte și de alta a mediei, ceea ce fundamentează acceptarea diferențelor interumane. Aceste limite largi ale normalului sunt condiționate în același timp de cultura, vârsta, sexul cărora le aparține individul evaluat”. În plus, nu peste tot întâlnim Normalitate, după cum nu toți oamenii sunt normali, mai sunt și dintre cei așa-zișii a-normali, care gândesc diferit, o parte din ei –  distructiv sau „curios”, opunându-se unor schimbări făcute chiar în favoarea lor, sau din dorința de a fi remarcate ca persoane speciale, diferite de restul. Grav este când în această categorie se înscriu unii conducători. Dar, să facem o diferențiere: există și oamenii ajunși la conducere care au un dram de nebunie care este echivalentă cu îndrăzneala de a încerca a schimba ceva ce nu mai folosește Binelui, dar pe care alții nu au curajul sau cunoștința sau ideea de a depăși acel ceva existent, ca pe un prag, purtând în spate, ca apărător, în mod exagerat Prudența, cea care nu lasă curajul să treacă pragul. Îndrăznesc doar oamenii stăpâniți, în primul rând, de ideea libertății, cei care vor să construiască o lume urmărind integrarea unor noi idealuri, cărora nu le lipsește nici viziunea urmărilor acestor schimbări. „Nu-mi place nebunia nebunului; îmi place nebunia sănătosului”, spunea înțeleptul român Constantin Noica (1909-1987). Îmi permit a cita și aforismul meu dintr-un volum editat în 2005: „Avem nevoie de oameni buni sau nebuni care să miște lucrurile din loc”.

   Despre o nebunie frumoasă vorbea și Confucius, o nebunie a curajului și a înțelepciunii. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) – unul dintre marii succesori ai lui Kant – , în „Menirea omului” spune: „cine după judecata tuturora ar îndeplini lucrul cel mai bun în chipul cel mai bun, pe acela îl vor ajuta toți, și cu toții se vor bucura la fel de reușita lui”.

  

 

Vavila Popovici- Carolina de Nord

Expoziția ”Fabricat în Moldova”, la Ploiești

Ioan POPESCU

 

În perioada 27 - 29 aprilie 2017, se va desfăşura la Ploieşti, în organizarea Consiliului Judeţean Prahova, a Camerei de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova, a Camerei de Comerţ şi Industrie Prahova, a Asociaţiei Euroregiunea Siret-Prut-Nistru şi a Organizaţiei pentru Promovarea Exportului şi Investitiilor din Republica Moldova, un amplu eveniment de promovare a relaţiilor de colaborare România-Republica Moldova,sub titulatura “FABRICAT ÎN  MOLDOVA”.

 

Acest eveniment va cuprinde o serie de manifestări dedicate intensificării schimburilor comerciale bilaterale, dezvoltării de proiecte comune şi derulării de parteneriate de afaceri, după următorul program:

 

Joi, 27 aprilie

10:00, Sala Europa, Palatul Administrativ 

Deschiderea evenimentului, în prezenţa oficialităţilor  şi a organizatorilor români şi moldoveni

11:15, Sala Coloanelor, Palatul Culturii Ploieşti 

Inaugurarea expoziţiei “Fabricat în Republica Moldova”

11:45 – 14:30, Sala Unirii, Palatul Culturii

Forum economic bilateral România – Republica Moldova

13:00, Palatul Culturii, Sala de lectura “N. Stănescu” a Bibliotecii “N. Iorga”

 Conferinţa de presă

 

Vineri, 28 aprilie

            orele 10:00 – 18:00, program expoziţie

Sambata, 29 aprilie

            orele 10:00 – 18:00, program expoziţie

 

Evenimentul se va bucura de prezenţa doamnei Graţiela Gavrilescu, viceprim-ministru şi ministrul Mediului al României şi a  domnului Octavian Calmic, viceprim-ministru şi Ministru al Economiei al Republicii Moldova, a altor  oficiali români şi moldoveni de la nivel central şi local, precum şi a firmelor  prahovene şi moldoveneşti.

 

În cadrul expoziţiei şi-au anunţat participarea un număr de peste 40 de companii din Republica Moldova, reprezentând următoarele domenii de activitate: industrie alimentară şi agricultură, producţie de vinuri, băuturi spirtoase şi sucuri din fructe, materiale de construcţii şi elemente de amenajări, prelucrarea lemnului, construcţii metalice şi lucrări de izolaţie, articole din mase plastice, echipamente electronice, servicii profesionale – de evaluare, audit, instruire şi atestare, servicii medicale, confecţii, încaltăminte, bijuterii şi accesorii.

 

                       

Scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș

       la Cenaclul Românesc “Mircea Eliade” din Colorado

   Duminică, 12 aprilie, 2017, după slujba religioasă, în sala festivă a Bisericii “Sf. Dimitrie cel Nou” din Frederick, Colorado, s-a desfășurat o nouă întâlnire a Cenaclului Literar Românesc "Mircea Eliade ", avându-l ca invitat pe scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș. Prezentatori au fost  profesorii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, împreună cu preotul Ioan Bogdan.

    În cuvântul de întâmpinare adresat celor prezenți, prof. Sebastian Doreanu, de curând reîntors din România, a subliniat două lucruri pe care le-a observat cu bucurie în timpul călătoriei. Primul este faptul încurajator că tineretul din țară citește cărți tipărite. Pentru că a văzut atât în metroul bucureștean cât și în alte mijloace de transport în comun din orașele prin care a călătorit, tineri cufundați în lectură, el apreciază că este un semn bun pentru viitorul cărții și o dovadă în plus că Umberto Eco a avut dreptate când a scris că viitorul nu va fi lipsit de cărțile în format tradițional ( Umberto Eco și Jean - Claude Carriere: Nu speri că veți scăpa de cărți, Editura Humanitas, București, 2010 ). În al doilea rând, tot ca un fapt îmbucurător, directorul Cenaclului a adus din țară și a prezentat celor de față primul număr din ziarul “Neamul Românesc, publicat de Centrul Cultural Român “Eudoxiu Hurmuzachi” la Cernăuți, în Țara codrilor de fagi, Bucovina, una dintre provinciile românești ce se află în continuare sub ocupație străină, dar unde limba română se păstrează și prin asemenea publicații.

    Lauda cărții tipărite formulată de Umberto Eco s-a dovedit un preambul cum nu se putea mai nimerit pentru prezentarea celor două noi volume publicate de către  scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș, lansate acum în premieră în mijlocul comunității românești din Colorado. Vorbind de Sălașul de la răscruce, de fapt primul roman  inspirat din biografia autorului, prof. Sebastian Doreanu, în calitate de istoric, a prezentat cadrul de desfășurare a narațiunii, anume începutul secolului al XVIII-lea,  cu vremuri tumultoase, când acțiunea antiimperială a lui Rackozi al lI-lea și războiul curuților declanșat de acesta răvășeau o bună parte din Transilvania, abia intrată sub  stăpânire habsburgică. Prezentatorul i-a invitat pe participanții la cenaclu să citească acest roman de aventuri, de cape et d'épée la care se adaugă și o frumoasă poveste de dragoste. Așadar, un interesant și incitant roman istoric, din păcate un gen de literatură care nu se mai regăsește printre preferințele generațiilor  tinere actuale.

 Cu toate că nici poezia nu mai este prizată în aceste vremuri de goană spre niciunde,  Mircea Hortensiu Tomuș se încăpățânează să scrie și... poezie. Al doilea volum lansat cu această ocazie este o nouă carte de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, într-un fel o continuare a volumului de debut Printre tristeți și bucurii, lansat, câțiva ani în urmă, tot la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

De data aceasta, așa cum a subliniat Sebastian Doreanu, noul volum este realizat într-o formă tematică interesantă, dacă nu cumva unică, poeziile formând câteva cicluri bine definite. Cel aflat în deschiderea volumului amintit este ciclul săptămânii, fiecare zi din cele șapte își are poezia ei; urmează ciclul cel mai bogat, cel evenimențial, în care diferite date istorice, religioase, aniversare din România de ieri sau mai aproape de zilele noastre, evenimente ce au legătură cu familia poetului sau care se referă la însăși viața autorului își găsesc locul în versurile acestuia. Ultima parte, ca o încununare deplină a volumului amintit, cuprinde ciclul lunar, fiecare lună a anului fiind cântată în versuri de către poet. 

    O prezentare a biografiei scriitorului invitat a fost făcută de către prof. Simona Sîrghie. Astfel, după ce a predat literatura română o viață întreagă numeroaselor generații de elevi la Arad, de când s-a retras la pensie și locuiește jumătate din an în țară, iar cealaltă jumătate la Denver, alături de cele două fete și familiile lor, Mircea Hortensiu Tomuș a devenit de la începuturi ( și iată că au trecut deja cinci ani ! ) unul dintre cenacliștii cei mai fecunzi sub raport creator. Iar activând în acest focar de cultură românească de lângă Munții Stâncoși, cum a subliniat Simona Sîrghie, el s-a simțit  îndemnat să-și adune în volume scrierile publicate de-a lungul timpului în diferite reviste din țară și din diaspora, scriitorul tipărind astfel, în ultimii ani, nu mai puțin de șase cărți de poezie, proză, memorialistică, toate lansate în premieră la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

   S-a dat apoi cuvântul autorului. Acesta a început prin a mulțumi celor prezenți în sală pentru participare, dar și-a arătat mâhnirea față de numărul lor redus în raport cu colectivitatea românilor care locuiesc în statul Colorado. Acest cenaclu, a ținut să sublinieze scriitorul, este o oază de românism departe de locurile natale și în același timp o școală unde copiii născuți pe aceste meleaguri pot afla mai multe despre istoria și cultura părinților și bunicilor. Vorbind despre romanul istoric Sălașul de la răscruce, autorul a ținut să menționeze faptul că sursa acestuia se află în poveștile și legendele locuitorilor din zona unde domnia sa, ca tânăr profesor, a petrecut o parte din anii de început ai carierei didactice și unde a organizat numeroase excursii cu elevii. Împletind poveștile adunate din bătrâni cu adevărul istoric, Mircea Tomuș a izvodit acest roman pe care se gândea de mult să-l aștearnă pe hârtie și este foarte bucuros că a reușit să o facă, chiar dacă după mulți ani, timp în care l-a purtat mereu în minte. Trecând apoi la volumul de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, autorul a mărturisit că și acesta a fost conceput de-a lungul mai multor ani în care a scris poezii, aplecându-se asupra colii de hârtie de fiecare dată când a simțit că își dorește să încrusteze în timp bucuria pricinuită de un eveniment anume: fie o sărbătoare cum ar fi Învierea Domnului, Crăciunul,  8 Martie,1 Aprilie ( da, chiar și Ziua păcălelilor își are o poezie a ei ), 10 Mai, 15 iunie ( poezie închinată Liceului “Moise Nicoară” din Arad, unde autorul a fost profesor și director mulți ani din viață), nașterea fiicelor sau a nepoatei, ziua mamei, toate amintiri plăcute pe răbojul vieții.

   După ce a răspuns unor întrebări venite din sală, autorul a lecturat un fragment din romanul istoric, mai precis începutul, în care cititorul este familiarizat cu zona în care urmează să se desfășoare acțiunea, și face cunoștință cu oamenii locului. Din volumul de poeme a recitat poezia Azi ce deschide volumul amintit și 9 Septembrie, poezie dedicată soției, doamna profesoară Aurora Tomuș, aflată printre cei prezenți în sală. Preotul Ioan Bogdan a recitat poezia Învierea, închinată evenimentului ce va fi sărbătorit în curând de întreaga lume creștină, iar Sebastian Doreanu a recitat poezia 8 Martie, ca o dedicație pentru toate doamnele și domnișoarele din auditoriu.

    Ca o surpriză, din partea membrilor Cenaclului “Mircea Eliade”, doamna  profesoară Simona Sîrghie a înmânat autorului o Diplomă de Merit pentru cele șase cărți publicate, mai ales că toate au fost lansate în premieră în cadrul Cenaclului Românesc de la poalele Munților Stâncoși.

  În încheiere, scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș și-a prezentat pe scurt, proiectele la care lucrează: o piesă de teatru și un volum de nuvele. Pentru doritori a semnat autografe pe volumele nou lansate, dar și pe cărțile anterioare, aflându-se, după propria mărturisire, pentru prima dată în situația dificilă de a nu reuși să acopere cererea de carte, exemplarele aduse de domnia sa pentru această ocazie fiind insuficiente. Doamna Simona Sirghie a deschis o listă pentru cei interesați să obțină volumele dorite, astfel ca la o viitoare întâlnire cu scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș aceștia să le primească. Pentru că, suntem încredințați, o viitoare întâlnire este așteptată. Cu nerăbdare.

 

 

Alessia Moisil                                                                     

George Alexandru

  

La 9 aprilie 1915,

A CĂZUT O FRUNZĂ-N CALEA TA

 Ioan POPESCU

Constantin Drăghici, cel care a cântat melodia cu titlul de mai sus, a fost unul dintre cele mai mari staruri ale muzicii româneşti din anii’60, perioadă în care a lansat o mulţime discuri şi melodii de neuitat. Superbii ani ’60, au revoluţionat întreaga lume, iar România nu a făcut excepţie de la regulă.A fost o perioadă dominată de The Beatles, de Elvis, de Brigitte Bardot, de mişcarea Hippie, de şlagărele lansate la Festivalul de la San Remo, de cuplul Elizabeth Taylor-Richard Burton, de fustele mini, de spargerea tabuurilor, de curentul free cinema şi, mai ales, de cultura pop! Aceştia au fost anii în care s-au pus bazele divertismentului modern.


Printre artiştii români din acea perioadă se numărau: Aurelian Andreescu, Doina Badea, Graţiela Ghiţu, Luigi Ionescu, Alexandru Jula, Ana Lăcătuşu, Gigi Marga, Luky Marinescu, Roxana Matei, Ionel Miron, Aida Moga, Jean Păunescu, Margareta Pâslaru, Marina Voica. Puțin mai târziu. mai precis în perioada 1964-1968, au mai apărut Anda Călugăreanu, Sergiu Cioiu, Mihaela Mihai, Dan Spătaru, Pompilia Stoian, Aura Urziceanu sau Constantin Drăghici – singurul artist român care a cântat pe Broadway-New York și în Los Angeles, după ce a fugit din țară, în 1982. Peste opt ani a revenit în România, dar dorul de ducă în lumea liberă l-a făcut să se stabilească în Germania (1992-1995) și în SUA.


Regretul plecării sale și pierderea locului în istoria muzicală a României l-au făcut să declare: ”Sunt sigur că cei care aleg să plece din țară o fac doar să câștige niște bani, dar mulțumirea sufletească nu o au. Eu am stat 30 de ani afară, ani pe care i-am simțit din greu. Nu poți trăi trăi până la sfârșit acolo, ceva lipsește. Prin plecarea mea, pierdusem un loc al meu și oriunde m-am dus, acest loc al meu nu-l mai aveam. Acolo locurile sunt ocupate. Pe lângă acest loc pierdut, mai pierdusem și poziția socială. Aici mai aveam multe de realizat, începusem să compun, dar…am plecat. Din clipa aceea, totul s-a rupt…”

 

Iar noi, românii iubitori de muzică bună, am rămas cu amintirea lui Constantin Drăghici, cele mai cunoscute și îndrăgite melodii ale lui fiind: A căzut o frunză-n calea ta, Mandoline, mandoline,  Am adunat în gând trandafirii ș.a.


 Acum, o bună parte dintre cei amintiți mai sus ne-a parăsit lasând în urmă amintirea si hiturile lor. Pe 9 aprilie 2015, s- a retras în ceruri si Constantin Drăghici. Avea doar 83 de ani. Nu am să uit însă niciodată întâlnirea cu El, în casa unui prieten comun din Brazi (în foto), întâlnire care m-a impresionat profund. Nu-și arăta vârsta, era ancorat în realitate, citea presa, urmărea emisiuni la Tv și era foarte activ pe faceboook. Avea mereu alături pe soția lui,  doamna Olimpia, o ploieșteancă frumoasă și distinsă; o familie veselă, mereu încojurată de prieteni.

 

Conacul „Manuc Bey” din Hîncești, inaugurat oficial  

Ioan POPESCU


Vineri, 7 aprilie, administraţia raionului, alături de care au fost mai mulţi oaspeţi din ţară şi de peste hotare, a inaugurat oficial Centrul de Cultură „Conacul Manuc bey” din orașul Hânceşti – localitate înfrățită cu municipiul Ploiesti. Monumentala clădire a fost restaurată în cadrul Programului operaţional comun România-Ucraina-R. Moldova, prin proiectul „Dezvoltarea turismului transfrontalier prin promovarea Conacului Manuc Bey, Complexului Mortuar Elena Ioan Cuza şi a muzeului Blesciunov”.


La evenimentul de deschidere a Palatului pentru publicul larg au participat: Ghenadie Buza, preşedintele raionului Hânceşti, vicepreşedinţii Vera Tănase, Constantin Vlas şi Ion Cornei, primarul oraşului Alexandru Botnari, precum şi ministrul Culturii Monica Babuc, alături de reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor, delegaţia UE în R. Moldova, Agenţia Turismului, ambasadorul R. Armenia în R. Moldova, primari, consilieri  raionali, parteneri ai proiectului din România ș.a.


Atât preşedintele raionului, cât şi oaspeţii au menţionat  importanţa acestui edificiu pentru patrimoniul cultural naţional şi internaţional, dar şi pentru dezvoltarea turismului în Moldova, inclusiv în raion, prin includerea acestei destinaţii în traseul turistic ce va cuprinde Complexul arhitectural Manuc Bey, Curtea Domnească Lăpuşna, situl arheologic de la Stolniceni, muzeul din Ciuciuleni şi Mănăstirea Hâncu.


Autorităţile au menţionat că, deşi mai sunt încă multe de făcut până la finalizarea reabilitării întregului complex (căile de acces, cimitirul armenesc, alte obiective din cadrul complexului ş.a), au speranţa că oaspeţii şi turiştii care vor vizita această perlă arhitecturală vor aprecia frumuseţea şi măreţia edificiului, iar autorităţile centrale vor contribui la finalizarea tuturor lucrărilor de infrastructură ce au mai rămas de făcut, astfel încât complexul să strălucească în toată splendoarea sa de altă dată. 


Deşi din interiorul încăperilor lipseau elementele de finisaj, precum draperiile şi covoarele, încăperile au fost amenajate în stilul secolului al XIX-lea, oaspeţii admirând rafinamentul cu care au fost dotate camerele de odihnă, sala de conferinţe, cabinetul pentru citirea corespondenţei, salonul unde se servea ceaiul etc. Cei prezenţi au putut admira mobilierul de epocă, tablourile şi elementele decorative impunătoare, fiind ghidaţi de gazde prin întregul palat, prin sălile Bibliotecii publice raionale instalate la mansardă, dar şi prin subterane, unde s-au făcut cunoscuţi cu proiectul băii turceşti, dar şi câteva mostre de vestigii descoperite în timpul săpăturilor arheologice efectuate în cadrul lucrărilor de reabilitare a complexului.


Sursa:Curierul de Hîncesti

Melodia Străveche a Naturii

Melodia se derula aparent la nesfârșit. O buclă infinită se repeta într-o secvență ce părea desprinsă dintr-un alt tărâm. Nu era clar cine interpreta partitura. Poate instrumentele muzicale cântau de la sine, constrânse fiind să respecte un cod sursă compilat de o mașinărie necunoscută.

De ce nu se oprește muzica?, întrebă mirat Programatorul.

— Nu îmi dau seama ce se întâmplă, îi răspunse Arhitectul de sistem. Ceva influențează echipamentele de comunicație să preia această frecvență necunoscută, provenită dintr-o zonă nedetectabilă a spectrului cuantic.

Reglă câțiva parametri afișați multicolor pe o consolă dispusă chiar în fața sa. Tonalitățile deveniră mai clare. Părea să fie un mesaj ascuns în emoția transmisă pe măsură ce-i prindeai ritmul.

— Crezi că există o informație încapsulată în ritmul melodic?, întrebă surprins Programatorul. Pun pariu că pare a fi o creație a unor ființe inteligente.

— Posibil, spuse Arhitectul. Dar nu îmi dau seama de unde provine. Pare a fi alcătuită în altă parte a galaxiei.

— De unde știi?, continuă Programatorul, după care se întoarse către ecranul în care se derulau linii de cod mașină, aparent de neînțeles.

— Am făcut o analiză spectrografică și am observat prezența unor componente care aparțin unui sistem solar îndepărtat, captat în urmă cu un an de către Centrul Internațional de Radioastronomie, răspunse Arhitectul adâncit în propria cugetare.

— Voi încerca să definesc un program care să coreleze dinamica frecvențelor fundamentale și să le transpun într-un limbaj cunoscut, spuse preocupat Programatorul în timp ce degetele sale alergau grăbite pe tastatură.

— La ce limbaj te referi?, întrebă Arhitectul. Unul natural sau unul artificial?

— Practic, orice limbaj reprezintă o convenție artificială de semne asociate unor simboluri pe care le folosim în mod uzual, murmură preocupat Programatorul continuând să includă noi linii de cod.

— Așa este, dar cel natural reprezintă produsul comunicării între ființele inteligente, pe când cel artificial este utilizat în dialogul cu mașinile de calcul, spuse Arhitectul și reglă la audiție maximă sunetele venite din Cosmos.

Trecură câteva ore de muncă asiduă. Transpirația curgea de pe fruntea Programatorului, dar atenția nu îi scădea în ciuda efortului depus. În final, rulă ultima versiune a codului scris. Imediat pe ecran apărură semne stranii, ce păreau preluate dintr-un alfabet străvechi.

— Poți să faci o căutare în baza de date lingvistică pentru a determina originea acestor semne?, interveni Arhitectul.

— Bineînțeles!, răspunse Programatorul. Sunt curios de rezultat, mai precis, doresc să îmi dau seama dacă sunt semne din perioada istorică sau de dinainte de aceasta.

Arhitectul dispăru din cameră, dar reveni după o jumătate de oră cu un terminal portabil, pe care îl atașă la computerul principal al Centrului de Investigare a Inteligenței Extraterestre. De îndată ce îl conectă, se auzi glasul robotic întrebând:

— Dorești să includem acest dispozitiv în cadrul sistemului nostru?

— Da, răspunse Arhitectul. Te rog să realizezi conectarea cu baza de date lingvistice de la Arhivele Culturilor Străvechi.

— Bănuiesc că știi, dar îți atrag atenția, că baza lor de date nu a mai fost actualizată de peste o sută perioade solare, spuse vocea electronică.

— Știu, dar nu mă deranjează, zise Arhitectul.

— Cred că nimeni nu mai este pasionat de culturile preistorice, comentă Programatorul.

— Normal! Ce putem învăța de la niște barbari?, adăugă zâmbind Arhitectul.

— Barbari? Erau ființe avansate mental și fizic. Nu aveau nevoie de tehnologie, ci erau într-o relație directă cu natura, zise cu năduf Programatorul.

— Doreai să trăiești în acea epocă?

— De ce nu? Calculatorul reprezintă o extensie tehnologizată a minții și nimic mai mult. Existența lui confirmă neputința noastră de a mai dialoga direct cu Universul.

— Credeam că iubești computerele!

— Greșit! Am ales calea programării din cauza societății în care trăim. Nu înțelegi că aceste mașini de calcul au ajuns să dispună complet de viața noastră încât nu mai este clar cine de fapt conduce?

— Nu se putea realiza progresul social fără calculatoare!

— Dogme lipsite de logică! Am involuat, nu am progresat!

— Pe ce te bazezi? Istoria ne vorbește despre un progres material continuu …

—  … dar un regres mental și fizic sistematic prin adăugarea de mașinării, care inițial păreau că ne ajută munca, dar în realitate, ne răpeau facultăți prețioase și deveneam dependenți de ele.

— Vrei să spui că am ajuns sclavii calculatoarelor fără să realizăm aceasta?

— Chiar nu înțelegi că nu mai suntem liberi?

Din tavan se auzi vocea electronică spunând:

— Conectarea cu Arhiva Culturilor Străvechi s-a realizat. În momentul de față se descarcă tot indexul cu limbile preistorice identificate în Sistemul Solar!

Programatorul își pregăti consola pentru a naviga printre nenumăratele cataloage, după care lansă secvența de coduri realizată în acea zi pentru a identifica semnele necunoscute. Urmă o afișare de mesaje care consemnau progresul căutării până când începură să sosească primele rezultate.

— Aha!, zise el. Se pare că aceste semne existau în baza de date!

— Ești sigur?

— Absolut! Iată, rezultatele!

Arhitectul se apropie de ecranul calculatorului și citi rezumatul acțiunii de căutare. Nu îi veni să creadă. Se așeză imediat pe scaunul de lângă Programator și lectură până la capăt mesajul, după care se ridică, se îndreptă către un dulap alb, îl deschise și căută un anumit dosar. Îl scoase cu grijă, răsfoi cu înfrigurare și citi o anumită pagină îngălbenită de vreme. Fața îi deveni palidă și aproape scăpă din mână foile prinse într-o copertă metalică.

Programatorul, la rândul său uluit, recitea rezultatul căutării și nu se dumirea în vreun fel. Tastă mai multe parole, interogă până la ultimul detaliu baza de date, după care spuse:

— Răspunsul este corect, dar încă nu îmi vine să cred!

— Mai aveți nevoie de conexiunea cu Arhiva Culturilor Străvechi?, întrebă impersonal vocea artificială.

— Nu, nu mai avem nevoie de ea, spuse Programatorul și decuplă terminalul adus mai devreme de Arhitect.

Acesta își revenise între timp și acum stătea în fața ferestrei larg deschise către soarele puternic al dimineții. Abia atunci realiză că primăvara începuse. Copacii înmuguriseră. Frunzele erau de un verde-crud. Păsările cântau voioase anunțând începerea anotimpului vieții.

— Crezi că erau fericiți?, îl întrebă pe Programator.

— Sunt sigur că da!

Respiră adânc aerul proaspăt ce venea de afară. Mângâie marginea pervazului metalic, după care spuse:

— De ce nu au mai revenit în perioada istorică? De ce ne-au lăsat singuri? De ce …

Tăcerea se lăsă între cei doi. Numai melodia se continua dezvoltându-se în teme tot mai ample ce îmbinau trilurile păsărilor, foșnetul copacilor, adierea vântului, freamătul râurilor, vântul câmpiilor și talazurile mării. Ba uneori, se intercalau sunete cosmice, aparent provenind din mișcarea planetelor, sistemelor solare și galaxiilor. Era o partitură ce transpunea întreaga simfonie a naturii.

— Cum au realizat înregistrarea? Aveau calculatoare?

— Nu aveau nevoie de tehnologie!

— Dar cum poți să îmbini atâtea tonalități și mai mult, să le transpui în semne corespunzând unui limbaj primordial universal?

— Simplu!

— Adică?

— Puterea gândului!

— Gândul? Ce este el? O zvâcnire de energie electromagnetică. Nimic mai mult!

— Oare?

— Crezi că ar putea fi mai mult? Dar la școală am învățat …

— … uită ce ai învățat! Sau mai bine zis, învață din nou!

— De la cine?

— De la tot ce este în jur! Intră în contact direct cu Universul!

— Tu ești un Programator, nu înțelegi decât codurile-mașină!

— De unde știi?

— Ai o altă calificare? Eu sunt Arhitect, adică integrez sisteme, disting ansamblul și compun obiective!

— Așa crezi tu!

Programatorul se sculă de la consola calculatorului, care brusc începu să afișeze panicat mesaje de alertă.

— Vă rugăm să verificați sistemele de siguranță, se auzi vocea robotizată. S-a realizat o accesare nepermisă în zona confidențială a Centrului!

Becurile de avarie se aprinseră de-a lungul culoarelor. Ușile se blocară imediat. Soneriile începură să zbârnâie asurzitor.

— Cineva încearcă să distrugă integritatea sistemului de calcul, se auzi din nou din partea Calculatorului central.

Dar Programatorul stătea liniștit în fața ferestrei larg deschise. Respira liniștit aerul dătător de viață al naturii. Neliniștit, Arhitectul îl întrebă:

— Cine ești tu de fapt?

— Cine sunt eu? Crezi că are vreo importanță?

Melodia cosmică se auzea în continuare, deși Calculatorul central încerca oprirea ei. Aceasta făcea să zbârnâie toate încheieturile metalice ale clădirii. Circuitele electrice suprasaturate de încărcarea energetică pusă asupra lor cedară pe rând.

— Avarie maximă! Sistemul de producere a energiei a colapsat! consemnă cu un ultim efort Calculatorul central, după care se așternu tăcerea și întunericul. Doar lumina de pe fereastră mai făcea să se vadă, destul de vag, obiectele din încăpere. Însă melodia cosmică se reluă, memorată fiind de elementele compozite ale imensei clădiri cu 20 de etaje ale Centrului.

Brusc, ușile se deschiseră și aerul exterior pătrunse în toată clădirea. Oamenii panicați se înghesuiau pe scări pentru a ieși cât mai repede.

— Vrei să mergem?, îl întrebă Programatorul.

— Da, bineînțeles, răspunse livid Arhitectul.

Ieșiră imediat din clădire și o priviră cum tremura din toate încheieturile. Strania melodie se auzea acum în exterior. Stâlpii de energie electrică o preluară. Autovehiculele parcate în fața clădirii fredonau și ele aceleași tonuri astrale. În scurtă vreme, muzica străveche se răspândi în întregul oraș învecinat, de unde se transmise mai departe către alte așezări umane.

— Cam o oră și gata!, spuse Programatorul.

— Gata ce?, îl întrebă înspăimântat Arhitectul.

— Așteaptă și vei vedea!, îi răspunse misterios Programatorul.

Stâlpii de înaltă tensiune scoteau scântei aprinse și începură să  se dezintegreze. Structurile metalice se transformau în particule minuscule de fier și cărbune, fiind preluate de vânt. Oamenii ieșeau din case. Fabricile dispăreau una după alta. Obiectele din material plastic se preschimbau într-un grafit umed, pe care o ploaie neașteptată îl făcu să se scurgă în pământ. Melodia se relua în fiecare obiect industrial și în orice lucru ce nu purta pecetea naturii. În scurt timp, centralele atomice se opriră. Particulele radioactive, ținute în captivitate pentru producția de energie electrică, se recombinară în structuri minerale complexe ce se scurseră fără zgomot în pământ. Pesticidele se descompuseră în substanțe anorganice pe care plantele le absorbeau cu nesaț.

— S-a terminat?, întrebă uimit Arhitectul.

— Imediat se încheie!, spuse Programatorul.

Și brusc, melodia cosmică trecu de la obiectele artificiale la oameni. Corpurile lor începură să strălucească puternic. Implanturile medicale se topeau pe măsură ce organele se refăceau de la sine. Afecțiunile interne dispăreau ca prin farmec. Agenții patogeni dispăreau fără urmă. Fețele întinereau. Vigoarea lua locul palorii. Tinerețea înlocuia bătrânețea.

— Mai urmează ceva?

— Da, mai sunt câteva detalii, dar vor fi remediate în câteva zile, mai precis, după ce se va realiza recombinarea corpurilor dispărute de-a lungul istoriei!

— Înviere?

— Dacă vrei să îi spui așa, de ce nu?

— Și după aceea?

— Marele salt!

— Către ce? Spre ceva nou?

— Nicidecum! Mai nou nu înseamnă mai bun!

— Atunci?

Dar Programatorul nu îi mai răspunse. Devenea evident că Ordinea Străveche revenea pe Pământ și lungul Exod prin pustiul tehnologiei se încheie în acea singură Zi. Nu întâmplător ea a fost numită ulterior ca „Ziua Omenirii”, fiindcă în decursul unei perioade solare, umanitatea a revenit la statutul primordial deținut înainte de intrarea în Exodul Uitării. Planeta respira acum prin toate creaturile ei. Melodia cosmică se auzea deslușit asemenea unei simfonii în care fiecare obiect al naturii și fiecare ființă își avea un anumit loc prin tonuri și ritmuri specifice.

— Hei, Programatorule, ce vei mai lucra de acum înainte?

— Dar tu, Arhitectule, ce sisteme vei mai concepe?

Amândoi râseră cu poftă pe măsură ce culegeau fructe proaspăt apărute în copacii din pădurea învecinată cândva de o clădire înaltă ce adăpostea faimosul Centru de Investigare a Inteligenței Extraterestre.

— Ce reprezenta acest Centru?, întrebă mirat un copil pe tatăl său ținându-l de mână.

 — Nu știu exact, dar oricum aparține preistoriei!

— Adică existau oameni care investigau natura folosind niște obiecte ciudate numite calculatoare?, insistă copilul

— Cam așa ceva, dar știi bine că nu ai nevoie de tehnologie pentru a obține ce dorești din partea marelui Univers!

Dar amândoi râseră la unison pe măsură ce se îndepărtară alergând pe câmpiile verzi și nesfârșite ale planetei Pământ!


Octavian Lupu


București

07 aprilie 2017

Cernăuți – un crâmpei din istoria României istorice

Ioan POPESCU


Daca sunteți prin zona Sucevei si aveti pașaportul la voi, dati o fugă până la Cernauti. Nu trebuie viză. Pe langa simbolistica atașata cu acest oras, veti descoperi un mic giuvaer arhitectural (seamănă cu Clujul),care iti sugereaza pe alocuri Viena, dar vei avea neplăcuta surpriză sa descoperi că în Cernauti, vorbitorii de limbă română sunt din ce in ce mai puțini – circa 9000, din care vreo 4000 sunt moldoveni. Crâmpeie din istoria României Mari! Orașul are circa 270000 de locuitori(aproape cât Ploieștii), majoritatea  fiind ucraineni, urmați de ruși, români, polonezi, evrei ș.a.

Iată cum descrie un moldovean din Iași, aventura sa în Cernăuți: ”Am intrat in Bucovina de Nord pe cale rutiera. Am luat o ocazie din Suceava - un român bucovinean care fusese prin Suceava si se intorcea acasa. In mod normal, există un autobuz pe zi, cândva in jurul prânzului, dar poti gasi usor ocazii. Dupa ce am driblat granita ucraineana, super-aglomerata, am strabatut sate romanesti cum ar fi Tereblecea (pe alocuri, găsesti semne bilingve, in română si ucraineană) si am traversat si legendarii Codrii ai Cosminului, de pe varful unui deal am putut vedea intrarea in Cernauti. Era precum cartierul bucureștean Pipera, variantă locală, cu vile pompoase. Mulți români sunt bogați aici, îmi spune soferul, marea majoritate a proprietarilor sunt români aici… iar drumul negoțului pare să se îndrepte spre Suceava, nu spre Lvov sau Kiev…

Dupa ce mi-am lasat bagajele la gară, am purces la descoperirea orasului. Duminica dimineata, orasul era surprinzator de animat… Lumea mergea agale la biserica… înca o data Cernautiul mi-a adus aminte de Transilvania, de, pecetea Imperiului Habsburgic nu se pierde asa usor…


De altfel, Cernautii este mai mult sau mai putin creație a Imperiului Austro-Ungar. Totusi,  fondarea orasului îi este atribuită domnitorului moldovean Alexandru cel Bun, care a acordat niște privilegii locuitorilor din Cernauti in anul 1408, acest an fiind considerat ca anul de nastere a orasului. De altfel, in centru, se află un panou imens redând istoricul hrisov al lui Alexandru cel Bun, pus in spatele statuii lui Taras Sevcenko- poet ucrainean care, la un moment dat, a trecut prin oras. De altfel, există si un monument ridicat aici cu ocazia sarbatoririi a 600 de ani de la fondarea orașului.


Cernăutii a continuat sa fie un oras mic, chiar neînsemnat. Drumul comercial trecea prin Cernauti, dar acesta nu era un târg de prim ordin, negustorii grăbindu-se spre capitala Moldovei, Suceava, aflată la doar 40 kilometri, pentru a ajunge apoi la Chilia sau Cetatea Alba, la Marea cea Mare.


Orașul a fost trezit de istorie de abia după ce austriecii au ocupat Nordul Moldovei, caruia i-au dat numele de Bucovina. Cel mai important oras din Bucovina austriacă era, evident, Suceava, dar austriecii au incercat sa reducă importanta acestui oras atât de strans legat de Stefan cel Mare sau Petru Musat, dorind sa creeze un alt oraș emblematic pentru noua provincie… și asa au ales Cernautii. Doar 338 familii avea orașul la primul recensamant facut in 1775… Austriecii au colonizat orașul cu germani, polonezi, dar mai ales evrei, la recensamantul din 1910, 26% din locuitori declarandu-se români, pe langa 38% evrei si doar 10% ucraineni.

Anul 1918 a readus Cernautiul alaturi de Suceava, Putna sau Storojineț la sânul Patriei Mamă - România. Daca austriecii au impânzit orasul cu numeroase monumente si institutii (Universitatea din Cernauti fiind una dintre cele mai renumite din fostul Imperiu Habsburgic), românii au continuat constructia de monumente (cum ar fi biserica Sf. Nicolae), dar au si mentinut caracterul cosmopolit, liberal al orasului. Al doilea razboi mondial, ocupația sovietică, atitudinea evreilor din timpul primei ocupatii (1940 – 1941) au dus la mari schimbări in structura populatiei, astazi doar 6% din populatie declarându-se români.


Ce ai de vazut in Cernăuti ? Păi destule să-ti ocupe o zi intreagă – în primul rând, nu trebuie  ratată Mitropolia Bucovinei - care a găzduit si Universitatea Carol I, actualmente sediul Universitatii din Cernăuți. Impresionanta clădire a fost construita in a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca sediu al Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei. În momentul inaugurarii, a fost cea mai mare investitie publică din acei ani din tot Imperiul ! Și se vede: trei cladiri ornate intr-un stil care combină Orientul cu Occidentul, o grădină superbă in spate compun un complex care merita vizitat. In plus, aici este locul unde a fost proclamata Unirea Bucovinei cu Romania cu doar câteva zile inainte de Adunarea Nationala de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Piața Centrala de acum este fosta Piata Unirii… Este dominata de vechea primarie austriacă, dar aici poti găsi asa-numitul Palat National al Românilor, practic un complex cultural românesc, unde își au sediile diversele organizații românești.

Multiculturalismul Cernautiului este atestat de numeroasele lăcașuri de cult – puteți vedea Biserica Catolică Poloneză, dar si impunatoarea Catedrală Armeană, puteti descoperi, cu surprindere, Biserica Sf. Nicolae - o copie a Catedralei de la Curtea de Arges (a fost construita in anii 20, secolul trecut), dar si imensa sinagogă, transformată de sovietici intr-un cinematograf (care funcționeaza  si astazi). Si daca vă este foame, luati la picior pe Strada Iancu, Cavaler de Flondor (actuala Strada Kobyleanska), numită de românii de aici încă “Strada Domneasca” - o stradă pietonală cu restaurante, magazine cochete, dar si cu locuri de joacă pentru copii”.


Cum ajungi acolo


E greu de spus cam cu ce se poate ajunge la Cernăuți, calea rutieră fiind cea mai sigură și la îndemână. Datorită conflictelor ruso-ucrainene,  trenul internațional Sofia-Moscova a fost anulat.

Românii din Botoşani, Suceava, Maramureş şi Satu Mare trec, zilnic, graniţa cu Ucraina pentru cumpărături

Aceste județe sun privilegiate de faptul că se învecinează cu Ucraina.  Localnicii din nordul ţării supravieţuiesc graţie micului trafic de la frontieră care le permite să aducă în ţară, legal, cantităţi limitate de marfă. La Bazarul de la Cernăuţi, considerat unul dintre cele mai mari din Estul Europei, îşi fac cumpărăturile mii de români şi din alte judeţe, precum Neamţ, Bacău sau Iaşi. În aceste judeţe, tarabele din pieţe abundă de produse alimentare şi nealimentare "made in Ucraina": zahăr, ulei, carne, ciocolată, ness, prăjituri, ţigări, detergent, pastă de dinţi, săpun, conserve, salam, caşcaval, vin, rachiu, coroane de flori etc. Toate sunt cu 40-50 la sută mai ieftine decât în România. Legea le permite românilor să intre în ţară cu cantităţi limitate de produse. Fiecare are voie să aducă din Ucraina mărfuri în valoare de 300 de euro. În plus, o persoană are voie să aibă: două pachete de ţigări, 100 de trabucuri mari (cigarillos), 50 de trabucuri sau 250 grame de tutun. La capitolul "spirtoase", românii au voie să treacă graniţa cu un litru de tărie, doi litri de băuturi cu concentraţie alcoolică sub 22 %, patru litri de vin şi 16 litri de bere. Românul mai are dreptul la un plin de combustibil în rezervor, plus o canistră de zece litri. Nu îţi interzice, însă, nimeni să nu treci de mai multe ori în aceeaşi zi, iar preţul benzinei la ucrainieni e de circa 10 grivna (moneda ucraineană), care înseamnă în jur de 4 lei. Pentru a aduce mai multe produse, românii s-au obişnuit să treacă graniţa, chiar şi de câteva ori pe săptămână, în familie sau în grupuri. Ei folosesc acest tertip pentru a aduce marfă mai multă pe care o vând, oricum, sub preţurile din România. Mulţi fac la fel şi cu combustibilul. Din datele Poliţiei de Frontieră reiese că peste 1.600 de români ies şi vin în ţară, în aceeaşi zi, pe la vămile Siret, Sighet şi Halmeu. Zahăr la jumătate de preţ Unul dintre cei care îşi face cumpărăturile la Bazarul din Cernăuţi ne-a spus preţurile unora dintre produse: 1 litru de ulei-4 lei, 1 kg. de zahăr – 2,5 lei, 1 sac de 15 kg. detergent – 70 de lei, 1 kg. de carne de vită-16 lei, 1 pachet de unt-2 lei, un pachet de ţigări Kent – 4 lei, o cutie de suc de roşii de 1,5 litri -5 lei. "Tradiţia"- şpaga la vameşii din Ucraina Micii comercianţi ne-au povestit că vameşii ucrainieni (foto) întind mâna, fără nicio jenă, şi cer"tradiţia". Este vorba de o şpagă de 5 grivna, adică în jur de 2 lei pe care românii o plătesc la dus. La întoarcere, taxa e dublă:10 grivna. Un şofer de TIR spune că "tradiţia" la camioane este de 50 de grivna.

Metamorfoza Alchimistului și Miracolul Vieții.

Fără regret, Alchimistul luă decizia să renunțe la tot ce realizase. În dezordine, pe rafturi murdare și pătate de vreme zăceau proiecte neterminate și lucrări abandonate. Zâmbi condescendent.

Câtă muncă inutilă! exclamă zâmbind cu tristețe.

Nu îi părea rău, ci doar simțea din nou gustul amar al descurajării. Eșuase lamentabil de fiecare dată. Destinul nu admitea schimbări. Nu existau sentimente, ci doar reguli stricte ce se împlineau fără să ofere alternativă.

De ce abandonezi lupta? îl întrebă Vrăjitorul. Mereu va exista o posibilitate la care nu te-ai gândit, continuă el încurajator.

Îți este ușor să vorbești! îi răspunse fără să clipească. Este zadarnic să încerci să schimbi mersul evenimentelor! Nu îți rămâne decât să asiști neputincios la disoluția vieții și nimic mai mult!

De unde îți vin astfel de vorbe, nu se lăsă bătut Vrăjitorul. Nu îți dai seama că ești stăpânit de un spirit rău, ce te îndeamnă să distrugi tot ce ai realizat?

Ce sens au toate lucrurile? spuse mai departe Alchimistul. Universul se stinge treptat cu fiecare clipă care trece. Știi bine acest adevăr! Nimic nu oprește dezmembrarea sa. Suntem abandonați într-o realitate crudă, care ne trimite pe toți în neființă. Și atunci, de ce să mai realizezi ceva? Suntem condamnați la distrugere …

Depinde cum privești lumea, interveni Filozoful. După cum mă cunoști, nu sunt optimist, ci am o viziune sceptică asupra destinului. Cu toate acestea, negativismul tău nu îl găsesc justificat.

Hai că mă faci să râd! spuse Alchimistul. Nu mă așteptam de la tine să fii apărătorul entuziasmului și bucuriei de a trăi!

Depinde cum privești realitatea, replică el laconic și misterios.

― Așa este! interveni Vrăjitorul. Nimic nu îți poate răpi credința și capacitatea de a schimba chipul lumii!

―Vorbe! Acestea sunt cuvinte menite să acopere disperarea unei vieți în care totul se supune morții! completă Alchimistul și se așeză obosit pe un scaun. Ochii săi încercănați trădau un conflict interior de nestins.

― Îmi vine să sfâșii în bucăți acest univers pentru a descoperi dacă există dacă există sau nu o esență nemuritoare, completă el aruncând o privire ascuțită ca de oțel strălucind în lumină.

― Ești un anarhist, îi spuse Filozoful. Mereu ai căutat să modifici ordinea prezentă și ai refuzat armonia universală, adăugă el cu blândețe.

― Așa este, spuse Vrăjitorul. Mereu ți-am pus înainte misterul fermecător al lumii ce poate fi preschimbat după dorință într-un paradis!

Alchimistul îi privi indiferent. Pe el nu îl preocupau aparențele. El viza mereu esența realității. Trecea de amănunte pentru a vedea lucrurile în profunzimea lor. Metamorfoza Vrăjitorului reprezenta pentru el doar un simplu joc al iluziei. Discursul Filozofului i se părea lipsit de substanță pendulând inevitabil între afirmări și negări de concepte lipsite de conținut.

Îi lăsă pe cei doi să dezbată în continuare asupra sensului realității. Pentru el esențial era ceea ce există. Imaginația nu îl interesa în măsura în care nu reflecta ceea ce se află în profunzime. El dorea să vadă Adevărul așa cum este el și nu prin reflexiile deformatoare ale oglinzilor năucitoare ale aparențelor.

Ieși din clădire și începu să se plimbe la întâmplare pe străzile aglomerate ale orașului. Se amestecă printre ceilalți trecători fără să își dezvăluie identitatea. Vedea clădiri înalte pline de ființe dornice să își trăiască efemeritatea unei vieți lungi de câteva decenii. Nimeni nu bănuia că el este Alchimistul, chemat să înlăture aparența pentru a dezvălui esența realității. Nimeni nu știa de strania sa misiune de a demola ordinea prezentă pentru ca prin haos, să descopere elementele primordiale ale Universului.

Mașinile treceau grăbite pe lângă el. Oamenii îl îmbulzeau în alergarea lor frenetică după vise și dorințe lipsite de substanță. El urma să încheie Evul prezent și să deschidă orizontul unei noi Ere, de data aceasta nemuritoare. Încă mai ezita dacă să își înceapă sau nu strania sa lucrare de distrugere în vederea renașterii. Simțea o nesfârșită compasiune pentru mulțimile adormite în speranțe rupte de realitate și în iluzii construite din nisipul unei existențe friabile, ce se deșira la o simplă atingere.

Privea cu milă către tinerii ce vor deveni bătrâni în scurt timp. Vedea cum cei vârstnici vor intra peste puțină vreme în Neantul distrugerii. Observa cum locurile se schimbau de la o decadă la alta.

― Ce sens are să continue această suferință? se întrebă el decis să apese pe butonul distrugerii ireversibile, dar încă ezita.

― Nu a venit vremea? îl întrebă o Voce venind de dincolo de Orizont.

― Ba da, anotimpul meu a sosit, spuse aproape șoptit Alchimistul.

― Ce te împiedică? De ce nu îți împlinești misiunea? se auzi din nou Vocea de pe alte tărâmuri.

― Îmi este milă ….

― De ce? Știi bine că așa trebuie să fie! Au ales lumea iluziei. S-au încurcat în tărâmul Binelui și Răului. Își merită soarta!

― Așa este, dar îmi este greu să le curm suferința! Iluziile de care s-au atașat sunt prea multe. Sunt mai legați decât alte generații de aparența trecătoare a realității.

― Cu atât mai mult trebuie să îți începi lucrarea. Ajunge cât timp Vrăjitorul i-a legănat cu speranțe deșarte. Filozoful i-a umplut de asemenea, cu mituri lipsite de substanță. Ce mai aștepți? Ești Alchimist! Tu nu cunoști mila!

Alchimistul continua să se amestece printre oameni. Atingerea lor îl înfiora. Simțea emoțiile celorlalți. Observa zâmbetul plin de încredere al copiilor. Distingea frenezia tinerilor în planurile pe care și le făceau pentru întemeierea unei noi generații. Sesiza ambițiile adulților pentru a face o viață mai prosperă. Remarca speranțele celor bătrâni de a trăi pentru a-și vedea nepoții și lumea mai bună la care au lucrat.

― Cum să distrug atâtea speranțe?

― Simplu! Apeși pe butonul distrugerii și totul se desfășoară de la sine. Timpul Sfârșitului a sosit! Nu mai amâna! Ești Alchimist! Nu ai milă! Esența trebuie să se dezvăluie! Nu mai ezita!

Pe măsură ce se atingea de tot mai mulți oameni și lua contact cu universul lor interior, dorința de a încheia Era prezentă se micșora tot mai mult. Ezita. Lacrimi apărură în colțul ochilor. Privirea sa de oțel strălucind în lumina Sfârșitului se topea sub căldura unui sentiment ce venea din profunzimea ființei sale. Era o trăire nouă, plină de sensibilitate ce năvălea din Adâncul Existenței.

Privi Fântâna din care izvora această stranie emoție. Observa urma fină a pârâului ce alimenta, venind de la Temelia existenței, acea Fântână a Vieții. În oglinda minții sale pătrunzătoare se reflecta Esența inefabilă a Universului. Îi distingea căldura, sensibilitatea și tremurul luminii diafane și albe ce se revărsa fără opreliști peste spațiile infinite ale existenței.

― Oare aceasta este esența lumii? se întrebă el, dar nu veni nici un răspuns.

― Oare acesta este sensul pentru care apar castele de nisip pe malurile Oceanului trecerii efemere? continuă el, dar nici acum nu se auzi vreun glas.

Dar imediat, culoarea inefabilei Esențe se preschimbă în tonuri de curcubeu. Albul se transformă într-o jerbă de palete cromatice întinse peste Univers. Urmări cu atenție cum acestea atinseră Pământul, care imediat dobândi o nouă structură de ordine, de data aceasta nemuritoare.

― Cred că am înțeles, își spuse el bucuros.

― Ce faci? Îți abandonezi misiunea? se auzi Vocea tunând mânioasă către el. Vei fi înlocuit imediat cu un alt Alchimist. Nu ești de încredere! Ordinea prezentă trebuie să dispară.

― De ce? întrebă el involuntar. Cred că există o cale mai bună!

― Ești un trădător!

― Cine? Eu? Nicidecum! răspunse zâmbind.

Se întoarse în camera unde Vrăjitorul și Filozoful îl așteptau cu nerăbdare. Amândoi îl priviră cu interes. Dar el se așeză la masă. Zâmbi și le spuse:

― Cred că putem trece mai departe!

― Adică, întrebară amândoi mirați.

― Haideți, spuneți-mi cum vreți să continue povestea lumii!

Mirați, dar plini de bucurie, ei începură să îi expună minunile care urmau să se întâmple și planurile pe care oamenii le aveau pentru Era prezentă. Alchimistul asculta cu atenție și formulă câteva observații, după care adăugă:

― Este bine așa! Să lăsăm visul să continue nestingherit până își  va atinge împlinirea!

― Ce s-a întâmplat cu tine? întrebară la unison cei doi.

― Nimic special, răspunse el și se ridică de la masă pentru a merge în dreptul ferestrei.

Soarele se pregătea de asfințit. Jerbe aprinse se desfășurau peste întreaga zare. Lumea întreagă era inundată de tonurile multicolore ale Curcubeului ce se revărsa din Fântâna Vieții, dezvăluind esența care se află la originea întregii Existențe. Zâmbi din nou.

― Nu vrei să închei Era prezentă? Nu dorești să inaugurezi Noul Ev?

― Să închei Era prezentă? De ce? Oare nu ați înțeles că Noul Ev deja a început? Oare nu știți că acest miraculos Ev a fost mereu prezent cu noi de la întemeierea Vieții?

― Cum? În ce fel?

― Simplu! Clipa prezentă a fost mereu o transpunere a Noului Ev. Am fost mereu în mijlocul lui, dar nu am cunoscut acest lucru! Am umblat printre diamantele Vieții nemuritoare, dar nu am realizat aceasta! spuse Alchimistul, după care lăsă ca secera distrugerii să îi cadă din mână, iar aceasta, căzând pe pământ, se topi sub focul jerbelor multicolore ale Vieții răspândite din iubire și cu pasiune peste univers de un Creator Anonim, dar totuși, mereu prezent.  

 

Octavian Lupu

București

30 martie 2017

Gazoductul Ungheni-Chișinău, obiectiv de interes național

Ioan POPESCU


Construcția gazoductului Ungheni – Chișinău urmează să se încheie în decembrie 2019. Proiectul tehnic va fi elaborat până în luna august a acestui an. Pentru extinderea gazoductului Iași-Ungheni, pe porțiunea  Ungheni-Chișinău, sunt necesari 550000 de euro, valoarea totală estimată a investițiilor fiind estimată la 113 milioane de euro. Despre aceasta a anunțat ministrul economiei, Octavian Calmâc, în cadrul audierilor publice cu privire la progresele și provocările în implementarea cadrului legal în domeniul energetic, organizate la Parlament, transmite IPN.


Potrivit ministrului, gazoductul Ungheni – Chișinău urmează a fi declarat obiectiv de interes național pentru a simplifica procedurile de expropriere a terenurilor de pe traseul conductei, de obținere a avizelor, a certificatelor și a altor acte necesare.


Pentru interconectarea sistemelor electroenergetice ale Republicii Moldova și României, Ministerul Economiei de la Chișinău propune două opțiuni. Interconectarea asincronă se poate realiza în doi-trei ani și necesită investiții în valoare de circa 230 de milioane de euro, in timp ce   interconectarea sincronă ar putea dura minimum 15 ani și necesită investiții majore în centralele electrice din Ucraina.


La rândul său, ambasadorul României în Republica Moldova, Daniel Ioniță, a reafirmat sprijinul constant oferit de către Guvernul României pentru proiectele strategice de interconexiune energetică, inclusiv prin extinderea gazoductului Iași-Ungheni până la Chișinău și transformarea acestuia într-un proiect cu adevărat fiabil. „Suntem conștienți că pentru promovarea proiectelor respective este în continuare nevoie atât de voință politică, cât și de angajament reciproc, în special în ceea ce privește chestiunile legate de identificarea unor soluții tehnice, promovarea unor proiecte de legi necesare pentru a face posbilă finalizarea acestui proiect”, a notat ambasadorul.


Reprezentanții Comunității Energetice Internaționale au încurajat autoritățile să continue implementarea reformelor în domeniul energetic, precizând că legislația ajustată aquis-ului comunitar va aduce beneficii cetățenilor. Oficialii au menționat că reformele implementate actualmente de autorități au un ritm mai rapid și sunt mult mai profunde. Comunitatea Energetică Internațională și-a anunțat deschiderea pentru a oferi sprijin instituțiilor din Republica Moldova în eforturile de modernizare a cadrului de reglementare a domeniului energetic.

Prahoveanul Cristian Petru Bălan a făcut singura traducere în limba română a Imnului de stat american

Ioan POPESCU


Steagul american, împestriţat cu stele, a fost făcută de Cristian Petru Bălan (născut la Scaieni, Prahova, dar care trăieste de peste 30 de ani în SUA) – traducere autorizată şi integrală, inclusă şi în „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale Ţărilor Lumii”, o carte de acelaşi autor, apărută în Editura “Ploiești Mileniul III”, în anul 2008, având prefaţa scrisă de maestrul Gheorghe Zamfir.


În anul 1814, poetul american Francis Scott Key (08.01.1779 – 01.11.1843) a scris versurile unui poem patriotic intitulat „Defence of Fort M’Henry” (Apărarea Fortului M’Henry), ulterior reintitulat „The Star Spangled Banner” („Steagul împestriţat cu stele”), care a fost combinat cu o compoziţie din 1770 a organistului şi compozitorului britanic Stafford Smith (30.03.1750 – 21.09.1836) intitulată „The Anacreontic Song” şi aceasta scrisă pe versurile lui Ralph Tomlinson (1744-1778).


În 1931, Congresul american a aprobat oficial ca melodia lui Smith, pe versurile lui Key, să devină Imnul de stat al SUA., pe care, ascultându-l, vă veţi convinge de armonia lui pusă în evidenţă de minunatul cor ce vi-l prezint aici. Poetul Francis Scott Key descria rezistenţa unui fort american somat de coloniştii britanici să se predea cu steagul alb în faţa canonadelor flotei engleze, dar asediaţii ridică steagul american. Evident, este un imn patriotic. Până atunci americanii, în mod provizoriu, aveau ca imn o altă melodie patriotică, poate chiar mai splendidă, şi tot de origine britanică, intitulată, „Columbia The Gem of the Ocean” (Columbia, perla oceanului), Columbia fiind numele poetic al Americii. Mulţi români cunoşteau această melodie, deoarece postul de radio „Vocea Americii”, în perioada războiului rece, îşi începea toate emisiunile destinate României cu acest cântec alert, compus în tempo marcial. Mai recent, au apărut opinii care cer să se revină la vechiul imn abandonat în 1931, sub motivul că actualul imn se interpretează mai dificil şi este deseori distorsionat atunci când îl cântă diferiţi solişti vocali în ocazii solemne.


Iată mai jos traducerea integrală a imnului american, din care, oficial, se cântă numai primele două grupe de versuri şi ultimele versuri:

 

UN STEAG ÎMPESTRIŢAT CU STELE


 O, spune, poţi tu zări,
În lumina timpurie a zorilor,
Ceea ce cu atâta mândrie salutăm noi
În ultima licărire a crepusculului
Ale cărui largi dungi şi stele briliante,
În timpul periculoasei lupte,
Le vedeam deasupra meterezelor,
Atât de elegant fluturând?
Şi strălucirea roşie a rachetelor,


Bombele explodând în aer,
Probând, de-a lungul nopţii,


Că steagul nostru era încă acolo.
O, spune, drapelul cu dungi şi stele
Tot mai flutură oare
Peste pământul celor liberi
Şi peste casa celor viteji?
Prin pâcla mării,
El abia se vedea pe ţărm,
Unde arogantul amfitrion al inamicului
Se odihnea în temută linişte.
Ce este oare acel obiect pe care briza
În timp ce suflă intermitent deasupra înaltului abrupt,
Aci abia-l ascunde, aci abia-l expune?
Acum el prinde strălucirea
Primelor scânteieri ale dimineţii,
Reflectând în acest moment pe deplin glorios sclipirile apei:
Da, acesta este steagul împestriţat cu stele.
O, fie ca el să fluture în veci peste pământul celor liberi
Şi peste casa celor viteji!
Şi unde se află acea bandă de inamici
Care cu atâta lăudăroşenie jurau
Ca în dezastrul războiului
Şi în confuzia luptei
Nici o casă şi nici o ţară
Să nu mai fie cruţate?
Sângele lor a spălat
De contaminare urmele nebune
Ale paşilor lăsaţi de ei.
Nici un refugiu nu poate salva
Pe mercenari şi pe sclavi
De teroarea luptei sau de tristeţea mormântului;
Însă drapelul înstelat
Flutură triumfător
Peste pământul celor liberi
Şi peste casa celor viteji!
O, întotdeauna să fie aşa,
Când oamenii liberi se ridică împărţindu-se
Între casele lor iubite
Şi dezolările războiului!
Fie binecuvântat cu victorie şi pace,
Pământul răscumpărat de cer;
Lăudat fie Atotputernicul care ne-a creat
Şi ne-a conservat ca naţiune.
Aşadar, trebuie să cucerim,
Dar numai când cauza este justă,
Şi atunci deviza noastră va fi:
“Noi credem în Dumnezeu!”
Iar drapelul împestriţat cu stele
Va triumfa fluturând
Peste pământul celor liberi
Şi peste casa celor viteji.

OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT


Prof. Anca Sîrghie, scriitor *)



Marchez, prin acest articol, două aniversări, ambele de cinci ani şi ambele foarte dragi mie. În 2012 am fost primită în distinsa familie a revistei Vatra veche, condusă cu rafinament, competenţă şi bun gust de poetul, scriitorul şi editorul Nicolae Băciuț. Cum am mai scris, dragostea şi admiraţia pentru N. Steinhardt ne-a apropiat pe d-l Băciuț şi pe mine şi iată, suntem la a cincea aniversare de colaborare întru frumuseţea cuvântului!

            Tot în 2012, am avut surpriza şi bucuria de a o cunoaşte pe d-na profesor Anca Sîrghie la o întâlnire a Cenaclului Nicapetre de pe lângă ziarul Observatorul  din Toronto.  D-na prof. Anca Sîrghie este o atât de activă şi neobosită promotoare a culturii româneşti  pe continentul nord american, încât este puţin probabil ca drumurile noastre să nu se fi încrucişat la un moment dat. Dacă luăm în consideraţie simplul fapt că, în cei cinci ani de când am cunoscut-o, d-na Sîrghie a publicat cinci volume, a fost prezentă la numeroase conferinţe şi adunări ale diasporei româneşti din Canada şi Statele Unite, scriind apoi materiale informative asupra întâlnirilor la care a participat, ne putem da seama cu ce om plin de energie avem de-a face. 

            Întâlnirea cu d-na Sîrghie a fost specială pentru mine. Mă aflam, în ianuarie 2012, la întrunirea Cenaclului Nicapetre şi d-l Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului şi al cenaclului, vorbise despre Eminescu şi despre regretatul sculptor Nicapetre, comemoraţi de noi în fiecare ianuarie. Apoi ne-a prezentat-o pe d-na profesor Anca Sîrghie ca oaspete din România. Titlul prezentării mi-a atras atenţia:  lansarea cărţii "Radu Stanca şi obsesia Thaliei" (Ed. Tribuna 1996). Am ascultat prezentarea şi, la sfârşit, m-am adresat autoarei, exprimându-mi dorinţa de a cumpăra cartea.  D-na Sîrghie, foarte zâmbitoare, mi-a spus că, din păcate, nu mai are niciun exemplar, dar că îmi va trimite unul dacă îi dau adresa. Am întrebat-o, dintr-o suflare, dacă o cunoştea pe Doti, soţia lui Radu Stanca, cea cu care am fost prietenă şi de care nu mai ştiam nimic din anii '60. Sigur că o cunoştea, trăieşte, e tot la Cluj, la aceeaşi adresă la care mă găzduise ca studentă. Mi-a dat numărul ei de telefon şi mi-a promis că-i va spune lui Doti, când o va vizita, că m-a întâlnit. Am sunat-o pe Doti (ce regăsire, după 50 de ani!) şi mi-a confirmat că Anca Sîrghie îi vorbise de mine!

            Am descris-o pe actriţa Dorina Stanca (Doti) în cartea "Oameni pe care i-am cunoscut" (Ed. Vatra Veche 2016). I-am vorbit d-nei Sîrghie despre rubrica mea la revista Vatra veche. Ce mică e lumea! D-na Sîrghie îl cunoştea bine pe d-l Băciuț...Fuseseră colegi în catedra Secției Române  de Teatru la Universitatea de Arte din Tg. Mureș.

            Din acea zi de ianuarie, 2012, (dedicaţia datează din februarie, am avut cartea, cum spuneam, mai târziu), d-na Sîrghie şi cu mine ne-am apropiat şi, în anii care au urmat şi ne-am întâlnit, fie la mine acasă, fie la vreun muzeu în Toronto, timpul nu ne-a ajuns ca să ne împărtăşim toate ideile şi amintirile.

            Subiectul Radu Stanca a fost şi este, pentru doamna profesor de la Universitatea din Sibiu, o preocupare permanentă. Volumele despre Radu Stanca sunt bogate în informaţii, autoarea repertoriind tot ce a găsit în munca ei de cercetare - fie la biblioteci, fie în convorbirile cu oamenii care l-au cunoscut sau i-au studiat opera. Cartea "Radu Stanca  - Evocări şi interpretări în evantai"(Ed. Tehno Media, Sibiu 2016) cuprinde o serie de amintiri ale celor din preajma poetului sau ale familiei. Printre ele se află şi materialul meu din cartea "Oameni pe care i-am cunoscut". Cartea "Radu Stanca - Profil spiritual" (Fundația Națională pentru Știință și Artă, București 2015), semnată de Anca Sîrghie împreună cu Marin Diaconu şi prefaţată de  acad. Eugen Simion, este o amplă şi interesantă trecere în revistă a întregii vieţi a lui Radu Stanca. Cele două volume cuprind numeroase ilustraţii, facsimile ale manuscriselor lui Radu Stanca, scrisori şi mărturii de o mare valoare documentară şi artistică.

            Neobosita doamnă Sîrghie însă nu s-a oprit la subiectul Radu Stanca. Când m-a vizitat, în vara lui 2015, mi-a adus cartea "Lucian Blaga şi ultima lui muză" (Ed. Tehno Media 2015). Mi-a povestit cum a cunoscut-o pe d-na Elena Daniello şi cum s-a hotărât să scrie cartea, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Am recunoscut, în dorinţa ei de a scrie cartea, ideea pe care mi-o spusese şi d-l Nicolae Băciuț când mă convertea ca să public cartea cu textele apărute în revista Vatra veche: "noi trecem, cărţile trebuie să spună poveştile noastre şi celor care vin după noi".

            De câţiva ani, vara, Anca Sîrghie participă la Săptămâna Internaţională a Culturii Româneşti de la Câmpul Românesc din Hamilton (Canada). Cu această ocazie, vara trecută, am invitat-o la muzeul McMichael Collection din Toronto, unde sunt expuse tablourile pictorilor canadieni din celebrul Group of Seven. Ce zi bogată am avut! Nu numai picturile şi muzeul însuşi, situat într-un loc feeric înconjurat de o pădure, au adus bogăţia, ci mai ales dialogul fermecător pe care l-am avut cu această Doamnă a culturii româneşti, în care arde flacăra vitalităţii şi a bucuriei de a împărtăşi frumosul.   

            Omagiul meu, cu ocazia celor două aniversări, prieteniilor întemeiate pe dragostea pentru cuvântul românesc.


                                                         Veronica Pavel Lerner   

 

_____________________________ 

*) Articol apărut în "Vatra veche" nr. 3/2017

TEMPI PASSATI

În copilărie dansam Hora Unirii,


în casa noastră, în curtea şcolii…


Cântam „Pe-al nostru steag e scris unire”


într-o limbă dulce,


în care am strigat prima oară părinţii.


A fost locul în care am deschis


pentru prima oară ochii şi am privit cerul,


pământ pe care au călcat primii mei paşi.


El, acel pământ,


a fost dor, a fost dragoste, a fost vis


şi îndepărtându-mă de el,


a devenit amintire, lacrimi, durere.


Rudele s-au împrăştiat


în cele patru puncte cardinale…


Doamne, spune-mi, cine a suflat


cu-atâta ură şi blestem


de s-au risipit toţi atât de departe,


atât de uşor, ca puful unei păpădii?


Poate de aceea visez


oasele strămoşilor ieşind din morminte


şi-alcătuind în văzduhurile albastre,


o imensă cruce din nacru…


Doamne, cine a fost hulpavul țărânei noastre?

(Din volumul de versuri “O mie și una de poeme”


- Vavila Popovici)

PROSTIA bate la ușa agresivității

 

 

„Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat.”Tudor Mușatescu

 

   Prostia caracterizează o persoană cu judecată mărginită, căreia îi lipsește inteligența. Dicționarele definesc Prostia drept „starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură, starea omului prost; faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare; vorbă, faptă sau lucru lipsite de seriozitate, de importanță; fleac; absurditate, inepție”. Într-un dicționar de sinonime mai întâlnim și alte definiri: nătângie, neghiobie, nerozie, stupiditate, stupizenie”, precum și „dobitocie, imbecilitate, prosteală, tâmpenie, prostime; gogomănie, nesocotință, idioțenie, idioție; gafă, poznă; copilărie”. Sunt nuanțe care ne ajută să putem defini mai clar Prostia, corespunzător faptei săvârșite.

   Prost este considerat, în general, omul fără judecată, nătărău, nerod, tont sau prostănac. Întâlnim deseori expresii ca: A dat în gropi de prost ce e”, egal cu a fi nespus de prost; „Un prost și jumătate”, egal cu mai mult decât prost, foarte prost; „Prost ca noaptea”, egal cu fără pic de „lumină”, neputând a ne îndoi de prostia sa, „Prost cu diplomă”, adică mai prost decât prostul obișnuit, „Om cu minte scurtă”, adică limitat în judecată. Oricum, mai mică sau mai mare, Prostia este veșnică și nemuritoare.  

   De Prostie ne izbim zilnic. Face parte din viața noastră, din „bogăția” vieții noastre, o găsim pretutindeni și este de neînlăturat. Nici nu te prea poți lupta cu ea. Armele omului deștept nu îl penetrează. Dreptate a avut dramaturgul român Ion Luca Caragiale (1852-1912), când a spus că „Proștii mor, dar prostia rămâne”. Prostia, spun unii, poate fi ereditară sau dobândită. I se poate spune unui om de la care te așteptai la o cât de mică judecată, și tocmai constați lipsa ei: „Te-ai prostit!”, adică prostie ai dobândit. Inteligența are limitele ei, prostia însă este nelimitată, de aceea este și periculoasă. În acest sens a exprimat Albert Einstein (1879-1955): „Doar două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur”. 

   Oamenii inteligenți nu pot fi proști, dar pot da dovadă, în unele momente ale vieții, de naivitate, ingenuitate, o slăbire din chingile binemeritatei rațiuni, când pot face și prostii. Uneori le este teamă de aceste momente ce se pot ivi în viață și se simt jenați de modul în care acționează la apariția lor. Când se ivesc aceste momente? Când sunt prea îngăduitori, când lasă o ușiță deschisă a sufletului. Se pare, că în acele momente, un impuls, o grabă, îi face să nu cugete prea mult. Da, oamenii inteligenți se mai și copilăresc și se simt bine în acele momente. Este poate o refulare a încordării și a seriozității lor?

   Profesorul, politicianul, filozoful chinez Confucius (551 î. H.-479 î. H.) remarca că Proștii se plâng întotdeauna că nu sunt cunoscuți de suficienți de mulți oameni, înțelepții se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii”, și atunci, când prind a vorbi, proștii vorbesc mult, debitează prostii, devin stăpâniți de îngâmfare. Se laudă cu ce au făcut, cu ceea ce sunt în stare să facă, fiindcă așa este Prostia, întotdeauna caută ieșirea din anonimat. Dar mai întâlnim și proști instruiți, învățații cu de-a sila, care pot fi uneori mai proști decât cei neînvățați, fiindcă au prilejul de a da totul din ei și chiar a fabula.

   Scriitorul nostru Marin Sorescu (1936-1996) spunea că „nu este nici o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost”, cu alte cuvinte, ar mai fi loc de învățat câte ceva de la viață. Da, de ceva mai bine este întotdeauna loc, cred însă că prostia nici nu crește, nici nu scade, ci rămâne constantă, strâns legată în chingile ei. Cel mult i se poate lipi, cu timpul, viclenia.

   Faptul că prostia o întâlnim des și mai peste tot, ne face să ne amintim de istorisirea „Prostia omenească” a scriitorului nostru mult îndrăgit Ion Creangă (1837-1889), în care povestește întâmplările hazlii ale unui om plecat de acasă, la gândul că numai în familia lui se găsește Prostia. Pe scurt, omul acela locuia împreună cu soția sa – „prostuță”, cu copilul celor doi și cu soacra, tot atât de… prostuță, ba chiar poate mai ceva. Plecat de la lucru, de cum sosește acasă, este înspăimântat de prostia celor două femei care țipau și se văicăreau că pruncul va putea muri din cauza drobului de sare de pe horn care putea fi lovit de vreo pisică și-i va putea cădea copilului în cap, fără să se gândească că drobul putea fi luat de la locul său și pus într-un loc sigur. Enervat, pleacă de acasă, zicându-le: „Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! Și de-oiu găsi mai proști decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba”. Și plecând, avea să afle că nici în lumea mare nu este scutit de prostia omenească. De-a lungul călătoriei sale, drumețul întâlnește – după spusele lui – oameni „fără cap”: unul care se chinuia să bage soarele în casă pentru a avea lumină; un morar care încerca să scoată carul afară din casă fiindcă acolo îl lucrase însă ușile fiind strâmte nu-i dădeau voie să-și ducă până la capăt misiunea; un alt tont care dorea să zvârle niște nuci în pod și nu știa cum să facă, iar ultimul prost avea de gând, dar nu știa cum, să urce vaca pe-o șură (construcție anexă pe lângă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele), acolo unde aruncase fânul. În urma acestor întâlniri omul se întoarce acasă și rămâne să-și petreacă timpul lângă ai săi, pe cari-i socotește mai „cu duh”, adică mai puțin proști decât cei văzuți în călătoria sa.

   Mult mai aproape de zilele noastre, filologul, eseistul român Petru Creția (1927-1997) făcea, într-un eseu, portretul omului prost, spunând că „prostia se hrănește din puținul ei și se regenerează din propria substanță, rămânând mereu egală cu sine […] Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante și nocive în ordinea moralității. Neștiind ce statut are și ce loc i se cuvine, prostul se amestecă unde nu-i fierbe oala, încurcă ițele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăți, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor și susceptibil, neștiind de glumă, imaginează conspirații universale și vorbește ca un profet, mai și găsind cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic și tinde să facă din maxima acțiunii sale o lege universală. Și, neștiindu-și lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic…”.

   Și mai scria Petre Creția în acei ani de după așa-zisa noastră revoluție (1989): „Îi mai țineți minte pe activiștii obtuzi, trufași și brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Și nu-i simțiți cum mișună încă printre noi, travestiți, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori și autoritari ca guvernanți, trezind ecouri de prostie de-a lungul și de-a latul țării, răscolindu-i întunericul și ura pe care o emană întunericul?”

   Da, sigur că simțim, simțim continuu și ne întrebăm până când vom fi condamnați la această simțire? Doamne, zic, am rămas pe loc, nu am evoluat, aceiași oameni în politică, cu aceeași mentalitate! Gândirea comunistă a pătruns în fibrele adânci ale gândirii multor indivizi care, au țesut o rețea peste oamenii cinstiți ai acestui popor, rețea prin care-și infiltrează ideile și urmăresc interesele meschine. Ei sunt cei care au creat sistemul mafiot – un tot organizat, un ansamblu de indivizi periculoși ce apără interesele celor care au fost și care mai sunt încă… „La vremuri noi, tot noi”, spunea despre politicieni, distinsul nostru Caragiale, cuvinte care corespund întocmai vremii actuale.

   Îmi vorbea bunăoară, zilele trecute, cineva, că în politică ne inundă prostia, vulgaritatea, agresivitatea și fudulia, amintindu-mi de proverbul românesc: Prostul până nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. La urma urmei de ce ne mirăm și ne revoltăm atât? Pe lângă oamenii inteligenți din politică – fiindcă sunt și din aceștia, dar puțini – se înghesuie neghiobii. Ei sunt cei mai vocali. Napoleon Bonaparte spunea, la vremea sa, că „în politică, prostia nu este un handicap”, iar matematicianul Grigore Moisil (1906-1973): „legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil”.

   Un mare gânditor spunea că nimic nu e mai rău decât prostia agresivă și aceasta deoarece ea rănește oamenii, fie verbal, fie fizic. Agresivitatea este cea care de-a lungul timpului a dus la supraviețuirea specimenelor dotate cu dorința de a înfrânge rezistența, a învinge neapărat și a supune pe ceilalți, prin forță. Este un comportament învățat, experimentat și dezvoltat, imitat de multe ori în urma contactului cu oamenii agresivi sau evenimentele agresive. Nu putem uita „setea patologică” de putere a conducătorilor comuniști, modul agresiv, criminal prin care acționau pentru a-i îndepărta pe „dușmanii de clasă”, a prelua puterea, a stăpâni, uzând de viciile posesiei: discontinuitatea, violența și clandestinitatea. „La vremuri noi, tot noi!”, ar repeta Caragiale.

   Într-un text din Biblie – Iov 5:2 – scrie: „Nebunul piere ucis de mânia lui, prostul moare ucis de aprinderea lui”. Mă opresc și întreb: Fără prostie ar putea exista deșteptăciunea? Proști, fie și proști, Doamne, dar de ce așa de mulți și agresivi? Acolo, însă, unde lipsesc oamenii cinstiți, modești, prin neimplicare sau părăsire a mediului mocirlos, în locul liber sau eliberat năvălesc ceilalți, oamenii lipsiți de inteligență, obraznici și gata oricând să devină agresivi. Scăpată de sub control, trecută cu vederea, agresivitatea poate aluneca ușor spre violență. De la a gândi, a spune, la a acționa, sunt pași mici, atunci când prin cap îți zboară formula de folosire a forței pentru executarea unui ordin: „Manu militari!”. Mai mult, când acționezi cu propriul cap („Manu propria”), împins de prostie și de fudulie, îți provoci singur necazul.

   Gândirea oamenilor s-a deformat, omul a ajuns să trăiască într-o confuzie continuă în legătură cu sine și cu lumea din jurul său, uitând sau neluând în seamă valorile morale. Să sperăm că se va reuși, datorită inteligenței poporului și curajului său, să se conștientizeze valoarea practică a poruncilor din Decalog – corolar al bunul simț – , din care transcriu: „Să nu furi (6); „Să nu ucizi” (7); „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (9); „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”(10).

   Și pentru a încheia într-o notă și mai optimistă, amintesc afirmațiile oamenilor de știință, cum că universul este construit pe tiparul Binelui, că avem nevoie de o gândire optimistă care să poată inhiba agresivitatea, furia, prostia.      

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord      

Omagiu adus lui Eminescu, la Ulmu – Moldova

Ioan POPESCU, Ploieşti

 

Ziua Unirii Basarabiei cu România va fi marcată în localitatea Ulmu din raionul Ialoveni prin inaugurarea bustului „Poetului național”, cum l-a supranumit G. Călinescu, Mihai Eminescu. Monumentul este rezultatul unor eforturi comune ale autorităților române din județul Prahova, din satul Ulmu, precum și al donațiilor băștinașilor.


Bustul va fi amplasat în fața Gimnaziului „Mihai Eminescu", care, în anul curent de învățământ, împlinește 50 de ani de activitate.


„Această zi este semnificativă pentru noi, atât din motivul că gimnaziul aniversează 50 de ani de activitate, cât și pentru că marcăm ziua Unirii Basarabiei cu România. Mihai Eminescu este poetul nostru, iar această zi trebuie să fie o sărbătoare pentru toți românii”, a declarat pentru Deschide.MD directorul gimnaziului „Mihai Eminescu”, Nina Ursu. 


Bustul valorează 20.000 de lei românești, contribuție a Societății Cultural-Istorice „Mihai Viteazul" din județul Prahova, a autorităților locale din satul Ulmu și a donații din partea locuitorilor satului. 


Evenimentul va fi organizat de Consiliul Raional Ialoveni, Primăria Ulmu, Gimnaziul „Mihai Eminescu", în cadrul căruia vor fi prezente: președintele si vicepresedintele  Consiliului Județean Prahova, precum si conducerea  Societății Cultural-Istorice „Mihai Viteazul" din Ploiești.

Sub semnul generozității: Anca Sîrghie, Radu Stanca.

Evocări și interpretări în evantai



            E cu totul remarcabil când oameni de valoare, repere pentru  vremea în care au trăit, nu sunt uitați de urmași, ci, dimpotrivă, sunt omagiați  cu o generozitate ce exprimă deopotrivă și gratitudine și admirație pentru opera și destinul lor…Ne aflăm cu cartea distinsei profesoare și cercetătoare Anca Sîrghie dedicată poetului, dramaturgului și regizorului Radu Stanca în fața unei asemenea omagieri la care participă, alături de dânsa și numeroase alte personalități din lumea teatrului, scriitori, prieteni, membri ai familiei.

            Radu Stanca (1920-1962) a fost una dintre figurile marcante ale anilor 50 și de n-ar fi dispărut prematur din cauza ftiziei la 42 de ani, destinul lui de creator în plină ebuliție s-ar fi împlinit cu siguranță la un nivel net superior în condițiile mult mai favorabile pentru cultură ale anilor 60 când literatura română a ieșit la lumină din tunelul proletcultist. Radu Stanca a traversat această tunel cu demnitate, fără nici un compromis, dedicat și fidel fără întrerupere creației sale autentice. A plătit un preț greu pentru această rectitudine, căci niciuna dintre cele 15 piese de teatru pe care le-a scris nu a văzut luminile rampei, iar ca poet, a fost în bună parte ignorat de marele public. Dar a fost, în schimb, din timpul vieții și imediat după moarte, în anii 60,  prețuit, iubit și admirat pentru baladele sale publicate în 1945 în Revista Cercului literar de la Sibiu și pentru întreaga sa activitate teatrală  de zeci de actori și de prieteni cu care a împărțit aceleași idealuri estetice și literare. Prietenii aceștia, deveniți ulterior iluștri precum  Ion Besoiu, Ion Negoițescu, Ștefan-Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, Cornel Regman, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu  și întreg tineretul cultivat din Sibiu care se pasiona pentru piesele regizate de  Radu Stanca cu o autoritate de mare maestru la teatrul din Sibiu, i-au păstrat memoria și au transmis-o generațiilor următoare până în zilele noastre. Cartea de Evocări semnată de Anca Sîrghie se înscrie astfel într-o continuitate ce este, din fericire, departe de a se epuiza și contribuie la menținerea și aprofundarea interesului general pentru o operă valoroasă încă vie.

            Cele mai multe dintre evocările celor care l-au cunoscut direct sau indirect pe Radu Stanca au în centru personalitatea sa de om de teatru. Este firească, din cel puțin două puncte de vedere, această preferință. Mai întâi, manifestările lui ca poet și autor dramatic au fost drastic limitate de epoca în care a trăit. Pur și simplu, baladele lui Radu Stanca și piesele lui care cultivau genul tragic nu se potriveau cu minabila direcție sovietizantă dată literaturii care era transformată într-o simplă activitate agitatorică. Iar în al doilea rând, succesele lui ca regizor și actor, oricât vor fi fost ele de importante, sunt în același timp și cele mai fragile în fața timpului. Se poate celebra cu ușurință o operă scrisă și după câteva secole de la producerea ei, dar o operă orală, cum este cea de actor sau regizor, are nevoie pentru conservarea memoriei ei de martori direcți care au asistat, cum s-ar zice, pe viu la producerea și împlinirea ei. Anca Sîrghie, iubitoare a operei multiforme a lui Radu Stanca căreia i-a închinat și o teză de doctorat în 1981, este un astfel de martor direct și ea semnează în carte mai multe convorbiri, interviuri luate celor ce l-au cunoscut pe Radu Stanca, care au lucrat cu el sau sub conducerea lui ori care s-au format ca oameni de teatru în urma contactelor frecvente cu el. Profesoara Anca Sîrghie inserează, de asemenea, în carte și evocări proprii în texte excelente ca de exemplu Radu Stanca pe sub castanii cetății.

                Cartea cuprinde trei secțiuni. Evocări, care ocupă trei sferturi din carte,  Interpretări, și  Radu Stanca în reportaje.

            Evocările sunt semnate de regulă de actori și parcurgându-le se impun nu doar imaginea lui Radu Stanca, personalitatea lui artistică, generozitatea, talentul și cultura lui imensă, ci și istoria culturală a Sibiului în primele două decenii de după Război. Sibiul lui Radu Stanca și  al celorlalți membri ai Cercului literar este un burg plin de farmec și de istorie, cu o viață culturală intensă, cu o societate receptivă, cu un tineret inteligent, cultivat, curios și entuziast care trăia pentru idei și pentru artă. Revine ca un laitmotiv în majoritatea evocărilor locul privilegiat pe care-l ocupa teatrul în acest oraș îmbibat de istorie și de tradiții culturale. Radu Stanca, de altfel în corespondența lui cu criticul Ion Negoițescu  mărturisea o preferință netă pentru Sibiu, în comparație cu Clujul sau cu Bucureștiul. Nu avea nici un complex provincial, căci era conștient de valoarea activității sale într-un mediu cultural primitor și sincronizat cu marea cultură europeană și universală. Câteva titluri de evocări sunt suficiente pentru a înțelege cât de implicat a fost Radu Stanca în viața  culturală și intelectuală a Sibiului: Începuturile mele în teatru. Radu Stanca așa cum l-am cunoscut (Eugenia Dimitriu-Barcan), Contribuții sibiene la dezvoltarea artei teatrale românești (Radu Basarab) Radu Stanca - un spirit renascentist (convorbire cu Anca Sîrghie), Întâlnire cu Radu Stanca (Lerida Bucholtzer), Actorul - un prieten al regizorului Radu Stanca (Paul Mocanu). Nu sunt uitați nici cei din imediata apropiere a lui Radu Stanca, precum soția lui, frumoasa actriță Dorina Stanca, sau fratele Horia Stanca (semnatar al unei evocări impresionante despre ultimele momente al lui Radu Stanca (Radu Stanca, fratele meu). Așa cum se compune din toate evocările acestea pline de dragoste, de prețuire și de regrete, imaginea omenească este a unui ins fragil, supradotat, ușor distant din cauza timidității sau a bolii care l-a diminuat încă din tinerețe, fascinat de idei, entuziast și creativ în toate demersurile sale artistice. O atenție deosebită este acordată personalității sale de regizor și la peste cinci decenii de la dispariția sa  nu putem fi decât impresionați de spiritul său deschis, de modernitatea viziunii sale teatrale care, evident, era cu totul prematură în anii aceia dominați de simplism estetic și  de primitivism ideologic.

            În Interpretări sunt inserate cinci texte pertinente semnate de Anca Sîrghie, în care sunt cercetate relațiile dintre poezia baladescă a lui Radu Stanca și cea a lui Mihai Eminescu sau a unor poeți germani, precum Schiller ori Uhland. Autoarea analizează de asemenea  muzicalitatea poeziei lui Radu Stanca și, dincolo de literatura propriu-zisă, implicarea lui în dezvoltarea teatrului pentru copii (Radu Stanca și lumea teatrului păpușilor la Sibiu).

            În ultima secțiune sunt descrise  evenimente culturale recente - lansări de cărți, simpozioane, lecturi publice  etc. - în care opera lui Radu Stanca a fost totdeauna prezentă, chiar dacă nu totdeauna în prim-planul manifestării. Dar după secțiunea extrem de bogată a Evocărilor, faptul că poezia lui Radu Stanca face parte dintre referințele majore ale literaturii române din ultimele decenii este un semn de perenitate care face dreptate destinului antum lipsit de lauri al autorului.

            S-a vorbit de multe ori și se mai vorbește din când în când, cu grijă spre a nu contraria corectitudinea politică și sensibilitățile naționale, despre literaturi mari și literaturi mici. În Quebec, se acceptă cu ușurință faptul că literatura chebecoază  este o literatură mică în comparație cu marile literaturi ale lumii - franceză, engleză, germană, italian, americană etc. - deși  ea a dat numeroase  personalități de mare calibru, ca de exemplu, Germaine Guévremont, Alain Grandbois, Marie-Claire Blais, Anne Hébert etc. Literatura română are un statut asemănător cu al literaturii chebecoaze în pofida, de asemenea, a unor mari scriitori și poeți care într-o literatură occidentală ar fi devenit vedete mondiale.

            Dar poate că statutul acesta de mare/mic nu depinde doar sau în cea mai mare parte de numărul personalităților excepționale pe care le dă o literatură. Un criteriu mult mai valabil  poate fi considerat dinamismul climatului literar în care trăiesc acești scriitori, căci el este acela care încurajează, stimulează și produce condiții favorabile dezvoltării și diversificării în toate planurile a spiritului creator. O literatură care nu-și iubește, nu-și admiră și nu cultivă memoria marilor figuri din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat se sărăcește, se estompează în fața celorlalte și nu are destule argumente să se impună. Ea își pierde forța dialogală și se mulțumește să-și  contemple narcisic doar prezentul și gloriolele efemere ale modei trecătoare. Cartea omagială a doamnei Anca Sîrghie dedicată lui Radu Stanca, poet și om de cultură și de teatru cu orizonturi renascentiste, se înscrie în direcția unei tendințe opuse unui asemenea  narcisism dăunător care îl consideră până și pe Mihai Eminescu depășit. Este vorba de o tendință care, dacă ar fi urmată și de alții, în raport cu alte mari personalități literare din trecut,  ar imprima literaturii române demnitatea, autoritatea și prestigiul dorite și revendicate de cultura română și de instituțiile și de organismele consacrate promovării ei internaționale.

 

Mircea Gheorghe

Montreal, Canada

           

 

O carte excepțională despre Cenzura comunistă, lansată în premieră națională la Ploiești:

Caiet de cenzor


Ioan POPESCU


Librăria Cărturești Ploiești și Editura Polirom au organizat o întâlnire cu autoarea cărții “Caiet de cenzor”,  scriitoarea basarabeancă Liliana Corobca. Invitat: cunoscutul profesor și scriitor Dan Gulea. Moderator: Andi Enache. Evenimentul a avut loc la sediul Librăriei Cărturești Ploiești.
Romanul “Caiet de cenzor” (360 pagini), lansat în premieră la Ploiești, are ca punct de plecare corespondenţa fictivă dintre autoare şi şefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor (Cenzura) care, în anii ’70,  mergea personal la fabrica de hârtie să ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (considerate secrete de stat) şi care, înainte să fugă din ţară în 1974, a sustras unul dintre aceste caiete.
Acum, după patruzeci de ani, fosta șefă îl pune la dispoziţia cercetătoarei. Întreaga activitate a unui cenzor – meserie ingrată, despre care era interzis să vorbeşti – este rezumată în acest caiet-jurnal, ce dezvăluie nu doar structurile instituţiei cenzurii, ci şi viaţa de culise, cu frămîntările, revoltele şi culpabilizările celor care decideau soarta cărţilor. Sunt doar cinci luni din viaţa cenzoriţei Filofteia Moldovean, dar atât de dense, încât ne dau imaginea aproape completă a acestei instituţii misterioase. Cenzorii – de care si noi, jurnaliștii ploieșteni, ne-am ”bucurat” de atenția lor până in anul 1990 (în persoana tovarășului Vasile Albu, dacă-mi amintesc bine) – erau de profesie cititori şi vînători de greşeli ideologice, asaltaţi de sute de manuscrise, de termene drastice de predare şi sancţiuni ameninţătoare. Ei îşi pierdeau identitatea şi, măcinaţi adesea de nevroze şi alte boli, îşi caută vindecarea inclusiv prin scris. „Operele” lor – caietele de cenzor –, autocenzurate sau nu, trebuiau obligatoriu să dispară. Nu s-a păstrat niciun asemenea document în arhive, încît Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenuşa tuturor la un loc.


”La început, mi-am notat titlurile cărților apărute după 1974, în ideea de a imagina fragmente cenzurate din romanele și poeziile mele. Era unica idee bună și verosimilă, la care am renunțat ulterior. În rest, nu am mai renunțat la nimic, pentru că, ținânând în mână o  carte din 1975, pe care am răsfoit-o, nu am vrut sau nu am putut să inventez ceva ce i-ar lipsi și nici notele reale ale cenzorilor la multe volume din această perioadă nu mi s-au părut satisfăcătoare pentru a le folosi în romanul meu. Nu un colaj de fragmente literare cenzurate sau o alternativă falsă la edițiile critice mi-am dorit să propun, ci formarea, transformarea și deformarea unui cenzor. Adică, am stat frumos pe malul lacului Wannsee din Berlin și mi-am creat singură textele poematice, pe care tot eu urma să le cenzurez, la timpul potrivit. Din 2007, când am avut primul meu contact cu arhiva Cenzurii, după un deceniu de studiere și tatonare, acum îmi doresc să ies din acest subiect, măcar pentru un alt deceniu. Asta pentru că mă simt ca un cocoș jumulit (la noi, păsărilor care încearcă să zboare din coteț li se taie sau li se scot penele aripilor). Strașnică idee, nu?”, mi-a mărturisit scriitoarea. Care, imediat a fost asaltată de publicul

prezent la lansarea cărții, pentru autografe.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003).

 A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015).

A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014.

A mai publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia.

 Scriitoarea a beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia.

Femeile și florile

Uneori mi se pare că nu ești femeie, ci lumina care cade pe  flori.”

Virginia Woolf

 

     Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care s-a dezlănțuit o ploaie torențială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineața, de cum m-am trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui.

     După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roșietic, răspândește o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulțeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului și pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii! îmi zic. Lumina materială și lumina spirituală… Dar să las gândurile și să mă bucur de ceea ce văd!

     În fața casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă… Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoși… Câteva flori cu petalele colorate în violet și conturate cu galben. Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru și roșu, din înțelepciune și pasiune, emoționează, trezește simțurile… Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în oricare spațiu ne învârtim. De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereți colorați, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri și nuanțe diferite care să impresioneze simțurile, să nască emoții puternice…

     Nu în zadar se susține sintagma „Marile genii s-au născut la țară”. Se spune că spațiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare crește simțitor în astfel de spații…

     Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingașe, colorate în alb, roz și roșu. În spatele casei îți fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roșu, galben, portocaliu, mov. O! mi-am zis, dacă viața ar fi un covor de flori cu petale catifelate peste care să poți călca cu ochii îndreptați spre cerul albastru, cu mâinile ridicate în semn de rugăciune…

     Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută amețeală.

     Câteva păsări ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici țâșnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează precum râsul îngerilor fericiți printre ramurile arborilor cu mici frunzișoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) și muguri fragezi, gata să se desfacă... Pământul se bucură, respiră…

     Totuși e rece, mă retrag în casă, mă așez la computer. Aș vrea să scriu ceva, ceva despre neliniștea acestui anotimp, despre flori și despre femeile care, după spusele lui Marquez, întrețin neliniștea lumii.

     Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult și frumos... Când mirosim o floare simțurile ni se trezesc, se amplifică, voluptatea ființei noastre se demască... Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum... Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile și parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec și frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula germinativă corespunzătoare și astfel a făcut-o pe Eva... Pe semne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-și manifeste iubirea cu care fusese înzestrat!

     Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinități; nu orice Eros era frumos și vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăța să iubească frumos. Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! Și erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale și alta a iubirii spirituale. Cine iubește, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei. Asta trebuie s-o știe deopotrivă, și femeile, și bărbații, îmi zic. Meditau mult asupra dragostei trupești și a celei sufletești, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „zboară și dispare”, dar cel care iubește însușirile sufletești ale femeii, rămâne în iubire întreaga viață, „ca unul care se contopește cu ceea ce este permanent…

     Pentru prima Afrodită exista cuvântul Amor, pentru care Eminescu a încercat să dea o definiție : „Ce este amorul? E un lung / Prilej pentru durere / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Și tot mai multe cere. / De-un semn în treacăt de la ea, / El sufletul ți-l leagă, / Încât să n-o mai poți uita, / Viața ta întreagă… Dispar și ceruri, și pământ / Și pieptul tău se bate, / Și totu-atârnă de-un cuvânt / Șoptit pe jumătate…”

     Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora, amanta lui Împăratului Iustinian, devenită soție și apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filozofică capriciile…

     În general, bărbatul trebuie să apere cu forța lui, ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul și fantezia sa. Femeia naște, femeia dăruiește lumii cel mai frumos și prețios dar – copilul, femeia devine mamă! Femeia este cea care păstrează vie flacăra credinței în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi… Nu credeți? Intrați în biserici și veți vedea!

     „Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Și când ne gândim că astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzute pe străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale și păsări, își ascund frumusețea, iar bărbații nu pot și nu au voie să le admire…

     Privesc grația plină de voluptate pe care o au florile și gândesc că este aidoma grației femeilor. Când așteaptă vizita insectelor, florile își colorează petalele cu nuanțe diferite, și trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Își înfrumusețează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca niște lămpi aprinse din lumina sufletului… Acel moment în care un bărbat și o femeie schimbă în tăcere o privire pe care nu o vor putea uita niciodată… Nu se schițează nici un gest,  nu se pronunță nici un cuvânt și totuși nici un dicționar n-ar putea traduce intensitatea iubirii pe care și-o dăruiesc telepatic!

     Artiștii, scriitorii, de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumusețea, minunăția și ciudățenia aspectului diferit al florilor precum și al femeilor, prospețimea, coloritul divers al florilor și al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor și petalelor, ale sânilor și șoldurilor femeilor… Misterul pe care-l dezvăluie fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage și îi determină pe bărbați să le dorească apropierea, prietenia, dragostea... Numai prin dragoste sinceră și curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea  asta este gingașă ca iubita mea?

     În mitologia greacă se mai povestește despre Hesperide, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur... Ce poate fi mai fermecător decât o ambianță de femei frumoase, fructe proaspete și flori?

     Se știe că florile simt mai mult decât animalele și decât noi, oamenii. Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste! Va simți și va fi fericită!

 

(Din vol. I de Articole și eseuri, editat în 2012)

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

     ZIUA ÎNDRĂGOSTIȚILOR LA GRAIUL ROMÂNESC DIN WINDSOR

   În acest început de primăvară îndelung așteptată,  Asociația Culturală “Graiul Românesc” din Windsor ON  vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminica cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului “Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi “literară”, colectivul primitor al “Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii.  Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului  tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la  Universitatea “Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o  expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers.Reproducem aici câteva fragmente din expunere: “De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și  aceea a trubadurilor în  Evul mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei,dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim  apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că “etern femininul ne-nalță-n tării”,  sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.


Mihai Eminescu, care luase în stăpânire  tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată  revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată  printr-un atât de concis oximoron. “Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.”(Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie “suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte  spun totul.”  Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un  reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul  Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. “Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură  unică între pământeni, întrece orice închipuire:“nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară...”.Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în  peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei:“Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ In calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente:”Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare “Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul.  Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate  de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine:”O, vis ferice de iubire,/Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana  hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este  “Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l  cu farmecul seducător, ”Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete “calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei:”Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

 

    Femeia iubită este o “floare albastră” cu păr de aur, adusă  probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu  “codri de verdeață” unde “izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată  de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni  familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul  de a fascina.“Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant:”Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul “drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: “Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

   El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea,”Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului  masculin, care se conformează prototipului folcloric:“De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel   „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: “vin la noapte de mă fură”.(Călin-file din poveste)


   Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui  Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică.  O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele  unei suveranități împărătești  în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din  grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale:”Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste  conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei:”În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

   Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este “teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți:”Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste.../Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant.   Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului:”Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”


        Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg  ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: “Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de  glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: “De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează:„Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții  și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc:” Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură - şi dispare...//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul  erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: “Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”.  Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră (“O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

 

   Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în  dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: “Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie.../ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare  a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: - O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca “noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă  cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai  izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor  meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul:„Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca “farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare:”Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”  

 

    Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență  etapele  creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.  In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). In a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță,  de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). In a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/Marie!”


     În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii,  Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat  Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului.  Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii “Graiului Românesc, români canadieni,  ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar  Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

    

   Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată,  în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta  cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată.  Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi “corola de minuni a lumii”.

 

   Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională.  Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.


                                      DOINA POPA – WEST BLOOMFIELD, MI.

Primăvară muzicală, la Ploiești

Ioan POPESCU


Duminică dimineața, cineva din Brașov anunța că, acolo, iarna și gerul au fost îngropate, semn că a venit Primăvara!
În aceeasi zi, în Ploiești, era, cu adevărat o zi de primăvară autentică, cu soare și o temperatură cu mult peste zero grade. O zi în care, la Muzeul memorial ”Paul Constantinescu”, publicul meloman ploieștean avea să admire pe cei mai frumoși ”ghiocei muzicali”, întruchipați de tineri interpreți de la Colegiul Național de Arte ”Carmen Sylva” Ploiesti, Liceul de Muzică ”Tudor Ciortea” Brașov, Colegiul Național de Muzică George Enescu și Universitatea Națională de Muzică - ambele din București. Cu toții invitați să evolueze în Recitalul vocal-instrumental, inclus pe agenda Festivalului Național ”Remember Enescu-2017.
Prestigioasa manifestare artistică a fost organizată de Fundația culturală ”Remember Enescu”, în colaborare cu Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu” din Ploiești, reprezentate de reputata prof. Mihaela Tomescu și, respectiv, prof.dr.Al.I.Bădulescu.
Despre muzică și tinerii interpreți ar trebui să folosim numai cuvinte de admirație, dar ne rezumăm în a-l cita doar pe Paul Constantinescu: ”Muzica noastră conține totul și ne poate spune totul, bineinteles dacă noi suntem capabili să-i vedem frumusetea și căldura...” Și acești copii muinunați ne-au demonstrat din plin acest lucru.
Numele lor, încă nu spun încă foarte mult, dar cu siguranță despre ei vom mai auzi, semn că au toate șansele să se afirme și să evolueze pe marile scene ale lumii. Rețineți-i: Ioana Andreescu - cls.a II-a pian, Ana Irimia - cls.a II-a vioară, Ana Raicu - cls.a IV-a vioară, Bianca Drăgoi, cls.a VI-a vioară, Sabina Incuș - cls, I, Alesia Drăgoi, cls. a III-a vioară, Sophie Plajer, cls.a VI-a vioară, Mihai Vlăsceanu, cls.a II-a chitară, Antonia Tudose, cls.a IX-a pian, Ștefania Istrate, cls.a XI-a flaut, Cvintet, cls. IX-XI: Ioana Irimescu - flaut, Ioana Iliescu - oboi, Andreea Ilie - fagot, Nicolae Gâlcă - corn, Dragoș Stancu - clarinet. Câțiva dintre ei, în fotografiile atașate.
Lor și profesorilor indrumători, sincere felicitări!

EU ȘI CELĂLALT

„Nu ești bun de nimic, dacă ești bun doar pentru tine.” - Voltaire

 

   Principalele trăsături ale societății de astăzi – nu am greși dacă am spune că sunt egoismul, obrăznicia, impertinența, lipsa credinței. A gândi asupra acestora, înseamnă a filozofa, înseamnă să-ți întorci ființa pe o parte și alta până la durere, pentru a înțelege lumea în care trăiești. Și faci acest lucru având curaj. Te frământă problemele acestei lumi și uneori, culmea,  realizezi că ai pierdut timp în zadar, nereușind să găsești o formă de echilibru a omului în această lume. Și totuși conștiința ta nu te lasă să ieși din această sferă a frământărilor, continui să judeci, să adâncești situațiile ivite și încerci, în continuare să înțelegi, să găsești justificări, uneori poate și remedii. Frumos spunea Noica: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă va plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni cândva filosofia”.

   Gândul mi-a fugit în aceste zile la filozoful francez Emmanuel Lévinas (1906-1995) născut  într-o familie evreiască tradițională din Lituania, crescut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg și Freiburg unde a asistat la cursurile lui Husserl și ale lui Heidegger. A fost unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța – studiul experienței și a modului în care trăim – , un filozof strălucitor al secolului XX, ce se afirmase dintru început ca un gânditor original printr-o etică fenomenologică originală centrată pe figura Celuilalt și a alterității. Realizând mediul în care ne ducem traiul alături de ceilalți, adică într-o lume a singurătății și alienării, a indiferenței și egoismului, a prezentului dând uitării trecutul, Lévinas a propus deci, redescoperirea Celuilalt, a unei lumi fundamentate pe grijă și altruism.

   Unii au spus că Lévinas a făcut literatură în filozofie. Temele cărților sale sunt cele ale libertății în general, adevărului, dreptății, libertății de expresie, afectivității; de asemeni – hrana omului consumator fizic și spiritual, bucuria zilei de mâine, dragostea de viață, casa, familia, munca. L-a înțeles și l-a admirat pe Dostoievski care considera că fiecare este vinovat pentru celălalt. Și, cred că este adevărat! Dacă căutam firele vinovăției celui care a greșit, le găsim legate de noi, ceilalți.

   Revenind la definirea fenomenologiei, putem spune că termenul este derivat din grecescul „phainomenon”, însemnând aspect, este studiul aparițiilor spre deosebire de realitate, avându-și rădăcinile în trecut, în „Alegoria peșterii”  a lui Platon și de asemenea în filozofia hindusă și budistă. Mulți filozofi au avut contribuții de-a lungul vremurilor asupra dezvoltării acestei teorii. Părăsirea oarecum discretă a filozofiei Greciei s-a simțit încă din „Teoria intuiției în fenomenologia lui Husserl”. Extinderea, dominația „Theoriei” îl neliniștea pe Lévinas. Mai mult decât oricare altă filosofie, fenomenologia, pe urmele lui Platon, trebuia să fie „lovită de lumină”. Acuzația, la început timidă – greu fiind să înalți un discurs filozofic asupra luminii, ideea platoniciană a Binelui fiind aflată mai presus de Ființă – dar, înaintând în lucrare, se putea vedea că etica nu mai proiecta înspre neutralitatea binelui, ci spre aproapele, iar ceea ce era esențial nu mai era lumina, ci fecunditatea sau generozitatea.

   În „Cartea străină: O filozofie a tandreții”, Andeea Deciu, profesor universitar român, acum profesor de teoria literaturii în Statele Unite, analizând scrierile filozofului Lévinas, scrie: „Celălalt există pentru mine, susține filozoful, ca figură, chip, sfâșiind orizontul subiectivității mele prin simpla sa apariție. Chipul Celuilalt e vizibil și totuși evanescent, accesibil, dar intangibil. Prezența sa are menirea de a pune însăși existența mea sub semnul întrebării, de a mă obliga să înțeleg mai întâi alteritatea care mocnește înăuntrul meu, înainte de a încerca măcar să mă apropii de cel din fața mea. În relația față-în-față cu Celălalt siguranța mea de sine dispare și apare posibilitatea ca eu să îi fac rău Celuilalt, să greșesc față de el. Conștiința de sine reprezintă, după Emmanuel Lévinas, această conștientizare a prezenței Celuilalt, precum și a pericolului pe care îl însemn eu pentru el. A vedea un chip înseamnă deja a auzi o poruncă morală: « Să nu ucizi! » E evident, așadar, că pentru Lévinas crima, ororile Holocaustului ori ale Gulagului au fost făptuite de făpturi amorale, pentru care cei din camerele de gazare ori din fața plutonului de execuție nu aveau chip”.

   În lucrarea lui Emmanuel Lévinas „Totalitate și infinit: eseu despre exterioritate” (1999) se remarcă viziunea lui: „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea, în același timp în care se descoperă în conștiința rușinii, se și ascunde în rușine”.

   În cele din urmă Lévinas scrie:Grija zilei de mâine, foamea și setea își râd de libertate”.  Sigur că aceste dureroase, triste constatări nu puteau fi elaborate decât din mintea unui om care a cunoscut ororile vieții, a fugit de ele cât s-a putut, și a meditat profund asupra lor. Conștiința i-a vorbit! Fiindcă există o dimensiune socială a omului, absolut necesară individului uman. Orice om se naște dintr-o societate care-i preexistă, despre care se poate susține că-i este ca și familia, un fel de matrice spirituală, un „spiritualis uterus” – după călugărul dominican, filozoful Toma din Aquino (1225-1274) – dar și după filozoful-poet român Lucian Blaga (1895-1961) care a definit-o în modul următor: „Această matrice reprezintă identitatea cu sine însăși a românismului în cursul veacurilor; ea constituie permanenta și puterea noastră, în aceeași măsură ca plasma germinativă; ea e porțiunea noastră de „omenească veșnicie” în succesiunea necurmat împrospătată a generațiilor. Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul”.

   Societatea îndeplinește astfel o dublă funcție: integratoare datorită căreia individul se află în mijlocul semenilor săi, și umanizatoare în sensul că omul devine om adevărat, sau cum ar spune filozoful idealist italian Giovanni Gentile (1875-1944): „Omul, este om întrucât se face om”, numai dezvoltând niște activități specifice intelectuale, afective, volitive pe terenul socialului, ele punând problema etică, în primul rând: cea a alterității, a raportului individual dintre Eu și Celălalt.

   Dacă este adevărat că numai viața socială îl face pe individ să beneficieze de experiența celorlalți, s-au pus câteva întrebări: „În cadrul raporturilor interindividuale, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare ego întâlnește și intră în relație cu un alter ego, acesta se poate numi conflict?” Și răspunsul a fost: „Fără îndoială. Și, mai ales, conflict esențial pentru lumea noastră. Dar, în același timp, un conflict care devine un adevărat examen moral al socialității omului, îl putem ocoli? Nicidecum. Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenței noastre”.

   Emmanuel Lévinas a îmbogățit discuția despre identitate introducând un nou concept, și anume, cel de Alteritate, aceasta fiind natura Celuilalt. Conceptul se referă la cum și cine este celălalt și reprezintă starea de a fi diferit de identitatea Sinelui.  Problema este complexă, s-au ocupat mulți de ea, unii susținând că este o abatere de la platonism care l-a antrenat pe Levinas în „orbita filozofiei anarhice post-moderniste”. Poetul, eseistul Ștefan Augustin Doinaș (1992-2002) a făcut o analiză profundă, la sfârșitul căreia se întreabă: „Cum să interpretăm alteritatea? Ca un blestem de neocolit al condiției umane sau ca o șansă de afirmare a individului?”. Ea existând, cred că nu o putem neglija, cred că trebuie să ne determine s-o acceptăm, să ne liniștească, să ne dea încredere în forțele noastre, curaj și putere în desfășurarea vieții.    

   Ne întrebăm cine nu a fost mișcat când a văzut imagini unice, am putea spune, mulțimea adunată în Piața Victoriei din Capitala României în aceste zile fierbinți? Expresia vie a „Eu și Celălalt”! Cum să nu te emoționezi văzând pe ecranele televiziunilor sute de mii de oameni în stradă, unul lângă altul și să nu empatizezi cu ei – Ceilalți – care și-au exprimat dorința pentru un trai al copiilor într-o societate mai curată? Cum să nu empatizezi cu Ceilalți când vezi cum credința și speranța îi unește? Pe toți acei oameni, tineri, bătrâni i-a scos în stradă din casele lor calde sentimentul pe care îl au asupra moralității acestei acțiuni – conștiința. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

   Deie Domnul să rămânem uniți: fiecare dintre noi cu celălalt de lângă noi! Și cum să nu te înfiorezi când vezi cum se oferă flori jandarmilor iar jandarmii – bomboane copiilor; când vezi puterea iubirii care i-a pus în genunchi pe caldarâmul rece, înghețat, rugându-se și sperând în schimbarea politicii, pentru îndepărtarea corupției materiale dar și a celei sufletești; când auzi imnul țării tale cântat de toată mulțimea și fluturând steagul țării tale? Am văzut, am simțit cum fiecare empatiza la rândul său cu Celălalt, empatia însemnând altruism, transfuzia doleanțelor și speranțelor Celuilalt, despre care voi scrie , probabil, altădată.

   Cuvântul „empatie” nu apare în Biblie, însă Scripturile fac referire în mod indirect la această calitate. Apostolul Petru i-a sfătuit pe creștini „să împărtășească aceleași sentimente, să aibă afecțiune frățească și să fie plini de o tandră compasiune” (1 Petru 3:8). Poate unii ar avea de învățat măcar la bătrânețe acest sfat.

   Să ne hrănim în continuare cu empatie și speranță! 

 

 

 Vavila Popovici – Carolina de Nord

Țara nu își uită fiii!


Premii de Excelență pentru Românii de Pretutindeni




Ioan POPESCU, Ploieşti

 

Ce-a de a II-a ediție a Galei premiilor de Excelență pentru românii din comunitățile istorice și-a desemnat câștigătorii, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Teatrul Național din București.

 

Organizat de Institutul Cultural Român (ICR), prin Direcția Români din Afara Granițelor, cu sprijinul Institutului 'Eudoxiu Hurmuzachi' pentru Românii de Pretutindeni, evenimentul a prilejuit recunoașterea contribuției unor personalități ale vieții socio-culturale din cadrul comunităților românești la păstrarea identității naționale, prin promovarea limbii și culturii române în țările de reședință.

 

Premiile au fost oferite de Institutul Cultural Român, iar patru dintre acestea de Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, partener al ICR în organizarea evenimentului.

 

Din Republica Moldova, au fost premiați: Maria Bulat-Săhărneanu - editorialist, autoare și realizatoarea de emisiuni la postul de radio Vocea Basarabiei; Nicolae Negru - editorialist la Ziarul Național din Chișinău și la numeroase reviste și ziare de pe cele două maluri ale Prutului, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova; Artemis Bălan - vicepreședintele Asociației 'Tinerii Moldovei'; Vlad Cubreacov - jurnalist, expert în problematica minorităților românești din spațiul ex-sovietic, președintele Asociației 'Răsăritul Românesc' din Republica Moldova.

 

De asemenea, au fost premiați Svetlana Stoinov - director al Liceului 'Mihai Eminescu' din Comrat, Regiunea Autonomă Găgăuzia, și Vasile Kovaliov, fost deținut politic, originar din zona Nistrului, care a petrecut 64 de ani în cea mai cruntă regiune a Gulagului, Kolyma, ultimul basarabean supraviețuitor al lagărelor cu regim sever din Estul Extrem al Siberiei. Postul 10 TV, care difuzează producții media din cadrul proiectului Unirea TV, a primit un premiu pentru debut pe piața media din Republica Moldova, pentru promovarea valorilor românismului și spațiului informațional comun.

 

Pentru Ucraina, din sudul Basarabiei au fost premiați: Petru Șchiopu - președintele Alianțe Creștin-Democrate a Românilor din Regiunea Odesa; Maria Popesku - profesor de limba și literatura română; Tudor Iordăchescu (post-mortem) - autorul monografiei satului Hagi Curda unde există singura biserică românească ridicată de statul român.

Din regiunea Cernăuți au primit premii: Aurica Bojescu - președinte executiv al Centrului Bucovinean Independent de Cercetări Actuale și Secretar responsabil al Uniunii Interregionale “Comunitatea Românească din Ucraina”; Eugen Tovarnitschi - directorul liceului 'Mihai Eminescu' din Carapciu.

 

Din Maramureșul istoric au fost premiați: Ion Botoș - președinte al Asociației 'Dacia', promotor al românismului în regiunea Transcarpatia, partener anul trecut în proiectele derulate de ICR; Adriana Pop - directorul liceului românesc din Slatina (Solotvino); Elena Șiman - vicepreședintele Asociației “Speranța” din Slatina (Solotvino), dirijor al corului bisericii ortodoxe române 'Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril' din Slatina (Solotvino).

 

Un premiu special a primit Elena Nandriș (foto), primarul localității Mahala, din regiunea Cernăuți, strănepoata Aniței Nandriș, autoarea volumului “20 de ani în Siberia”, apărută la Editura Humanitas. “Prin cartea Aniței Nandriș, Mahalaua noastră e cunoscută pe tot globul. Cine știe ce înseamnă durere, durere de limbă, durere de grai, durere de pământul tău, durere de țară, țara ta natală! De locul unde te-ai născut! Aestea nu-s vorbe goale! Asta e prin ceea ce trecem noi. Că voi aveți. Prețuiți! Pentru că noi, ca să putem vorbi, să ne-nțelegeți ce spunem, luptăm! Doamne ajută”, a spus Elena Nandriș.

 

Din Serbia/Voivodina, au fost premiați: Daniel Magdu - vicepreședinte Comunitatea Românilor din Serbia; Ion Omoran - vicepreședinte Comunitatea Românilor din Serbia, redactor șef al revistei Cuvântul românesc.

 

Din Timoc, au fost premiați: Slavoljub Gacovic - etnograf, profesor de istorie și arheologie; Filip Paunelovici - etnograf, specialist în dansuri populare, costume, obiceiuri ale românilor din Valea Timocului; Stefan Radovanovic - artist popular, instrumentist, câștigător a numeroase premii naționale și internaționale.

 

Pentru Bulgaria, au fost premiarți: Lucica Gheorghiev - coordonator proiecte sociale, culturale și educaționale din partea Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria, principala asociației românilor din Bulgaria; Milena Petrova - lector de limba română, cultură și civilizație românească în cadrul claselor pilot cu predare în limba maternă organizate cu sprijinul statului român.

 

Din Albania, au primit premii: Josif Kruti - profesor de litere și coordonator al Școlii românești de la Divjaka și Ilia Bombaj - lider important al românilor/aromânilor din Selenița.

 

Premiații pentru Ungaria au fost: Adela Kiss - grafician, artist plastic, bursier al statului român la Academia de Artă Ioan Andreescu din Cluj-Napoca și Ștefan Oroianu - fost președinte al Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, reputat artist plastic.

 

Comisia de jurizare a decis și acordarea unor premii onorifice, unor persoane care promovează prin activitatea domniilor lor românismul și valorile noastre comune acolo unde află: Anca Corfu - consul general al României la Cahul, Eleonora Moldovan - consul general al României noastre la Cernăuți, Roxana Iorgulescu - jurnalist RRI, Liliana Văduva - producător TVR 1, Gina Ștefan - jurnalist , preot Mihai Hau - consilier patriarhal, Patriarhia Română, Ion Varta - directorul Arhivelor de Stat de la Chișinău, Cătălin Josan - solist.

 

Premiile au fost înmânate de Constantin Codreanu, președintele Comisiei pentru românii din afara granițelor din Camera Deputaților, Mircea Druc, prim-ministru al Republicii Moldova în perioada mai 1990 - mai 1991, Michael Tița, consilier patriarhal, coordonatorul Sectorului relații bisericești, interreligioase și comunități bisericești externe din cadrul Patriarhiei Române, Nicolae Brânzea, director general adjunct al Institutului 'Eudoxiu Hurmuzachi', Cristina Lorenț, director TVR Internațional, Radu Baltasiu, directorul Direcției Români din Afara Granițelor din cadrul ICR.

 

Gala a inclus momente artistice, susținute  pro bono de artiști din România și vecinătate, colaboratori în proiecte anterioare ale ICR: Maria Gheorghiu, Veta Biriș, Vlad Miriță, Eliza Nirlu, Cătălin Josan, Cristofor Aldea Teodorovici, Ilie Caraș.

 

“Toți românii din afara țării merită atât atât atenția, cât și dragostea noastră”, a afirmat președinte al ICR, Radu Boroianu. El a pledat pentru “sădirea” în sufletele românilor de pretutindeni a “dragostei de unire sufletească”, care “trebuie să fie neapărat românitatea și românismul, dincolo de granițe, dincolo de statalități istorice sau întâmplătoare”. “E nevoie să ne simțiți alături de dumneavoastră indiferent unde v-ați afla, dincolo de păstrarea identității, dar, de multe ori și pentru recăpătarea identității”, a adăugat acesta.

 

Un scurt mesaj din partea Administrației Prezidențiale a transmis consilierul de stat la Departamentul pentru Relația cu Românii din Afara Granițelor, Sandra Pralong.

A fost păstrat un moment de reculegere în memoria omului de cultură basarabean Ion Ungureanu, ministru al culturii și cultelor din Republica Moldova (1990-1994) și deputat în primul Parlament (1990-1994).

 

La eveniment a fost prezent și ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Andreea Păstîrnac

(Sursa:ActiveNews)

Despre SNOBISM și AROGANȚĂ

 

 

La unii, aroganța ține locul grandorii, inumanitatea pe cel al fermității, și șiretlicul pe cel al spiritului.”

– Jean de la Bruyère

 

 În 2012 scriam un eseu, inspirată de realitatea unei întâmplări a momentului, cu titlul  UȚA-UȚA CU BĂRCUȚA.

Îl transcriu acum, deoarece nu l-am mai găsit în volumele mele publicate și este bine să ne reamintim:

„Celebrul vals „Valurile Dunării” care s-a bucurat de un enorm succes la sfârșitul anilor 1800, a fost inspirat de o frumoasă poveste de dragoste petrecută în orașul Lugoj, din România. Autorul celebrei melodii care s-a cântat la deschiderea Expoziției Universale de la Paris, în anul 1899, în aranjamentul pianistului francez Emile Waldteufel, era Iosif Ivanovici, un bănățean hărăzit cu mare talent muzical, instrumentist, dirijor de coruri, fanfare și compozitor. Creația sa a însumat valsuri, cadriluri, polci, mazurci, piese de inspirație populară, marșuri militare, dar și piese pentru pian, sau pentru voce cu acompaniament de pian. Iosif Ivanovici și-a făcut un nume în lumea muzicală mai ales prin strălucitoarea compoziție „Valurile Dunării”. Datorită popularității, în epoca în care a fost creat, la sfârșitul secolului XIX, celebrul vals a fost adesea atribuit greșit lui Johann Strauss – fiul,  care compusese o altă piesă celebră – „Dunărea albastră”, lăsând în urma lui un vals nemuritor, cunoscut în toata lumea.

„Valurile Dunării” a fost publicat și în Statele Unite ale Americii, câțiva ani mai târziu. Marlene Dietrich îl cânta la pian într-un film de mare succes al anilor 1930. Câțiva ani mai târziu  piesa a apărut cu versuri adaptate în engleza „Oh, how we danced on the night we were wed!” și cu un nou nume, „The Anniversary Song”, în filmul „The Jolson Story” din 1946.

„The Anniversary Song” sau „Danube Waves” a mai apărut de-a lungul anilor pe coloana sonoră a multor filme celebre. În România „Valurile Dunării” a fost auzită pentru prima oară într-un film românesc în 1959 regizat de Liviu Ciulei, era cunoscută, în special de cei tineri care îi fredonau cuvintele: „Barca pe valuri plutește ușor/ inima –mi saltă plină de dor…”.  

Iată, am ajuns – scriam în eseul publicat în 2012 – ca în zilele noastre să vedem imagini cu reprezentanți de seama ai țării, în barca ce plutea pe ulițele unui sat, din județul Teleorman, veniți în scopul inspectării inundațiilor din acel județ. Ca-n filme! Se dădeau uța-uța cu bărcuța! Și barca împinsa de „sclavii” acestor timpuri, avându-i pe „împărați” în barcă, îi fereau de apa care le-ar fi putut intra, deh Doamne!, în cizmele noi, curate, elegante…

86 de comune inundate, 250 de persoane fără un acoperiș deasupra capului și trei vieți omenești pierdute reprezenta bilanțul celei de a doua zi a inundațiilor, eveniment care are loc, de cele mai multe ori în luna aprilie a anului, cu intensități diferite de la an la an, după cantitățile de apă căzute. Se pare ca ar fi trebuit să se fi construit un baraj, pentru evitarea acestor catastrofe. Nu s-a făcut la timpul potrivit și acum se vedeau consecințele. Despre necesitatea unor astfel de baraje s-a tot auzit în decursul anilor, dar nu s-a făcut nimic pentru evitarea catastrofelor, nu din comoditate, ci mereu din lipsa de bani. Nu s-a luat în considerare faptul că eventualele pagubele vor costa mult mai mulți bani. Ce au făcut politicienii cu promisiunile lor din timpul campaniilor electorale? Dar de ce să ne mai întrebăm, când așa cum am mai spus-o cândva, cele mai multe „gogonele” se „mănâncă” în timpul campaniilor electorale.

În zadar s-au emis avertizări de către meteorologi, pentru ploile și vântul care a suflat, în zadar ele se vor repeta! Vizitele de lucru făcute în acest mod nu încălzesc cu nimic inimile și suferințele oamenilor care și-au pierdut membri de familie sau agonisirea de-o viață sub ape. O plimbare cu barca pe valuri trasă de niște vasali, chiar dacă apa era de câțiva centimetri adâncime, a fost plăcută, se putea fredona în gând frumosul vals scris din amor… Trebuie că a fost plăcut, nu-i așa? „Barca pe valuri plutește ușor, ce-mi pasă mie de necazul lor …”. Compasiune? Să fim serioși! Spectacol grotesc!

„Tu ce faci fă/mă aicea? Aveai chef de niște inundații?”, întreba șeful. Suna cam așa: Fă, ți s-a făcut de-o inundație? „Fă” – apelativ cu care s-ar fi adresat unui ministru și ministrul probabil a fost flatat că i s-a acordat atenție în acele momente. A fost real sau nu, oricum, ne puteam aștepta de la oamenii needucați sau, cum am mai spus-o, de la copiii care zburdau cândva pe maidanul cartierelor rezidențiale, nesupravegheați de părinți și învățând unii de la alții aceste apelative lipsite de respect. „Copiii maidanezi” de ieri, investiți astăzi în funcții înalte… Fiindcă, spun, o mamă nu se poate adresa niciodată copilului său cu „fă, băiatule!”, dragostea de mamă, gingășia existând în sufletul fiecărei femei. Un limbaj șmecheresc, golănesc este destul de ușor accesibil, se întipărește ușor în memorie și iese cu greu, devenind obișnuință. Și până la urmă nu interesează atât de mult cine a spus, dacă chiar s-a spus, sau, s-ar fi putut spune, cât interesează gestul prostesc, lipsit de responsabilitate, aventurier, al organizatorului acestei aventuri și a celor invitați de a te plimba într-o barcă printre oamenii năpăstuiți, în loc să pui mâna să ajuți cu ceva…

N-a avut nimeni curajul să le spună, celor doi actori principali – prieteni la cataramă – vreo câteva vorbe pe care le meritau… Măcar să fi avut barcă cu niște vâsle, să-i fi văzut oamenii făcând ceva, dând din mâini… Dar nu! Stăteau ca niște belferi, trași de niște slugi dresate. Unde le era bunul simț?

Chiar dacă unii consideră bunul-simț a fi un atribut biologic nativ, genialul Albert Einstein (1879-1955) spunea că „Bunul simț este o colecție de prejudecăți dobândite până la vârsta de 18 ani”. Pe scurt, de aici înainte, îl ai sau nu-l ai! Și dacă nu ai dobândit bunul simț la adolescență și nu-l dovedești în relațiile cu oamenii, înseamnă că nu ai pic de înțelepciune să poți înțelege și respecta pe cei din jurul tău. Pentru apărarea propriului eu, arma ta devine bășcălia, luând totul în derâdere. Nu s-a găsit nimeni să le răstoarne barca, tot așa… în derâdere?”

 

Anii au trecut, personajele au stat uneori în semi-umbră, ca acum, personajul principal să iasă în scenă, celălalt – ceilalți așteptând să-și termine cu bine rolul, pentru a continua ei prestația. Comunismul a virusat enorm societatea românească. Vorbind despre partidul comunist român, jurnalistul Petre Iancu de la ziarul DW a diagnosticat perfect: „S-a ascuns și rebotezat, devenind formațiunea postcomunistă numită PSD. Al cărui lider ține cu orice preț să demonstreze că trecutul e departe de a fi trecut. Că el unul a rămas fidel metodelor PCR de metamorfozare prin minciună a țării”.

Snobi, aroganți! Snobii îi disprețuiesc pe inșii care nu fac parte din categoriile lor, snobii invidiază, ironizează, lucrează perfid. Snobul este în general un om incult și care nu apreciază cultura sau are cunoștințe superficiale, are în schimb școala de partid – discursul, limbajul de lemn folosit cândva sau preluat din familie –, își ascunde ignoranța prin orgoliul afișat. Snobul se împăunează, mai ridică din sprâncene…  Când iese la tribună (scenă) are puseuri de aroganță, opunându-se și pozând, destul de grotesc, în marele bărbat de stat… Snobismul vine din interior spre exterior, fiind modul în care omul se vede pe el și vede alte persoane. O formă extremă, de snobism, poate fi tulburarea de personalitate narcisistă, când subiectul este marcat de grandoare, de nevoia de admirație, când este preocupat în taină de avere, pe față de prestigiu, de putere.

Snobii își ascund interesele, mint, trișează, sunt dispuși la acumulări bezmetice de bunuri materiale. Narcisismul snobilor îi face să ajungă uneori în situații ridicole, vrând să cucerească simpatia altora prin cuvinte, lucruri sau fapte excentrice, cu convingerea că vor obține și foloasele, gloria, ba chiar se și grăbesc, deși proverbul românesc spune că „graba strică treaba”. Politicienii cred că astfel vor fi mai prețioși în ochii poporului. Putem exemplifica dorința de a plăti un milion de dolari (după informațiile din ziare) pentru o deplasare în SUA , pentru o întindere de mână, peste masă – ceea ce este și nepoliticos –, a cerși strângerea de mâini și fotografierea cu Președintele nou ales al Statelor Unite. Și-apoi, la sosirea în țară, prostia de a spune că a fost pregătită o lovitură de stat – dovadă a aroganței sau intenția de manipulare a populației, furnizând o știre falsă.

 „Iubesc snobii, spunea scriitorul american William Cuthbert Faulkner (1897-1962), fiindcă sunt nevoiți să-și irosească atâta timp pentru a fi snobi, încât le rămâne prea puțin ca să-ți mai facă rău”. Nu este chiar așa, fiindcă snobul se exteriorizează, devine arogant, iar „Aroganța este un monstru. Ea nu are simțuri, ci numai o limbă ascuțită și un deget arătător”, exprima scriitorul indonezian Toba Beta.

Aroganța are semnificația de „dominator, îngâmfat, insolent”. Unii consideră Aroganța ca fiind una dintre trăsăturile prostiei, reprezentând conștiința de sine a propriului sentiment de inferioritate – trecut oarecum în rezervă. Mai curând, cred, ascunde modul viclean al persoanei care urmărește să scape de pedeapsă, în urma comiterii unor infracțiuni și de absolvirea de pedepse a celorlalți mafioți întemnițați, fiind dintr-o dată îngrijorați de condițiile grele cu care se confruntă condamnații în închisori. Teama ascunsă și dorința persuasivă a penalilor de a scăpa de închisoare, îi determină să facă orice nelegiuiri. Și astfel se ajunge la o stare de instabilitate, din cauza acestor făpturi corupte care apără necinstea. Doar închisoarea nu este camera dintr-o stațiune de odihnă, omul este pedepsit  pentru că a furat, pentru că a comis fapte pentru care trebuie să-și ispășească pedeapsa, pentru că a tulburat societatea în care trăiește, din egoism, lăcomie, necinste.

Înțeleapta Laura Teresa Marquez consideră că „Aroganța și nerușinarea sunt rotițele de învățare a mersului pe bicicleta vieții pentru oamenii slabi care nu își pot menține echilibrul fără ele”. Oamenii aroganți vădesc o siguranță de sine, devin absurzi în acțiunilor lor, se încăpățânează să meargă înainte urmând voia pasiunii lor; dacă sunt într-un mod întrebați, trași la răspundere, se apără, utilizează șiretlicuri: „nu știu, nu sunt eu acela…, am să mă interesez”. Se opun la orice, vor locul de învingători, pozând, destul de grotesc, cum am mai spus, în mari bărbați de stat.

Aroganța este obrăznicie, impertinență, este caracteristica omului fără credință. Ea poate deveni caracteristica unei națiuni, dar majoritatea românilor sunt oameni modești, cu credință în Dumnezeu și nu se va întâmpla acest lucru. Românii nu sunt trufași, ei sunt mândri de ceea ce au fost și sunt cu adevărat. Privind din punct de vedere istoric, avem motive să ne simțim mândri că aparținem unui popor care și-a păstrat identitatea sub cele mai cumplite vremi, a dat lumii mari personalități în multe domenii. Și s-a remarcat prin bunul său simț. Și fiecare țară are dreptul să poarte steagul mândriei sale.

Să ne rugăm, fiindcă suntem creștini: „Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi căci suntem sătui de dispreț; ne este sătul sufletul de batjocurile celor îngâmfați, de disprețul celor trufași” (Psalmul 123:3-4).

Din păcate, aroganței nu-i poți răspunde cu eleganță, ci trebuie să cobori la nivelul persoanelor arogante pentru a le vorbi în același fel și a încerca să dezvălui parșivenia caracterelor acestor persoane lipsite de respect, a-i face să respecte în primul rând legile țării care sunt în vigoare, a le arăta ce este cinstit și drept. Dezbrăcați-le cu înțelepciune aroganța și veți vedea ce rămâne!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

Unirea Principatelor Române

   În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu.  Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost și vrânceanul Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români din toată țara. Desființarea hotarului de la Focșani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate și crea premisele punerii temeliei statului național unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele orașului Focșani, mii de oameni i-au ieșit în cale, în drumul dinspre Mărășești, pe unde Cuza venea de la Iași. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe șosea, pe ulițele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeață și înfășurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligență. Orașul era despărțit în două de un braț al Milcovului - Focșanii Moldovei și Focșanii Munteniei -, două țări vecine și surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, a chemat la el pe cei doi soldați care făceau de strajă la hotar: un moldovean și un muntean, amintindu-le că sunt frați, și i-a pus să se îmbrățișeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui și să comunice comandanților că de azi înainte și pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focșani. Însoțit de mai marii orașului și de mulțimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toții Hora Unirii.

   Poetul focșănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, așa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedește/ Că-n sfârșit s-a deșteptat,/ Și că-n faptă vrednicește/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Deoarece în textul Convenției nu se stipula că domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.

   Adunarea electivă a Țării Românești era dominată de conservatori, care dețineau majoritatea mandatelor. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și a țăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei". Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Române, înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană. A urmat recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate a determinat cele două Conferințe internaționale de la Paris, în același an. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost oarecum nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.

     Născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

   După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au inițiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864) și reforma învățământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.

   În anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliție a partidelor vremii, denumită și „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

     A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

        Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, atașamentul ideologic și admirația". Poziția adoptată de Mihai Eminescu față de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanța ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt și fără sprijin dinafară" și prin faptul că poetul era necruțător cu participanții la complotul detronării.

     Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

   Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.

     Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII:  Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!

   Această zi de 24 ianuarie ar trebui să aibă sfințenia ei, liniștea și pacea ei, poporul să fie fericit, unit „în cuget și simțire”. Dar iată, cu două zile înainte de această zi sfântă, oamenii au ieșit în stradă în capitală și în alte multe orașe ale țării,  majoritatea tineri, cu dreptul lor de a-și construi o viață demnă –  corectă și cinstită –, români care au dat dovadă de verticalitate și demnitate, curajul de a-și manifesta indignarea față de o lege, cea a grațierii și de modificare a Codurilor Penale, pregătită de Guvern, având în fruntea partidului conducător un om vanitos, ale cărui idei fanteziste destabilizează țara, divizează poporul. Ieșirea în stradă a fost un gest democratic al tineretului, fiindcă viitorul este al tineretului. Și în mijlocul lor și-a făcut apariția Președintele Țării spunând: „Am venit aici, în Piața Universității, asemeni miilor de români, ca să-mi arăt indignarea că o gașcă de oameni politici vrea să schimbe legislația, vrea să schimbe statul de drept. Sunt zeci de politicieni cu probleme penale. Este inadmisibil". Mă întreb: În această atmosferă tulbure, periculoasă chiar în cazul unei confruntări ale celor două tabere, când nu interesează sărbătorirea zilei de 24 ianuarie, se mai poate totuși încinge o horă a Unirii? Horă pe care o interzisese regimul comunist… Se poate!, dacă în inimile oamenilor emoția și-ar schimba sensul și ura din sufletele celor ajunși la putere să ia direcția înțelegerii, cedării orgoliului, încăpățânării („Nu-mi iau cuvintele înapoi!”, și „Asigur românii că nu-i voi permite șefului statului să răstoarne ordinea constituțională”). Un pas înapoi va putea fi făcut? Dar, se va putea renunța la interesele ascunse?

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Al.I.Cuza, omagiat la Florența

Ioan POPESCU


Cu ocazia aniversării a 158 de ani de la Mica Unire, Asociaţia Culturală Alter.NATIVA vă invită să luați parte la evenimentul Alexandru Ioan Cuza, la Florența, dedicat figurii domnitorului român și relației sale cu orașul italian.


Evenimentul, consemnat de gazetaromaneasca.com, va avea loc la 28 ianuarie 2017, la Salone Brunelleschi, Palagio di Parte Guelfa, Florenţa, începând cu ora 10.00. Manifestarea se va deschide cu o ceremonie oficială şi va continua cu o conferință pe teme istorice care va aduce în atenția publicului și proiectul de documentare a şederii domnitorului român in acest oraș. Proiectul vizează realizarea şi amplasarea plăcii comemorative dedicată domnitorului Alexandru Ioan Cuza la ultima sa reşedinţă din Florenţa.


Evenimentul este organizat sub patronajul Consulatului General al României la Bologna, in colaborare cu Primăria Florenţa și cu sprijinul Protopopiatului Ortodox Român Toscana.


Luând calea exilului, Alexandru Ioan Cuza se va stabili la Viena, după care, va decide să se mute în Italia, la Florenţa. În data de 26 septembrie 1870, Cuza va cumpăra o clădire lângă Porta Romana, ce se afla la intersecţia străzilor Colli Imperiali (azi, Niccolò Macchiavelli) şi Poggio Imperiale.


De-a lungul celor doi ani şi jumătate la Florenţa, Cuza rămâne în contact cu diferite personalităţi politice româneşti, precum Costache Negri, Mihail Jora sau Vasile Alecsandri. Legăturile lui Cuza cu autorităţile locale au fost strâns legate încă din primele zile. Ţinând cont că Florenţa a fost capitala Italiei în perioada 1865-1870, Cuza obişnuia să se întâlnească cu Victor Emanuel de Savoia, fapt consemnat până la data de 1 iulie 1871, când curtea regală se va transfera la Palazzo del Quirinale la Roma.


La sfârşitul anului 1872 starea sănătăţii domnitorului se va agrava şi în data de 27 decembrie îşi va face testamentul. Abia în primele zile ale lunii mai 1873, când starea sănătăţii îi va permite, Cuza va pleca, luând calea Nordului, pentru a ajunge la Heidelberg unde dorea ca fiii săi să fie educaţi. Această călătorie s-a dovedit a fi fatală. Ajuns la Hotelul Europa din Heidelberg, la numai trei zile, Alexandru Ioan Cuza va muri.


În noaptea de 15 mai 1873, Cuza s-a stins din viaţă, printre străini, în vârstă de 53 de ani, după şapte ani de exil. Abia după aproape două săptămâni, trupul său îmbălsămat a fost adus în ţară, la Ruginoasa. Pe 29 mai a fost înmormântat, în prezenţa a zeci de mii de oameni, care au venit de pretutindeni, îndeosebi ţărani, dar şi alte categorii sociale, studenţi, elevi.


Omagii aduse marelui domnitor vor avea loc si la Ploiești, respectiv la CN Al.I. Cuza și Muzeul Judetean de istorie, inclusiv la Gorgota, la impresionanta statuie a lui Cuza, ridicată aici în anul 2015 (in foto).

 

ANIVERSAREA   CENACLULUI  ROMÂNESC “MIRCEA ELIADE” DIN DENVER, COLORADO


  Abia s-au stins acordurile Periniței cu care s-a încheiat elegantul revelion organizat în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” de lângă capitala statului Colorado al Americii, că forfota pregătirilor anunța în 8 ianuarie  2017 prima reuniune culturală a Cenaclului “Mircea Eliade” în noul an.  Ing. dr. Răzvan Sîrghie a pregătit o prezentare în power point a activității Cenaclului, acum când tocmai se împlinesc cinci ani de când profesorii Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie, împreună  cu preotul Ioan Bogdan,  au pus bazele noii structuri culturale din dorința de a întreține interesul pentru literatura, istoria și, în general,  pentru  cultura și arta noastră națională. Așa cum anunța afișul manifestării, invitatul special era doamna  conf. univ. dr. Anca Sîrghie, sosită de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu și care tocmai povestea cu încântare cât de frumoase au fost Sfintele Sărbători de Iarnă în această comunitate a conaționalilor noștri, care, vestimentați în costume naționale, timp de câteva zile, au trecut  cu colindul pe la casele celor dornici să-i primească, așa cum cere tradiția. Fără precedent a fost și spectacolul artistic al copiilor de la Școala duminicală în ziua de Crăciun când doamnele  Bianca Bogdan, Lavinia Ball, Simona Sîrghie și Geta Popa au pregătit în detaliu  sceneta susținută de vreo 30 de copii, actanți cărora Moș Crăciun le-a adus daruri desfătate.

     Tot de la Școala duminicală la primul cenaclu al noului an copiii Sabrina Miklos, Paula Maxim și Daniel Bogdan au recitat versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, spre emoția asistenței. Tema conferinței anunțate a fost “Mihai Eminescu și “fratele lui mai mic”, Lucian Blaga”, titlu care a stârnit curiozitatea participanților prin ineditul ideii, după cum remarcase directorul Sebastian Doreanu, dând cuvântul oaspetelui sibian. Anca Sîrghie a atribuit sintagma “fratele mai mic”, Lucian Blaga, tocmai poetului de la Lancrăm, care atunci când era întrebat de prieteni de ce nu se consideră o personalitate mai valoroasă decât Mihai Eminescu, pentru că a creat un sistem filosofic bine structurat, este cel mai mare dramaturg expresionist al culturii române și a publicat numeroase cicluri de poezie, el răspundea imperturbabil că se socotește nu altceva, ci doar “fratele mai mic al lui Eminescu”.

  Conferențiarul a precizat că între Eminescu și Blaga, cei doi poeți-filosofi, există niște apropieri de biografie artistică, de la copilăria rustică la paradigma germană a formării lor și atracția  pentru mitul autohton, cronotopul eminescian fiind Dacia, iar Blaga pivotând pe conceptul de “țară”. După ce au debutat amândoi la vârsta de 15 ani, atât Eminescu cât și Blaga au întocmit câte o culegere de folclor pentru uz personal, semn al înțelegerii  tezaurului de frumuseți pe care îl cuprinde lirica populară.

Admirația  mai tânărului Blaga față de personalitatea lui Eminescu nu s-a manifestat ca o atitudine abstractă de prețuire. Dimpotrivă! Putem afirma că nimic nu a lipsit din arsenalul blagian al admirației față de “fratele său mai mare” în ale poeziei românești, Mihai Eminescu, pe care l-a editat, l-a tradus în limba germană, gest artistic pentru care în 1935 i se oferă Premiul Hamangiu din partea Academiei Române. Blaga l-a apărat polemic pe Eminescu împotriva primului  denigrator, Alexandru Grama de la Blaj, așa cum în timp nu au făcut decât Șerban Cioculescu și D.R.Popescu. Nu mai puțin, Blaga l-a apreciat pe Poetul-Luceafăr în studiile sale, ca și la date calendaristice sărbătorești ori în discursuri solemne. Atunci când răspunde  la discursul  de recepție al lui N. Crainic primit în Academia Română în 22 mai 1941, Blaga apreciază că “legăturile gândirismului, zic, cu  trecutul, se trag de la marele copac: Eminescu”.Tot în acel discurs revine asupra ideii, trimițând la versul “povești și doine, ghicitori, eresuri”. Este o dovadă că Lucian Blaga îl purta pe Eminescu în suflet, ca permanent reper. În concluzia conferențiarei sibiene, Lucian Blaga a adus o contribuție substantială la susținerea lui Eminescu, apărat cu instrumentele fabulei-pamflet și promovat într-o diversitate impresionantă de forme, cum prea puțini dintre urmașii lui au făcut-o.

    Intrând pe un teren al speculației ideatice, Anca Sîrghie a apreciat că succesiunea Eminescu-Blaga și continuitatea lor era una legică. Dacă finalul secolului al XIX-lea este așezat sub strălucitul triumf eminescian, atunci Blaga va strălumineze anul 1919 cu dublul lui debut, cel poetic cu Poemele luminii și ca filosof cu  aforismele intitulate Pietre pentru templul meu, admirabil primit de presa culturală a momentului, care vede în el un tânăr ardelean care “înalță brațe de energie spre tainele lumii”.

     Eminescu și Blaga au fost doi excepționali creatori de limbă românească, tocmai pentru că au înțeles importanța ei. Despre această zestre încredințată de înaintași, respectiv de poeții “ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, Eminescu va aprecia că ea este ”măsurariul civilizației unui popor”, socotind că “Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“, ea dezvoltând cugetarea neamului care o vorbește. La rându-i, L. Blaga  definea limba drept ”întâiul  mare poem al unui popor.“ Plămădind-o, fiecare dintre cei doi poeți a zămislit universul lui liric inconfundabil, pentru că ei au fost înzestrați cu o vocație creatoare, au avut sensibilitate la misterul cosmic, la esențele de adevăr ale mitului, iar saltul pe care l-au marcat, glisând de la sensul propriu la cel figurat, metaforic, al cuvântului românesc, susține revoluția  la care au supus ei graiul strămoșesc. De acolo de unde îşi trimite razele spre noi, românii de pe diferite meridiane ale Terrei la început de secol XXI, Eminescu ne priveşte îngăduitor, ştiind că versul său ne poate oblădui rănile sufletului, ne este imbold în luptele cotidiene, iar cuvântul său de publicist al secolului al XIX-lea este şi astăzi mai actual ca niciodată. Călin Georgescu, director executiv ONU, într-un interviu recent nu ezită să-l considere pe Eminescu “ cel mai mare om politic al națiunii române.”

     Dacă întoarcem faţa de la marele Emin, avem numai de pierdut, pentru că ne vom lipsi de o pildă sublimă, cea mai înaltă în slovă românească,  de  a trăi pentru un ideal  de nobilă demnitate. Aşa  este admiraţia pentru natura izvoarelor  și a lacurilor cu nuferi din Povestea codrului, Lacul, Freamăt de codru  şi a malului de mare din Mai am un singur dor. Eminescu a pictat în cuvânt poezia  codrilor de aramă în Călin-file de poveste şi a cerului cu luna-regină și cu  luceferi din elegia Melancolie, alături de iubirea ca “floare albastră”, înţeleasă în complexa ei accepţie de  “dulce durere”. Nimeni nu ne-a apropiat ca Eminescu  de patria identificată cu limba “ca un fagure de miere” şi nu  a cultivat în conştiinţele celor tineri  admiraţia pentru un trecut dramatic, în care el vedea înaintând “falnic armia română” în înfruntările cu cotropitorii de veacuri din Scrisoarea III. Lecţia existenţială a versului eminescian  din Scrisoarea I și din Luceafărul te îndeamnă şi astăzi  să rămâi  “privitor ca la teatru”  din Glossă în faţa degringoladei  groteşti a politicului şi să trăieşti având în faţă “de-a pururi  ziua cea de azi”, care este în orice timp  şi indiferent de generaţie  pivotul tuturor împlinirilor tale.

    În mod cert, posteritatea a așezat altfel valoric pe cei doi creatori de geniu, căci ceea ce a însemnat Mihai Eminescu pentru lirica românească a secolului al XIX-lea, va fi Lucian Blaga pentru secolul XX. Ca două entități distincte și creatori singulari care au ridicat prin forță metaforică spiritualitatea românească la nivelul valorilor universale, ei au avut clare apropieri elective, iar “frate mai mic” a fost Lucian Blaga numai ca așezare calendaristică. Ei s-au născut poeți, cultura fiind mediul lor de viață. Despre Eminescu, G. Călinescu afirma că este ”cel mai cult dintre poeții noștri, cu cea mai ridicată putere de folosire (creatoare) a tuturor factorilor de cultură.” Ei au provocat o revoluție metaforică, făcând posibilă, prin deschiderea creată, evoluția ulterioară a lirismului românesc. În marea trecere spre eternitate, romanticul Eminescu, acel “fulger neîntrerupt“luminând “calea timpilor ce vin”  și expresionistul Blaga, căutătorul de „stele-n apă”, stau cu cinste alături, frați legitimi ai aceleiași mame, marea Poezie.

    După o conferință densă ca documentare, susținută de 25 note bibliografice, conferință ascultată cu o atenție încordată și aplaudată de asistență, a venit momentul recitalului interactiv, care a pus în lumină preferințele membrilor cenaclului pentru versurile celor doi poeți. S-a cântat Sara pe deal cu întreaga asistență, s-au recitat versuri din memorie, căci doamna profesoară Elena Vasiliu știe și la vârsta înaintată pe care a împlinit-o, chiar trăind departe de țară, textul poeziei “Veniți după mine, tovarăși” de L.Blaga, poezie pe care a și interpretat-o pentru a atrage atenția participanților asupra frumuseții ei. Participanții de toate vârstele au citit versurile lor preferate, vârstnicii dovedind o pasiune ce pare că nu s-a clintit întreaga lor viață pentru poeziile eminesciene, care le pot alina și astăzi nostalgiile și neliniștile. Recitalul de poezie a fost susținut de Georgeta Popa,  Natalia Maxim, Pr. Ioan Bogdan,Monica Doreanu, Simona Sîrghie și Patricia Bratulescu. 

    Domnul Mircea Fotino și-a amintit răstimpul celor aproape cinci decenii, când el cu soția erau singurii români din Denver și se bucură să vadă ce oază de cultură s-a creat în ultimii 5 ani prin activitatea cenaclului, la care sunt invitați scriitori locali sau sosiți din țară. Directorul Cenaclului, Sebastian Doreanu, intervenind ca mare iubitor și cititor împătimit de carte, a ținut să menționeze că Anca Sîrghie, căreia i se datorește ideea înființării acestui cenaclu,  a lansat în cei 5 ani volume foarte interesante, ca Aurel Cioran, fratele fiului risipitor și Dăltuiri,  de Radu Stanca, ambele îngrijite ca ediții împreună cu Marin Diaconu și publicate în 2012. Au urmat  cele două volume intitulate “Radu Stanca. Profil spiritual”, editate în aceeași colaborare după 3 ani, iar în 2016 Anca Sîrghie a semnat noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”. Cenaclul se mândrește cu faptul că a găzduit toate aceste lansări.

   Autoarea însăși a luat cuvântul spre a explica de ce primele lansări ale cărților ei recente s-au făcut la Cenaclul Românesc “Mircea Eliade “ din Denver și nu în țară, cum ar fi fost firesc. Efortul repetatelor corecturi ale unei noi cărți, suprapus peste examene cu studenții de la facultate și  cu scoaterea revistei  academice“Lumina slovei scrise”, ajunsă în prezent la al XVIII-lea volum, unde este singurul redactor ( “one man show“, cum spunea Nicu Băciuț despre revista lui scoasă la Tg. Mureș în aceleași condiții) făceau ca editorul să-i aducă prima tranșă exact în preziua plecării spre Denver. Bucuria de a vedea noua carte a determinat-o pe Anca Sîrghie, de fiecare dată, să accepte ca lansarea să înceapă tocmai la Munții Stâncoși, nu acasă, la Sibiu. Cea mai mare surpriză s-a produs tocmai în primăvara trecută, când Anca Sîrghie se afla în America, dar a aflat că “Lucian Blaga și ultima lui muză”, apărută în 2015, obținuse Premiul “Octavian Goga” la filiala sibiană a Uniunii Scriitorilor din România, ceremonie la care autoarea nu a avut cum să participe. Din păcate!

    Florina Opran și-a amintit cum a lansat cartea ei memorialistică Sub cortina de fier și după căderea ei, iar acum a evocat anii ei de carieră biblioteconomică la București, când a contribuit la stucturarea unor volume ale ediției de “Opere” ale lui Mihai Eminescu.

În calitatea ei de director al Cenaclului, profesoara Simona Sîrghie  a amintit alte evenimente importante din cei 5 ani de activitate aniversați, ea referindu-se la cele susținute de autori ca pr. Aurel  cu cărți teologice, Horia Ion Groza cu,“Ochiul diasporei”-eseuri, Cătălin Pavel - Operation "Purple Four" sau Mircea Hortensiu Tomuș, care a prezentat într-o reuniune cartea“Printre tristeți și bucurii”, apărută în 2013, „Călător prin amintiri”, ajuns la al 3-lea volum, „Idei , Dezbateri, idealuri”, după ce vol. 2 s-a intitulat „Locuri, oameni, frământări”, 2015. Cu emoție au fost menționate și numele unor soliști vocali, cum a fost  tenorul Costel Busuioc, invitat recent la Cenaclu, unde a dat un recital de neuitat. Demne de apreciere au fost și reuniunile tip șezătoare sau cele dedicate fiecărui anotimp ilustrat în poezie și pictură. Observând că la reuniunile Cenaclului nu participă decât o mică parte a membrilor comunității, anume cei care iubesc cultura, cei ce înțeleg rostul lecturii, așadar, cei mai cultivați, parcă mereu aceiași, doamna Simona Sîrghie a ținut să citeze opinia lui Nicolae Manolescu despre rostul lecturii:“La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.” Există în comunitatea românilor de la Denver chiar absolvente de filologie, care declară că, fiind nevoite să activeze într-un domeniu practic, cum este cofetăria, nu mai sunt în stare să se apropie de o carte, oricât ar fi ea de interesantă. În realitate, este o problemă de filozofie personală și de rigoare a distribuirii timpului, căci hrana spiritului este la fel de necesară ca și cea biologică, iar pierderile pe care le înregistrezi astăzi, sub apăsarea ignoranței și inerțiilor de tot felul, se recuperează extrem de greu în viitor și se resimt la generațiile de tineri, care nu au în familie un model de preocupare intelectuală.

 

    Luând cuvântul pentru final, universitara de la Sibiu a simțit nevoia să atragă atenția asupra importanței pe care trebuie să o dea colectivitatea românilor de la Denver copiilor, generația de mâine, exemplificarea ei plecând de la cuvintele adresate în aprilie 1986 de filozoful Constantin Noica liceenilor cu care dialoga:”Lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane și obiecte umane. Sunteți la vârsta la care trebuie să vă hotărâți să încercați să ajungeți subiecte umane. Dacă vreți să rămâneți obiecte umane n-aveți decât. Vă folosește realitatea într-un fel sau altul…Astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce știe (s.n.) Merită să încercați. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută.“ Anca Sîrghie a sfătuit părinții să valorifice aptitudinile și talentele copiilor lor, cărora să le asigure o  bază culturală temeinică, astfel ca să nu pățească rușinea unor studenți la Universitatea Harvard, care, oricât ar fi de inteligenți, nu știu prin ce se desparte America de Europa. În încheiere, dânsa a mulțumit profesorului Doreanu pentru semnalarea revistei “Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente române”, care apare într-o nouă serie la Freiburg în Germania, unde comunitatea conaționalilor noștri este puternică. Iată o altă parte a diasporei române care are inițiative importante, ce merită cunoscute.  

   În tot răstimpul celor două ceasuri, cât a durat emoționanta reuniune aniversară, pe ecranul sălii sociale s-au proiectat imagini ilustrative, care au susținut trăirea participanților, încântați să rememoreze atâtea momente de curată trăire românească și de necesară îmbogățire spirituală din cei 5 ani de activitate culturală la Denver.


DANA ANADAN 


Poza - Anca Sîrghie conferențiind.


În Basarabia, pe Drumul Vinului


(Turismul vinicol, șansa Moldovei de a intra în UE)


Cramele Mileștii Mici, în Cartea Recordurilor În condițiile când societatea moldovenească este bulversată, alternând între Vest și Est – cum dorește mai ales noul președinte, rusofonul Dodon – economia Republicii, bazată pe producția de vinuri, pare a fi una dintre șansele de acces în Europa. Cramele Cricova sau Mileștii Mici sunt deja cele mai cunoscute pentru colecțiile de vinuri și calitatea acestora.


Cea mai mare colecție de vinuri din lume, cu peste 1,5 milioane de sticle, înscrisă în Cartea Guinness în 2005 este din Republica Moldova. Denumită „Colecția de Aur”, aceasta este stocată la o adîncime de peste 80 metri, în ”caze” de tip gotic, în galeriile subterane Mileștii Mici. Cel mai vechi vin din colecție este din 1969, la colecție fiind adăugate în fiecare an mii de sticle de vinuri fine, albe și roșii, seci și de desert. Maturarea vinurilor beneficiază de microclimatul ideal al beciurilor, la o temperatură și umiditate constantă.


Vinurile păstrate în ”Colecția de aur” sunt exportate în zeci de state, cum ar fi: Japonia, China, Taiwan, Olanda, Cipru, Danemarca, Finlanda, Malaysia etc.


Galerii subterane în calcar au o lungime totală de peste 200 kilometri și o adâncime de până la 80 de metri. La suprafață, complexul Mileștii Mici are o înfățișare în stilul vechilor cetăți feudale ale Moldovei, iar beciurile grandioase cuprind 55 km de galerii în care se desfășoară procese tehnologice de producție și altele zeci în care se maturează vinul în butoaie și în sticle.


De regulă, vizitele în galerii se fac cu mașina, bicicleta, pe străzi cu denumiri de vinuri, dar și pe jos, cu respectarea regulilor de circulație.


Tot aici sunt amenajate săli pentru degustare, răcoroase în timpul torid al verii și emanând căldura șemineului în perioada geroasă a anului. Cele trei elemente care stau la baza construcției arhitecturale sunt: piatra-apa-focul, toate apropiate culturii noastre.


Beciurile Mileștii Mici, situate la 10 km de capitala Chisinău, sunt vizitate de zeci de mii de turiști anual, fiind o carte de vizită a Moldovei.


Orașul subteran Cricova Devenit emblemă a vinificației Moldovei, și declarat prin lege patrimoniu cultural-național,orașul vinicol subteran Cricova dispune de galerii ce se întind pe 70 km, cu străzi numite simbolic: Dionis, Feteasca, Cabernet-Sauvignon etc.


 Situate la 11 km de capitala Chișinău, subteranele din var natural, aflate la o adâncime de 35-80 m, găzduiesc peste 30 milioane litri de vin, la o temperatură constantă de 12-14 ˚C și umiditatea de +97-98%.


Fondat în 1952, combinatul ”Cricova” este cel mai mare producător de vinuri spumante conform metodei tradiționale din Moldova, maturarea vinului fiind integral petrecută în beciurile subterane. La Cricova se păstrează ”Vinoteca națională”, o colecție remarcabilă de vinuri legendare, atît locale, dar și străine, provenind din colecția de vinuri a lui Goering, printre care renumitele vinuri Moselle, Bourgogne, Bordeaux, Porto. Cel mai vechi vin al colecției, și unicul vin de acest tip din lume, este vinul ”Ierusalim de Paște”, produs într-un singur loc, în 1902.


Beciurile Cricova sunt o atracție pentru miile de turiști, dar și pentru personalități notorii, politicieni, lideri de opinie și oameni celebri din întreaga lume, de-a lungul timpului fiind vizitată de numeroși șefi de state sau de guverne, precum Angela Merkel, John Kerry ș.a. Aici a venit într-o vizită și cosmonautul rus Iuri Gagarin, care ar fi părăsit cramele abia a doua zi!


 Alte galerii


Majoritatea vinăriilor dispun de beciuri proprii, construite în mod tradițional. Unele din aceste beciuri poartă legendele Vinului Moldovei:


Vinăria Purcari – dispune de beciuri construite la sfârșitul sec. XIX, în stil de conac, unde temperatura și umiditatea este constantă. Vinoteca Purcari conține vinurile cele mai reușite, prețul cărora începe de la 100 dolari sticla. Cel mai vechi vin din colecție este din 1951. În beciuri sunt plasate la maturare vinurile în butoaiele de stejar și sticlele de vin înainte de a fi plasate pe piață.


Pivnițele Brănești – la o adâncime de 60 metri, în crestele pietroase ale complexului turistic Orheiul Vechi, pivnițele se întind pe aprox.58 km.


Chateau Cojușna- dispune de galerii subterane în stil medieval, cu străduțe mici completate pînă la refuz de vinuri de colecție, în special vinuri licoroase, dar și cu vinuri aflate la maturare.

Chateau Vartely – o vinărie modernă, care însă are un beci de toată frumusețea, construit conform tradițiilor autohtone.

Beciul tradițional


Tradiția moldovenească spune că fiecare gospodar trebuie să aibă un beci, iar în el să îți păstreze vinul făcut de el. Fiind o națiune cu origini patriarhale, pentru moldoveni casa face parte din monumente de valoare general umană. Iar casa moldoveanului are două elemente esențiale: ”casa mare” – camera unde se primesc oaspeții și beciul, unde sunt păstrate merindele și vinul.

Beciurile țăranilor sunt tradițional săpate la o adâncime de 5-7 metri, sub sau lîngă casă, cu 10-15 trepte, având pereții vopsiți cu var alb.


Ioan POPESCU


Elevi și profesori ploieșteni, invitați la Academia Română

Ioan POPESCU


La invitatia acad. Eugen Simion, presedintele sectiei de Filologie si literatura din cadrul Academiei Romane, reprezentanti ai Primariei Ploiesti, precum si elevi olimpici si profesori de la unitatile de invatamant din Ploiesti au participat ieri, 15 ianuarie, la sesiunea omagiala pe care cel mai inalt for de stiinta si arta din Romania au organizat-o  cu prilejul Zilei Culturii Nationale si aniversarii a 167 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu.

 O manifestare de cea mai inalta tinuta, care a innobllat sufletul fiecarui participant. Tema din acest an, aceea a identitatii nationale, a descoperit auditoriului cele mai interesante si elevate discursuri rostite, fara emfaza, insa cu o puternica incarcatura emotionala, de la tribuna din Aula Mare a Academiei.

 
După cuvantul de deschidere, rostit de catre Ionel Valentin Vlad - presedintele Academiei, au urmat  mesajele presedintelui Romaniei, Klaus Iohanis, al Preaferitului Parinte Patriarh Daniel, precum si al Monseniorului Ioan Robu, arhiepiscop si mitropolit romano-catolic de București.

Ioan Vulpescu - ministrul Culturii si, de anul acesta, al Identitatii Nationale, Pavel Nastase - ministrul Educatiei, Nationale, vicepresedintii Academiei -Bogdan Simionescu si Victor Spinei, istoricul de arta Razvan Theodorescu, scriitorii Nicolae Breban si Mihai Cimpoi, Ioan Aurel Pop, rectorul Universitatii Babes Bolyai din Cluj, acad. Mircea Martin si Sabina Ispas - directorul Institutului de Etnografie si Folclor au fost cei care, prin discursurile care au avut ca tema centrala identitatea noastra nationala, au oferit auditoriului un adevarat regal. Toate, insa, in acordul diapazonului academicianulului Eugen Simion, prezent si el, cu un discurs care a electrizat intreaga asistenta.

Sfatul Țării 2, în acțiune  

Ioan POPESCU


Din presa online basarabeană aflu că, pe data de 11 ianuarie a.c., a avut loc prima ședință a Sfatului Țării 2 din acest an (la înființarea căruia, acum um un an, am avut onoarea să fiu prezent la Chișinău), unde s-a pus la punct planul de acțiuni pentru anul 2017. Ce vor face unioniștii - în ciuda președintelui moldovean Igor Dodon, care a declarat că va interzice unionismul - urmăriți mai jos.


Pe ordinea de zi au fost puse în discuție următoarele subiecte:

 

  • Înregistrarea oficială a Sfatului Țării la Ministerul Justiției;
  • Planul de acțiuni pentru anul 2017;
  • Necesitatea accesării de fonduri și proiecte.


Unioniștii au hotărât că este imperios necesară înregistrarea Sfatului Țării la Ministerul Justiției, pentru a conferi entității seriozitate și profesionalism. Respectiv, departamentul juridic va întreprinde toate demersurile necesare pentru a înregistra oficial organizația unionistă. În același timp, reprezentanții unioniștilor au hotărât să adopte o cotizație lunară de 100 de lei, pentru a asigura o stabilitate financiară tuturor activităților. Mai mult, unioniștii apelează la persoanele care doresc să contribuie la cauza unirii pentru a face donații.

 

În calitate de membru a fost invitat, pentru prima oară, și Vlad Bilețchi, președintele asociației unioniste ODIP - „Onoare, Demnitate și Patrie”, care a venit cu un plan de activități, menit să aducă un suflu nou și să readucă la viață proiectul Sfatul Țării 2. În același timp, s-a discutat despre includerea și a altor personalități în calitate de membri ai Sfatul Țării, precum preotul Ioan Ciuntu de la Biserica Sfânta Teodora de la Sihla. 


Pentru anul 2017, a fost întocmit un calendar al activităților pentru fiecare lună, care include marșuri, manifestații stradale, flashmoburi, evenimente culturale etc.


 Prima acțiune din acest an va avea loc pe data de 15 ianuarie, când unioniștii vor aduce un omagiu poetului național, Mihai Eminescu